Actualizat – OPINII DESPRE ROCK SI SATANISM. MUZICA, EMOTIILE SI MODELAREA POLITICA A COMPORTAMENTELOR. Fost muzician rock de talie internationala: “Milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul” care impregnează muzica respectivă
ACTUALIZAT CU ARTICOLUL PR DAN BADULESCU: ESTE ROCKUL SATANIST?
sursa foto: spoofshadow.deviantart.com
Vedeti si:
***
- Karamazov/ Ninel Ganea: Rockul și virtuțile
În societățile tradiționale muzica era o reflecție a moralității publice și o școală a virtuții. Pentru Aristotel, muzica reprezenta pasiunile sufletului; dacă o persoană asculta muzica nepotrivită, era sigur că va dezvolta probleme de caracter. “În ritm și în melodii există asemănări apropiate de adevărata natură a mâniei și blândeții, și mai mult a curajului și a cumpătării și a tuturor stărilor opuse și a celorlalte feluri ale caracterului”, scria Stagiritul în “Politica”, într-un capitol dedicat educației, dar în care “muzica” se bucură de un tratament neobișnuit de extins. Muzica, în opinia filozofului grec, nu este nici pe departe doar o activitate recreativă, deși e și asta, ci, în primul rând, o educație a sentimentelor nobile.
La rândul său, Platon discută problema muzicii și a efectelor pe care le suscită tot într-un tratat politic, “Republica”. În esență, poziția sa rămâne în coordonatele tradiționale – fiind un stimulent puternic al emoțiilor, muzica trebuie tratată cu precauție – deși soluțiile sale generale sunt utopice.
Și în antichitatea chineză, muzica era luată în serios. Potrivit lui Confucius, îți poți da seama ce gândesc oamenii după muzica pe care o ascultă, dacă sunt un popor virtuos sau corupt. Unul dintre discipolii săi, Meng-tzu, cunoscut în Occident mai ales după numele său latin, Mencius, acorda un rol politic definitiv muzicii.
“Mencius mergea până acolo încât considera că dacă un rege iubește muzica tradițională a trecutului, atunci regatul și domnia sa se vor îmbunătăți. El se folosea de argumentul potrivit căruia, dacă un rege și supușii săi au aceleași preferințe muzicale, atunci supușii vor respecta și se vor bucura de domnia regelui”.
Sfinții Bisericii nu puteau să nu surprindă rolul definitoriu pe care îl joacă muzica în formarea caracterelor.
“Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului său, cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Dacă acea muzică îţi aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de sfinţenie, ascult-o, nutreşte-ţi sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îţi pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, ţine-te deoparte de trupul şi de spiritul acelei muzici”, scria Ioan de Kronstadt.
Modernitatea a preluat toată această înțelepciune tradițională, însă, odată cu revolta romantică, a inversat sensul ei. Muzica are o valoare doar atât timp cât neliniștește și tulbură sufletul, în timp ce stările de echilibru și armonie devin insuportabile pentru un modern, ceea ce explică, de pildă, și iritarea pe care multe spirite cultivate (vezi Garia Marquez) o au atunci când ascultă Haydn. Nu e de mirare că muzica a căpătat, din secolul XIX și până astăzi, certe valențe revoluționare, de la simpatia lui Beethoven pentru Revoluția Franceză, până la inflexiunile anticomuniste din Pink Floyd și brigăzile nesfârșite de muzicieni contemporani, “nomina sunt odiosa”, care derulează un program de subversiune culturală.
Din acest punct de vedere, rockul se distinge ca formula artistică protestară prin excelență. Le furnizează fanilor, în primul rând, o concepție asupra lumii, manifestată mai ales printr-o negare a ordinii naturale, și extaze estetice, “superioare chiar simfoniilor clasice”, conform opiniei unor critici, la prima vedere diferiți, cum sunt Charles Reich sau Tyler Cowen.
Pentru fani, spiritul rockului înseamnă libertate, eliberarea de prejudecăți, depășirea șabloanelor, o pasiune nestăvilită și detașarea de balastul burghez al epocii. Dar mai firesc ar fi, pe urmele lui Roger Kimball, să vedem în rock doar “extaze dionisiace prefabricate, ostentativ sexuale, strident nonraționale”. Pentru că dincolo de etichete, așa cum argumentează Kimabll, ceea ce face gloria rockului nu este nicidecum linia plăcută din “Yesterday” al lui Paul McCartney, ci asaltul amplificat adresat organelor inferioare, și mai puțin capului sau inimii. “Dacă civilizația este depre nuanță, reținere, discriminare și ordine, atunci rockul este anticivilizație. Desigur că fiecare civilizație are nevoie de o formă de irațional, de un spațiu pentru dionisiac. Poate rockul oferi un spațiu pentru asemenea impulsuri? Sunt sceptic”, declara Kimball, într-un interviu.
Problema rockului nu constă doar în ritmurile tribale, care neliniștesc sufletul și îl duc într-o stare de angoasă și revoltă, ci la fel de bine în versuri, care de cele mai multe ori nu sunt altceva decât variații pe legea Thelemei, proclamată de Aleisteir Crowley, probabil cea mai importantă influență asupra rockului britanic de început.
Pachetul complet oferit de muzica rock (melodie și mesaj) suferă din plin, oricât și-ar imagina fanii contrariul. Argumentul strict în favoarea rockului provine din comparația cu celelalte genuri muzicale contemporane (pop, house, hip-hop), mult mai vulgare și simple. Însă ceea ce le scapă pasionaților din vedere este faptul că rockul are, prin definiție, un caracter degenerativ, deoarce contestă orice formă de ordine. Așa că odată ce spulberi canoanele estetice, nu mai are niciun sens să te plângi că lumea începe să consume muzică din ce în ce mai stupidă. În al doilea rând, rockul s-a afirmat de la bun început ca o muzică de mase, fiind echivalentul din anii ’50 și ’60 al rebuturilor muzicale consumate astăzi. Dacă versurile și muzica ni se par mai inteligente și istețe, este pentru că îl comparăm cu dejecțiile actuale și nu pentru că l-am raporta la un standard cultural elevat. Iar muzica se tot prăbușește de la Berlioz încoace…deci încă înainte de revoluția rock’n’roll.
Acesta fiind contextul cultural, nici nu e nevoie de a introduce ipoteze supranaturale (îngeri și demoni) pentru a ne da seama care este influenta muzicii moderne asupra formării caracterelor, chiar Paganini ne asigură de existența unor spirite ajutătoare în actul artistic.
Și din acest motiv, ideea recentă a câtorva prelați de a căuta și găsi mesaje ortodoxe în rock sau a se mândri cu orele de audiție în domeniu este la fel ridicolă precum a pune versuri pop pe muzică psaltică. Dar în babilonia culturală și spirituală în care trăim, orice este posibil, chiar și a descoperi revelații religioase angelice în zgomot de dublu bass. În stimularea acestei babilonii omniprezente un rol semnificativ îl joacă și ridicarea doctă a (sub)mediocrului la rang de capodoperă, de unde și osanalele jenante închinate, pe ici, pe colo, mai peste tot, muzicii rock sau încarnărilor sale mai rudimentare.
Rockul este într-adevăr libertate, însă doar dacă libertatea echivalează cu anarhia morală și estetică.
- Ortodoxia Tinerilor: Recviem pentru un vis #Colectiv. Mărturisirea unui ex-rocker
Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.
În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci.
Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.
Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.
Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.
Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.
În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cercul dispărut), Edmond Karban (Negură Bunget, Dor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia, cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste [?] sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).
Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.
Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.
Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie naturală a minţii umane (de exemplu ştiinţele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa Măreţiei, cea firească (umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei Muzicii cu Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitaţie, drog, solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e şi personalitatea.
Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) ştie că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginaţiei, operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are Arta în orice cult, ca şi în societate. Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale, intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc, aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, Arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru cele de la Împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică). Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.
[…]
Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie „materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde, deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.
Rolul Artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti (şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români, apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii, dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.
Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.
Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh.
De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul face muzica, adică duhul.
[…]
M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu[1] (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, [2]care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.
Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi [3]. Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).
Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume seamănă vocile growl) şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi. Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.
Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la Revelaţia Hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de Sfinţi prin revelaţie. Dacă garantează perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei muzicale.
Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei. Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea expresiei.
Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri la clubul #Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau clerici de regim), şamd.
[…]
Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.
[…]
- Comentariul lui Dan Tudorache la textul de mai sus, de pe acelasi site:
Eu unul mărturisesc că am rămas impresionat de acest text, de forța argumentației autorului articolului, de finețea și tactul arătat, dublate toate de experiență solidă a culturii rock, cultură vastă și trăirea ortodoxiei. Defapt primele atribute rezidă chiar din ultimele enumerate.
De astfel de oameni și abordări este nevoie în astfel de momente tensionate.Autorul a mers la fondul problemei, cu toate nuanțele pentru o largă înțelegere, având și flerul de a lăsa concluziile printre rânduri, astfel încât nimeni să nu se simtă ofensat de „adevărul verde-n față”.
Mai precizez că această argumentare este valabilă pentru orice gen de muzică, nu doar rock, fiind un veritabil îndrumar duhovnicesc pentru formarea discernământului în privința alegerii muzicii de ascultat.
Eu unul, chiar dacă aveam în minte ideile de bază exprimate, niciodată nu aș fi avut capacitatea să le exprim atât de clar și armonios.
Divagațiile de la subiect nu m-au obosit deloc și nu mi-au distras atenția. Posibil să deranjeze alți cititori, care nu-s obișnuiți cu expunerile largi, dar eu zic că prin puțin efort se poate cuprinde întregul. La fel și uzul de neologisme, eu l-am luat ca un exercițiu didactic care să-mi îmbogățească cunoștințele generale.
Cât privește aruncarea într-o lumină proastă a unor preoți, cred că părinții respectivi s-au pus singuri într-o lumină proastă (la cel mai figurat sens posibil) cu privire la subiectul „muzica rock”, autorul doar constatând pe seama lor. Între timp am pus și trei note de subsol pentru ca cititorii să consulte opiniile criticate de autor.
Încerc să dau și niște explicații:
1. Pr. Florescu, cu blogul Jurnal Scoțian, consider că greșește cu privire la muzica rock prin atitudinea de a-l „inocentiza” la modul general, făcând apel la exemplul trecerii „de la sine” cu fiica, dar trecând cu vederea tocmai esența schimbării atitudinii ei (de ce s-a plictisit de muzica rock și de ce a trecut la pian?). Este exact eroarea inversă pe care au făcut-o mulți preoți sau teologi după ’89 încoace, și acum și unii profesori de religie pe seama tragediei Colectiv, prin „diabolizarea” muzicii rock la modul general. Nu mai zic de edulcorarea inadmisibilă a halloween-ului pe care o face părintele, în situația în care instituțiile de învățământ românești sunt luate cu asalt de această para-sărbătoare , ajungând chiar și copii de grădiniță să poarte măști cu diavoli sau zombie. Oare ce-ar fi spus astăzi Sf. Ioan Maximovici?
2. Pr. Mihai Andrei Aldea, consider că a făcut o hermeneutică total deplasată a melodiei The day we die, parte a albumului Mantras of War. Cu tot respectul față de victimele din Colectiv, ce poate fi ortodox în a urla în microfon? Chiar făcând abstracție de modul interpretării melodiei, rămâne totuși strofa în care:
„Îi respect pe cei care mă-nsoțesc,
O adevărată artilerie,
Fiți cu ochii pe inamic
Și declanșați anarhia! ”.Oare îndemnul de a da frâul liber anarhiei poate fi vreodată ortodox? Ba încă un subiect „perfect ortodox”? Sau nu cumva e chiar inversul ortodoxiei?
3. Pr. Constantin Necula consider că greșește la fel ca și pr. Florescu, prin „inocentizarea” in corpore a rock-ului, chiar dacă înțeleg contextul și buna-intenție cu care a făcut aceste afirmații. A uitat să spună ce fel de rock ascultă? Ei tocmai asta era esențialul!
Precizări personale:
a) nu sunt familiarizat cu scrierile părintelui Florescu, doar am auzit zilele acestea că are un blog foarte popular, pe care l-am frunzărit un pic fără să-mi fi atras atenția în mod deosebit.
Recunosc că acuza de „origenist convis” atribuită de autor părintelui Florescu mi se pare inadecvată în acest discurs pentru că o astfel de acuză, fiind gravă, obligă la argumentare. Or autorul nu a făcut o argumentare în acest sens, fiind de înțeles de ce, așa că mai înțelept era dacă nu punea eticheta în discurs.
b) Pe părintele Mihai Andrei Aldea îl stimez foarte mult, căci este un aprig luptător pentru ortodoxie, chiar dacă nu sunt de acord cu unele puncte în ceea ce privește Artele Marțiale și în mod particular în interpretarea dată melodiei The day we die.
c) Pe părintele Constantin Necula îl consider unul dintre cei mai buni oratori ai Bisericii noastre, este de-a dreptul fermecător și cu priză mare la tineri, chiar dacă uneori se întrece cu gluma și devine obositor, scădere pe care chiar sfinția sa a recunoscut-o într-un interviu.
Am făcut aceste precizări pentru a arăta că obiecțiile mele sunt legate strict de opiniile exprimate mai sus, fără ca prin asta să îi blamez ca oameni și ca preoți. Din contră, fiecare își are meritele lui în lucrarea de mântuire a oamenilor.
Ieri, 11 noiembrie, a murit și Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Dumnezeu să-l ierte!
Cu această ocazie îmi cer iertare că am ținut „lecții moralizatoare” despre rock, într-un moment total nepotrivit, câtă vreme aceste observații vizează direct sau indirect oameni care trec printr-o grea încercare.
Zilele acestea, ritmul și măsura ar trebui să fie tăcerea și rugăciunea. Dumnezeu să-i ierte pe toți iar nouă să ne dea inimă de mamă pentru ei!
Pr. Dan Badulescu: „Este rock-ul satanist?”
În contextul tragicelor evenimente petrecute recent în București la clubul „Colectiv”[1], au avut loc o serie de dezbateri aprinse pe marginea fenomenului rock, și s-a pus adeseori întrebarea: „Este rock-ul satanist?” Vom încerca să dăm un răspuns succint la această întrebare, spre a folosi în primul rând pe părinții, profesorii de religie (dar și de alte materii), preoții și alții, care se confruntă cu aceste problematici în această perioadă.
În general vorbind avem text, context, metatext, subtext. Textul este cel arătat, contextul, care a fost situația tinerilor de la acel club, atât formația cât și publicul, atât cei adormiți cât și supraviețuitorii. Mai complicate ar fi subtextul și metatextul: ce urmărește cel/cea ce pune această întrebare? Ce răspuns vrea/nu vrea să primească?
Dacă s-ar aștepta un simplu da, sau nu, s-ar declanșa o serie de reacții destul de previzibile însă: o radicalizare, o turnare de gaz pe foc, nepotrivită și nedorită. Deci, având în vedere aceasta considerăm întrebarea de mai sus ca nepotrivită, și propunem în loc, ca mult mai rațională și de bun simț: „Este (există) rock satanist?”
În acest caz, răspunsul este fără nici o tăgadă: da!
O simplă documentare pe net – accesibilă ușor și rapid practic tuturor începând de la clasele primare – bătând de exemplu „satanic rock”. Au ieșit materiale în limba engleză, dar aceasta este destul de binecunoscută începând cu clasa a IX-a.
Pe populara enciclopedie wikipedia întâlnim secțiunea Satanism Popular Music. Corespondența temei în limba română a făcut trimitere la genul „black metal”
Înainte de a continua articolul trebuie să specificăm că, există și aici ca și în alte domenii, mai multe paliere: întâi vorbim de nivelul explicit, deschis, direct. Aici se încadrează trupe și adepții lor cum ar fi 10 Satanic Black Metal Bands.
La clubul la care ne referim au cântat anul trecut în Postul mare grupul suedez Watain (Devil’s Blood (Live in Club Colectiv, Bucharest, Romania, 7.04.2014). A apărut și un interviu al lor care dă detalii despre intențiile și filosofia lor de viață.
Din nefericire, și anul acesta au continuat astfel de cântări, dintre care cea mai gravă a grupului polonez Behemoth – Messe Noir Live In Club Colectiv Bucharest Romania 21-04-2015, și cu doar o lună înainte de tragedie danezii Saturnus Christ Goodbye – live @ Colectiv, Bucharest, 22-Sept, 2015
Care pot fi – chiar și doar la modul simplului bun-simț, al raționalului elementar – consecințele acestor acumulări de duhuri demonice , repetăm, asumate deplin de cei în cauză?
Exemplele de mai sus pot fi vizionate la nevoie doar parțial, ele au o încărcătură malefică intensă evidentă, au fost puse doar pentru a risipi orice urmă de îndoială din norul celor ce s-au vehiculat în media și rețele, sau în școli.
Acestea au fost trupe contemporane. Părinții lor au putut fi în anumite perioade Rolling Stones (Their Satanic Majesties Request), Sex Pistols (Anarchy In The U.K), AC/DC (Highway to Hell), etc.
În ce privește spațiul nostru, am întâlnit trupe de black metal, dar nu explicit sataniste, ci mai degrabă neo-păgâne[2] („daciste”, etc.).
Deci, credem că s-a lămurit oarecum suficient zona explicit satanistă a rock-ului. Nu se poate spune acum exact în procente care este statistic proporția acestui gen, atât în lume cât și la noi. Reținem însă că existența lui este o realitate cu totul mai presus de orice îndoială și că ea este asumată de către înșiși promotorii lui, și nu de către fundamentaliști creștini de orice confesiune.
Este adevărat că se poate pune întrebarea: cât de sinceri și convinși sunt acei sataniști, și câți o fac din teribilism, oportunism sau modă, fără deci să creadă și să se închine conștient. „Satan” este adesea folosit în mod cu totul greșit de către tineri, ca simbol eroic al răzvrătirii împotriva oricărei autorități: familie, școală, sistem politic, religie (biserică).
Ne oprim momentan aici, și avansăm la rândul nostru o întrebare care, chiar ne mirăm, cum de nu a fost de loc pusă în acest context: „Există oare (și) rock creștin”? Apelând la aceleași surse (wikipedia) întâlnim un material subțire la secția română, și mult mai amplu aici Christian rock. Ca exemple se pot da pentru trupe străine Thousand Foot Krutch “Welcome To the Masquerade”, iar din România 10 Trupe creștine.
Se observă că cei din occident cântă în genurile hard rock și heavy metal, sonoritățile, cel puțin cele instrumentale, fiind practic identice cu cele ale celorlalți. Rock-ul creștin autohton are variante mult mai soft.
Confesional, rock-ul creștin atât cel străin cât și cel autohton vin în cea mai mare parte din zona neo-protestantă sau anglicană. Un material celebru precursor al genului este musicalul Jesus Christ Super Star[3]
Există și în spațiul catolic excentricul călugăr capucin Fratello Metallo (Live by The Pricker, King of Trash), exponent al genului Christian metal[4].
Întrucât rock-ul este un domeniu mult mai vast decât genul black metal, iată și un exemplu melodios de rock creștin celtic din zona irlandeză Eden’s Bridge The Lord is my Light.
În spațiul nostru, un exemplu al trupei Roșu și Negru: Lumea ca o pradă.
Există chiar și abordări din zona hip-hop, cum ar fi Cedry2k „Rugăciune”.
Dacă ne întrebăm, oare „există rock creștin ortodox”? vom găsi exemple din zona Balcanilor: în Grecia a activat grupul grecesc experimental monahal „Elefteri” (Paparokades, Free Monks).[5]
Mai aproape de muzica ortodoxă, ar fi bulgarii Isihia ce cântă printre altele „Gospodi vozvah” (Doamne strigat-am) și macedonenii Mizar cu grupul psaltic Harmosini.
Evident, rock-ul este un domeniu foarte vast cu o sumedenie de genuri și subgenuri, ce nu au fost trecute în revistă aici.
Există și abordări spiritualiste oculte, new-age, neo-păgâne, etc. Ele nu fac obiectul acestui articol, dar se pot lua în considerare dacă se socotește nimerit. Majoritatea însă a formațiilor și genurilor se plasează într-o zonă „neutrală”, nici satanistă, nici creștină, în sensul explicit și asumat. Aici pare a se încadra și formația din tragicul eveniment de la Colectiv, Goodbye to Gravity.[6] Ca gen muzical și etos, ei par a se încadra mai degrabă la Metalcore: „Metalcore este un gen muzical de fuziune, care combină elemente din extreme metal și hardcore punk”.
Am ales însă cele două extreme în scop pedagogic, pentru ajutor la lămurirea aspectelor controversate.
În încheiere reținem următoarele: cele de mai sus constituie repere și informații, fără a conține judecăți de valoare muzicale, morale sau duhovnicești. Lăsăm acestea la conștiința și inima fiecăruia din adresanții articolului, ne referim în special la adulți români botezați ortodox, care trebuie să-și exerseze și exercite discernământul și pe cont propriu, încercând, greșind, revenind. Desigur acestea cu îndrumare și rugăciune, în cadru bisericesc. Ne aflăm – cel puțin în acest moment – încă pe tărâmul liber al părerilor/opiniilor, nu există un consens unitar unanim, și ne putem întâlni cu reacții diverse de la diabolizare deplină a fenomenului, până la considerarea lui ca inofensiv, dacă nu chiar benefic și indispensabil tineretului.
Exemplele desigur nu epuizează domeniul, se pot găsi o sumedenie de materiale, atât literare, cât – mai ales – videoclipuri, audio, etc., există suficiente accesorii, calculatoare, proiectoare etc. ce pot fi folosite cu succes în ilustrarea dorită.
Totuși, în calitatea de preot se pot da următoarele îndrumări generale: până la ajunge la „cercarea/deosebirea” duhurilor, lucru ce necesită un anumit nivel de trăire duhovnicească mult peste medie, putem încerca să discernem și să apreciem:
- în ce măsură există o reală acoperire a asumărilor respective din cele 2 tendințe opuse: cât de „satanist” și cât de „creștin” este artistul(artiștii)/genul-curentul muzical respectiv?
- etosul[7] acelor formații și interpreți (de ex. în partea strict muzicală cele două curente ajung să se asemene până la identificare în cazul așa-zis-ului metal creștin); eventuala diferență dintre etosul local și cel al străinilor.
- intenția lor, în special cea asumată deschis, cea interioară este cu mult mai greu de sesizat.
- efectul lor asupra ascultătorilor. Desigur, că, pentru pedagogii creștini, efectul suprem este apropierea sau depărtarea de Dumnezeu (credință, biserică, etc.), dar pot fi urmărite și cele mai „lumești”: moralitatea, echilibrul psihic, cultivarea culturală, etc. Sunt fenomene dăunătoare, ziditoare, în ce măsură, sau nici una nici alta?
Aceste recomandări se adresează adulților, întrucât celor sub 20 de ani nu li se poate – cu excepțiile de rigoare ce confirmă regula[8] – cere să discearnă aceste lucruri pe cont propriu și fără o orientare mai clară și mai precisă din partea adulților responsabili cu educația/formarea lor. Știm că momentul de față este încă unul cu o încărcătură emoțională intensă, s-a turnat mult „gaz pe foc”, și trebuie procedat cu mult tact și dragoste. Dar să nu uităm că printre faptele milosteniei sufletești primele sunt acestea:
- a îndrepta pe cel greșit;
- a învăța pe cel neștiutor
…iar sufletul e cu mult mai presus de trup…
Dan Bădulescu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_B%C4%83dulescu
Absolvent Conservator secția Pedagogie, muzicologie, dirijat coral, lucrarea de licență: „Muzica și publicul ”
Instrumentist și compozitor pop-rock, membru al formațiilor românești Sfinx, Roșu și Negru, Iris.
Absolvent Teologie pastorală, lucrarea de licență: „Muzica pentru un tineret dezorientat religios”
În prezent preot, doctor în teologie, specialitatea „Îndrumări misionare”.
[1] Și care s-au continuat cu cele din Paris la clubul Bataclan la concertul trupei Eagles of Death Metal http://stirileprotv.ro/stiri/atentat-in-paris/cum-s-a-vazut-atentatul-de-la-bataclan-prin-membrilor-trupei-eagles-of-death-metal-am-simtit-miros-de-praf-de-pusca.html …
[2] https://www.youtube.com/watch?v=K8Ygcd2wN38; https://www.youtube.com/watch?v=46GhUrtrklM; etc.
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar în engleză (ca de obicei, mai amplu…) https://en.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar https://www.youtube.com/watch?v=IvVr2uks0C8&list=RDIvVr2uks0C8
[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_metal dar mai pe larg https://en.wikipedia.org/wiki/Christian_metal
[5] https://www.youtube.com/watch?v=xnmv2B7CPXg, despre ei http://hirr.hartsem.edu/sociology/liederman.html
[6] https://www.youtube.com/watch?v=mtDHvKJYzhU
[7] În sensul de ÉTOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social și artistic, privit în unitatea dintre intern și extern, dintre etic și estetic
[8] După cum avem și cazul invers: oameni cu plete cărunte/albe, care au o judecată, minte și reacții de adolescenți rebeli…
Nota noastra
Discutia e vasta, in aceasta nota ne limitam doar la a accentua asupra unui aspect atins si de autorii de mai sus, in special de Ninel Ganea: importanta si efectele politice ale muzicii in general si ale rockului in particular.
Muzica – prin continut si mediu, totodata- adresandu-se, in primul rand, partii afective (emotiilor) a persoanei umane, este si instrument de modelare si, intr-un anumit sens, de manipulare a acestora.
Din cauza acestei capacitati imense a muzicii de a modela emotii si, astfel, comportamente, muzica are o mare importanta politica – in sens larg, de gestionare si guvernare a starilor de spirit, de captare si directionare a acestora.
Muzica a jucat un rol foarte important in toate miscarile sociale si totalitare. Cu imne au marsaluit si au strans randurile fascistii si comunistii. Iar, cand regimurile comuniste s-au osificat si au pierdut stiinta maselor, atunci muzica a devenit manifest politic disident in toate tarile din blocul sovietic.
Muzica a reusit sa schimbe sau sa fie un factor activ al schimbarii sociale, revolutia sexuala fiind legata substantial de revolutia beat din muzica.
Totodata, muzica a devenit un ingredient absolut necesar pentru pastrarea sistemului societatii capitaliste, de consum, conform principiului “distrugerii creatoare”.
Functionand ca un anestezic, alaturi de industria de divertisment, servind la tampirea, erotizarea sau excitarea calculata a afectelor, ea serveste si pe post de declic de defulare, de surogat al unei atitudini antisistem, surogat de revolta si anarhie, care devine, de fapt, o revolta manipulata, cu voie si directie de la stapanire.
Categorii
Clubul Colectiv, Erezii, secte, rataciri, sminteli, inselari, scandaluri..., Ninel Ganea, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?)Etichete (taguri)
anarhie, Clubul Colectiv, Colectiv, Dan Tudorache, emotii, influente, libertate, muzica, muzica rock, Ninel Ganea, puterea muzicii, revolta, revolutie, rock, satanismArticolul urmator/anterior
Comentarii
100 Commentarii la “Actualizat – OPINII DESPRE ROCK SI SATANISM. MUZICA, EMOTIILE SI MODELAREA POLITICA A COMPORTAMENTELOR. Fost muzician rock de talie internationala: “Milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul” care impregnează muzica respectivă”
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI
Comentariile sunt inchise.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
@cioby
muzica poate fi oricand o rugaciune, chiar daca nu rezulta asta literal, explicit, din versurile ei.
@cioby
Si eu va impartasesc ideile pe care le-ati expus despre muzica si despre lumea crestina ce devine tot mai necrestina.
Doroteea
Am spus ce cred.
Rugaciunea este o relație directă cu dumnezeu şi asta spune multe…
Adică… lui Dumnezeu trebuie sa ne adresam în Duh şi-n Adevăr… . Care Duh şi care Adevar?
Păi Adevarul unui Crez, al unui Botez şi al unui Domn (sf. Ap. Pavel).
Muzica RUGACIUNE, e altceva decât spuneți d-voastră, sau altfel spus muzica nu poate fi rugaciune decât atinci când întruneste acele condiții de care am vorbit şi pe care le cere însuşi Domnul, “Tatăl asemenea rugatori Î-şi doreşte” adica… repet, în Duh şi-n Adevar.
Dați-mi un temei scripturistic indubitabil, care susține că “muzica e oricând o rugaciune”.
Asemenea afirmații nu cred ca vin de la rugatori (precum sf.Parinți şi nu numai), ci de la cei care nu sunt nici muzicieni profunzi nici rugatori adevarați, dar care vorbesc ca şi cum ar fi şi una şi alta. Nu vreau sa va jignesc prin ce spun, dar nici nu pot sa nu spun ce cred despre chestiunea în discuție.
Vedeți şi ce a spus marele Pahomie despre cântare (chiar în biserică).
@ciobee
Apreciați ce spun dar îmi șfichiuiți biciul pe schinare cu nesaț. As prefera să nu apreciați deloc ce spun și să-mi întindeți mana ca unui frate.
O să încerc să vă răspund în stilul dumneavoastră. Sigur, o intreprindere condamnată din start. Dar îngăduiți-mi să încerc totuși.
Apreciez ce spuneți.
Ortodoxia însă nu este dezbatere, nu știu unde ați învățat asa ceva. Sau unde scrie. Dăți-mi un temei scripturistic dacă aveți. Dar nu aveți. Prin urmare, ce să dezbatem, nu dezbatem nimic.
Ortodoxia este calea cea strâmtă a sfintei ascultări. Prin urmare, de ce aș agrea zgomotoasele dezbateri în locul preafrumoasei ascultări?
Sigur că nu. Știți cum vorbesc cei desăvârșiți? Eu nu știu.
Desăvârșirea este la domniile voastre deoarece vă văd ca pe niște ascultători desăvârșiți și de aceea îndrăsnesc.
Prin urmare, prin îngăduința lui Dumnezeu și a atotputernicului admin, trebuie să ascultați cu răbdare și dragoste frățească ceea ce am de spus.
Așa-i creștinește.
Să ascultați și nu să-mi țineți predici reci despre rigoare și dogmatică. Au oarele nu carele cumva ați redus ortodoxia la litera rece și la biciul franciscan? Sau era iezuit?
Sunt sigur că nu aceasta vă este intenția dar aici discutăm și despre punerea intenției în practică; carele nu se face, asa, oricum. La fel cum nu orice zgomot e muzică și cum nu orice muzica este psalm, tot asa nu orice intenție ce pare bună este bună și nu orice intenție bună ii pe placul lui Dumnezeu.
——-
Prin urmare, înainte de a vă expune propriile păreri (vă puteți și abține de la aceasta, fiți pe pace, nu ne supărăm, mai ales că evitați pericolul osândirii aproapelui) poate îmi arătați că ați înțeles ceea ce am vrut să expun în comentariul meu anterior.
Chiar, ce ați înțeles domniile voastre din ceea ce v-am adus la lumina pixelului din întunecatele colțuri ale internetului?
La final, mai am o nelămurire, poate mă ajutați și cu aceasta: este internetul ortodox? Sau este căzut, ca orișice act de creație umană, lipsit de rugăciune și totalmente construit în afara canoanelor? Așa, ca muzica.
@Dorotee
Asta mi se păru și mie, că nu aveți nimic cu roacherii și nici cu căutarea. Le-ați lămurit, ambele probleme. Felicitări, ați ajuns la liman, vă mântuirăți.
Acu, poate faceți un pic de loc, să trecem și noi, păcătoșii – iertați, nu vrem să vă deranjăm, căutam doar să ieșim de aci.
Materialul de mai sus (postarea) este actualizat cu un articol semnat de pr. Dan Badulescu: „Este rock-ul satanist?”
@cioby:
„Duh si Adevar” nu inseamna numai Crezul, adica numai dogmatica.
„Adevarul” de exemplu spune „cresteti si va-nmultiti umpleti Pamantul si-l stapaniti”. Stapanirea Pamantului nu inseamna numai rugaciune si metanii. Ele sunt auxiliarele necesare implinirii lucrarii, a inmultirii talantilor. Talantii pot fi si talentele artistice pe care va asigur ca Dumnezeu nu le condamna. Nu suntem toti facuti sa fim calugari ceea ce nu inseamna ca bucuria vietii nu poate fi traita in curatie. Cititi de exemplu sfaturile par. Porfirie catre diversii sai fii duhovnicesti: ii indemna sa isi inmulteasca talantii, sa cante la vioara, sa picteze, fiecare dupa darul lui – si nu doar muzica bisericeasca si icoane. Mai cititi si altceva decat par. Cleopa. Nu ca as avea ceva cu par. Cleopa, dar fiecare sfant are darul de a pune in valoare noi si noi fatete ale Adevarului care e mult mai complex decat ne imaginam.
Reduceti Ortodoxia la teologie si dogmatica. Vai! Asta e drumul carturarilor si fariseilor, domnule, drumul ispitelor de dreapta ai carui urmatori au o trasatura: nici prin cap nu le trece ca e un drum gresit. Ailalti (desfranatii, talharii, rockerii – scz @Alin-7, nu sari, e o ironie! _ macar stiu ca ceva nu e in regula, dar nu se pot abtine. Voi astilalti va indreptatiti nestingherit. Cand, totusi, mai multi va dau de inteles ca ceva nu e i n regula, e bine sa va problematizati putin…ma gandesc… E vorba de pilda barnei si a paiului – care tot de Adevar tine. Daca ne rugam fara sa ne vedem barna din ochi ci doar paiul din ochiul altuia nu se cheama ca ne rugam „in Duh si Adevar”, oricat ne-ar placea sa credem asta.
* „….Talantii pot fi si talentele artistice pe care va asigur ca Dumnezeu nu le condamna cand chiar El le-a dat!
(cum ii folosim asta depinde de vointa noastra)
L-ati auzit pe Hristos condamnand nuntasii la Nunta din Cana Galileei? Credeti ca frivolii aia pacatosi nu dansau si nu cantau? Si totusi nu numai ca nu i-a condamnat, dar le-a schimbat si apa in vin!
Lumea Domnului e o lume vesela, nu sumbra. Vedem asta dupa trilul pasarilor, culorile variate si multiple ale florilor, paleta uriasa de arome si forme ale fructelor si legumelor samd samd. E o lume facuta sa ne bucure, nu sa ne izoleze in pesteri. Ca impatimirea din noi ne-a adus intr-o stare in care ne bucuram stramb de darurile vietii – asta e altceva, cu totul altceva.
primit pe mail:
@admin2
and your point is?
că eu, unul, nu am decât o singură observație care, iarăși, are legătură cu contextul. Cine era tânărul acela și în ce context primește acest cuvânt?
Iar dacă luăm aminte la context atunci, dragii moșului, pilda asta se potrivește de minune celor de aici și nu celor care, într-un fel sau altul, se găsesc în afara Bisericii.
Mă uit în jur și, iaca, nu vă văz pe niciunul întristat din aceasta pricină ci doar pentru că, nu-i asa, berbecul ăla de interlocutor nu vrea să priceapă în ruptul capului, dom’le.
Nu dă doi bani pe dreptatea domniilor voastre, pe acumulările dogmatice, pe înalta dumneavoastră cultura teologică plină de discernământ și fireasca îngrijorare, pe duhovnicia vultureasca a celui ce plutește prin înălțimi și vede d-acolo pană și paiul din ochiul altuia.
Ereticul! Ce înșelat! Pai noi ii vrem binele și el, nerecunoscătorul, nesimțitorul? Mortăciune! Duhoare de ead! Slugă a satanii! Ptiu!
How ironique!
Ia, haidem, să ne întristăm oleacă pentru noi și să lăsăm predicile celor care sunt în stare sa le dea cu dragoste în Hristos. O să vedeți ce bine este și, poate, va înțelege și berbecul văzând exemplul domniilor voastre.
Nu știu cum de s-a nimerit, sigur nu din întâmplare, să intre în discuție tocmai piesa „Stairway to heaven”, dar mi se pare elocventă. Eu citisem că au fost scrise pt o prietenă dependentă de droguri. Însă versurile, cel puțin prima parte (de ce nu și restul?), s-au scris automat, dintr-o inspirație ciudată, care poate să fi condus la mesajul invers. Nici eu nu prea cred în mesaje inversate, totuși pare că ne jucăm cu focul. Parcă nu vrem să vedem realitatea crudă.
Cât despre revolta care ar putea fi direcționată bine, spre lepădarea de lume, eu nu prea cred în ea, deși există încercări serioase în sensul acesta. Mai bine ar fi să spunem că abia conștientizarea pericolului acestei revolte și detașarea de ea ne aduce pe calea păcii de sus. Nu văd cum poate fi deturnat spre bine ceva ce este prin definiție trufie și imbecilitate.
Alin,
Păi… ce sa mai spun…
Doar ca vorbeam despre credința, nu de pielea (obrazului) personală. Deci prefer sa primesc (biciul şi) smerita ascultare (recomandată).
Recunosc ca am rămas fara replica şi fara grai.
Ortodoxia nu însamnă dezbatere…
Şi eu… credeam ca sinoadele (ortodoxe), asta ar face… . Am mai gasit şi scris la unii (părinți), ca mântuirea s-ar afla în multă sfatuire… dar se vede ca sunt pe lângă, cu întelegerea (şi nu numai).
Deci…
Sa mai spun ceva… ? Daca ascult de… orgoliu…aş mai spune, (spre mai mare osânda mea). Î-mi ajunge. Scuze.
@Alin-7
Evident ca acea pilda se potriveste. Ni se potriveste. Ti se potriveste. Mi se potriveste… si tot asa. Conjugam. Plus ca, apropo de context, tu nu tii cont de… continutul textului redat. Este vorba despre ce se intampla cu noi toti cand venim la Biserica. Vrem sa fim mangaiati pe crestet si sa ni se zica: faci bine, baiatu/fata tatii, da-i inainte, rock on, fight on, halloween on, orice on, sau … poate ne mai si judecam prin prisma Evangheliei?
E placut sa impartim lumea in eu impotriva tuturor, mai ales cand eu sunt fratiorul ranit si toti ceilalti sunt fratii mai mari si rai, insa e doar o impresie.
Doroteea
Nu am zis ca Dumnezeu condamnă tslentele artistice. Lasați spculațiile, ca va încurcați în ele şi d-voatră şi mai încurcați şi pe alții.
Sfintenie, fara smerenie nu există. Nici fara lepadare de sine. Dar… mă rog…
Mi-ați m-ai spus o dată, că, mai de râs interpretare, a textului evanghelic, ca la mine, nu a-ți mai întâlnit la nimeni.
Ar fi fost de ajuns sa ma smeresc atunci şi nu am facut-o.
Acum ma puneți la punct, din nou.
Va dau satisfactie. Recunosc că ştiți sa folosiți cuvintele şi sensurile, ca sa fiți victorioasă. Şi sunteți. D-voastră (nu ortodoxia).
Cutez însa sa susțin precum Galilei…
(Şi totuşi, se-vârte), că rămân la ce am spus şi nu la speculatiile d-voastră. Iertați.
Doroteea,
Nu stiu ce fond al probleme, voiam sa spun ca mai toti avem patimi, si mandrie de asemenea intr-o anumita masura, asta nu inseamna ca suntem cu totii satanisti intr-o mai mica sau mai mare masura. Satanist, prin definitie, nu este decat cel care accepta in mod constient un pact cu diavolul, sub diferite forme. Altfel, facem o greseala sa atribuim acest cuvant oricui altcuiva sau vreunui lucru, opera sau piesa crisa sau muzicala. Adica una-i una, alta-i alta. 🙂
Ah, ca poate avea influente negative, sau legat de oameni, acestia pot sa faca ceva rau in mod costient ori sa ramana in patimi, dar asta e altceva, adica in acest caz este doar in mod indirect o slujire sau o conlucrare cu acesta, deci neconstientizat.
@cioby:
din pacate intalnesc la multi atitudinea asta.
Imi cer iertare, nu vreau nici sa fac pe desteapta nici sa jignesc, si mie mi se pare dezbaterea utila si invatam cu totii multe din ea. Nu resping tot ce spuneti, sunt lucruri cu care sunt de acord (si nu o spun de complezenta). Dar e „ceva” la care mi se pare ca poate ar fi bine sa chibzuiti, modul de a pune problema.
De exemplu, v-as sugera sa incepeti prin a vedea mai intai BINELE din om, potentialul lui pozitiv, si nu raul, lipsurile lui. Lasati aceste lipsuri la urma, faceti-va ca nu le vedeti. Asa m-a sfatuit si pe mine cineva mai demult si de cand incerc sa aplic asta multe lucruri s-au indreptat in viata mea. Sfatul suna cam asa: sa privesc omul cum ar privi un cautator de aur o mina. Cautatorul de aur nu se concentreaza asupra pietrelor si nisipului, decat pt a gasi aurul si a se bucura de el. Daca tot bombanim „ce de mai pietre, ce de mai nisip” ratam aurul. Iar aurul din celalalt s-ar putea sa fie mai pretios in carate decat aurul din noi, mult mai pretios, atata doar ca mai bine ascuns. Ori cand descoperi nestematele ascunse adanc in sufletul aproapelui abia atunci incepe adevarata smerire. Iar asta se simte in om. Omul smerit ii calmeaza pe altii, nu ii arata cu degetul si acuza. Iar darurile inimii sunt mai insemnate decat ale mintii, credeti-ma.
De-aia poate Dumnezeu are atata rabdare cu noi, pt ca stie ca pt a scoate aurul din orice om la iveala e nevoie de rabdare si blandete, nu de critica permanenta si sanctiune. Si asa aurul iese de la sine la suprafata.
Mirela, ma referam la diferenta dintre satanism si satanist. Satanismul e tot ce e al satanei. Ori eu cred ca si noi prin viciile noastre „dam drepturi”. Si asa, de exemplu, viciile devin patimi si cu greu mai scapi de ele.
@cioby:
o intrebare: poezia scrisa de un om indragostit e de la Dumnezeu sau de la celalalt? Melodia compusa de un om cu oarecari talente intr-un moment de bucurie (sa zicem ca si-a luat o casa noua din munca lui cinstita) e de la Dumnezeu sau de la celalalt? Un tablou care infatiseaza oameni vorbindintr-o cafenea sau trecatori pe o strada ploioasa e de la Dumnezeu sau de la celalalt? Pot fi ele placute lui Dumnezeu? Sau sunt respinse de Dumnezeu pt ca nu reprezinta o ruga catre El ci prezinta „componenta relationista om-om” ca sa va citez?
(sigur ca atata vreme cat o creatie are un mesaj distructiv ea nu poate fi in regula. Dar sunt creatii – chiar opere – care nu reprezinta nici ruga si nici nu au un mesaj explicit ca atare, ci prezinta anumite personaje din a caror experienta redata prin talentul autorului putem invata mult mai mult decat dintr-o mie de predici. Astea din urma or fi oare placute lui Dumnezeu sau sunt niste simple dejectii umane meschine? Iar daca nu, cum ar trebui sa le numim? Hugo, Balzac, Dickens, Dostoievski, Kafka, Blaga, Rebreanu etc etc etc – ce facem cu operele lor? Sunt bune de aruncat integral la gunoi?)
Deci acum aflu ca si inainte cu juma de an si inainte cu o luna a fost invitata in Colectiv o trupa satanista (nu doar watain acum un an). Ce ar mai trebui adaugat?
Doroteea,
Între umanism şi duhovnicesc este exact distanța dintre cer şi pământ. Lumea nu este lipsită de darul lui Dumnezeu, pentru ca omul chiar cazut, nu poate trai fără darul lui Dumnezeu. Toate afectele de care faceți caz sunt omeneşti. Sunt sublime, desigur. Dar sunt omeneşti. Lumea pe Hugo, pe Balzac… şi cei din lista d-voastră plus cei ne cuprinşi în ea, i-a primit fară rezerve, nu şi pe Iisus Hristos. Aparent Hogo, Balzac et comp, nu le cere nimic în comparatie cu Hristos. Dar ce le oferă ? Umanul, în cel mai bun caz. Atât. Efectul ține exact cât ține lectura.
Umnanismul… cel mult poate ridica ,de pe unde e fiecare… cel mult, la omenesc.
La Dumnezeu nu te ridică nimeni şi nimic, în afară de Hristos şi de biserica, (prin tainele date ei prin Hristos).
A prezenta umanismul ca duhovnicie, echivalentul, sau alternativa şi artisticul ca sfințenie, sfințitor şi alternativa sau complementaritate la mântuire… mi se pare o înşelare cumplită şi o eroare gravă.
Domnul Iisus nu a fost interesat de lume. Ci de cei care din lume au ales sa-l creada sa-l urmeze.
D-voastra considerați pe cei (ca mine),care fac aceasta diferență, ca fiind disprețuitori sau mai degrabă incapabili, sa vada valorile şi stralucitorul, din umanism sa sprecieze si sa prețuiască valorile lumii. Ca pe nişte osânditori şi inchizitori.
Sunte-ți într-o gravă eroare.
Le vad şi le ştiu.
Dar ei ştiu ca acelea tocmai îi primejduiesc. “Cine iubeste lumea… se face vrajmaş lui Dumnezeu”.
Pietre de poticneala sunt multe. P. Sersfim Rose, a dat cuiva Dickens, şi s-a interpretat că Dickens poate sta în rând cu sf.Parinți.
Eroare.
Duhovnicul a vazut ca acel om (căruia i-a recomandat Dickens), era atât de jos încât nu putea sa-i dea sf. Părinți. Acela nici macar la umnism nu se ridica.
Şi i-a dat Dickens.
Umanismul este nivelul de sus al umanului. Dar ne despatimit.
Umanişti pot fi şi nebotezatii… şi…
Sunt oameni. Por fi la nivelul cel mai de sus al umanului. Dar, doar atât.
Asta se cuvenea sa mi-o lamuriți, ca sa ma convingeți ca sunt înşelat, cu ochelari de cal, sau ce mi se mai potriveste şi sub robia parerilor de sine.
Toți avem un grad de înşelare şi auto înşelare, pe care îl tot subțiem prin biserică şi taine. Nu ma consider a fi ceva sau cineva. Am spus doar ce cred. Scuze.
Doroteia,
Lumea fara umanism este animalism şi demonism. Vi se pare cumva ca am respins pe
Hugo, pe Balzac si pe ceilalți?
Desigur ca Dumnezeu este cel ce i-a înzestrat cu asa daruri. De ce ? Ca lumea sa nu se indobitoceasca şi demonizeze complet.
Ce supne sf.ap. Pavel?
Zice ca înțelepciunea lumii nu a fost (şi nu este capabila) sa-l ridice pe om (din cadere) la Dumnezeu, de aceea l-a trimis Dumnezeu Tatăl, pe Fiul sau în lume, ca El, Fiul sa-l ridice pe om la Dumnezeu.
Lumea lui Dumnezeu este veselă,spuneți d-voastră. Da. E veselă. (când este inconştienta de caderea în care se află).
Nu aruncam (si nu arunc), valorile lumii la gunoi. Le lasam sa înalțe lumea la omenesc, la umanitate, la sublimul şi înaltimea la care se poate inalta omul cazut, prin sine.Dar a spune ca muzica, oricum este rugaciune, sau aristicul… sau mai ştiu eu ce, insesmna a arata, ori sustine ca au puteri mesianice, ca nu prea era nevoie de Iisus Hristos, din moment sunt in stare sa ridice pe om la Dumnezeu, ori ca sunt complemetare sau alternative.
Nu.
Domnul spune că “nimeni nu vine la Tatăl, decât prin mine”.
Rugaciunea ajunge la Tatăl, doar prin Fiul. Ca zice: “ori ce ve-ți cere, în numele Meu”…
Cred ca iubiți lumea, cel puțin, la fel de mult ca pe Dumnezeu, daca cele ale lumii şi cele ale lui Dumnezeu sunt una, sau la fel sau complementare.
Asa mă determinați sa cred, sa accept şi sa primesc.
Iertare.
@cioby:
„umanismul” NU SPUNE NIMENI CA ESTE SCOP, DAR POATE FI MIJLOC DE ATINGERE A SCOPULUI ULTIM CARE ESTE MANTUIREA. Asta este esenta discutiei si confuzia pe care o faceti in mod f clar, nu e nevoie sa adaug „dupa parerea mea”.
Stimate domn, nu contesta nimeni ca mantuirea e scopul suprem. Dar mantuirea presupune curatarea sufletului. Stiti care e porunca cea mai mare: „iubeste pe Dumnezeu din tot cugetul inima si sufletul tau si pe aproapele ca pe tine insuti”. Nu poti ajunge in Rai daca iubesti pe Dumnezeu dar nu iubesti faptura Lui (aproapele). Ori ca sa afirmi ca iubesti pe Dumnezeu e simplu, dar ca sa iubesti aproapele este o treaba f complicata. Aproapele pt a fi iubit trebuie mai intai inteles. Iar ca sa il intelegi – e sa vezi? – trebuie sa treci prin ceea ce numiti „umanism”. Mai mult: de la aproapele mai ai si de invatat uneori.
Deci: umanul nu e scop, si nici bucuria vietii nu e scop. Ele, pt omul intelept – care nu-si face iluzia ca Domnul ii graieste direct, ci stie ca Domnul ne graieste PRIN OAMENI – devin in schimb MIJLOACE de atingere a scopului.
Doar cand ele devin scop in sine e aplicabil textul: „cine iubeste lumea MAI MULT ca Mine…” Dar a iubi pe Domnul mai mult ca lumea nu inseamna ca trebuie sa uram lumea, pt ca asta intra in contradictie cu porunca iubirii aproapelui! „A uri lumea” in sens biblic nu inseamna sa urasti darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, inclusiv prin aceasta planeta („cei blanzi vor mosteni pamantul”, iar oamenii sunt chemati sa stapaneasca pamantul), ci este o formula prin care de fapt ni se atrage atentia SA NU NE ATASAM de oameni sau lucruri sau de fericirea pamanteasca astfel incat sa Il punem pe Dumnezeu pe plan secund. Sa nu lasam sa ni se lipeasca inimile de aceste lucruri.
Pt impatimiti (cei carora inimile li se lipesc usor de lumesc si care de indata ce apare o bucurie lumeasca devin dependenti de ea) este bine sa se tina cat mai departe de astfel de lucruri, e f adevarat. Dar sa stiti ca exista oameni capabili sa se bucure corect, masurat si demn de darurile vietii si in acelasi timp sa isi tina ochii si inima lipite de Dumnezeu. Nu spun ca ii intalnesti pe toate drumurile, dar pt cei care nu au ales calea calugariei asta e formula. Nic9decum respingerea omenescului pe care nu ai cum sa il intelegi daca nu il studiezi un pic. Aa, sigur, daca ai o bunatate naturala uriasa, accept ca nu e nevoie de astfel de carje. Dar cati dintre noi o au? Dumnezeu adesea ne vorbeste printr-un om, printr-o carte, printr-o intamplare… Intre litera Legii si traire sta EXPERIENTA VIETII. Care nu inseamna neaparat desantare.
(„orice muzica poate deveni o rugaciune” vrea sa spuna de fapt ca muzica poate fi folosita ca forma de rugaciune. David si psalmii lui este exemplul care vine cel mai la indemana)
Alin,
Am înteles şi primesc. Cele spuse sunt şi bune şi adânci. Ca le vedem importanța puțin diferit, este pentru ca suntem diferiți si fiecare le vede prin ale sale.
Renunț la scuze ca să fie şi “canonic” şi sa şi linişteasca. Ce mai pot face ca sa fie bine?
Doroteea,
Doamnă, umanismul nu este scop, dar poate fi mijloc… spuneți.
Iaraşi trage-ți spuza pe…
Spune-ti ca mântuirea presupune curatarea sufletului… şi ca eu ma aflu într-o cumplită confuzie.
Confuzia ar fi… ca sunt incapabil sa înțeleg, că acest mijloc, (umanismul şi “sfinții” lui), curațesc sufletul…
Cum doamnă ? Şi prin ce?
Numai Iisus şi biserica sa (prin taine), poate face aşa ceva, ştiu eu.ŞI CRED. D-voatră…?
Umanismul este (repet), un maxim al valorilor de suflet umane, REALIZATE, PRIN OM, ŞI CAPACITĂȚILE SALE, UMANE.
Nu neg aceste volori şi nu le disprețuiesc, dar Dumnezeu şi evanghelia, pot îndumnezei pe om şi fără Hugo, Balzac şi… .
Dar, Balzac şi… nu pot îndumnezei, curata de pacate sau ce mai argumentați d-voastră.
Pare o rautate, un fixism şi chiar mai mult, insistența mea în acestea.
Nu e doamnă.
Vedeți ce spune sf. Ioan Iacob despre umanism şi ce primejdie o consideră. Şi nu numai el.
Orice muzica e o rugaciune…
Nu doamnă.
Nu.
Iar psalmii lui David tocmai ca nu va susțin. Psalmii nu sunt produse omeneşti ci sunt parte a lucrarii mântuitoare a lui Dumnezeu, prin om, lucrare a Duhului Sfânt, parte a sfintei scripturi.
Umanismul poate umaniza, (şi este dar al lui Dumnezeu pentru ca lumea sa rsmâna umană).
Dar repet, doar atât.
Umanismul nu sfințeşte pe nimeni, doar îl umanizeaza pe cel dezumanizat de… .
Daca sfintea, nu mai era nevoie de biserica, preot şi taine, de lucrarea şi lucrările sf. parinți… .
Umanismul este strain de lepadarea de sine. Unanismul nu lauda pe Dumnezeu ci pe om. Nu lucreaza în numele lui Dumnezeu, ci al omului.
De a ceea a accentuat Domnul Iisus: de “va da cineva…ÎN NUMELE MEU… un pahar cu apă… ”
Nu eu ma aflu în confuzie. Nu dispretuiesc nici umanismul nici valorile sale. Doar arat ce este.
Daca eşti umanist, ai nevoie de Hristos şi de biserica Lui, ca sa accezi la şansa mântuirii.
Daca nu-l ai pe Balzac şi ceilați… şi-l ai pe Hristos ai şansa mântuirii.
Daca èsti doar umanist, poți sa fii milostivul, milostivilor… că nu èsti decât umanist şi în numele omului.
Căt de usor punem însa egal între una şi alta…
Cât dispreț, cade asupra metaniei, postului, ascezei, cinstirii moaştelor… a medievalului ortodoxiei… . Iadu-i plin de calugari…
Nu ne întreaba Dumnezeu cât am postit… etc, ci cât am iubit… . (Ați spus-o apasat).
Nu vedeți aici nici o nuanță de dispret asupra a ceva şi cuiva ?
Ce sa mai zic când la asta se mai adaugă şi… “mai luminati sunt occidentalii că… nu se cramponeaza de metanii, litera de lege, canoane… de pupat moaste, dar sunt milistivi şi iubitori de aproapele… . Da. Poate sunt. Dar în numele cui?
Un Domn, o credință şi un botez.
Nu?
Hai sa dispretuim habotnicia ortodoxa… ca se cramponeaza de post metanii canoane… etc, pentru ca atâta ştiu şi atâta fac.
Chiar asa stau lucrurile ?
Ortodocşii sunt egoişti… lipsiți de dragoste… nemilostivii… închistatați… cramponați în canoane, literă… .
Vin cu metanii… cu post… Cu…
Ortodocşii vin cu ce au. Ortodocşii nu sunt nemilostivi. Sunt saraci. Nu-şi pot etala milostivirile televizate şi publicizate. Ortodocşii sunt radicalizați tocmai de aceste acuze.Li s-a lipit eticheta pe ei si pe ce le-a mai ramas.
Nu va cer scuze, va cer canonic iertare.
Ce faine au fost comentariile..
Asa cum erau animalele in corabie la tata Noe, asa trebuie sa stam toti in Biserica. Dupa ce iesim pe net, suntem admin, vacari, ciobani , doamnele se exclud… 🙂
La multi ani Romania !
La multia ani tara mea de glorii, de dor…
O atentionare de la Sf Parinte Paisie – facuta in alt context – potrivita, desigur, intr-o oarecare masura si noua (mie, primul) atunci cand “ridicam temperatura” 🙂 fara sa vrem la sectiunea comentarii:
“Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Părinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedreptăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochilor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în sufletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru trupul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt absolut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.”
SURSA: https://graiulortodox.wordpress.com/2013/11/10/162-epistola-parintelui-paisie-aghioritul-catre-patriarhul-ecumenic-atenagora/
@cioby:
„Nu va cer scuze, va cer canonic iertare.”
Iar eu v-o acord, desi m-am cam plictisit sa mi se puna cuvinte in gura
Eu nu inteleg ce atata teorie pentru a vedea daca rockul e satanist sau nu. Dupa cate vad se merge pe ipoteza ca nu toate tipurile de rock, ca unele cantece au un mesaj explicit satanist, altele, in opinia unora chiar ortodox. Ba ar mai fi chiar si formatii de muzica rock formate de calugari ortodocsi. Mai, mai!
Cred ca omul poate proba ce efect are o (astfel) de muzica asupra lui. Oare dupa ce o asculta ii vine cu usurinta sa se roage? Poate sa asculte imediat si muzica psalitca? Se linisteste? Este mai bland? Are sentimentul pocaintei? Isi iubeste vrajmasii? Este indemnat sa faca milostenie?… Daca da, atunci se poate vorbi de “ortodox”, daca nu, se poate vorbi de altceva…
Pe de alta parte nu ajunge sa ne uitam numai la cuvinte pentru a cerceta daca mesajul unui cantec este “ortodox”. Vedem foarte bine ca pana si Papa si-a facut cel putin un album in care vrea sa transmita un mesaj religios lumii, pe muzica rock. Si astfel de exemple ar putea continua. Adica se face un amestec, care ma face sa aud cuvintele Mantuitrului:
“Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi”. (Matei 23, 15)
Cred ca ar trebui sa fim foarte clari, sa spunem ca muzica rock nu te aduce mai aproape de Dumnezeu. Vede cineva pe Dumnezeu ascultand muzica rock? Doamne, iarta-ma! Ca omul se gaseste la un anume nivel, ca asculta o muzica mai mult sau mai putin grohaita asta e altceva. Si pe fiecare trebuie sa-l iei de acolo de unde este si, din treapta in treapta, sa-l ajuti sa ajunga mult mai inalt. Dar nu trebuie sa-i justifici starea de cadere, sa-i spui: “da, dom’le muzica asta rock are un mesaj ortodox, spre deosebire de alta care e chiar satanista. Scutura-ti capul linistit, ca asa iti ies toti gargaunii…”
Indemnurile la revolta de “a te lepada de lume” sunt intr-o totala contradictie cu mesajul evanghelic. “Fiti blanzi ca porumbeii si intelepti ca serpii“. Revolta este mai de graba o cale a celui care da cu copita. Care vrea sa se asemene cu Hristos, sa vina sa spuna unde s-a revoltat Hristos impotriva lumii.
In concluzie trebuie sa fim cu mare bagare de seama caci inselara e mare! Ce sa mai vorbim de mesaje de a sta in paradis, promovat de o formatie sau alta, cand stim foarte bine si din Pateric ca au fost Parinti, care se si rugau, inselati de vedenii de ingeri de lumina, care s-au dovedit pana la urma a fi intunecati.
Si inca un indemn: oameni buni beti apa curata, din izvorul nesecat, nu din toate baltocile de la marginea drumului, caci s-ar putea sa fie amestecata si cu niscavai noroi!
@Corina
Ascultați muzică? Orice altceva în afara de psalmi, desigur. Aveți vreo recomandare? Just curious.
Actualizat, cu un lung post-scriptum estetic:
https://alexandruracu.wordpress.com/2015/11/30/colectiv-ultimul-cuvant/
Doroteea, mi-a plăcut mult comentariul tău de pe 30-11-2015 23:37. Am scris post-scriptumul în reacție/ca o continuare la ceea ce ai scris tu.
Nu te-ai putut abține.
:D. …adică ditamai rânjetul pe care nici nu ma mai obosesc sa-l ascund.
Ciudat e ca s-a ajuns la acelasi subiect ca atunci.
Cred ca e in natura celor doi sa apeleze repetiv la aceleasi argumente.
Crastavetele face parte din….
@Alexandru Racu:
Multumesc, Alexandru. Si eu rezonez la cele scrise de tine. Melancolia o vedeam ca pe o forma a tristetei, regretului etc., abdicarea era o ipostaza diferita. Si mie mi-a venit in minte exemplul cu killer-ul care asculta opera 🙂
In fond, da, asta cred si eu: ceea ce numim de obicei „arta” e o cautare – pt autor. Iar pt consumator ar trebui cred sa fie un prilej (unul din atatea altele) de intelegere a fiintei umane, a vietii, a conditiei noastre de fiinte auto-condamnate sa integreze mai intai suferinta pt a se ridica apoi deasupra ei. Nici eu nu cred ca arta este absolut necesara pentru mantuire. Si mai cred ca, in liosa unui minim exercitiu al selectiei, poate chiar deveni nociva. Dar a o respinge in bloc a priori mi se pare un semn sigur al unei carente duhovnicesti grave.
Cat despre raportul Bisericii cu arta, subiectul duce inevitabil, asa cum s-a vazut, la una din bolile care macina adanc ortodoxismul romanesc (cel putin dupa parerea mea): fariseismul. Nu este arta conditie a mantuirii, se poate si cu si fara ea. Fara Tainele Bisericii, e adevarat, nu, NU se poate (cel putin pt un ortodox care stim ca va fi judecat si dupa credinta si dupa fapte). Dar DOAR Tainele Bisericii ma tem ca nu vor salva sufletele noastre. Pilda vamesului si a fariseului (ca simplu exemplu intre atatea altele) ar trebui sa ne reaminteasca permanent noua, „practicantilor”, cat de crunta poate fi o astfel de inselare.
@enkidu:
„Cred ca e in natura celor doi sa apeleze repetiv la aceleasi argumente.”
iar in natura altora doi sa chibiteze de pe margine fara a aduce vreunul. 🙂 Sau sa fie de vina frica de a pierde blazonul prin iarba in amestecul cu „plebea”?
@Al. Raku
dom’le, sper să vă citească totuși lumea articolul acela. Parcă un pic cam academic și oleacă lung pentru attention span-ul creștinului din ziua de azi dar, altfel, incisiv, carnasier, direct pe tibie și peroneu.
Mai că l-aș recomanda, însă, după cum puteți lesne deduce, s-ar putea ca o recomandare din partea mea să funcționeze exact invers scopului pentru care ar fi creată.
In altă dezordine de idei, aș avea câteva note pe marginea lui, însă, din păcate, sistemul dumneavoastră de publishing nu este la fel de permisiv precum Word-ul meu de acasă. Nu-mi rămâne, așadar, decât să experiez și eu acea teribilă spaimă existențială pe care au experimentat-o și alți comentatori înaintea mea: nu știu alții cum sunt, dar pe mine gândul că propriile idei vor rămâne neexprimate începe să mă îngrijoreze…Teribil gând ce îmi aduce aminte de versurile unei celebre piese (Orion) a unei încă și mai celebre formații (Metallica), piesă care mi-a luminat plimbările adolescentine printre stele, la vremea nespuselor întrebări.
Sa stiti ca lumea nu s-a oprit in loc, asa incat va invitam sa luati in seama si in serios si alte subiecte, care “ard” chiar mult mai tare, zicem noi. Va multumim pentru contributii, dar sa incercam sa depasim si mai ales sa nu reactivam conflictele personale, acuzatiile reciproce. Iertati-ne!
@ 7aboteur
Multumesc de intrebare! Voi raspunde la prezent, dupa cum e si intrebarea. Asadar, in afara de muzica psaltica mai ascult minunata muzica pe care mi-o trimit prietenii mei, cu care, cel mai adesea, sunt pe aceeasi frecventa…
@ Alin-7
Da, e cam lung, dar articolul propriu-zis l-am scris ieri și am lipit și un lung post-scriptum azi, deci sunt practic două articole lipite. Îmi pare rău că nu reușiți să postați comentariile dar dacă doriți mi le puteți trimite pe facebook (sau poate vă dă adminul mailul meu) și le postez eu.
În altă ordine de idei, din câte țin eu minte, Orion era o piesă instrumentală, adică fără versuri.
@ cioby:
Nu era mai bine sa ramanem la iertare si la pace decat la revenirea la “dreptate”? Pai si nu inseamna ca daca va aprobam acum (cum ne-ati cerut si datile trecute, cand se ajunge in acelasi punct) trebuie apoi sa le dam si celorlalti dreptul la replica, si tot asa, la nesfarsit, repetandu-se absolut aceleasi idei si aceleasi polemici care au mai fost aici de n ori, se pare cu aceeasi lipsa de folos, fiindca nu facem decat ca fiecare sa ramana indarjit in propria sa dreptate si refuza sa ia in seama si nuantele bune din ceea ce spun ceilalti? Nu credem ca Doroteea a sustinut cu adevarat ceea ce o acuzati si ca poate fi etichetata drept neo-arianista sau ‘umanista’ (in sensul eretic, al secularistilor care isi bat joc de habotnicii “pupatori de moaste”), negand lucrarea harului sau a Tainelor. La fel cum dezaprobam, de partea Doroteei, eticheta de “fariseism” aruncata cu prea mare usurinta si mai ales, generalizata facil, in focul patimas al “luptei”, cand cel mult se poate vorbi de niste inclinatii mai rigoriste, mai rigide, insa, pe de alta parte, perfect intemeiate in esenta lor. Credem doar ca fiecare a pus alte accente, incrancenandu-se apoi in sustinerea propriilor accente, tipic si repetitiv si acaparand discutia intr-un mod steril, exact ca in “filmele” precedente cu acelasi subiect sau cu altele. Credem ca nu aceasta este calea de a ne convinge unii pe altii si de a ne ajuta reciproc sa ne deschidem intelegerea intru Duhul. Credeti-ne ca s-au spus deja si s-au retinut toate aceste argumente, iar repetarea lor sau provocarea de a continua disputa nu sunt agreate de catre noi, chiar daca va intelegem si va admiram ravna, impartasindu-va intrutotul principiile (evanghelice si ortodoxe), numai ca nu si insistenta in reiterarea lor si mai ales in “zgandarirea” interlocutorilor. Multumim pentru intelegere!
Admin
Mulțumesc,
Dumnezeu sa va binecuvinteze, pentru bunavoință, pentru cuvintele frumoase şi binevoitoare. Fericiți facatorii de pace…
Pace şi bucurie. Post cu folos.
@ Al. Racu:
Din toata teza de doctorat 🙂 foarte interesanta, de altfel, recunosc ca ader cel mai mult la frazele acestea:
Cum am privi, in acest context, aceste declaratii, pentru mine, foarte intristatoare:
http://www.activenews.ro/prima-pagina/Ora-20-Sfintirea-unei-troite-in-fata-clubului-%E2%80%9EColectiv-126368
Cat despre…
Empatie si mila… da, si aici ar fi multe de discutat, mai ales despre intelegerea si practica lor pur psihologiste, nici macar in sensul firii si al bunului-simt, foarte raspandite in ziua de azi si identificate eronat cu “iubirea de aproapele”. Dar orele (discutiei) sunt oricum inaintate si chiar depasite.
Admin,
Conştiința, nu mă lasa în pace.
Pentru a împaca mai adaug acestea.
Dacă e oroliu…, dacă e înşelare… sau boală… las la aprecierea şi la conştiinta tuturor.
La fel si alegerea de a publica sau nu sceasta. Ar fi de folos,( cred eu) , şi Doroteei şi celor care cred, ceea ce a-ți precizat ßi d-voastra…, ca sunt robit de o insistență bolnava şi ca reiau INUTIL, chestii care s-au înțeles.
Nu am dedus, ca s-au înteles, din moment ce nu am gasit aprobare (nu zic mai mult), ci dimpotriva iritare si oprobiu.
Nu am acuzat-o pe Doroteea de neo-arianism, am precizat la început ca…, ALUNECAM, (cu toții), în… asa ceva.
Asceza nu mai are cautare, ( nici in mânastiri), nu mai este nici susținuta, nici înțeleasă nici explicată, dupa cum nici FENOMENUL (APUSEAN), care a adus asa ceva.
Doroteea a sustinut şi sustine (din convingere profunda), exact principiile care accelereaza fenomenul, ( adică…nu ne întreabă la judecată cât am postit… etc ci ne întreabă Dreptu Jdecator, exact de cele ce sustin principiile umaniste, neo-ariene).
Nu mai dau detalii. Nu sunt duhovnicul Doroteiei, ca daca aş fi fost as fi sesizat aceasta şi as fi facut-o conştientă.
De ce nu ma lasă conştiinta şi-mi cere sa insist?
Iata de ce.
1. Pentru ca fenomenul se întelege greu. Pentru ca e foarte comodă varianta în care derapăm şi mai ales preferată de intelectualitate, de carturari, de oameni cu viziuni occidentale, de cei ce nu ştiu şi nu-şi explica, de ce ortodoxia este “medievală” aparent bigota, şi ne-deschisa catre lume… opozantă… (aparent bucuriei) vieții (lumeşti dar “ortodoxită) şi aparent dizgratioasă prin umilințe ce frizează prostia (metenii, post, mes în genunchi şi restul)…
3. Pentru ca nu se lupta, nu se explica şi nu se face nimic în aceasta privință, nici macar in mânastiri.
A fost acceptată ca impecabila, inerpretarea parabolei Infricoşatei Judecați în cheie ariano-umanistă, desi aceasta interpretare sustine neo-arianismul suta la suta, si-l accelereaza. De doua mii de ani , această parabola nu a fost interpretata vre-o dată astfel. Eu nu am gasit omilii care sa faca asta ), nicaieri.
4. Insist, pentru a face responsabile şi conştiente toate conştionțele celor ce citesc, ca vor da raspuns, de semenii lor, (toti cei carora le-a dat Dumnezeu, talantul de a face ce fac eu insumi, spre inmulțire), spre a face la rândul lor explicate şi întelese aceste lucruri, care sunt de importanța majora.
Am spus de ce este majora.
Neo-arianismul este uşor de ales, comod si onorant de practicat şi greu de înteles în profunzimile lui.
Prin neo-arianism este respinsa lucrarea Harului, în biserica şi in sufletul ortodoxului.
Cum ?
Prin a defini mântuitoare doar a acelor fapte bune (ce sunt bune si-n ortodoxie, dar NUMAI ŞI NUMAI, prin lucrarea Harului şi implinirea lor evanghelic), care definesc şi fac stralucitor, umanismul.
ATENȚIE!!!.
INTERPRETAREA, acelei parabole, in acea cheie, blameaza şi fac de nimic , zic ca sunt primejdioase, fariseice…(postul din mândrie… metanii), şi dizagreabile, şi (culmea), imposibil sa duca la “iubire”.
Vedeți… tocmai faptele care fac Harul lui Dumnezeu, sa vina si sa fie lucrator in om.
Ori evanghelia spune raspucat: “IN HAR SUNTEȚI MÂNTUIȚI”. Nu in fapte… umaniste.
Doroteea nu a înteles aceasta, din moment ce a acuzat ortodoxismul românesc bolnav de fariseism. Şi nu numai ea.
Insistența mea de aici vine.
Nu am condamnat pe cineva. Am insistat pe argumente, care nu mi-au fost sustinute de nimeni.
Nu am înteles, ca a fost perceputa problema ca fiind un pericol major. Ca depărteaza oamenii de Har şi Harul de oameni.
De aici insistența admnin şi cititori ai comentariilor mele.
Trec asupra conştiintelor celor ce Dumnezeu i-a facut sa vada acestea.
Ma puteți considera bolnav, dezaxat sau cum vi se pare (cei ce considerați astfel), pentru cele spuse de mine.
Nu in zadar sf. Ioan Iacob, avertizat în această privința (si a condamnat umanismul)
Dumnezu sa ne miluiasca pe toți.
http://www.ziaristionline.ro/2015/12/01/ce-s-a-intamplat-la-colectiv-opinia-unui-rocker-nebun-dupa-hristos/
Nu sunt de acord insa cu:
Cred ca majoritatea creatiilor/compozitiilor (nici nu se pot numi neaparat opere de arta) sunt totusi foarte… omenesti, “inspirate” exclusiv din propriile trairi, deci foarte amestecate. Reducerea la… ori Dumnezeu, ori dracul e, in cazul asta, cam nerealista si simplificatoare.
@cioby:
Frate draga, te adresezi unui om (moi) care tine post, face metanii si rugaciuni si cozi lungi si zgribulite la „pupat moaste” (in conditiile in care sfintii ale caror moaste se afla in orasul meu se sarbatoresc toamna tarziu sau iarna, cozile sunt imense, eu sunt „rea de frig” si vremea e inselatoare – pui dimineata un pardesiu pe tine si te pomenesti in mijlocul cozii cu turturi pe nas).
Deci s-ar putea ca discutia sa aiba o subtilitate care iti scapa. Accepta asta si hai sa incheiem discutia, ca devine plictisitoare. Daca pt fratia ta „faptele umaniste” chiar nu conteaza, eu una m-am lamurit si, crede-ma, nu mai am nimi de adaugat de acum incolo.
Si ca sa ne mai descretim fruntile, ieri, ce sa vezi?, am aflat si eu ce-i ala „a real rocknrolla” din filul omonim al lui Guy Ritchie. Nu vreau sa smintesc oamenii pe aici, dar am ras cu lacrimi!