Pr. Constantin Sturzu: “HOMO LUNACEK” sau cand “TOTUL DEVINE POSIBIL, ORICE CRIMA, ORICE NEDREPTATE STRIGATOARE LA CER”/ Triodul: POCAINTA, NEINCETATUL INCEPUT/ Minunile Maicii Pelaghia

9-02-2014 21 minute Sublinieri

Acolo unde ai gresit, acolo sa pui pocainta!

geopolitical-child-watching-the-birth-of-the-new-man-1943

  • Doxologia:

pr. Constantin Sturzu: De la Homo sapiens la homo Lunacek

Triodul, această perioadă specială din anul liturgic, începe cu o duminică numită a vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). Este momentul în care ni se pun în faţa ochilor inimii două atitudini: cea a unui om plin de virtuţi, dar care se laudă cu aceasta şi dispreţuieşte pe ceilalţi – fariseul, respectiv cea a unui vameş care nu îndrăzneşte nici măcar a privi în sus, ci doar se căieşte, bătându-se cu pumnul în piept şi zicând:“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Nu se poate ca fiecare dintre noi să nu se regăsească în una dintre cele două ipostaze, atâta vreme cât se raportează la Dumnezeu, oricum ar fi această raportare. Ce se întâmplă însă când omul nu se mai raportează la Dumnezeu, la legea pe care El a sădit-o în noi şi a cuprins-o în Sfintele Scripturi? Se ajunge lesne la dezumanizare, la construirea unei lumi cu norme inventate de minţi pătimaşe, cuprinse de ură faţă de tot ceea ce e curat şi sfânt în om. Se lucrează constant azi la edificarea omului “de tip nou”: suntem pe punctul de a “evolua” – că tot e la modă Darwin – de la fiinţa numită generic cu titlul de Homo sapiens (în latină, omul înţelept) cum numesc oamenii de ştiinţă specia noastră, la ceea ce se poate numi, în lumina (sau în întunericul) ultimelor evenimente, drept homo Lunacek. Evoluţioniştii de azi sunt hotărâţi să arate că Darwin, pe de altă parte, nu a avut dreptate când a susţinut că e nevoie de miliarde de ani pentru ca un vierme să treacă prin toate stadiile până să ajungă om. Ei vor să demonstreze că este suficient să adopţi un set de legi şi să faci multă propagandă pentru ca oamenii să gândească şi să simtă altfel, adică “evoluat”. Şi că poţi (re)desena oricând, după bunul plac, idealurile şi valorile general umane.

***

Este de la sine înţeles că nici un om nu trebuie să fie discriminat, pe nici un criteriu, iar creştinismul pune accent pe valoarea persoanei umane aşa cum nu o face nici o religie sau ideologie. Faptul că omul este preţuit, ca persoană, chiar şi atunci când a căzut în păcate dintre cele mai grele, nu înseamnă însă a tolera şi păcatul sau a-l considera doar o altă normalitate. Nu acelaşi lucru îl semnifică şi recentul vot din Parlamentul European asupra Raportului doamnei Ulrike Lunacek. Acest document, aprobat inclusiv cu aportul a şapte europarlamentari români, intitulat “Foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”, va aduce cu sine o serie de consecinţe ce ne dau fiori de pe acum. Dacă voinţa politică de la nivel european se va înscrie pe această traiectorie până la capăt, ne aşteptăm nu doar la o propagandă deşănţată în favoarea homosexualităţii – inclusiv în grădiniţe sau în şcoli -, dar şi la măsuri drastice împotriva celor care ar îndrăzni să mai susţină că această “orientare” sexuală este un păcat. Sunt stipulate în Raportul Lunacek propuneri de sancţionare penală a celor care se vor face vinovaţi de homofobie. Simplul fapt că vei cita din Sfintele Scripturi pasaje care condamnă homosexualitatea te vor transforma într-un homofob bun de băgat la puşcărie. Mai rămâne să se mai găsească şi vreun canal de săpat, la care să fim trimişi toţi “duşmanii poporului LGBT”, ca să ne simţim şi noi ca pe vremea prigoanei comuniste (sau mai rău). Şi comuniştii, apropo, lucrau la edificarea“omului nou”, încât nu e nimic nou sub soare din acest punct de vedere. S-au schimbat doar clasele: atunci era clasa muncitoare şi restul lumii, acum e clasa LGBT şi ceilalţi.

***

Înainte de pilda vameşului şi a fariseului, găsim în Evanghelia după Luca, relatată de Mântuitorul, pilda văduvei stăruitoare (Luca 18, 1-8). În această pildă Hristos vorbeşte despre un judecător “care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina” (v.2). Acestui reprezentant al legii, o văduvă îi cere cu insistenţă să-i facă dreptate. Cam aşa vom ajunge cât de curând toţi cei ce apreciem drept normală heterosexualitatea. Iar despre mulţi dintre reprezentanţii puterii legislative (din Europa sau din România) putem spune deja că “de Dumnezeu nu se tem şi de om nu se ruşinează”. Iar când cineva nu mai are frică de Dumnezeu şi nici ruşine de oameni, totul devine posibil, orice crimă, orice nedreptate strigătoare la cer. Pentru că lupta pentru acordarea a tot felul de drepturi homosexualilor nu este decât începutul a ceea ce se doreşte a fi construirea unui om “de tip nou”. Lucrurile se vor îndrepta către a scoate cu totul din vocabular ideea de păcat sau cea de virtute, ideea de reper moral sau de normalitate. Aceasta este ţinta, aceasta este principala trăsătură a lui homo Lunacek: fără Dumnezeu, fără ruşine – adică fără conştiinţă a păcatului! Poate fi posibil aşa ceva? Poate fi “extirpată” cu totul conştiinţa din om? Istoria ne-a arătat că acest lucru este aproape posibil, în anumite cazuri individuale. Este însă acest lucru posibil la nivelor maselor largi, cu ajutorul legilor şi a condiţionărilor de tot felul? Următorii ani ne vor limpezi asupra acestui aspect…

***

De această ispită, a omului “de tip nou”, nu vor fi scutiţi nici oamenii Bisericii. Nu e nimic mai smintitor – pentru mine, cel puţin – decât să sesizezi la un slujitor al altarului o alterare a conştiinţei nu doar vizavi de misiunea sa dumnezeiască, ci până şi faţă de calitatea sa de creştin sau, în ultimă instanţă, de om. Discutam, zilele trecute, cu un distins domn din Iaşi – ce are o vastă experienţă în distribuirea şi comercializarea de carte, dar şi o cultură solidă şi o rafinată înţelegere a virtuţilor şi slăbiciunilor omeneşti – despre cum este cu putinţă ca o faţă bisericească să ajungă în ipostaze nu doar imorale sau ilegale, ci de-a dreptul strigătoare la cer. Şi la domnia sa, precum, de altfel, se regăseşte în percepţia publică, se pleacă de la premisa că un om dedicat Evangheliei, consacrat spre a sluji lui Dumnezeu în intimitatea cutremurătoare a sfântului jertfelnic, nu poate avea nicicum un comportament în contradicţie cu ceea ce propovăduieşte. Acest tip de mentalitate comună este exploatat fără milă de presă atunci când mediatizează intens (de multe ori şi exagerând sau chiar inventând) păcate ale unor clerici sau monahi. Efectul este cu atât mai devastator şi şocul cu atât mai puternic, cu cât este mai mare distanţa dintre adevărurile de credinţă creştine şi ceea ce face/zice “inculpatul”. Întrebarea cea mai dureroasă şi mai frecventă pe buzele tuturor (atunci când este vorba de o culpă reală a unui cleric) este aceasta: “Cum de poate face sau spune aşa ceva un om al Bisericii?”. Eventual, dacă încă nu s-au luat încă măsuri, intervine, prompt, şi un adaos: “Biserica de ce nu face nimic în privinţa acestuia?”.

Întrebări legitime, dar care au primit răspuns încă de acum două mii de ani în urmă. Atunci când Iisus din Nazaret a ales, între cei 12 ucenici mai apropiaţi, şi pe doi care aveau să comită un act de trădare greu de digerat: este vorba despre Iuda, cel care L-a vândut, şi despre Petru (Chefa), cel care s-a lepădat de trei ori de El, în mod public. Nu ştia Mântuitorul pe cine alege? Nu ştia El inima lor şi nu cunoaştea, oare, slăbiciunea lor? Cu siguranţă, da. Ba chiar vedem că îi şi avertizează pe fiecare dintre ei că vor face respectivul gest de trădare. Atunci? De ce i-a mai tolerat lângă Dânsul, ba le-a mai şi încredinţat misiunea de a propovădui Evanghelia şi le-a dat puterea de a face minuni (cf. Luca 10, 1-20)? Evident, răspunsul nu poate fi decât unul singur: din iubire. Din acea iubire pe care Hristos o revarsă asupra ucenicilor spre a le vindeca inimile lor vulnerabile, predispuse la astfel de fapte, sub influenţa diavolului. Ştia că numai ţinându-i aproape puteau creşte şansele ca aceştia să se trezească şi să-şi întoarcă inima spre Dumnezeu (adică să se pocăiască). A sperat asta pentru Petru – şi acesta s-a pocăit -, a sperat asta şi pentru Iuda – care însă a ales să se spânzure (a ales, nu a fost predestinat spre asta; despre Iuda s-a proorocit/ pre-văzut că Îl va vinde pe Hristos – cum despre Petru s-a spus de dinainte că se va lepăda de Dânsul -, dar nicăieri nu se spune şi ce va face după acest gest de trădare). Faptul că Iuda şi Petru au trădat nu înseamnă că ceea ce i-a învăţat Hristos Domnul pe aceştia e mai puţin adevărat şi nici nu scade cu nimic valoarea învăţăturilor Sale! Nici nu poate constitui o scuză pentru necredinţa noastră. Ba, dimpotrivă, poate să ne întărească în convingerea că Dumnezeu ne respectă cu adevărat libertatea şi ne iubeşte cu tot cu slăbiciunile noastre cu tot, dacă aduce lângă El până şi persoane despre care ştie dinainte că Îl vor trăda.

Un Dumnezeu care ne iubeşte atât de mult şi care pune atât de mult preţ pe libertatea noastră nu poate fi decât un Dumnezeu vrednic de dorit! Singurul Căruia să I te închini!

Arhim. Mihail Daniliuc: Pocăința, o neîncetată Cruce și Înviere

Duminica aceasta, în cadrul Sfintei Liturghii se va citi evanghelia numită a Vameșului și a Fariseului, debutând astfel o altă perioadă liturgică din an, poate cea mai intensă și mai potrivită contemporaneității, deoarece păcatul și dorința nestăvilită după plăcere au adus lumea pe marginea prăpastiei, la o regretabilă despărțire de harul divin. Vorbim de așa-numita perioadă a Triodului, denumire preluată de la cartea de cult Triod, unde se cuprind rânduielile, slujbele săvârșite în Postul Mare, precum și în cele trei săptămâni pregătitoare de dinaintea începerii ajunării dedicate Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos.

Tema centrală a acestei etape liturgice, ca și a întregului post al Paștilor, o constituie pocăința. Din nefericire, unii încă înțeleg prin respectiva noţiune doar apartenența la o confesiune creștină din marea „familie” a protestanților, numiți și pocăiți. De aceea se impune întâi o lămurire a sensului său, ca apoi să arătăm importanţa stării de pocăință în viața noastră duhovnicească. Așadar, cuvântul provine din grecescul „metanoia”, însemnând „schimbare a minţii”. Termenul nu a fost tradus printr-un corespondent fidel în principalele graiuri ale popoarelor creștine, care să redea înţelesul apropiat pharisienpublicainoriginalului. La noi, bunăoară, cuvântul românesc s-a preluat prin filieră slavă și accentuează aspectul de remuşcare, regret pentru păcatul săvârşit. În limba latină aceeași noțiune, derivată din poenam tenere, insistă pe aspectul juridic, conştiinţa vinii, teamă de pedeapsă. Analizând cele trei sensuri prezentate, teologii au arătat că metanoia nu reprezintă doar penitență, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi și a viețui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentațiilor și clădirea unui nou început al vieții interioare, reflectat într-o existență bineplăcută lui Dumnezeu. Părinții filocalici au accentuat această lucrare numind-o „al doilea botez” sau o necontenită reînnoire a omului. Pocăinţa capătă astfel o valoare neîncetată, nu se sfârşeşte niciodată în viaţa pământeană, ci este o permanentă Cruce şi Înviere.

Ea ne ajută să omorâm păcatul, să ne reînviem sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufleteşti, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă, înfrânează patimile. Păcatul sălăşluit în trup domină mintea şi inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le. Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala produsă de păcat decât prin pocăință și mărturisire la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtășanie. Orice credincios, atâta vreme cât îşi ascunde vinovățiile în adâncul sufletului, ajunge stăpânit de nelinişti, de chinuri şi de o greutate ce-l apasă tot timpul. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăința ideea centrală a creștinismului, în jurul ei gravitând toate evenimentele mântuitoare. Prin pocăinţă, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaştere de sine și, indiferent de rezultat, nu va deznădăjdui în privinţa izbăvirii, căci îl salvează harul divin primit în Taina Mărturisirii. Dar, despărţită de spovedanie, căința poate cauza fiinţei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive și reprobabile; nu [doar] recunoaşterea păcatului şi denunţarea lui se arată benefice, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. De pildă, „pocăința” lui Iuda este grăitoare în acest sens: vânzătorul s-a căit că a săvârșit răul, dar, nespovedindu-se, a sfârșit prin suicid.

Aşadar, pocăinţa nu se rezumă doar la o căinţă în stil protestant, ca sentiment pur lăuntric, anulând preocuparea omului de a nu mai greși şi strădania lui spre îndreptare. Deși pocăinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se limitează la o mâhnire abstractă pentru greşelile săvârşite, ci se cuvine să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieții credinciosului, prin așezarea în lumina harului divin.

Vasăzică, Ortodoxia nu vede în pocăință aspectul exclusiv sumbru, ci și scopul, finalitatea ei – alipirea de Dumnezeu. Bunăoară, iată ce frumos glăsuieşte o cântare din Triod: Miluieşte-mă pe mine, cel ce am păcătuit, Mântuitorule, scoală-mi mintea spre întoarcere, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine, cel ce Te strig: greşit-am Ţie, mântuieşte-mă! Nelegiuit-am, miluieşte-mă”.

Nimeni, niciodată, nu va putea pretinde că s-a căit suficient, căci pocăinţa nu se termină nicicând, deoarece prin ea bunul creștin urmăreşte o necontenită desăvârșire. Pe Cuviosul Antonie cel Mare, ajuns la o vârstă foarte înaintată, dar și la o stare duhovnicească greu de egalat, l-au întrebat ucenicii: „Avva Antonie, dacă ai mai trăi, ce-ai mai face?” Răspunsul a venit îndată, uimitor: „M-aș pocăi mai mult”. Cugetarea dumnezeiescului Antonie ne întărește convingerea că metanoia ne chezășuiește intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, dacă împlineşte o condiție sine qua non, după cum arăta părintele Constantin Galeriu: să fie un curent continuu de viață spirituală; un neîncetat flux şi reflux, apus şi răsărit, început nou şi bun”.

Dar să nu uităm esența: pocăinţa, atât ca Sfântă Taină, numită Spovedanie, cât şi ca virtute, trebuie să reprezinte o adevărată incizie în propriile suflete, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile fiinţei noastre, ca să le primenească spre a le deschide către harul divin. Așa s-a izbăvit vameșul din pericopa evanghelică amintită, așa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim și noi.

Acolo unde ai greșit, acolo să pui pocăință, acolo să îndrepți!

Efrem Katounakiotul – Despre mărturisire și despre pocăință

1988, in fata Man. Vatopedi, Batranii Efrem Filotheitul, Efrem Katunakiotul si Iosif Vatopedinul Nu te condamn că ai făcut multe păcate și grave, nu, ești om. Te condamn, fiindcă nu te mărturisești. De asta te condamn. Ai căzut ? La duhovnic. Ai căzut ? La duhovnic, toate la duhovnic. Și cuvioasa Maria, mai întâi s-a mărturisit. În vecinătatea noastră era un cipriot care nu-și odihnise părinții, să zicem. Când s-a călugărit nici pe gheronda lui nu-l odihnea. Și de acolo, de unde ședea, de la Ana cea mică, l-a trimis gheronda lui, la  gheronda Iosif, să-și spună gândul și tot ceea ce l-ar fi putut ajuta. Când a ajuns acolo eram cu toții adunați în jurul lui gheronda care a zis : „Haide și tu, și tu plecați în chiliile voastre. Vino aici, părinte Ioane”.

Urcă, se duce la chilia lui.

– Părinte, sufletul meu plânge, plânge, plânge, ca un copil mic.

– Da’ de ce, fiule, plânge sufletul tău?

– Fiindcă, zice, nu l-am odihnit pe gheronda meu.

– E, și de unde ți-ai dat seama că nu-l odihnești pe gheronda tău ?

– Iată, zice, așa, la ascultare.

– Ascultă, fiule, acolo unde ai căzut, acolo să te îndrepți. Te liniștești cu „să fie binecuvântat”, cu smerenia față de gheronda și cu lepădarea de sine. Nu căuta acum ca prin rugăciune sau prin Sfânta Împărtășanie să-ți îndrepți greșeala. Acolo unde ai greșit, acolo să pui pocăință, acolo să îndrepți.

Avva Pamvo, când era mirean, s-a dus și a furat smochine dintr-o vie vecină. Când i-a mirosit paznicul, au luat-o la fugă, dar din basmaua în care avea smochinele i-a căzut una și, ca să nu o piardă, a luat-o și a mâncat-o. Și zice el însuși: „Ori de câte ori îmi aduc aminte de smochina aceea, stau și plâng… smochina aceea…” Așa și eu când stau și-mi amintesc cutare neascultare pe care am făcut-o față de gheronda, ca un alt apostol Petru, stau și plâng. De ce să fac această neascultare, în loc să fac ascultare și să câștig? Încă un lucru, dacă te împunge conștiința ta, du-te și pune metanie, „Fratele meu, binecuvintează, te rog, iartă-mă, am greșit”. Acest lucru îndreaptă greșeala ta. Să nu treci cu vederea conștiința ta. Suntem oameni. Unul îl învinuiește pe celălalt. Fie ți-a spus un cuvânt, fie nu a făcut ce i-ai spus și pe urmă vine conștiința și te mustră. Să nu o treci cu vederea, du-te, smerește-te, și spune „binecuvântează” fratelui sau lui gheronda.

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: http://anavaseis.blogspot.ro/2010/02/blog-post_5157.html

Lupta ce se dă pentru alungarea anxietăţii

N-ar trebui să spunem că lupta ce se dă pentru alungarea anxietăţii din viaţa noastră nu este os­tenitoare. Trebuie să acceptăm toate situaţiile cu care ne confruntăm şi să nu mai dăm mereu vina pe ceilalţi. Să ne mărturisim înfrângerea şi să fim atenţi la felul în care ne exprimăm. Blândeţea este primul pas, prima treaptă a înduhovnicirii, spunea un cuvios părinte duhovnicesc de la Sfântul Munte Athos. Să începem, aşadar, un mic dialog şi cu cei pe care i-am respins mai demult sau în trecutul mai apropiat. Dragostea este me­reu smerită; iar dragostea şi smerenia mereu dau anxietăţii o lovitură mortală. Asceza este şi ea in­dispensabilă maturizării duhovniceşti. Uneori, dacă urmăm calea ascezei, aceasta ne conduce spre un soi de deznădejde. Cunoscătorii spun că, mai degrabă, este vorba despre o ocazie deosebi­tă, numită “privilegiul deznădejdii”. Atunci, în desăvârşită părăsire, se iau decizii însemnate care, de obicei, se dovedesc a fi şi cele mai fructuoase.

(Monahul Moise AghioritulTristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii, Editura Sophia, 2005, p. 54)

Unul dintre cei mai simpli şi mai plini de har monahi ai mănăstirii Dionisiu este părintele Teodosie. De obârşie din Tesalonic, are acum, în 1999, aproximativ 50 de ani. A trăit mai bine de douăzeci de ani în mănăstirea sa şi a slujit la numeroase ascultări, atât în mănăstire, cât şi în afara ei. Acum însă se află la casa părintească, cu binecuvântarea mănăstirii sale, pentru a o îngriji pe mama sa, care se află în ultima perioadă a vieţii sale pământeşti, deoarece nu mai are alt copil în afară de el şi nici altă rudenie.

Când m-am întors la mănăstirea Dionisiului, în 1999, ca un simplu închinător, l-am întâlnit iarăşi pe părintele Teodosie. I-am propus atunci să-mi vorbească despre părinţii mănăstirii lui, precum şi de alţi călugări pe care îi cunoscuse. A primit cu multă bucurie. În plus, mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi de steaua nou-răsărită pe timios stauros athos.jpg2firmamentul Bisericii într-una din mănăstirile insulei Kalimnos. Aceasta este Cuvioasa Pelaghia pe care părintele Teodosie a avut-o povăţuitoare duhovnicească mai bine de zece ani.

– Părinte Teodosie, spuneţi-ne ceva, mai întâi, despre asceza pe care o fac părinţii de astăzi din mănăstirea dumneavoastră.

– Cu adevărat, mulţi părinţi s-au nevoit în mănăstirea noastră, aşa cum este astăzi Gheron Theoclit, precum şi Bătrânelul nostru drag, fostul egumen Haralambie, care într-adevăr s-au nevoit pentru sfinţirea sufletelor lor. Cel din urmă, părintele Haralambie, este monah al faimosului nevoitor din veacul al XX-lea, Gheron Iosif Isihastul. Au trăit împreună în peşterile de la Sfânta Ana Mică, apoi s-au mutat la Nea Skiti. De acolo, ucenicii Bătrânului Iosif s-au împrăştiat în diferitele laturi ale Sfântului Munte şi fiecare şi-a organizat propria lui obşte. Ne spunea părintele Haralambie despre Stareţul său, Gheron Iosif, că a făcut multe tămăduiri miraculoase numai şi numai cu rugăciunea lui Iisus. Toţi câţi făceau ascultare de poruncile lui se vindecau, iar ceilalţi care păstrau câte ceva din voia lor proprie, nu. Un alt părinte apostolic al veacului nostru este părintele Efrem Katunakiotul. L-am vizitat de multe ori. Întotdeauna ne sublinia importanţa ascultării. Ne spunea: „Am venit aici ca să facem ascultare, n-am venit ca să facem rugăciune. Ascultarea naşte rugăciunea. Şi dacă ai rugăciune, să ştii că ea provine din ascultare. Din ascultare provin toate celelalte virtuţi: lacrimile, bucuria inimii, curăţirea sufletului ş.a.m.d.”. Odată l-am întrebat la spovedanie dacă, după mărturisirea păcatelor, acestea pleacă din suflet şi toate urmele lor sunt curăţite. Mi-a răspuns că păcatele pleacă toate, dar rămân urmele rănilor. Atunci eu iarăşi l-am întrebat: „Cum se face că pleacă păcatele, iar urmele rămân. Ce să facem ca să se curăţească cu desăvârşire omul?”. El mi-a răspuns: „Copilul meu, lacrimile pocăinţei şterg toate întinăciunile şi urmele răutăţilor dinlăuntrul nostru, dar să ştii că lacrimile provin din rugăciune, iar rugăciunea din ascultare.”

Odată mă aflam la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Mă cunoşteam cu o monahie, Pelaghia, pe care o am de atunci ca pe mama mea duhovnicească. Am mers la acea mănăstire şi, în timp ce vorbeam cu ea, dintr-odată m-a cuprins o negrăită pace înlăuntrul meu. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele lui Hristos către apostoli: „Pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). M-am întors şi i-am zis maicii: „Tu ai asemenea har şi poţi să-l dai şi altora?”. Ea cumva s-a fâstâcit, a stat puţin şi apoi a spus: „Dacă te apropii de un om şi are ceva, atunci şi tu te împărtăşeşti oarecum de ceea ce are el”.

Despre această maică am multe să povestesc. Are atâta îndrăzneală către Domnul, încât cu rugăciunea ei poate să rezolve orice dificultate de-a mea, oriunde m-aş afla, şi atunci când o chem în rugăciune, vine îndată şi mă ajută în chip miraculos, iar prin har îmi dezleagă toate problemele. O pildă să-ţi dau. Mă aflam odată într-o chilie de la Kavsokalivia. N-o să-ţi spun acum numele ei. Am rămas acolo trei zile. Mă aflam într-o stare plină de deznădejde, deoarece eram năpădit de peste tot de pureci şi nu mai aveam nici un pic de stare. Bătrânul Chiliei aceleia mi-a spus: „Lasă ca să ne înţepe puţin, ca să nu ne lenevim la rugăciunea lui Iisus!”. Eu însă, chiar din prima seară, am fost atât de atacat de pureci, încât nici nu am putut să dorm. Durerile trupului erau insuportabile. O aveam pe maica aceea ca pe o mijlocitoare către Dumnezeu şi am început s-o strig în ajutor: „Maică Pelaghia, vino să mă slobozeşti de ispită, mă mănâncă purecii!”. După puţin timp, am auzit ca un fel de vijelie de vânt care a intrat în chilia mea şi încet-încet întregul meu trup a fost slobozit de tirania purecilor. În scurt timp, nu a mai rămas nici unul dintre aceşti tâlhari. Eram pe atunci încă mirean. L-am slăvit pe Dumnezeu. După aceea, m-am gândit să merg la mănăstirea ei din Kalimnos. După câteva luni, m-am dus. Am găsit-o şi i-am spus că rugăciunea ei m-a izbăvit de pureci. Atunci ea mi-a răspuns:

– Tu, copilaşul meu, să ştii că te am ca pe fiul meu duhovnicesc. Ori de câte ori mă chemi în rugăciune, îndată vin lângă tine şi te ajut.

– Bine, dar eu mă aflam la Sfântul Munte, iar tu eşti femeie, cum ai putut să intri acolo?

– M-am dus, cu puterea lui Dumnezeu!

– Şi cum ai putut să urci pe potecile acelea grele ale Athonului, mai ales că ai un picior mai scurt şi una din mâini îţi este pe jumătate paralizată?

– Mie, copilaşul meu, să ştii că Dumnezeu mi-a dat alte picioare şi am ajuns la Kavsokalivia.

Eu nu vizitasem toate sihăstriile şi toate laturile Schitului Kavsokaliviei şi atunci cum să nu mă mir să aud că o bătrânică pe jumătate paralizată mi-a descris cu toate amănuntele acest Schit. Ca să mă încredinţez că toate câte mi le-a spus erau adevărate, data următoare când m-am dus la Kavsokalivia am vizitat toate locurile pe care Bătrâna Pelaghia mi le descrisese. Erau exact aşa cum mi le-a spus ea. Cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! După aceea, am întrebat-o pe maică:

– Spune-mi, maică, cum ai reuşit să alungi purecii?

– Iată, am venit lângă tine, copilul meu. Purecii pe care îi aveai erau ghearele diavolului. Nu-i plăcea diavolului pelerinajul tău la Sfântul Munte. A vrut să te alunge şi să te întorci iarăşi în lume. Purecii ăia, să ştii că erau cu miile pe tine!

– Şi apoi, am întrebat-o, ce s-a întâmplat, maică?

– Apoi, am ridicat mâinile mele către Hristos şi i-am zis: „Hristoase al meu, ia de pe el purecii şi omoară-i…”

Atunci am văzut, continuă maica, purecii plecând de pe întreg trupul tău. M-am temut atunci ca nu cumva această ceată drăcească sub forma purecilor să tăbărască pe trupul Stareţului Chiliei. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, e sigur că el ar fi părăsit Chilia de frica lor. Dar slavă lui Dumnezeu, prin intervenţia dumnezeiască a plecat toată acea ceată drăcească. Apoi s-a auzit un glas care mi-a spus: „Acum patul lui Teodor – aşa mă numeam eu ca mirean – s-a curăţit cu desăvârşire”. Atunci şi tu ai putut să te odihneşti câteva ore. Ştiu că nu dormiseşi de trei zile.

– Ce lupte duhovniceşti a dus maica Pelaghia?

– Ea, de la vârsta de doi ani, s-a aflat în mâinile duhovnicului ei. Mama ei a dus-o la acesta ca să o înveţe să se spovedească de mică. Astfel, înlăuntrul ei a fost sădită credinţa în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Biserică. De aceea, de mic copil s-a învrednicit să o vadă adesea pe Maica Domnului şi să o simtă ca pe măicuţa ei. De mai multe ori le-a spus părinţilor ei: „O iubesc pe Maica noastră cea Mare şi vreau să stau în braţele ei”. De mic copil mergea în biserica satului ca să aprindă candelele. Deoarece era mică de statură însă, din pricina vârstei, nu ajungea la candele şi folosea o scară. Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a ţinut scara. Copiliţa a întrebat-o:

– De ce ai venit să-mi ţii scara?

– Dacă nu aş fi ţinut-o, copilul meu, să ştii că de multe ori ai fi căzut.

Ascultă, continuă părintele Teodosie, şi altă întâmplare. Când mama ei a adormit, Bătrâna Pelaghia era pe atunci de 12 ani, o fetiţă. Mama ei a fost o femeie sfântă, avea duhovnic şi cu multă bucurie şi-a predat copilul lui Hristos şi Maicii Domnului. Înainte să moară, a venit Maica Domnului s-o viziteze. Atunci femeia i-a spus: „Preasfânta mea Stăpână, ce se va întâmpla cu Ecaterina, care este încă un mic copil? Lasă-mă încă să mai trăiesc ca să o cresc, şi după aceea, ia-mă!”

– Pe Ecaterina ta, îi răspunse Maica Domnului, să ştii că o voi creşte eu. M-a avut şi mă are de acuma ca mamă a ei de două ori, o voi îngriji ca şi tine, ba încă chiar mai bine.

Într-adevăr, mama Ecaterinei a murit, iar Preasfânta Stăpână a luat-o pe copilă în paza ei. La Crăciun, pe când trăia încă, mama Ecaterinei obişnuia să îi facă daruri şi mâncare bună. Acelaşi lucru îl făcea şi Maica Domnului. Pe o farfurie rotundă îi punea adesea dulciuri, mâncare bună şi alte daruri. Toate acestea în chip minunat. Înainte să devină schivnică, a văzut-o în biserică pe Maica Domnului, care a chemat-o aproape de ea ca să îi arate schima pe care o va lua. Pe atunci sora de mănăstire Ecaterina a văzut schima şi s-a uimit foarte tare, deoarece schima era plină de lumină dumnezeiască şi cerească.

– O, Preasfânta mea Stăpână, zise Ecaterina, dă-mi îndată darul acesta!

– Nu încă, dar ţi-o voi da peste şase luni, a zis Maica Domnului.

Şi într-adevăr, duhovnicul a chemat-o şi după şase luni i-a dat schima cea îngerească şi dumnezeiască. După ce a luat marea şi îngereasca schimă, făcea mii de metanii şi spunea lui Hristos plângând: „Hristoase al meu, eu sunt o copilă foarte săracă, dar îţi făgăduiesc să fac tot ce pot ca să-ţi fie pe plac. Dar vreau ca şi tu, Hristoase al meu, să-mi dai trei harisme. Întâi, să-i văd pe bărbaţi ca pe nişte urşi, nici să nu mă smintesc de ei şi nici eu să nu îi smintesc pe dânşii. A doua, să am rugăciunea inimii şi să fiu împreună cu Tine zi şi noapte, neîncetat. Şi a treia, să nu mă întind deloc pe pat.” Aşa se face că nu s-a mai întins pe pat de la vârsta de 16 ani până la cea de 76. Când şi-a terminat rugăciunea aceasta, Domnul a coborât şi i-a spus: „Copilul meu, Pelaghia, tot ce mi-ai cerut, de astăzi vei avea”. Şi într-adevăr, ce lupte a făcut, ce ispite şi bătăi a răbdat de la demoni, dar şi ce mângâieri duhovniceşti a avut! În fiecare seară avea împreună cu ea trei sfinţi: pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi pe Sfântul Tămăduitor Pantelimon.

Acum să-ţi spun cum a primit din belşug harul Sfântului Duh, pentru că atunci când intram în chilia ei, întotdeauna aceasta era plină de bună mireasmă duhovnicească. Eu mi-am dat seama că această mireasmă provenea de la însăşi maica, dar nu am îndrăznit să-i spun ceva. Mă cunoşteam cu ea de mai bine de şase ani. Ea a început să aibă încredere în mine şi să-mi spună mai multe din lucrurile de taină ale vieţii ei. Mă duceam la mănăstirea ei de la Tesalonic de patru ori pe an. Mă considera copilul ei duhovnicesc, iar eu o numeam mama mea.

– Ce este asta ce răspândeşte bună mireasmă în chilia ta, maică? am întrebat-o.

– Uite, copilaşul meu, am aici nişte tămâie.

Tămâie însă ea nu ardea şi n-am văzut în chilie nici scrum şi, de fapt, nici tămâie. I-am spus atunci:

– Maică, sunt de atâţia ani împreună cu tine şi te iubesc ca pe mama mea. Acum am îndrăzneală ca un fiu al tău duhovnicesc şi te rog să nu-mi ascunzi nimic. De unde vine această mireasmă şi cum ai dobândit-o?

A râs, a stat puţin pe gânduri, şi-a acoperit faţa cu broboada şi mi-a spus:

– Nu vreau să-ţi spun, fiindcă mă tem să nu o pierd.

Era o monahie foarte smerită, a fost şi stareţă şi avea treisprezece uceniţe în vremea aceea. După multe stăruinţe şi răbdare din partea mea, mi-a spus:

– Ascultă, copilul meu, mai demult a trecut pe aici un teolog şi a predicat. Atunci mi-a spus: „Dacă nu dobândim harul Sfântului Duh, n-am făcut nimic în viaţă”. Atunci eu am început s-o rog pe Maica Domnului să-mi trimită în mod simţit pe Sfântul Duh, fără întreruperi sau scăderi. Într-o zi, după dumnezeiasca Liturghie, am intrat în Sfântul Altar (avea citită rugăciune pentru aceasta de către arhiereu), ca să aranjez anumite lucruri. Atunci am văzut înăuntru o pasăre. „Cum de pătrunsese această pasăre în Sfântul Altar?”, mă gândeam. „Nu cumva să facă vreo stricăciune.” Şi astfel, gândindu-mă, am încercat să o prind cu mâinile şi să o dau afară. După puţin, văd că pasărea zboară şi se aşază tocmai pe Sfântul Potir şi intră înăuntru. Mi-am dat seama atunci despre ce fel de pasăre era vorba. Dar această întâmplare mai presus de fire mi-a dat o asemenea bucurie, încât numai eu pot să cunosc în întregime măreţia ei. După puţin timp, pasărea a ieşit din Sfântul Potir şi s-a aşezat pe umărul meu. După aceea, pasărea a intrat în gura mea, a pătruns în inimă, şi de atunci o simt că a rămas acolo.

– Şi acum poţi vorbi cu Dumnezeu în orice moment vrei?

– Da, aşa cum vorbesc cu tine, mi-a zis ea, tot aşa vorbesc şi cu Dumnezeu. Îi spun şi Îi cer tot ce vreau şi, potrivit cu folosul sufletelor noastre, Domnul mă aude şi îmi face voia. Dar ce război îmi duceau demonii în fiecare zi, nu pot să descriu! Mă trăgeau de haine, îmi aruncau şiragul de metanii departe, mă loveau, încercau să împiedice rugăciunea inimii, iar alteori strigau furioşi: „Ne-ai înnebunit, ne-ai înnebunit…”.

De multe ori, continuă să istorisească părintele Teodosie, în timpul nopţii cobora din cer ca un stâlp luminos de foc şi strălucea în chilia ei. În mijlocul acelei lumini uneori se arăta Hristos, Care cobora la ea şi o binecuvânta. Uceniţele ei au întrebat-o:

– Ce lumină era aceea care se vedea noaptea în chilia ta?

Iar ea le-a răspuns cu smerenie:

– Nu a fost nimic, mi-a căzut ceva pe jos şi am aprins lanterna ca să găsesc.

Când mama monahiei Evsevia era pe moarte, s-a petrecut următoarea întâmplare. Maica Pelaghia a chemat-o la ea pe monahia Evsevia şi i-a spus:

– Ieri seară am văzut îngerii coborând la voi în sat şi stând deasupra casei tale. Am văzut că au luat sufletul mamei tale şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu. Mama ta, să ştii că este foarte bine, aşezată în rai, împreună cu Hristos, şi nu trebuie să te întristezi deloc. Dimpotrivă, să te bucuri, pentru că şi ea se roagă acum pentru noi. Scopul pentru care a venit pe pământ a fost împlinit, adică să stea acum de-a dreapta Celui Preaînalt.

Dimineaţa au dat telefon de acasă şi au înştiinţat-o pe monahia Evsevia că mama ei murise.

Ori de câte ori veneam, părinte Damaschin, în chilia maicii Pelaghia, totul era plin de bună mireasmă, cum ţi-am mai spus. Odată discutam împreună cu ea şi, după ce am terminat, am zis şi eu înlăuntrul meu cu gândul: „Sfinte Ierarhe Nectarie, soleşte pentru noi!”. În această clipă, ea a zâmbit. I-am spus:

– De ce râzi?

– Pe care sfânt l-ai chemat ca să se roage pentru noi?

– Eu ştiu pe care sfânt l-am rugat, dar tu să-mi spui ce ai văzut şi cum ai aflat că m-am rugat la un oarecare sfânt?

Ascultă, copilaşul meu, atunci când ai spus în taină rugăciunea ta, l-am văzut pe Sfântul Nectarie ridicându-şi mâinile şi rugându-se lui Hristos pentru noi.

Într-unul din numeroasele pelerinaje pe care le-a făcut la Sfintele Locuri, s-a dus şi la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul. A luat atunci o lumânare şi a vrut să o pună în sfeşnic. În clipa aceea, a văzut încă o mână omenească care împreună cu a ei a luat lumânarea şi a aşezat-o în sfeşnic. Acelaşi lucru l-a văzut şi o altă monahie care era acolo şi care n-a vrut s-o mai lase în nici un chip să plece. I-a spus: „Mâna lui Hristos a venit şi ţi-a luat lumânarea din mână ca s-o aprindă. Dar ce fel de om eşti tu, maică? Rămâi împreună cu noi!” Acolo, la mănăstirea Hozeva, fericita maică Pelaghia a rămas de multe ori, pentru că în acel loc Dumnezeu îi descoperea multe taine.

Ca mirean ce încă eram, am cumpărat odată un autoturism. I-am spus: „Fă, maică, puţină rugăciune, ca să fie o maşină bună, să nu mi se strice pe drumuri şi să mă păzească Dumnezeu de pericole.” Atunci ea a început să-mi descrie maşina: „Este albă, cutare marcă, are cutare icoane înăuntrul ei, ş.a.m.d.”.

Odată călătoream cu mama mea la o mănăstire. La o curbă, trebuia să schimb caseta pe care noi o ascultam şi cu cealaltă mână să ţin volanul. În mod ciudat, volanul a început să se rotească singur şi să conducă maşina, fără ca eu să înţeleg cum.

– Ţi-aduci aminte, mi-a spus ulterior maica, atunci când mergeai la cutare mănăstire şi la o anumită curbă te-ai aplecat să schimbi caseta, iar maşina era să părăsească drumul? Te-am văzut cum călătoreşti, am văzut pericolul şi am venit să te ajut.

Odată a venit un monah care vizitase întreg Sfântul Munte şi niciunde nu-şi găsise loc de odihnă duhovnicească. Apoi a călătorit prin toate insulele Mării Egee, în Dodecanez, în Patmos, şi în cele din urmă a ajuns la Kalimnos. Eu atunci am primit binecuvântare să rămân singur într-o Chilie care se cheamă a Sfintei Treimi şi este în preajma mănăstirii maicii Pelaghia. Părintele Gherasim, un cunoscut de-al meu, mi-a dat telefon să-l ţin pe acest monah acolo, în sihăstria Sfintei Treimi. L-am primit şi, deoarece eu eram mirean, iar acela monah, am făcut ascultare. Aşa că făceam toate treburile casei. Într-o zi i-am spus:

– Aş vrea să fac o plimbare pe malul mării.

Dar el s-a împotrivit, zicându-mi:

– Eu sunt aici responsabil, aşa că nu te las să mergi.

– Nu te-am adus aici eu ca să-mi fii stareţ şi nici duhovnic, ci dacă vrei să faci pe stareţul, să ştii că plec pe dată la Mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Am plecat, dar înlăuntrul meu eram tulburat. Iau telefonul şi o sun pe maica Pelaghia. Fără să apuc eu să zic ceva, mi-a spus ea toată păţania şi că mi s-a întâmplat aceasta, deoarece n-am întrebat-o, ca să aflu care e voia lui Dumnezeu. Mi-a spus, aşadar, că nu era voia lui Dumnezeu parinti-athonitica să-l iau pe acel monah la Sfânta Treime. Atunci i-am spus că sunt plin de tulburare. „Bine, mi-a zis ea, închide telefonul şi aşteaptă!”. Ea a început atunci să se roage şi o negrăită bucurie m-a cuprins în întregime în scurt timp. Dar ce putere are rugăciunea ei! Să-i răspundă Dumnezeu la orice lucru cere!

Altă dată mi-am programat să merg în Kalimnos pe 28 octombrie, atunci când avem zile libere. Mi-am orânduit lucrurile, mi-am luat liber pentru o săptămână de la serviciu şi am hotărât să-mi cumpăr bilet de avion. Era însă cu neputinţă să găsesc un bilet din cauza mulţimii mari de călători. Totuşi, într-o seară, a venit la mine acasă o doamnă de la Biroul de Voiaj al Companiei de Transport Aerian şi mi-a spus: „Du-te acum îndată la Biroul de Voiaj, pentru că s-au găsit biletele tocmai pentru orele şi zilele în care ai cerut!”. Într-adevăr, Dumnezeu a făcut o minune şi, cu rugăciunile maicii Pelaghia, am putut cumpăra biletul de avion ca să mă duc s-o vizitez.

Am ajuns la mănăstirea ei şi i-am cerut lămuriri pentru modul minunat în care am găsit biletul de avion. Ea a râs, şi-a acoperit faţa cu broboada şi în cele din urmă mi-a spus:

– Tu ştii că eu mă rog pentru tine. Într-o zi, rugăciunea mi-a spus că Teodor vrea să vină aici. Eu m-am bucurat. Altă dată, când m-am rugat, mi-a spus rugăciunea că Teodor vrea să vină, dar nu găseşte bilet. Atunci m-am dus la Sfinţii Apostoli, care au cutreierat lumea ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, şi le-am spus: „Sfinţilor Apostoli, care aţi umblat prin toată lumea, nu puteţi să găsiţi un bilet pentru copilul meu, Teodor, ca să vină lângă mine?”. Uite, aşa s-au găsit biletele şi ai putut să vii. Când ai găsit biletul, mi-a zis maica, Hristos m-a înştiinţat iarăşi la rugăciune, şi atunci am aşteptat ca să ajungi.

Ce să-ţi mai spun, părinte Damaschin, îndrăzneala ei către Dumnezeu, smerenia ei, ce lucruri minunate!  […]

Integral la SURSA


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Homosexualitate, Minuni, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor, Sarbatori, comemorari, sfinti, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “Pr. Constantin Sturzu: “HOMO LUNACEK” sau cand “TOTUL DEVINE POSIBIL, ORICE CRIMA, ORICE NEDREPTATE STRIGATOARE LA CER”/ Triodul: POCAINTA, NEINCETATUL INCEPUT/ Minunile Maicii Pelaghia

  1. Decit Homo Lunacek,mai bine spus Homo Lunatek.

    lunatic:somnambul,fantastic,halucinant,ireal,cu idei ciudate,cu manifestari bizare…iar in engleza,chiar si ” cucu ”

    Cred ca in 10-15 ani,in Europa si America,cel putin in marile orase,oamenii normali nu vor mai putea trai,darmite sa mai faca si copii.Poate ca acesta a fost si un punct pe agenda lor politica,marsul mortii pe autostrada spre iad ( hell pride ) continua.

    https://www.youtube.com/watch?v=gEPmA3USJdI

  2. Din urmatorul document video trebuiesc luate doar informatiile concrete, verificabile. https://www.youtube.com/watch?v=WvmlKqjDlzo
    Sa facem abstractie de optiunea evanghelista a celui ce tine conferinta si sa fim atenti la datele concrete, verificabile.
    Pedofilia este o crima, iar grupuri cu o uriasa putere oculta si financiara au reusit sa o dezcrimineze.
    Douazeci de romani au votat impotriva inocentilor, a copiilor dumneavostra, a familiei,pentru ca lucifer sa batjocoreasca vointa Sfintei Treimi, ordinea si frumusetea creatiei.
    Concluzia finala a expunerii respectivului domn este una singura: Rugati-va in permanenta Mantuitorului Iisusu Hristos, rugaciuna este arma cea mai puternica cu care ne putem proteja copiii.
    Inregistrarea a fost facuta in 1996. Putem spera ca intre timp, a aflat ce inseamna cu adevarat, ortodoxia.

  3. @clement:

    interesant si instructiv clip-ul.

    Tipul respectiv insa nu a aflat ulterior ce inseamna ortodoxia ci, criticand catolicismul a ajuns sa elimine la gramada si Sfintele Taine si altele. Plus ca poarta o cipilica suspecta pe cap.

    Astfel de oameni – chiar daca la un moment dat spun lucruri adevarate si par ca sunt de partea adevarului – raman extrem de suspecti. Cine a trecut prin ce sustine el ca a trecut si nu a apelat apoi la Biserica si la Sfintele Taine nu cred sincer ca se poate vindeca. Mai degraba exista riscul sa devina o unealta subtila a raului. Imi inchipui ca diavolul e multumit daca nu ne facem masoni, dar nici la Biserica nu mergem. E si asta o extrem de subtila diversiune.

    Dar ce zice el acolo in clipul postat de tine tind sa cred ca este in cea mai mare parte real. Dar, stii cum zicea Parintele Porfirie: nu va ganditi la rau, ci indreptati-va privirile si inimile catre Hristos< Maica Domnului si Sfinti. In loc sa scormonim tenebrele raului si sa ne tlburam (da, raul poate fi RAU), mai bine ne tintim gandul si rugaciunea catre cele bune si catre Cer. Si cand o veni ispita, o intampinam cu cele 3 arme ale crestinului: credinta neclintita, nadejdea care sfideaza limitele realitatii si iubirea cea mai presus de toate.

  4. Sunt de acord pana la un punct cu ceea ce spuneti. Am trimis legatura pentru caracterul” documentar” al conferintei.
    In Europa si Canada sunt pe rol sute de dosare de abuzuri sexuale ritualice asupra minorilor.
    Din indiferenta si comoditate, romanii s-au trezit implicati intr-un complot fara precedent ce vizeaza sacrificarea inocentei.
    Cei ce vor sa treaca pe langa aceste realitati cu privirea in pamant,isi asuma o foarte grea alegere.
    Eu cred ca si Bunul Dumnezeu are nadejdi in ceea ce ne priveste,ca spera in dezpietrirea inimilor si ca ne vom comporta cu demnitate si curaj.
    Omul nu este un experiment pentru Creator, este o investitie de iubire. Ce am facut cu acest dar, cum am raspuns iubirii Sale?
    Credeti ca alegerile pe care le face omul sunt evaluate doar statistic de Treimea cea Sfanta?
    Ortodoxia nu poate contine principiul compromisului. Iisus Hristos nu bate palma cu fariseii, nu sta pe ganduri in fata propunerii satanei, nu le face” cu ochiul” negustorilor din Templu. El vede unde este raul si ii atentioneaza pe discipoli ca vremea secerisului este aproape si candela trebuie vegheat sa nu se stinga.Veghea inseamna speranta, luciditate, vigilenta.
    Imi cer iertare daca am insistat prea mult asupra subiectului pus in discutie.

  5. @Clement:

    Aveti perfecta dreptate si nu am vrut deloc sa minimalizez importanta subiectului, imi pare rau ca nu m-am exprimat adecvat.

    Personal cred ca acesta este unul din semnele cele mai ‘fosforescente’ ale apropierii sfarsitului: pangarirea copiilor si abuzurile de acest fel indreptate impotriva lor. Ma frapeaza de ex., cand citesc diverse site-uri de stiri occidentale, frecventa lugubra a acestor cazuri in Occidentul ‘civilizat’. De asemenea m-a socat sa aflu ca pedofilia constituie in lumea occidentala – atentie! mai ales in tarile protestante; o constatare neutra, dar nu te poti impiedica sa te intrebi: de ce?? – un subiect…controversat! Pentru unii ceva perfect firesc si promovabil, pt altii – normal – o oroare. Cu alte cuvinte, in loc ca cei care cocheteaza cu ‘firescul’ pedofiliei sa fie instantaneu pusi sub urmarire, lumea sta la discutii, inclusiv – da, pare de necrezut – …academice!

    Dar asta nu e singurul motiv de ingrijorare. Un alt motiv este excesul de informatie pornografica cu care copiii nostri sunt bombardati volens-nolens si pe care, vai, si le insusesc mai repede decat am banui (s-a vorbit de altfel enorm pe aceasta tema, dar lucrurile raman la fel). Si ceea ce e infinit mai rau, multi parinti fie se amuza, fie accepta ‘resemnat’ (dupa mine, iresponsabil) situatia. Am intalnit multi parinti care povestesc linistiti, cu o falsa ingrijorare (adica nu cu o ingrijorare REALA) toate ororile ce se intampla in clasele copiilor de 12-13 ani: copiii deseneaza obscenitati, vorbesc obscen si, mai departe… noi banuim, in timp ce parintii – naivi, asa cum din pacate multi romani sunt – isi inchipuie ca totul se limiteaza la asta. Cred ca ar trebui ca fiecare din noi sa se roage Domnului sa ne protejeze copiii si sa-i lumineze ca sa poata evita cu toata puterea aceste lucruri. Si sa ne lumineze si pe noi ca sa le putem explica, cu iubire si rabdare, de ce aceste lucruri sunt rele si periculoase pentru sufletele lor.

    Da, e odios: pangarirea copiilor. Si, da, un alt lucru esential: faptul ca la aceste lucruri le deschizi in mod efectiv poarta prin simpla intrare in masonerie, prin simpla acceptare a ritualului aceluia aparent inofensiv si doar idiot, ritual prin care, de fapt, te vinzi, pe tine si pe urmasii tai, satanei. Ori foarte multi intra in masonerie – oameni cumsecade, care vor sa-si faca un rost, sa-si usureze viata si care, nefiind prea dusi la Biserica si nici prea iscoditori din fire, se arunca senini in abis. Stiu si d-astia din pacate destui. La inceput se falesc ca au fost contactati (adica, iata, sunt ‘destepti’, promitatori pt succes), in faza a doua isi pun niste intrebari – dar nu prea adanci, hotararea fiind pe jumatate luata – si in cele din urma accepta, partial din orgoliu, partial din pragmatism, si integral din nerozie duhovniceaca. Dupa care incepi sa vezi ca le merge mai bine, ca sunt mai autosuficienti si ca, in mod foarte subtil, ceva se degradeaza. Am observat mai ales cd discuti cu ei ca, desi aparent perfect logici, au un ‘dar’ nefast de a gandi totul rasturnat si de a lua deciziile proaste. Cred ca e bine sa ne rugam si pentru ei, sarmanii, sa se trezeasca, si sa se intoarca la Hristos.

    Da, Clement, sunt de acord intru totul: e de rau. E de rau si chiar si noi, astia mai treji, picotim in astfel de vremuri in care trebuie sa traiesti la tensiune maxima duhovniceasca – ca sfintii – in care rugaciunea si pocainta ar trebui sa ne insoteasca in fiecare clipa a vietii noastre si in care TOT ce facem, fiecare gest si fiecare cuvant, ar trebui facut cu ochii tinta la Hristos si exclusiv din iubire. Nu cred sincer ca, la fel ca acum cativa ani, ne mai permitem sa deviem asa cum o facem obisnuit. Cred ca trebuie sa intelegem ca nu e de gluma, si cei care vor judeca si osandi, cei care isi vor inchide inimile si nu vor practica devotamentul si iubirea luand ca modele sfintii de care tot citim aici, sunt (suntem) realmente primejduiti, chiar daca se duc la Biserica, se spovedesc si se impartasesc regulat. Pt ca diavolul ataca acerb pe toata lumea, iar pe noi ne vizeaza cel mai abitir. Ori multi isi imagineaza ca atacurile asupra ortodocsilor se rezuma la economie si politica. Dar eu cred ca asta e o inselare. Dracul ne vizeaza in primul rand sufletele. Si cu fiecare judecata la adresa aproapelui, cu fiecare fapta buna ratata, cu fiecare cuvant dur, cu fiecare tolerare a miciunii si a raului, cu fiecare timp pierdut aiurea, fara rugaciune pentru noi si pentru lume, a mai castigat un centimetru din sufletele noastre si ne-a mai slabit rezistenta – acea rezistenta de care avem atata nevoie in vremurile care se apropie. Timpul acesta pe care inca il mai avem la dispozitie ar trebui sa il petrecem IMPECABIL, ca sa avem ceva rezerve in cont atunci cand o veni urgia.

    Am vrut in mesajul de mai sus doar sa pun accent pe faptul ca aceste lucruri trebuie infruntate cu rugaciune si nadejde, nu cu teama – care poate paraliza – si nici iscodind prea mult subiectul, pt ca cine scormoneste prea mult scarnavia nu mai poate scapa apoi usor de miros, oriact s-ar spala pe maini. Si asta nu e bine.

    UIte cum sfatuia marele Parintele Porfirie (acum Sfantul Porfirie) pe credinciosi sai:

    `Sa nu va preocupati de cele de pe urma, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindca sa stiti ca atata timp cat Il avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vatama cu nimic.’

    ‘Nu mi-e frica de iad si nu ma gandesc la rai. Ii cer numai Domnului sa fie milostiv cu toata lumea si cu mine’

    ‘Fii atent la mine. Si iadul si satana si Raiul, toate sunt adevarate. Eu insa nu vreau sa te temi de ele, sau sa te gandesti la ele asa cum faci tu. Vreau sa-L iubesti pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie ca te afli aici, fie ca te afli altundeva. Da, Hristos ne asteapta si, indata ce ne vom deschide inima cat de putin, El va patrunde in ea de indata si vom avea parte de toate cele bune. Este intocmai ca soarele. Cand tragi fie si putin perdeaua, lumina patrunde imediat in odaie, iar razele sale ne incalzesc.’

  6. Este posibil ca Parintii altor vremuri sa nu isi fi imaginat dimensiunile perversiunii satanice.
    Fata de propria-i suferinta un crestin adult poate ajunge la detasare si chiar echilibru. Cand este vorba insa despre distrugerea unor fiinte incapabile sa se apere, a inocentilor, tacerea si indiferenta capata caracter criminal.
    Prin dezinformare si poluare mentala, parintii din tara noastra si-au pierdut reflexele firesti de protectori ai familiei.
    Oricat ni s-ar parea de incredibil, grecii tac in privinta traficului de copii de pe teritoriul lor. Ies in strada pentru salarii, pentru conturile lor bancare, dar nu scot o vorba despre ce se intampla la Santorini.
    Remus Cernea a depus public ieri cererea de obtinerea a facilitatilor financiare din programul “prima casa” pentru doi homosexuali a caror casatorie urmeaza sa fie recunoscuta legal, de nu stiu care primarie.
    Cat a trecut de la legalizarea aberatiei Lunacek?
    Trebuie sa fim constienti de faptul ca ceea ce ni se prezinta “la vedere” este doar imaginea traficata, edulcorata, a realitatii din spatele minciunilor proiectate verbal si non-verbal.
    ” Vai de cei ce isi ascund planurile lor de Domnul si care si fac faptele in intuneric, zicand: Cine ne vede si cine ne cunoaste,” Isaia 29,15
    Jadecata va veni, dar pana atunci….
    Intreaga comunitate a satanistilor europeni, caci asta sunt cei ce au pus in miscare mecanismul Estrela-Lunacek, se tem de alegerile europene din pricina taberei rasaritene.
    Niciun adept al principiilor lor nu trebuie sa fie ales.
    Candidatii trebuiesc interpelati prin adresele e-mail si personal. Cei douazeci de romani care au votat direct sau eschivandu-se, NU mai au ce cauta la Bruxelles.
    Noii pretendenti au obligatia sa se pronunte asupra acestei decizii.
    Daca Parlamentul European va anula legea in discutie si la nivel national se vor putea face schimbari.
    Sa le cerem si preotilor nostri sa nu mai accepte masoni in Biserica, sa nu le mai acorde Sfanta Impartasanie.

    Doamne ajuta.

  7. Lunacek s-a adresat Parlamnetului Romaniei , caruia ii cere legalizarea casatoriei homosexualilor.
    Vedeti cu ce putere bat la usile noastre, ticalosii?
    Vor sa isi impuna planurile inainte de alegerile din Mai.
    Pentru ei, este foarte important ca o tara ortodoxa de dimensiunile Romaniei sa cedeze presiunilor comunitatii satanistilor homosexuali.
    Miine este ultima zi in care crestinii romani se pot adresa membrilor Comisiei Juridice din Senat.
    http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/scrisoare-deschisa-de-la-cel-mai-mare-intergrup-din-parlamentul-european-103872.html

  8. Asa arata ofensiva homosexualilor din tara noastra:
    http://www.darkq.net/stiri/mesaj-catre-parlamentari-legea-parteneriatului-civil/
    Imi pare foarte ciudat faptul ca “militantii” crestini ortodocsi, sunt mai mereu cu un pas in urma celor ce se afla in slujba raului..

  9. Pingback: REVOLUTIA TOTALA ANTI-CRESTINA a ideologiei homosexualismului. CORECTITUDINEA POLITICA: sinteza bizara intre COMUNISM si NEOLIBERALISM - Recomandari
  10. Pingback: EUROVISION – “megafon pentru sodomie”? “FEMEIA CU BARBA” din Austria sau niciun an fara travestiti, transsexuali si apologia “diversitatii” deviante/ STRATEGIA ”NORMALIZARII” HOMOSEXUALITATII PRIN INDUSTRIA CI
  11. Pingback: EUROVIZIUNEA “FEMEII CU BARBA” – LUMEA DE COSMAR care huiduie normalitatea si exalta grotescul pervers. COREGRAFIE LUCIFERICA, CU SIMBOLISTICA APOCALIPTICA. Legatura dintre Raportul Lunacek si Conchita Wurst - Recomandari
  12. Pingback: Parintele Dosoftei de la Manastirea Putna despre CUTREMURUL DUHOVNICESC PE CARE IL TRAIM, ca urmare a NIHILISMULUI care ataca credinta si temeliile vietii (VIDEO, TVR) - Recomandari
  13. Pingback: SFANTUL SINOD despre alegerile europarlamentare si sustinerea AGENDEI FAMILIEI TRADITIONALE/ Renate Weber – cea mai agresiva promotoare a AGENDEI LGBT. Majoritatea candidatilor: PRO-AVORT, PRO-EDUCATIE SEXUALA si PRO-GAY/ Opinii in favoarea candidat
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare