REVOLTATORUL CAZ LEONI. Muncitori ai unei companii germane, subventionata de stat, CONCEDIATI PENTRU CA AU INDRAZNIT SA PROTESTEZE din cauza salariilor mizere si sa …posteze pe FACEBOOK/ Salariul de colonie – mijlocul de exploatare al României/ SIGURANȚA ALIMENTARA A ROMÂNIEI – compromisa chiar de Ministerul Agriculturii!

• Catavencii/

Patrick Andre de Hillerin: Statul român subvenționează proprietarii de sclavi

Ovidiu Frenț spunea despre cererile salariale ale angajaților de la fabricile Leoni din Bistrița că: “Sunt conștient de faptul că salariile din fabricile Leoni (ca și din toată România) sunt sub nivelul pretențiilor și al aprecierii noastre personale a muncii, dar trăim într-o piață liberă în care regula de bază este cea a raportului cerere-ofertă, iar România a atras investitori tocmai prin costul mai mic al muncii în comparație cu alte țări.”. Cu alte cuvinte, Ovidiu Frenț le transmitea muncitorilor de la Leoni că, dacă au pretenții salariale exagerate, investitorul străin Leoni, atras de costul mic al muncii în Arad, Bistrița și Pitești, va pleca pe alte piețe, unde sclavii sunt și mai ieftini decât la noi. Așa că n-ar fi rău ca muncitorii de la Bistrița care lucrează pentru Leoni să o lase mai moale cu cererile astea salariale, că oricând pot fi dați afară sau investitorul își poate strânge jucăriile și pleca spre zări mai primitoare.

Ovidiu Frenț nu este

vreun analist economic cu caș capitalist la gură, nu este vreun hipster care, de la înălțimea unei profesii liberale, se uită cu scârbă la leneșii de români care nu vor să muncească pentru propășirea patronului lor. Ovidiu Frenț este prefectul județului Bistrița, așadar reprezentantul guvernului României în teritoriul respectiv. Mai este, dacă e să ne luăm după trecutu-i destul de recent, un deplin apropiat al actualului partid majoritar de guvernământ, căruia i-a fost membru până în momentul în care a început să ocupe funcții de înalt funcționar public. Așadar Ovidiu Frenț nu vorbește chiar în nume propriu, ci reprezintă, cumva, părerea oficială a guvernului și a partidului care spumegă împotriva multinaționalelor. Spumegă la televizor, desigur, căci în practică multinaționalele sunt bune. În orice caz mai bune decât alegătorii care le-au mijlocit pozițiile pe care le ocupă.

Leoni este

unul dintre angajatorii mari din România, având aproximativ 11.700 de angajați în țara noastră. În jur de 8.000 dintre aceștia lucrează la fabricile Leoni din Bistrița, fiind cel mai mare angajator al județului. Dar pe cât de important este Leoni pentru economia județului Bistrița, cel puțin la fel de importantă este România pentru compania considerată “lider global în furnizarea de sisteme de cablare și tehnologie de cablu”. Leoni are fabrici în 31 de țări ale lumii. Dar 14% dintre angajații Leoni lucrează în România, angajații din Bistrița reprezentând puțin peste 10% dintre totalul angajaților Leoni la nivel global.

Leoni mai este,

în același timp, o companie cu o cifră de afaceri impresionantă. În 2016, vânzările Leoni la nivel golbal au fost de 4.431.300.000 de euro. Datele din România sunt mai vechi, din 2015, iar ele ne spun că cifra de afaceri a Leoni a fost, doar pentru fabricile din Bistrița, de 1.237.931.802 de lei. În același an (2015), vânzările globale ale Leoni au fost de 4.502.900.000 de euro. Putem spune, fără teamă că am greși, că, în 2015, numai fabricile din Bistrița au produs 6% din cifra de afaceri a grupului Leoni. În total, fabricile din România ale Leoni au, anual, cifre de afaceri care depășesc 500.000.000 de euro, adică în jur de 11% din întreaga cifră de afaceri a grupului. Suntem, așadar, una dintre țările importante pentru compania înființată în 1917 în Germania.

În 2016, Leoni a deschis

la Cluj un centru de servicii, unde a concentrat, într-o primă fază, serviciile de HR pentru toate cele 31 de țări în care operează. La Cluj au fost angajați 50 de oameni, în timp ce, la nivel global, Leoni a concediat 1.100 de oameni care se ocupau de ceea ce se ocupă acum angajații de la Cluj.

Oricât de bine plătiți ar fi angajații de la Cluj, în niciun caz salariile lor nu vor atinge totalul salariilor celor 1.100 de oameni concediați în întreaga lume. Pe de altă parte, cât de bine poți să plătești 50 de angajați pentru a face munca a 1.100, pentru care doar plățile compensatorii s-au ridicat la peste 25.000.000 de euro.

Costul ăla mic al muncii

de care prefectul Ovidiu Frenț este atât de mândru este cu adevărat foarte mic. Atunci când s-a declanșat o grevă spontană la Leoni Bistrița, unii dintre cei 1.000 de angajați care au participat la protestele de pe 10 mai au spus cam cât câștigă. Astfel, după unele probleme financiare ale grupului, salariile au început să scadă, cele mai multe prin eliminarea sporurilor. Unii angajați lucrează pentru 1.100 de lei net, lunar, câte opt ore pe zi, alții ajung să câștige, net, 1.200 de lei lunar, lucrând în jur de 12 ore pe zi și câte trei week-enduri din luna respectivă. Salariile sunt de minim 6 ori mai mici decât cele din Germania, Franța sau alte țrăi UE în care Leoni are unități de producție. Dar asta nu-l împiedică pe reprezentantul județului în județul Bistrița să considere că doar atât merită un muncitor român, oricât de mult ar munci. În definitiv, muncitorii din Serbia sunt dispuși să vină la Bistrița pe și mai puțini bani. Partea cu investitorul care și-ar împacheta jucăriile și ar pleca, însă, e departe de a fi adevărată.

Căci Leoni a beneficiat, în ultimii ani,

de mai multe ajutoare de stat pentru fabricile sale din România. Operând pe firme diferite (una pentru Arad, una pentru Pitești, una pentru Bistrița, alta pentru Cluj) Leoni a putut accesa de mai multe ori schme de ajutor de stat. Dacă ar fi oerat prin intermediul unei singure companii n-ar mai fi putut accesa decât o singură dată o schemă de ajutor de stat. Ultimul ajutor de stat obținut de câtre Leoni, în 2015, este de aproximativ de 10.000.000 de euro, chiar pentru unitățile de producție de la Bistrița. Anteiorul ajutor de stat fusese de 5.000.000 de euro și tot așa. Din momentul în care o firmă primește ajutor de stat,a ceasta are obligativitatea păstrării locurilor de muncă pentur un anumit număr de ani, de obicei 5 ani de la finalizarea investiției pentru care a primit ajutorul de stat. Astfel, oricât de tare s-ar supăra Leoni pe obraznicii muncitori de la Bsitrița, nu prea ar putea să închidă fabicile până în 2020. Dar nu strică să-i sperii pe angajați, că doar nu toi urmăresc presa economică sau emisiunile analiștilor economici. poate și pentru că aceștia din urmă, de obicei, sunt fanii declarați ai coroporațiilor, privindu-i plini de dispreț pe cei care chiar muncesc.

În condițiile actuale,

nu e de mirare că între 20 și 60 de angajați părăsesc fabricile Leoni din Bistrița, în căutarea unor locuri de muncă plătite decent. Altădată vedetă al târgurile de joburi, Leoni a ajuns, în ultima vreme, să aibă standurile cel mai puțin vizitate. Sigur, e vina leneșilor care nu vor să muncească pe salariul minim pentru o companie care numai în România produce anual jumătate de miliard de euro și-și expratirază profitul…

Declinul condițiilor de muncă

la Leoni Bistrița a început anul trecut, după ce niște infractori cibernetici au reușit să-i păcălească pe directorii firmei, care au plătit 40.000.000 de euro în contul șmecherilor, crezând că fac un transfer intern, aprobat de șefii din Germania. 40 de milioane de Euro e o gaură importantă, cam 10% din cifra de afaceri din România, dar nu e vina muncitorilor că directorii financiari ai Leoni sunt niște imbecili. Sau prefecții, reprezentanți ai guvernului României.

Dar să ne bucurăm, totuși. Statul român sprijină investitorii, mai ales pe ăia strategici, mari și veniți din străinătate. În plus, la 161 de ani de la cel mai recent act de desființare a robiei, statul român îi ajută pe angajatori să mascheze sclavia în program de muncă de 12-14 ore pe zi cu salariul minim pe economie.

Mihai Radu: Scene cu greviști demisionați

În urmă cu două săptămâni muncitorii de la firma Leoni din Bistrița au intrat în grevă. O grevă pe cât de spontană, pe atât de scurtă. Muncitorii au fost amenințați că, dacă nu reiau lucrul, vor fi dați afară și înlocuiți cu “echipe de muncitori” aduse din Serbia. Producătorii de cabluri pentru automobile Mercedes de la Leoni au trecut acum la represalii: zeci de muncitori au fost forțați să demisioneze vinerea trecută. Ei au fost chemați în birourile șefilor unde li s-a reproșat că în urmă cu două săptămâni au întrerupt lucrul. Se pare că cei care i-au deranjat mai mult pe cei din conducere au fost muncitorii care în timpul grevei au vorbit cu presa și au postat pe Facebook despre conflictul de muncă.

Este cazul lui Dobrin Moldovan, luat din timpul programului și “executat” sumar în birourile conducerii. Șefii direcți habar n-au avut de operațiunea de demisionare cu forța pusă la cale de șefii cei mari, Dobrin Moldovan fiind ridicat din timpul programului, pus să-și semneze demisia și apoi, în nici jumătate de oră scos pe poarta fabricii în fața căreia îl aștepta un taxi. Dobrin Moldovan a declarat următoarele pentru Bistrițeanul.ro:

„În 12 ani nu am avut nicio absență nemotivată, nicio abatere, nimic. Singura lor supărare a fost că am vorbit cu presa (n.r. în timpul grevelor spontane). Programul meu era până la 15:15 și ei m-au luat la 13:30 de la stația de lucru, e un abuz acesta. Sunt foarte mulți dați afară pentru că au fost la grevă. Am aflat că sunt oameni care au fost dați afară doar pentru că au postat pe Facebook, dacă vă vine să credeți așa ceva. Toți au fost luați din timpul serviciului, cu gardieni, cu taxiul la poartă. Nu am primit nicio hârtie, nu am niciun act la mine. Să fi zis măcar, măi nu te mai vrem în fabrică, ai un preaviz de 20 de zile să îți cauți alt loc de muncă”.

Dragnea și-a terminat săptămâna trecută turneul de promovare a mustății prin țară, iar doamna Olguța e prea ocupată să-și bage freza în direct la RTV și Antena3, așa că, e foarte probabil ca povestea de grevă și concediere a muncitorilor de la Leoni să rămână în paginile Bistrițeanului.

• Cotidianul/ Ilie Serbanescu: 

Cine conduce România?

Tot mai ades este întâlnită în spațiul interuman întrebarea „cine conduce România?“. Din motive bănuibile, întrebarea ajunge rar în spațiul public. În general, nu se răspunde în mod semnificativ și lămuritor la această problemă.

În practică, lucrurile se desfășoară aparent în tipare asociate țărilor cu etichetă de democrație. Se organizează alegeri. Pe baza rezultatelor acestora, partide politice constituie alianțe. Se alcătuiesc guverne și consilii locale. Se aleg primari. Dar, când să se continue în normalitatea lăudată, începe circul. Manevre de culise sunt derulate pentru înlocuirea structurilor alese cu structuri numite. Mase de oameni complet neinformate, sau mai precis dezinformate, sunt scoase în stradă. Diferite mașinațiuni politice sau parlamentare sunt inițiate spre a împiedica îndeplinirea programelor guvernamentale, bune sau rele, după cum se întâmplă să fie. Justiția intervine masiv. Se spune, împotriva corupților! Un fel de luptă surdă se desfășoară de fapt între justiție și politică. Mai nou, însă, conflicte vizibile au loc între procurori și judecători! Un întreg arsenal de încălcări reale, presupuse sau inventate, între atributele și domeniile de competență ale instituțiilor statului ajung în judecarea Curții Constituționale, care a devenit un fel de arbitru în probleme normale, dar și dincolo de normalitate. În spatele tuturor acestor încurcături și mișculații se simte răsuflarea grea a serviciilor secrete, care sunt și puternice și foarte multe și care, în plus, se mai calcă în picioare și între ele. O încercare apăsătoare de repudiere a structurilor alese și de înlocuire a lor cu unele numite este sesizabilă la tot pasul. Oricum, se vede de la o poștă că cineva acționează sistematic pentru a-și impune voința, recurgând la orice mijloc, inclusiv la ignorarea sau anularea indirectă a scrutinurilor electorale, când rezultatele nu-i convin.

Unde merge România? Senzația este că spre neant! Cine o conduce înspre acolo? Aceasta este întrebarea!
Logica, standardele capitaliste în care se află România ne spun clar și răspicat că o țară nu poate fi condusă decât de proprietarii ei. Ca în orice structură politică și economică din aproape orice orânduire socială, darămite în capitalism, unde proprietatea este sfântă! Răspunsul net este că România este condusă de capitalul străin. Deoarece acesta este proprietarul actual al României. Acesta deține majoritatea activelor, realizează peste jumătate din cifra de afaceri și, mult mai important, reprezintă jumătatea care înglobează toate punctele strategice și de decizie, în timp ce capitalul românesc constituie jumătatea care pune pingele în economie și deci, în politică.

Din motive pe care nu le face publice, capitalul străin nu vrea să recunoască deschis acest fapt și de aici încurcăturile! Probabil că nu se dorește a se învedera că România nu mai este o țară suverană, că a devenit o biată colonie la dispoziția străinilor și că, dacă s-ar recunoaște statutul ei de colonie, responsabilitățile ar trebui asumate de proprietar, în timp ce, lăsate în seama fostului proprietar devenit acum chiriaș, toate relele pământului pot fi puse în continuare în cârca românilor! Vai, vai de mama noastră!

Asta este situația în privința conducerii României. Trăim în capitalism, și în capitalism proprietarul decide. Iar proprietarul României este acum străin. Nu poate fi altfel, chiar dacă se dorește a se prezenta situația altfel! Din când în când, dar mereu mai ades, situația își arată adevărata față, oricât ar ascunde-o unii sau alții! De îndată ce proprietarului străin nu-i convine ceva, atunci inventează dușmani, rezultate ale alegerilor sunt ignorate, câștigători ai acestora sunt făcuți vinovați de te miri ce, structuri ale procuraturii, care și așa nu descoperă vreun străin corupt, ci numai români corupți, intervin spre a-i delegitima pe nefericiții victorioși, demonstranți apar ca la un semn în stradă etc. etc. Și toate cele asemenea sunt puse în mișcare atunci când salariile sunt într-un fel sau altul crescute, căci instrumentul principal de împilare a României de către stăpânul străin este salariul colonial, unul de multe ori mai mic decât în țările de origine ale respectivului capital străin la productivități ale muncii egale sau chiar superioare în subsidiarele din România.

Statul român este creștin sau cretin?

În Predica de pe munte, Iisus Hristos a rostit cu totul și cu totul revoluționara povață „iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt“ (Matei 5.39), care a bulversat pur și simplu lumea. De veacuri, învățații s-au întrebat ce a vrut de fapt să spună Hristos, chemând aparent la o defensivă necondiționată în fața celui rău. Sigur, a opus-o vestitului „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“ (Matei 5.38), care era, dimpotrivă, o chemare la răzbunare și provocare. Povața „întoarcerii celuilalt obraz“ n-a prea fost urmată nici pe verticala istoriei, nici pe orizontala lumii creștine, tocmai de către cei care s-au afișat că reprezintă creștinismul, dar povața cu pricina a fost și a rămas cel mai minunat îndemn împotriva provocărilor și ciclului neîntrerupt al răzbunării.

Problema este ce te faci tu, creștin, cu cei care te lovesc sistematic și permanent peste obraz, iar tu n-ai decât un singur „celălalt obraz“?! Și dacă cei ce te lovesc sunt „comuniștii“, n-ar fi o problemă, căci n-ai nicio pretenție de la ei, declarându-se deschis atei, dar ce te faci că cei ce te tot lovesc peste obraz, și în ochi, și în nas, și la gioale se dau creștini nevoie mare. Sunt mai răi decât inchizitorii. Măcar inchizitorii erau cu Dumnezeu în gură și cu Satan în suflet, ca și komisarii de tip sovietic de la Bruxelles, dar nu făceau caz și de democrație, cum fac vajnicii komisari.

Fapt este că statul român a dat atât de mult pe deasupra de presupus creștinism, încât, după ce komisarii de la Bruxelles i-au luat resursele de petrol și gaze, le-a „întors și celălalt obraz“ și le-a mai dat și băncile și piesa economică strategică a distribuțiilor de energie (căci, indiferent cine produce energia, toată lumea o consumă și banul este strâns de distribuții, de aceea devenind în mod obiectiv interesul numărul 1 al preluărilor sub control). Iar cine are în mână resursele, băncile și distribuțiile de energie deține întregul rulaj al banului, restul (adică industrii, servicii și comerț) căzându-i la picioare de la sine, precum popicele. Nici nu mai este nevoie să ți se întoarcă și celălalt obraz, întrucât, ca stăpân al rulajului banului preiei automat decizia! Pe când tu, creștin de rând, rămâi chiriaș în țara ta, doar cu credința în mântuirea cea de pe urmă.

Până la mântuirea cea de pe urmă vin însă vremuri grele. Satan de la Bruxelles sau de fapt, de la Berlin, îți mai pregătește una. Cu două viteze. Ei, corifeii, cu viteza rezervată stăpânului, tu cu viteza prostului! Dar lucrurile nu se opresc aici: de fapt, ideea este ca prostul să nu împiedice cumva cu ceva, efectiv sau formal-decizional, înaintarea și propășirea stăpânului. Altfel spus, prostul, lovit și mai tare la gioale, să întoarcă din nou celălalt obraz, recunoscându-și de data aceasta oficial condiția de vasal și urmând a-i face și mai abitir ghetele stăpânului, doar așa, de drag, și nu dintr-o postură, chiar dacă falsă, de membru cu drepturi egale.

Prin așa-numita „Europă cu două viteze“, Satan de la Bruxelles sau mai bine zis de la Berlin cere supușilor o predare necondiționată, consfințită și parafată în acte. Numai proștii pot accepta așa ceva! Satan de la Bruxelles încearcă să vândă proștilor absurditatea că nici măcar perspectiva mântuirii nu mai vine de la Dumnezeu și că până și aceasta le este oferită tot de Satan, dacă sunt cuminți și îi cântă acestuia psalmi, satanici bineînțeles!

Problema este că pilda revoluționară a „întoarcerii celuilalt obraz“ a fost adresată de Hristos preamăritorilor creștini cu referire la semenii lor și nu cu referire la Satan, în timp ce komisarii de la Bruxelles și regulile lor îl reprezintă pe Satan însuși. Confundând probabil ca păcat al său cel mai de seamă, Komisarii de la Bruxelles cu preamăritorii întru credința în Dumnezeu, bietul stat român, în loc de a fi creștin, a rămas de cretin, indiferent de celelalte multe păcate ale sale, cele de voie sau fără de voie!

• PROFIT.RO: STUDIU. În România, valoarea remunerației salariaților în PIB este printre cele mai mici din Europa

Valoarea în PIB a salariilor angajaților din România este printre cele mai mici din Europa, aflându-se într-o continuă scădere, arată un studiu al Institutului Sindical European (ETUI) care analizează evoluția salariilor din Europa Centrală și de Est în ultimii douăzeci de ani și care spune că această pondere este în continuă scădere, de la 39% în 2008, la 32% în 2015.

Confederația Națională Sindicală “Cartel Alfa” consideră că, în baza acestui studiu, este loc de o mărire a salariilor. “În România, această pondere a remunerației salariaților în PIB este printre cele mai mici din Europa, fiind într-o continuă scădere în perioada analizată, de la 39,3% în 2008, la doar 32,3% în 2015, în ciuda faptului că în ultimii ani efectivul salariaților a crescut. Conform datelor Eurostat, media UE a  ponderii retribuirii salariaților în PIB este de 47,5%”, arată studiul, citat de news.ro. Potrivit studiului, salariile scăzute au devenit o caracteristică a Europei Centrale și de Est, zonă care ar putea rămâne blocată pe aceste salarii dacă guvernele și Uniunea Europeană nu iau măsuri.

“Astfel, în baza concluziilor studiului ETUI, în România datele arată că este loc pentru creșterea salariilor atât în sectorul public, cât și în cel privat, fără să fie afectată competitivitatea”, spune Confederația Națională Sindicală “Cartel Alfa”, care consideră că în sectorul privat este necesară modificarea Legii Dialogului Social pentru respectarea libertății de asociere. Studiul publicat de Institutul Sindical European (ETUI) se referă la evoluția salariilor din Europa Centrală și de Est în ultimii douăzeci de ani, arătând că în această zonă salriile sunt mai scăzute decât în Europa Occidentală. Documentul mai arată că, în perioada 2008 – 2015, productivitatea a crescut mai mult decât salariile reale în Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Letonia, Slovenia și Estonia, iar salariile reale au scăzut în România și în Croația, în timp ce productivitatea a crescut.

• Adevarul/ C. Unteanu: Sindicatele europene cer mărirea salariilor în ţările din Europa Centrală şi de Est!

„O strategie competiţională care să se bazeze pe existenţa salariilor mici nu a fost niciodată un model de dezvoltare ales de ţările din această zonă a continentului. Ţările de aici sunt semnificativ mai sărace decât cele din vestul Europei datorită unor diverşi factori istorici.

Au existat scăderi salariale de scurtă durată în unele dintre aceste ţări în faza iniţială a tranziţiei post-comuniste (spre ex. Cehoslovacia şi Polonia între 1989-1991) urmate de o perioadă de moderare a salariilor (Ungaria la mijlocul anilor ’90, Slovenia şi Slovacia în perioada drumului lor către zona Euro), dar nu a existat o «strategie a salariilor mici». Dimpotrivă, speranţa populaţiilor, alimentată şi de promisiunile politicienilor, a fost de a atinge nivelul standardelor de viaţă din Occident” – se spune într-un studiu publicat cu două zile în urmă de Confederaţia Europeană a Sindicatelor.

Atinge o problemă deosebit de serioasă, căci problema salariilor mici din zona ţărilor din Europa Centrală şi de Est (ECE) a devenit subiect de intensă dezbatere politică pe plan european. Din două motive. Pe de o parte, realizarea faptului că discuţia despre un „model european” este absolut sterilă şi demagogică atâta timp cât continuă (şi în unele cazuri cahiar se adâncesc cu rapiditate) decalajele între standardele de viaţă din ţările UE27. Pe de altă parte, dintr-un motiv de securitate, căci ţările din ECE, tocmai din cauza existenţei unui nivel scăzut sau chiar umilitor de scăzut al salariilor, au produs o vastă migraţie a forţei de muncă devenită sursă de dumping şi presiune considerată intolerabilă pe unele dintre pieţele muncii din occident.

Dar, constată semnatarii studiului, există acum un proces „spectaculos” de recuperare a diferenţelor. Iată exemplul dat cu trei ţări din zonă:

Foarte interesantă şi semnificativă, mai ales în perspectiva discuţiei aprinse care are loc acum în România privind legea salarizării unitare, este un tablou comparativ al evoluţiilor în domeniul salarial după anul 2000, atunci când a început să aibă loc „o convergenţă clară” între nivelul salarial din statele ECE şi cele din occidentul european. Numai în cazul României şi Ungariei „se notează o scădere în termeni reali a salariilor atunci când comparăm 2016 cu 2008, adică cu un minus de 4% şi, respectiv, de 8%”.

Ca un argument logic pentru nevoia de mărire a salariilor în ţările din ECE este faptul că nivelul scăzut de salarizare a fost sursa unei „migraţii pe scară largă mai ales din unele ţări, mai ales Polonia, România şi statele baltice, ceea ce a produs lipsă de forţă de muncă în ţările respective în anumite domenii, mai ales profesori, doctori, infirmiere şi şoferi de autobuz…”. Guvernele încercând, în perioada de dinainte de criza economică (aşa cum se doreşte acum la noi), să răspundă prin creşteri salariale în domeniul public „într-o încercare de a elimina efectele tensiunilor existente pe piaţa muncii care s-au făcut simţite la nivelul anumitor profesii”. Sunt date mai multe exemple în acest domeniu, din absolut toate ţările din ECE cu excepţia României unde de-abia acum este demarat un asemenea proces de creştere salarială care va putea produce efecte sensibile de-abia peste câţiva ani, asta în condiţiile în care, în termeni economici, se dovedeşte sustenabil şi poate să fie suportat şi sprijinit ca tendinţă constantă de performanţele economiei reale.

Aceasta însă este o problemă la nivelul ţărilor ECE, notează autorii studiului, deoarece criza economică a încetinit sau chiar modificat întreg procesul de convergenţă demarat cu atâta greutate după 1990. Aceasta deoarece criza „a pus sub semnul întrebării unul dintre pilierii idealului european, adică atingerea unei convergenţe a ţărilor sărace înspre nivelul ţărilor bogate. Performanţele slabe în termeni de PIB şi investiţii sunt o caracteristică a acestor ţări şi convergenţa în termen de PIB pe cap de locuitor faţă de cel din EU15 pare să fie o problemă. Cu excepţia Slovaciei şi Poloniei, PIB-ul în 2015 nu este foarte departe de nivelul de dinainte de criză… este pus acum sub semnul întrebării întreg procesul de convergenţâ al ţărilor din ECE care a avut loc înainte de începerea crizei economice. Tăierile salariile şi moderarea salariilor au devenit caracteristici comune pentru ţările din ECR în perioada post-criză şi nu s-au limitat la acele ţări care au fost sever afectate de criză sau au fost condiţionate de termenii specifici ai programelor de împrumut. Mai mult chiar, toate astea se întâmplă în momentul în care (într-o perspectivă pe termen lung) modelul de competitivitate bazat pe salarii mici din ECE şi-a atins limitele”.

Evident, discuţia despre creşterile salariale nu se poate face în abstract, ci pe baza relaţionării fundamentale cu productivitatea muncii. Iată, în acest caz, comparaţia prezentată de studiul sindicaliştilor europeni:

Aceasta a justificat o opinie general împărtăşită că măririle salariale din ţările ECE anterioare crizei erau nesustenabile şi că „zona ECE, asemenea periferiei de sud a zonei Euro, îşi pierduse competitivitatea. Iată de ce o corecţie negativă a salariilor a intrat pe agendă. În cazul ţărilor pentru care se oferise sprijin financiar prin FMI (Letonia, Ungaria şi România dintre ţările ECE) tăierile de salarii au figurat printre condiţiile de a primi asistenţă din partea SCF (Standby Credit Facility). Intervenţia directă în zona salariilor, tăierea sau îngheţarea plăţilor din sectorul public şi salariilor minime au fost implementate de Letonia, Ungaria şi România… iar creşterea salarială a reînceput doar după 2013 în unele state (statele baltice şi Bulgaria), în timp ce în Ungaria, România şi Slovenia nu s-a întâmplat acest lucru”.

Un cerc vicios? Posibil deoarece, pe fond, în zona ECE se combină mai mulţi factori, foarte sensibili şi la nivelul realităţii economice româneşti. Existenţa un prost management la nivelul unităţilor de producţie combinat cu o neştiinţă reală a decidenţilor politici de a accesa banii şi pârghiile europene au făcut să fie foarte uşoară menţinerea noastră într-un context realmente dezastruos. Căci, aşa cum notează experţii sindicatelor europene, statusul zonei noastre ca unul caracterizat de salarii scăzute şi, în consecinţă, forţă de muncă extrem de ieftină „defineşte rolul acestei regiuni î diviziunea internaţională a muncii care a devenit acum o dublă constrângere pentru viitorul dezvoltării. În primul rând, limitează creşterea prosperităţii ţinând sub presiune cererea internă şi apoi, în al doilea rând, menţine întreaga regiune închisă la nivelul unui rol de subordonare şi dependenţă care este bazat pe pe activităţi cu valoare adăugată scăzută de genul asamblare şi furnizare, fără alte perspective”.

Iată de ce viziunea românească asupra propriului nostru model de dezvoltare ar trebui, programatic, să favorizeze la modul cel mai activ (prin crearea de oferte speciale şi motivaţionale) pe acei investitori care aduc industrii creatoare de plus valoare intensivă. Pe de altă parte, apariţia unor salarii competitive în zona sectorului public pot condiţiona şi provoca mişcări similare şi în sectorul privat „nivelul de salarizare având şi un efect asupra productivităţii pe termen lung. Salariile mari pot să producă a schimbare structurală către apariţia unor activităţi mai specializate şi generatoare de mai mare valoare adăugată… şi asta va duce şi la decizii mai selective ale investitorilor”.

Desigur, toate acestea nu sunt decât teorie goală dacă nu există, pe fond, reală şi sustenabilă, o creştere economică la nivel naţional, singura care să poată justifica programe pe termen lung de creştere a salariilor. De aici, poate, atenţia cu care instituţiile europene şi Comisia, în special, privesc cu atenţie mişcările din România care-şi argumentează acum intenţiile spectaculoase de schimbare a grilelor salariile din sectorul public prin perspectivele sale de creştere economică, prin cele mai spectaculoase la nivelul UE.

Sigur că vin târziu dar, poate, nu într-atât de târziu încât să nu poată opri cel mai dramatic fenomen, cel al migraţiei forţei de muncă, mai întâi cel cu care ne-am şi mândrit într-o teribilă inconştienţă „căpşunarii care trimit acasă bani la copii” până la exodul de creiere de acum, tinerii foarte bine pregătiţi care-şi doresc cu orice preţ să emigreze, acceptând orice fel de condiţii doar pentru a pleca din România.

Pentru asta, însă, trebuie coagulată o viziune naţională asumată de toate partidele politice, de patronate şi sindicate. Altfel… auzeam deunăzi, pe o televiziune românească, un lider sindical spunând ceva trist, grav şi arătând limitările cumplite ale gândirii minuscule de tip cârpăceală care a caracterizat jocurile de până acum: „Păi, domnule, eu mă bat să ia şi ai mei creşteri ca ăilalţi, să intrăm pe legea asta. Că dacă, mâine, cad ăştia de la putere şi vin ăilalţi? Cine ştie ce-or vrea să facă? Aşa că vrem acuma, dacă nu ne băgăm pe grevă generală…”.

Pe asemenea raţionament, jocul se închide înainte de-a începe. Aveţi, în continuare, studiul sindicaliştilor europeni pentru a vedea cum ştiu ei să pună problema şi pentru a înţelege de ce, tocmai din această cauză, au reuşit să stabilească un model funcţional de dialog permanent şi foarte serios (chiar dacă, uneori, cu multe scântei) cu guvernele din ţările occidentale.

Se poate constitui un asemenea model care să dubleze, să justifice şi să susţină pe termen lung ceea ce este proiectul de măriri salariale? Atunci, da, poate să existe o logică şi o speranţă.

• CAPITAL:

Românii din străinătate trimit mai puțini bani în țară

Sumele care sunt trimise din România în alte ţări au început să se majoreze, semn că economia creşte, iar companiile angajează cetăţeni străini, în special din Orientul Îndepărtat, a declarat, într-un interviu acordat agenţiei Mediafax Massimo Canovi, Head of Southern Europe, MoneyGram.

Massimo Canovi, Head of Southern Europe, MoneyGram arată că sumele care sunt trimise din România în alte ţări au început să se majoreze, semn că economia creşte, iar companiile angajează cetăţeni străini, în special din Orientul Îndepărtat. Pe de altă parte, în ţară intră sume tot mai mari dinspre nordul continentului, ceea ce înseamnă că românii care lucrau înainte în Italia şi Spania, s-au mutat în Marea Britanie, Norvegia şi Suedia.

Un alt fenomen semnalat de Canovi este acela legat de transferul de bani în interiorul ţării, tot mai mulţi bucureşteni apelând la acest serviciu pentru a trimite bani în alte localităţi.

Cititi interviul pe mediafax.ro

Miza gazelor din Marea Neagră: Americanii vor să spargă monopolul ruşilor în regiune

Din 2019, orice actor economic va putea livra gaze pe conductele de tranzit din Dobrogea, care de decenii sunt rezervate exclusiv de ruşi. Americanii, principalii concesionari ai perimetrelor gazeifere din Marea Neagră, vor putea să furnizeze gaze către Ucraina şi Bulgaria, apoi mai departe, către sudul Europei.

Proiectul extragerii gazelor din Marea Neagră are o amploare şi este de o anvergură mai mare decât se credea până în prezent. Americanii, care au concesiuni în platforma continentală, vor extrage cantităţi atât de mari de gaze încât nu le este de ajuns doar evacuarea către Vest prin gazoductul pan-european BRUA. Ca să nu mai vorbim de consumul local, total insuficient şi oricum acoperit de Romgaz şi Petrom.

Ei au nevoie de o a doua ieşire pentru gaze, iar aceasta ar putea fi către Ucraina şi către Bulgaria, apoi spre Grecia şi sudul Europei. Aceasta s-ar putea face prin conducta Isaccea-Negru Vodă, care de decenii a fost plină doar cu gaz rusesc, în tranzit prin România. „Din 2019, trebuie să deschidem accesul în ambele sensuri la conductele de tranzit, altfel infrigement-ul pe care îl avem temporar suspendat de la UE revine. Este un aspect care interesează foarte mult Bruxelles-ul, ca oricine să aibă acces la aceste conducte, potrivit prevederilor europene“, spun surse oficiale, pentru Capital. Potrivit acestora, producătorii din Marea Neagră vor putea vinde gaz oriunde au contracte şi legături fizice pe conducte. La producţia de miliarde de metri cubi anual, aşteptată în Marea Neagră de la începutul deceniului viitor, România şi BRUA nu sunt suficiente. Miza mare este Ucraina, cu un consum anual de 40 – 50 de miliarde de metri cubi de gaze, care în prezent nu mai cumpără de la ruşi, din pricina conflictului din Crimeea, ţara fiind alimentată acum cu gaze naturale cu precădere din Polonia.

Americani versus ruşi

O piaţă atât de mare, în plus şi cu influenţă strategică, nu putea să nu intre în atenţia americanilor, care, din 2019, ar putea să devină unul dintre furnizorii de gaz din Ucraina, în dauna ruşilor, prin cele trei conducte Isaccea – Negru Vodă din Dobrogea. De altfel, în perspectivă, Transgaz a demarat proiectul pentru legarea ţărmului Mării Negre de conductele Isaccea – Negru Vodă, ceea ce înseamnă că producătorii din Marea Neagră au gânduri serioase în ceea ce priveşte alimentarea Ucrainei, poate chiar a Bulgariei şi, mai departe, a sudului Europei. „Nu e suficientă ieşirea gazelor din Marea Neagră numai prin BRUA. Producătorii au nevoie şi de a doua ieşire“, au mai spus sursele citate.

Anunţul public privind depunerea solicitării de emitere a acordului de mediu de către TRANSGAZ pentru proiectul „Extindere SNT prin realizare conductă de transport gaze naturale de la punct preluare gaze Marea Neagră (zona loc. Vadu) – la conducta Tranzit 1 (zona loc. Grădina) este deja oficial.

• PRESSONE: Curtea de Conturi acuză Ministerul Agriculturii că, timp de șapte ani, a pus în pericol siguranța alimentară a României

Într-un raport de o duritate fără precedent, Curtea de Conturi a României acuză Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale că, pe parcursul a 7 ani, în perioada 2009-2016, a distrus baza materială și genetică a sectorului de cercetare agricolă din România și a umilit corpul profesional al cercetătorilor.

“Este greu de acceptat și de explicat faptul că, timp de aproape 7 ani, factorul guvernamental a asistat indiferent, în pofida atenționărilor și a intervențiilor ASAS, la degradarea sectorului cercetării agricole, la distrugerea bazei materiale și genetice, la diminuarea resurselor naționale de creativitate, la umilirea membrilor academiei și a corpului profesional al cercetătorilor, la creșterea importurilor de produse ale cercetării și de produse agricole și, în final, lapunerea sub semnul întrebării, pe termen lung, a securității şi autonomiei alimentare naționale și a siguranței alimentelor.“

Asta arată Curtea, într-una din concluziile raportului. Înainte de a sublinia dimensiunea dezastrului, inspectorii care analizează activitatea de cercetare în domeniile agriculturii din perioada 2009-2016 subliniază, punct cu punct, erorile repetate ale Ministerului.

“Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu-Șișești (ASAS) este forul național de consacrare academică și de coordonare a activității de cercetare științifică în domeniile agriculturii, silviculturii, acvaculturii, medicinei veterinare, industriei alimentare, dezvoltării rurale și protecției mediului”, arată raportul Curții.

Este relevant pentru că în subordinea ASAS se așază sistemul național de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare, un conglomerat de institute și centre de cercetare pe care se bazează întreaga cercetare a domeniului agricol din România.

Și care, potrivit raportului citat, au fost subfinanțate constant, din cauză că Ministerul și guvernele succedate între 2009 și 2016 nu au fost capabile să reorganizeze centrele de cercetare-dezvoltare, așa cum prevedea Legea nr. 45/2009 referitoare la reorganizarea, prin hotărâri ale Guvernului, a acestora.

În tot acest timp, cercetarea din sectorul agricol al României s-a autofinanțat.

Printre efectele enumerate de către inspectorii Curții se numără:

– abandonarea cercetării în mai multe domenii (leguminoase pentru boabe, plante medicinale şi aromatice, ciuperci, legume rare, respectiv rase locale în derivă genetică de păsări de curte, porci din rasele locale Mangalița, Bazna, bovine din rasele Pinzgau de Transilvania, Dorna, Roșia dobrogeană, Sura de stepă ș.a., potrivit raportului),

– imposibilitatea de a menține cercetătorii în țară,

– orientarea conducerii ASAS către o politică de “supraviețuire financiară”.

Raportul notează că, abia în 2016, Guvernul a inițiat, prin Ministerul Agriculturii, un proiect de lege care avea ca obiectiv reorganizarea întregului sistem de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare.

Inspectorii anunță, în raport, că nu se vor pronunța la adresa proiectului, dar insistă asupra unor aspecte consemnate în acesta.

Însă partea finală, cea a concluziilor, este cea mai îngrijorătoare.

Ministerul Agriculturii a avut o “poziționare nefirească față de activitățile de cercetare-dezvoltare-inovare în domeniul agricol” și “a cauzat imposibilitatea finanțării de la bugetul de stat, prin subvenții prevăzute de lege, a unităților de cercetare”.

Mai mult, în ciuda insistențelor Academiei, autoritatea guvernamentală eșuează în mod repetat în a asigura finanțarea sau autonomia sectorului de cercetare.

Tot Ministerul Agriculturii a “tergiversat, întârziat, refuzat, blocat inițierea, susținerea și adoptarea proiectelor de hotărâri ale Guvernului – propuse de către ASAS conform legii – pentru reorganizarea unităților de cercetare-dezvoltare subordonate ASAS, condiție a acordării subvențiilor de la bugetul statului”.

Academia a ajuns, practic, să-și dea terenurile în arendă pentru a putea supraviețui și păstra câteva componente esențiale ale cercetării, arată raportul. […]/ integral la sursa.