“In chilia lui, ingropat in popor”. 95 de ani de la NASTEREA CUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU IUSTIN PARVU: ”Hristos nu va fi invins niciodata!”

10-02-2014 12 minute Sublinieri

pr-justin-icoana-final-prel2

“E foarte grav că am ajuns în stadiul acesta al stărilor de lucruri… Ne acuzăm, ne dezgolim, ne discredităm, ne dezumanizăm, stăm, în faţa acestei drame, şi plângem… n-aş zice altceva decât că ticăloşi suntem, pentru că nu este o ieşire, fără sânge, decât în trudă, în osteneală, fără de care nu se redresează această stare de lucruri…”

Din păcate, pentru România, din punct de vedere spiritual, veacul al XXI-lea va fi o prelungire “în rău” a veacului al XX-lea“.

***

“Este bine să apară şi adevărul acesta într-o măsură. Dar noi trebuie să-l spunem cu multă înţelepciune, să nu smintim… Şi una e, de pildă, să scoţi un adevăr din compătimire, din dragoste de îndreptare, şi alta e să fii într-o stare distructivă“.

Parintele.Justinfotografiile sunt preluate de pe http://manastirea.petru-voda.ro

  • Manastirea Petru Voda:

Trebuie să fim optimişti, Hristos nu va fi învins niciodată! (interviu din anul 2001 cu Părintele Justin Pârvu)

Călugării Mănăstirii “Petru Vodă” nu înţeleg când reuşeşte stareţul lor iubit, marele duhovnic Iustin Pârvu, să se odihnească. În fiecare miez de noapte, părintele slujeşte în biserică. În fiecare zori de zi, la uşa chiliei sale se strânge un puhoi de pelerini, oameni care nu vor să-şi spovedească păcatele decât îngenunchind în faţa marelui păstor de suflete din Munţii Neamţului. Are 82 de ani [in 2001 – n.n.]. După moartea părintelui Cleopa, a rămas stâlpul duhovnicesc al întregii Moldove, omul – sau poate sfântul – spre care se îndreaptă toate speranţele oamenilor din acest colţ de ţară.

Însă credincioşii care vin la părintele Iustin nu aşteaptă numaidecât răspunsuri la problemele lor imediate: boli, dragoste, sărăcie, foamete şi disperare. Vor să ştie ce se va întâmpla cu noi bieţii români, la cumpăna dintre ani şi milenii. Aşteaptă de la el cuvântul unui mare profet, al unui martir care a suferit vreme de 20 de ani în cele mai crunte puşcării comuniste, al unui văzător cu duhul spre veacurile ce vor să vină. În faţa uşii duhovnicului, pelerinii veniţi până în inima munţilor aşteaptă cuminţi, aşezaţi pe bănci de lemn înşirate pe lângă pereţi. Un fel de sală de aşteptare la uşa unui mare doctor de suflete. Un frate tânăr intră în încăperea îngustă şi ne roagă să aşteptăm: “Dacă aţi venit cu credinţă, cu sufletul deschis, sigur vă va primi”.

Poporul român e asemenea poporului evreu. După 40 de ani de rătăcire, se îndreaptă spre pământul făgăduinţei

– Părinte Iustin Pârvu, zi de zi, în umila dvs. chilie intră o ţară întreagă. Ascultaţi toate necazurile, bucuriile, spaimele şi speranţele românilor care vin să se spovedească. S-au schimbat românii, dacă vorbim numai de ultimii zece ani? Şi dacă da, în bine sau în rău?

– Dacă e ”soi bun”, sămânţă bună, omul nu se schimbă aşa uşor. Am avut norocul să revăd oameni pe care i-am cunoscut acum 20-30 de ani şi care s-au păstrat în acelaşi stadiu moral şi spiritual, având însă foarte mult de luptat cu generaţiile copiilor lor, ca rezultat al influenţelor acestora sălbatice care vin din Apus. La ora actuală, cu toate încercările acestea care vin peste noi, cu alegerile acestea care te fac să-ţi pierzi orice speranţă, eu cred totuşi că poporul român îşi păstrează esenţa şi însuşirile sale spirituale, deosebindu-se mult, calitativ, de alte neamuri. Că suntem discreditaţi? Că se spune despre noi c-am fi coada Europei? Tot ce ni se pare nouă rău acum este un mare bine pentru viaţa noastră creştină.

Ne plângem că în Occident e bine şi că la noi e rău. Dacă noi am avea binele acesta al apusenilor şi dacă l-am folosi cum l-au folosit ei, n-am fi astăzi la un asemenea nivel de spiritualitate. La noi, în Răsărit, de bine de rău, se mai face un schit, o biserică. Acolo, bisericile rămân goale-goluţe. Apare biserica ambulantă, pe roţi, dusă în piaţa publică, unde se mai strâng vreo zece creştini, să le facă o Sfântă Liturghie.

De pildă, chiar astăzi am primit un telefon de la un profesor român plecat în Australia. Are trei copilaşi. Cică într-o zi stăteau la masă şi, deodată, fetiţa cea mai mică, Anastasia, în vârstă de patru ani şi jumătate, se ridică în picioare şi-i spune: “Tăticule, noi trebuie să mergem acasă!”. Toţi au întrebat-o miraţi: “Dar de ce să mergem acasă, Anastasia?”, şi fetiţa răspunde: “Păi, eu trebuie să mă fac măicuţă, la mănăstire, în România”. Ei nu vorbiseră niciodată despre viaţa de mănăstire, despre credinţă, despre ceea ce făcuseră ei înainte. Iată că sângele nu se face apă. Aici este naşterea noastră, leagănul nostru, în rădăcinile astea, pe care, oricât ar căuta cineva să le înăbuşe, nu se poate.

– Şi totuşi, de ce suntem atât de năpăstuiţi? De ce trăim aşa bezmetic, ca o turmă de oi mânată de un cioban nebun? Ce mai avem de plătit? N-au fost destui anii de dominaţie comunistă? Chiar nu există nici o rază de speranţă pentru România?

– Ştiţi cu ce seamănă astăzi poporul român? Seamănă cu poporul evreu, după cei 40 de ani de rătăcire, ieşind din ţara Egiptului şi îndreptându-se către Pământul Făgăduinţei. Prin ce a trecut poporul acesta, român… A trecut prin toate persecuţiile posibile, începând din 1922, cu Revoluţia din Rusia, cu tot calvarul Sodomei comuniste! Răsăritul, cei 36 de milioane de ucenici ai creştinismului din Balcani şi întreaga Rusie sunt poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire în pustie. Dar trăim astăzi zile de zbucium. Semnele sunt peste tot: sărăcia, foametea, plecarea tinerilor români, pribegia lor prin lume după o bucată de pâine, intelectualii noştri, care se dedau la cele mai umilitoare ascultări şi munci pentru un ban pe care să-l aducă în ţară, ca să-şi poată hrăni copii, românii aceştia care plâng după mamele lor de-acasă, care nu mai au o sărbătoare, nu mai au o duminică, sunt robii tuturor înjosirilor şi necredinţelor, ai tuturor păgânismelor turceşti şi arabe. Am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi. Braţul cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc… Oare toată frământarea şi durerea aceasta nu ne fac să-l comparăm cu poporul iudeu care merge în Pământul Făgăduinţei? Eu cred că da. Dar în Pământul Făgăduinţei n-au intrat decât cei întâi născuţi, care îşi lăsaseră toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi vor lăsa toate amintirile din perioada comunistă vor trece în “România Făgăduinţei” şi se vor salva.

Cred că atât cât a durat stricăciunea, tot atât va dura şi refacerea noastră spirituală

– Sfinţia voastră, cum puteţi explica unui om de rând, care nu mai are putere de a suporta sărăcia şi umilinţa, că numai prin suferinţă ne vom putea mântui, că numai îndurând vom putea ieşi la lumină.

– Ştiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul. Cum se poate explica aceasta? N-aţi simţit oare niciodată că sunteţi conduşi din umbră? Că nişte forţe secrete – puteţi să le spuneţi Securitate, puteţi să le spuneţi mafie, cum vreţi – vin peste noi şi ne dirijează orice pas? Plecând talentele noastre şi geniile noastre, căsătorindu-se prin Canada şi America, peste 30-40 de ani ţara noastră va fi ocupată de străini şi noi nu ne vom mai recunoaşte originea. Pentru că ăsta este scopul iniţial al celor ce conduc lumea din umbră: desfiinţarea naţiunilor sub orice formă, deznaţionalizarea în masă, căsătoriile cu orice rasă şi religie, amestecarea sângelui. Prin noua ordine mondială, prin idea globalizării, transformăm Europa într-un comunism al statelor. Mai rămâne să desfiinţăm graniţele şi haosu-i gata.

Lumea trebuie să înţeleagă că politicienii noştri sunt doar nişte marionete ale acestor forţe. Unii îşi zic naţionalişti. Atunci de ce nu-i întreabă, de ce nu-i consultă pe oamenii care într-adevăr s-au jertfit pentru naţiune, care au stat atâta vreme în puşcăriile comuniste? Să se gândească: “Măi, bătrânii ăştia pentru ce au suferit? Au fost doar aşa, o ciorbă goală?”. Extremiştii naţionalişti nu sunt decât termometrul iudaismului în România, să vadă “ei” cum mişcă naţiunea română la un moment dat. Să vadă pe ce pot conta, încotro se mişcă duhul nostru.

Babilonul, haosul pe care-l trăim noi astăzi nu sunt decât rezultatul tendinţei acesteia de schimbare esenţială a originii noastre, a tradiţiilor noastre, adică a ceea ce ne leagă ca neam.

– Când credeţi că va sosi pentru noi clipa de izbăvire?

– N-aş putea da ani. Dar eu cred că atât cât a durat stricăciunea, tot atât va dura şi refacerea noastră spirituală. Stă în puterile noastre să o desăvârşim. Cu cât stricăciunea va mai dura, cu atât va întârzia şi învierea. Deşi astăzi este atât de neglijată, de la educaţie va pleca totul. De la educaţia religioasă în şcoală se va forma o gândire închegată pe principiile acestea sănătoase, de viaţă morală. Nu va trece mult timp şi va apărea un şir de oameni puternici, potriviţi să apuce frâiele ţării.

Veacul al XXI-lea va fi doar o urmare a veacului al XX-lea

– Credeţi că generaţiile de astăzi, formate într-un bombardament informaţional fără precedent, mă refer la televizor şi la Internet, vor mai putea fi recuperate pentru o viaţă creştină, profund morală şi sufletească?

– Uitaţi-vă, am întrebat pe un băiat de 8 ani ce face când se scoală de dimineaţă. “Păi… ce să fac? Mă duc la calculator şi mă joc”. E un caz. Ei bine, acest copil, peste 15-20 de ani, nu va mai avea nici o urmă de meditaţie, nu va mai şti să citească o p-iustincarte, va fi gol, risipit. Se configurează încă de pe acum o deformare a lumii, o moarte spirituală a omului. Moartea lui Dumnezeu! Sinucidere voită! Omul acesta nu mai are nici un sentiment. Nu mai ştie să privească o floare, să se bucure de natură, de creaţia lui Dumnezeu. Rădăcinile lui sunt tăiate. Poate fi purtat oriunde de vânt.

Dacă s-ar mai reduce, dragii mei, din toată falsa educaţie a calculatorului, din civilizaţia sălbatică a televiziunii şi Internetului, ar fi bine, căci toate acestea nasc în om o mândrie luciferică, îngâmfarea că peste el nu mai există nimic. Ei bine, astăzi această îngâmfare se naşte odată cu bietul elev, cu bietul ţăran. Acum îţi ştie şi copilul din leagăn ce firmă de motor se aude pe stradă, ce maşină tece pe uliţa satului.

Eu nu sunt împotriva calculatorului, nici a televizorului. Dar felul de a-l folosi, cât trebuie să-l foloseşti şi când – asta mă îngrijorează. Dacă ar fi, Doamne fereşte, să se mai recruteze astăzi nişte tineri ca să apere ţara, nu ştiu câţi ar merge să ia arma, să-şi dea viaţa pentru un ideal. De ce? Pentru că oamenii nu mai au nimic, nu mai au patrie, familie, nimic. Şi cum să aibă, dacă toţi nu vor decât să plece în Canada? Astfel încât veacul douăzeci nu e numai o dispariţie a vieţii teologice. Este poate mai mult: o dispariţie totală a vieţii spirituale, decăderea omului, animalizarea lui.

– Şi veacul al XXI-lea?

– Bătrâneţea nu-i decât ce a fost tinereţea, iar tinereţea nu-i altceva decât ceea ce a fost copilăria. Aşa că veacul al XXI-lea va fi doar o urmare a veacului al XX-lea. Încât toate întrebările acestea milenariste despre sfârşitul lumii, aceste profeţii sunt nişte gogoşerii, apă de ploaie. Atâta vreme cât omul nu va reveni în aşezările fireşti, normale, “câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, el nu va avea nici o putere. Din păcate, pentru România, din punct de vedere spiritual, veacul al XXI-lea va fi o prelungire “în rău” a veacului al XX-lea. “Rău” cum v-am spus, în felul în care este o ispitire, dar “rău” şi pentru o reînnoire a noastră ca neam. Trebuie să fim optimişti, să avem toată convingerea că Hristos rămâne acelaşi astăzi şi în viitor.

Hristos nu va fi învins niciodată!

interviu de Bogdan Lupescu

Apărut în revista “Formula AS”, nr. 446, ianuarie 2001

Să trăiești ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfințești

Pătrunzând adânc în ținutul Neamțului, până spre trecătorile Ardealului, dincolo de muntele Petru-Vodă, şi pătrunzând, iarăși, tăcerea pădurilor, se ajunge la schitul de lemn întemeiat anul trecut (în 1992 – n. red.), prin „tăria” unui monah. Este părintele Iustin Pârvu, figură de „luptător al minţii”, unul din duhovnicii pe ale cărui rugăciuni s-a ținut vie, zeci de ani, societatea românească răstignită de comunism. Omul care a cunoscut, în cei 16 ani de detenție politică – între care mulți la ocnă – răul condiției umane până în străfundurile sale, nu se mai poate detașa de suferința lumii. În anii ’70 şi ’80, la mănăstirea Bistrița de lângă Piatra Neamț, zeci şi sute de oameni (tot combinatul Săvinești, se spunea) așteptau zilnic să-şi verse durerea şi să-şi regăsească speranța. „În chilia lui, îngropat în popor” (cum îl definea un alt călugăr) – aceasta este imaginea, foarte puţin celebră în înalta societate, a părintelui Iustin, un mare cunoscător, din lăuntru, al societăţii laice. Şi acum, în pustia de la Petru-Vodă, oamenii vin, ziua şi noaptea, să găsească „punctul de sprijin” în durere, cu convingerea că monahul, „aşezându-se” în suferinţa lor, îi poate ajuta, prin darul lui Dumnezeu, să întrevadă fericirea. La Petru-Vodă, tăria duhului a învins tăria pădurii. Aici monahismul este „mai contemporan” societăţii decât noi înşine, vieţuitorii ei, pentru că e mai clar-văzător. Iar speranţa are o „faţă” distinctă: o privire directă în cauza răului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adâncă. De aceea, dialogul care urmează este impregnat cu afirmaţii paradoxale – un balans nevăzut între iubire şi dreptate – de rosturi parţiale, aluzive, ale unui adevăr prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat.

Constanţa Costea: – Cum apreciaţi, astăzi, starea de spirit a societăţii româneşti?

Părintele Iustin Pârvu: – E foarte grav că am ajuns în stadiul acesta al stărilor de lucruri… Ne acuzăm, ne dezgolim, ne discredităm, ne dezumanizăm, stăm, în faţa acestei drame, şi plângem… n-aş zice altceva decât că ticăloşi suntem, pentru că nu este o ieşire, fără sânge, decât în trudă, în osteneală, fără de care nu se redresează această stare de lucruri. Aici, lumea asta a satului, aşa-zisă mai bună, aşa-zisă intelectuală, este aşa de alterată de un trecut atât de bolnav! Toţi suntem în stadiul acesta de decadenţă permanentă… De-abia copilaşii care pleacă în viaţă, aceştia, cumva, vor ajunge să poată realiza ceva. Nu lăsăm însă, acest trecut, care este pierzarea noastră… asta este prăpastia.

– Credeţi că înainte de ’89 oamenii erau mai uniţi?

– Cel mai mare bine şi realizare şi unitate exista tocmai atunci când era lovită această masă creştină, când era maltratată, nedreptaţită… Atunci erau mai coalizaţi oamenii, mai apropiaţi.

– De ce oare? Oare numai „presiunea” poate să unească?

– Păi, da, sigur. E normal, să ştiţi.

– Cunoscând atât de multă lume care vine aici, aţi sesizat vreo diferenţă în comportamentul oamenilor, înainte şi după revoluţie? Pentru că la nivelul societăţii, în oraş, se simte o dispersie, o izolare.

– Uitaţi, am impresia că viaţa creştină a fost mult mai abundentă în timpul suferinţei. Oamenii s-au unit mergând, efectiv, unul lângă altul – în acelaşi timp s-au unit şi cu Dumnezeu. Ieşind, de acuma, din adevărata chemare a lor – apropierea de Dumnezeu – oamenii s-au şi depărtat. Şi depărtându-se de Dumnezeu, s-au depărtat şi de aproapele lor.

– Numai pentru că a slabit sistemul opresiv?

– Da, pentru că a slăbit. Dar şi omul, în acelaşi timp, s-a depărtat de Dumnezeu. Convingerile lui nu mai sunt aceleaşi.

– Cum aşa, brusc, evenimentul acesta a putut determina o asemenea schimbare?

p-iustin2– O schimbare, pentru că au apărut o serie de decepţii în viaţa omului. Nu mai ştie ce să creadă, au venit peste noi toate. Şi omul, mai ales intelectualul, a fost pus la un semn mare de întrebare. Cel puţin omul simplu zice „aşa am trăit, aşa îmi continui viaţa mea!”. Pe când vedem, dincoace, s-au schimbat totuşi puţin lucrurile… Apoi, parte din lumea aceasta, care a beneficiat, care a avut nişte avantaje de pe urma acestor ani, fiind şi iîntr-o libertate deplină – nu i-a deranjat nimeni – a dus o acţiune negativă peste tot, până la ultimul funcţionăraş dintr-un sat – şi a dus la această stare de lucruri, de disperare permanentă, încât s-a discreditat totul. Nu mai vorbim, pe seama Bisericii câte s-au spus, câte s-au declarat, câte s-au atacat, lucruri care nu erau îngăduite. Iată, dacă luăm din viaţa altora: ce, protestanţii n-au avut şi ei nemulţumirile lor, evreii n-au avut şi ei o serie întreagă de divergenţe? Sau catolicii, greco-catolicii? Dar între ei nu s-a arătat nimic. Iar noi…

Atunci, în ce măsură este util să se exprime adevărul şi în ce măsură este util să fie ocrotit?

– Este bine să apară şi adevărul acesta într-o măsură. Dar noi trebuie să-l spunem cu multă înţelepciune, să nu smintim. În măsura în care el atacă viaţa şi convingerile omului, e fantastic de primejdios. Şi una e, de pildă, să scoţi un adevăr din compătimire, din dragoste de îndreptare, şi alta e să fii într-o stare distructivă. Biserica trebuie să-şi facă judecăţile ei interioare. Să nu admită nici un soi de influenţă străină. Noi aici avem relele noastre, avem bubele noastre, avem toată această sminteală produsă într-un parcurs… Ei bine, acum a venit timpul să ne ridicăm şi să ne punem cenuşă în cap. Iar poporul trebuie ajutat să meargă mai departe.

– Noi, generaţia aceasta de mijloc, care nu am beneficiat în şcoli de un program religios, am suplinit – fiecare după măsura aspiraţiei lui – prin prezenţa unor mari duhovnici; acum generaţia marilor duhovnici încetul cu încetul dispare…

– Niciodată aşa ceva nu dispare!

– Niciodată?

– Niciodată nu o să dispară, pentru că acelaşi Duh lucrează şi a lucrat… A lucrat. Cum să dispară?

– Bătrânii, adică.

– Ei, ce vorbă-i aia, bătrânii?! Nu se poate… Asta e un fel de-a spune, să ştiţi. Harul lui Dumnezeu lucrează. Că sunt elemente tinere de întrec pe mulţi bătrâni… Dumneavoastră credeţi că bătrâneţea e totul şi cu ea se duce…? Nu, Harul lui Dumnezeu lucrează în Biserică! Or să apară tineri duhovnici mult mai buni, or să apară oameni potriviți după o stare de lucruri în creștinism… Pentru că, vedeți, cam cum este turma, aşa şi păstorul. Slab e păstorul, slabă e şi turma. Nu e duhovnicia aşa de mare astăzi, acei bătrâni înțelepți, că ar fi şi turma asta aşa de înțeleaptă şi de mare… Mai e ici, colo, așa, cine știe pe unde, dar nu se vede nimic, pentru că noi n-am știut să apropiem, n-am știut să adecvăm Evanghelia aceasta… Noi am luat-o de la Sfinții Părinți şi am spus mereu același lucru, şi în secolul XVIII  şi în secolul XIX şi în secolul XX. Vedeți dumneavoastră, ascultați o conferință a unui catolic, a unui protestant, vedeți dumneavoastră ce potrivire face, ce aplicare practică face a Evangheliei? Parcă te dă peste cap, măi! Dar la noi, îți spune mereu același text, şi merge mai departe…

Să trăiești ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfințești

– Cum s-ar putea să devină lucrarea aceasta „mai contemporană”: numai prin trăire sau şi prin înnoirea limbajului?

– Ei, limbajul vine din sărăcia noastră spirituală, nu vine din altă parte! Păi, cine nu cunoaște Filocalia? Dar cine nu știe Patristica noastră? O știe toată lumea. Dar face o filosofie de nu se mai înțelege nimic. Nu se mai cunosc părinții aceia din Pateric… Zici „Dă-mi un cuvânt de folos!”, „Păi ce să-ţi dau cuvânt de folos, că nu se mai face nimic cu el!”. Deci, nici care-l vorbește, nici cel care-l primește… nu se poate face această comuniune.

– Şi atunci adecvarea aceasta se face în primul rând prin trăirea duhovnicului?

– Bineînţeles, sigur! Să te apropii de om, să-i arăţi dragoste, iubire şi să te sacrifici pentru el. Să trăiești împreună cu el nevoile, necazurile lui. La ora la care trăim noi, viaţa călugărească este pe un plan cu totul nou faţă de cele ce au fost în secolele primare ale vieții creștine. Şi monahismul la ora aceasta este chemat tot mai mult, dacă se poate, în apărarea adevărului, în mijlocul mulțimii de credincioși. Monahul nu este la ora asta în acțiunea singurătății, a izolării… şi atunci viața noastră trebuie pusă, oarecum, pe planul acesta: să trăiești ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfințești. Vedeți dumneavoastră, s-a mers la noi pe principiul acesta al tăcerii, al cumințeniei, al liniștii, încât am adormit şi ferească Dumnezeu să nu fim judecați ca vânzători de credință!

Interviu cu Părintele Justin din Februarie 1993, publicat în suplimentul Alfa şi Omega al ziarului Cotidianul

31


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Pagini Ortodoxe, Parintele Iustin, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

7 Commentarii la ““In chilia lui, ingropat in popor”. 95 de ani de la NASTEREA CUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU IUSTIN PARVU: ”Hristos nu va fi invins niciodata!”

  1. http://www.biblia-ortodoxa.ro/vechiul-testament/plangerile-lui-ieremia/

    Rugaciunea profetului Ieremia.

    1. Adu-ti aminte, Doamne, de cele intamplate, si vezi ocara noastra!
    2. Mostenirea si casele noastre au cazut in mana celor straini, de alt neam.
    3. Am ajuns orfani, fara de tata, mamele noastre sunt vaduve.
    4. Bem apa noastra cu bani, lemnele noastre le primim cu plata.
    5. Pe grumajii nostri stau prigonitorii si, desi n-avem puteri, nu ne dau ragaz.
    6. Intindem mana catre Egipt si Asiria ca sa ne sature de paine.
    7. Parintii nostri au gresit si nu mai sunt, dar noi purtam faradelegile lor.
    8. Slugi ne stapanesc si nimeni nu vine sa ne scoata din mina lor.
    9. Cu primejdia vietii noastre ne agonisim painea, in fata sabiei care ne ameninta in pustiu.
    10. Pielea noastra s-a innegrit ca un cuptor de vapaia foametei.
    11. Ei au batjocorit femeile in Sion, fecioarele din cetatile lui Iuda.
    12. Capeteniile au fost spanzurate de mana lor, fetele batranilor nu au mai fost luate in seama.
    13. Flacaii au invartit la rasnita si tinerii s-au poticnit carand lemne.
    14. Batranii nu mai stau la poarta, cei tineri nu mai canta din alaute.
    15. S-a dus veselia inimii noastre, jocul nostru s-a schimbat in plans.
    16. Cazut-a cununa de pe capul nostru; vai noua, ca am pacatuit!
    17. Pentru aceasta inima noastra tanjeste si ochii s-au intunecat.
    18. Muntele Sionului a ramas pustiu si pe el se plimba vulpile.
    19. Tu, Doamne, imparatesti in veci si scaunul Tau in neam de neam!
    20. Pentru ce vrei sa ne uiti, sa ne parasesti atat de multa vreme?
    21. Intoarce-Te catre noi si ne vom intoarce; innoieste zilele noastre ca in vremea cea de demult!
    22. Sau Tu ne-ai urgisit si Te-ai maniat pe noi, fara masura?

  2. Pingback: PARINTELE IUSTIN PARVU – Interviu inedit din 1991 despre CUMPLITELE PATIMIRI DIN INCHISORILE COMUNISTE, despre metodele satanice de anchetare, reeducare, delatiune si dezbinare si CUM LUCREAZA PROVOCATORII ODIOSI -
  3. Pingback: UN AN DE LA ADORMIREA PARINTELUI IUSTIN PARVU (16 iunie). ”Erou al demnitatii nationale, aparator al dreptei credinte, model al iubirii evanghelice” - Recomandari
  4. Pingback: PARINTELE IUSTIN – o prezenta vie, o legatura neintrerupta: “OGLINDA NOASTRA CEA MAI CURATA” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Părintele Justin Pârvu | Gabriela Mihaita David
  6. Pingback: CENTENARUL NASTERII PARINTELUI IUSTIN PARVU, staretul mult-patimitor si marturisitor de la Petru-Voda (video). ARESTAREA, CONDAMNAREA, VIATA IN INCHISOARE si INVATAMINTELE UNUI “BANDIT” SFANT. “A trai ca ortodox e o jertfire de sine de o
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare