GAZODUCTUL DIN MAREA NEAGRA – CONDAMNAREA DEFINITIVA A ROMÂNIEI LA STATUTUL DE COLONIE A EUROPEI? Gazul extras ar putea fi exportat direct in Austria/ Intalniri netransparente intre reprezentantii EXXON, OMV si Guvernul Grindeanu/ BANCILE din România, in TOPUL PROFITABILITATII din Europa

• Ziarul Financiar:

OPINIE SORIN PÂSLARU – REDACTOR-ŞEF AL ZF. BRUA. 40 mld. euro. Care este adevărata miză a gazului de la Marea Neagră. Ce discută Guvernul cu directorii OMV-Petrom-Exxon în spatele uşilor închise

Exploatarea gazelor în Marea Neagră se apropie cu paşi mai repezi decât se prevedea până acum, însă niciunul dintre cei care deţin astăzi puterea în România nu spune realitatea: aceste gaze vor merge direct în Austria printr-o conductă construită special în acest scop.

Iar peste 10-15 ani, când România va epuiza resursele terestre de gaz, noi vom ajunge să importăm gaz din Rusia pentru că nu ne vom putea atinge de gazul extras din apele teritoriale româneşti ale Mării Negre, care va merge direct în Occident.

Această conductă este BRUA, despre care se spune că va conecta Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. Însă conducta vine în România cu o capacitate de 1,5 mld. mc anual şi pleacă spre Ungaria cu o capacitate de 4,4 mld. mc annual. Iar din Bulgaria de fapt nu va veni niciun pic de gaz, pentru că pur şi simplu Bulgaria nu are gaz şi nici nu este conectată la vreo magistrală din Turcia prin care este adus gaz din Orient spre Occident.

Românii pot fi sau nu de acord cu acest aranjament. Unii vor spune că e bine, că vor fi plătite redevenţe şi că oricum noi nu aveam bani să exploatăm gazele din Marea Neagră şi a fost necesar să le concesionăm.

Alţii poate că nu vor fi de acord. Vor spune că este un nonsens să ajungi să fii şi exportator, şi importator şi să nu satisfaci întâi cererea geografic cea mai apropiată. Ce lipseşte este dezbaterea. Astăzi nu avem o dezbatere privind această opţiune – dacă mai e posibil să optăm într-un mod diferit. Avem doar un lung şir de întâlniri al căror conţinut este secret între cei care se perindă în administraţia ţării şi directorii OMV Petrom – Exxon, cum a fost şi cea din această săptămână.

De asemenea, avem tot felul de mesaje de la diverse companii de lobby şi de consultanţă care ne spun că deja în România sunt cele mai multe redevenţe şi nu cumva să se gândească cineva să le mărească. Totul este posibil.

Dar este nevoie de o dezbatere. Rezervele de gaz în Marea Neagră sunt estimate la 80-120 miliarde de metri cubi. România consumă astăzi pe an 12 miliarde de metri cubi, din care 10 miliarde producţia Romgaz şi a Petrom. 100 miliarde de metri cubi de gaz înseamnă la 400 de euro/1.000 mc circa 40 mld. euro, în funcţie de preţul gazului care va fi practicat la momentul exploatării, adică două treimi din datoria publică a statului român de 64 mld. euro. Ar trebui totuşi puse pe masă întrebările despre cum şi unde va merge acest gaz.

Pentru orice ţară din lume, resursele naturale sunt o binecuvântare dacă cei care conduc acea ţară nu o trădează sau nu sunt corupţi, dacă ştiu să le folosească pentru concetăţenii lor. Altfel, este Africa. Există oameni care afirmă că acesta este scenariul pentru România pentru următoarele decenii. Să fim doar un teritoriu de exploatare a resurselor naturale, care urmează să fie procesate în vest. Este cineva care să-i contrazică?

Dacă cineva spune că există vreo soluţie de dezvoltare a unei economii prin exportul de resurse naturale şi importul de produse industriale, aşa cum face astăzi România în multe sectoare, atunci minte.

E un eşec pentru orice ţară să exporte gaz şi să importe medicamente. Toţi cei dependenţi de materie primă şi resurse naturale neprelucrate şi care nu se preocupă să îşi dezvolte propriile industrii prelucrătoare, mai devreme sau mai târziu vor fi măturaţi.

România este pe locul 5 în Europa la producţia de gaze şi de petrol. La criza din 2009, când Rusia a închis robinetul din cauza neînţelegerilor cu Ucraina, doar România a putut face faţă situaţiei dintre ţările din est.

Bulgaria, Ungaria, Serbia importă 90% din necesar. Vrem să ajungem ca Bulgaria peste 20-30 de ani, când rezervele terestre actuale se vor termina, aşa cum se preconizează?

Este interesant însă cum se întind mesajele care acoperă toată această afacere. Din comunicatele Ministerului Energiei se vorbeşte despre „diversificarea surselor de aprovizionare“. Diversificarea surselor de aprovizionare din… Bulgaria, care importă 99% din consum?

Gazoductul BRUA va fi terminat în 2019. Este cel mai mare proiect de infrastructură care se face astăzi în România şi Comisia Europeană a alocat bani speciali în acest scop. Şi vine şi presează pentru construcţia acestuia cum nu vine pentru nici un alt proiect de infrastructură. Măcar dacă am cere o autostradă în schimbul gazului. Nu are ce face România cu gaz? Nu poate face combinate petrochimice? De ce nu vin investitorii din Germania sau Austria să prelucreze aici resursele naturale?

O treime din cele 8 milioane de locuinţe se încălzesc astăzi cu lemne şi folosesc pentru gătit gaz la butelie.

La o suprafaţă triplă şi populaţie dublă faţă de Cehia sau Ungaria, România are o reţea de conducte de distribuţie de gaz de doar 53.000 km, faţă de 77.000 km Cehia sau 89.000 km Ungaria. Nu mai vorbim de Polonia cu 187.000 km sau Germania cu 500.000 km. Deci Germania  are o suprafaţă de doar 1,5 ori mai  mare decât a României,  dar o reţea de distribuţie de gaz metan de zece ori mai mare. Poate cineva să spună că dezvoltarea unei economii nu are legătură cu consumul de gaze pentru industrie? Păi corelaţia GDP/capita cu lungimea totală a conductelor este evidentă. Nu este o cale de dezvoltare să exporţi minereu de cupru vrac cum o face astăzi România şi să imporţi fire/cabluri de cupru cu care muncitorii români să facă motoarele de BMW, pe care apoi să le imporţi iarăşi. Valoarea adăugată din procesarea resurselor naturale vine.

Ce este uimitor în toată povestea este cum încearcă să ne fie „vândută“ – „diversificare surse de aprovizionare“, „creşterea puterii de negociere“, „vom fi un hub energetic regional“. Undeva, cineva are mesajele pregătite. Cu toate schimbările de guverne/miniştri din ultimii 3-4 ani, proiectul continuă neabătut şi mesajele acoperitoare au acelaşi conţinut. Cineva este la butoane şi verifică atent. Unde sunt aceste laboratoare care pun la cale astfel de mesaje? Cine stabileşte aceste strategii, pentru că se vede că sunt stabilite foarte detaliat aceste strategii de comunicare şi de acţiune? Şi până la urmă de ce este nevoie de toate aceste mesaje de  învăluire? Şi ce fac cei care ar trebui să gândească la interesul României în această afacere? Sau chiar ei or fi cu „laboratorul“?

Poate că nu mai contează dacă cineva pune nişte întrebări, dar măcar simplul fapt că au nevoie de toate aceste stratageme de comunicare înseamnă că pe undeva mai există o speranţă. Dacă au nevoie să convingă opinia publică, atunci există posibilitatea de a avea o dezbatere. 40 mld. euro merită o dezbatere.

Studiu KPMG: România are impozitele cele mai mari pe salariile mici, deşi are cele mai mici salarii din Europa

România are una dintre cele mai mari rate de taxare a salariului minim din Europa, arată datele celui mai recent studiu realizat de firma de audit şi consultanţă KPMG România. Astfel, statul român încasează circa 50% din cheltuiala unui angajator care plăteşte salariatul la nivelul salariului minim, în timp ce în Marea Britanie, de exemplu, rata de taxare pentru cele mai mici salarii din economie este de numai 17,15%.

România se află pe locul opt în rândul statelor din UE cu cel mai ridicat nivel de taxare a salariului minim, după Franţa (unde rata de taxare aplicată la salariul minim este de 87,6%), Italia, Slovacia, Ungaria, Olanda, Suedia şi Estonia, unde nivelul de taxare variază între 50% şi 80% din salariul minim. Deşi are una dintre cele mai mari rate de taxare a salariului minim, România are unul dintre cele mai mici salarii minime din Europa, arată datele KPMG. Cu numai 322 euro/lună (1.450 lei brut/lună), salariul minim din România este mai mare doar prin comparaţie cu cel din Bulgaria (235 de euro/lună). Cele mai mari salarii minime le au angajaţii din Luxemburg, unde salariul minim brut este de circa 2.000 de euro pe lună. […] Continuarea pe ZFCorporate

• Cotidianul/ Ilie Serbanescu:

Nu trageți în pianist!

Fără îndoială, prin concursul dat de clasa politică românească şi administraţia legată de aceasta, „partea română“ are o vină uriaşă la preluarea economiei sub control străin. Suntem însă în 2017. Şi ce constatăm?! Că, deşi ne aflăm sub control străin de peste un deceniu, România se găseşte economic tot în subdezvoltare şi tot în coada Europei, că încasările la buget sunt tot la 30% din PIB, faţă de peste 40%, în medie, în UE, că evaziunea fiscală este comparativ tot cea mai fabuloasă, că salariile sunt în România tot cele mai mici şi nivelul de trai tot cel mai scăzut din sistemul UE. Acum, cui îi aparţine vina? Tot „părţii române“?! Bietul stat, acela arhihulit în toată perioada postdecembristă şi considerat cel mai prost administrator, s-a sfrijit într-atât, încât mai deţine doar 4% din PIB.

În mod caraghios, FMI îl face tot pe el principalul vinovat în toate referirile la România, făcându-se a nu vedea ce se întâmplă în minunatul şi copleşitor preponderentul sector privat. Despre capitalul străin care a preluat peste jumătate din cifra de afaceri pe economie – şi anume, mult mai important, acea jumătate în care se află sectoarele strategice şi poziţiile de monopol – numai de bine! DNA pune umărul descoperind doar hoţi români, în timp ce străinii sunt bibelou de porţelan. Una peste alta, hoţii români fură milioane, iar străinii miliarde! Asta-i situaţia în 2017! Pentru ce a fost mai de mult sau mai recent, vina aparţine fără tăgadă „părţii române“. Pentru ce este astăzi, vina se împarte exact în proporţia menţionată: cea aparţinând „părţii române“ este de milioane, cea aparţinând străinilor este de miliarde!

Pentru ce va fi mâine, va fi greu să se arunce vina asupra „părţii române“, pentru că aceasta nu mai este proprietarul ţării. Fără control asupra resurselor, băncilor, distribuţiilor de energie, utilităţilor, industriilor, câte mai există, pădurilor, pământurilor, „partea română“ – înţelegând prin aceasta capitalul privat autohton slab şi nefinanţat, statul în disoluţie, clasa politică şi administraţia puse la colţ şi timorate – nu va putea în mod obiectiv greşi, căci, în calitate de chiriaş, nu poţi face decât ce vrea şi dictează proprietarul. Să fim realişti, în capitalism proprietarul decide, şi de acum proprietarul în România este străin. Oricum, „partea română“ nu mai are vreo pârghie să mai facă ceva, nici bine, dar nici rău!

În plus, exonerarea de vină a „factorului extern“ prin exacerbarea vinovăţiei „părţii române“ nu corespunde deloc, dar chiar deloc, realităţii. Să amintim că întreaga negociere a admiterii în UE s-a desfăşurat sub semnul devizei „vreţi aderarea, daţi economia!“; în urma aplicării acestei formule, România a intrat în UE fără economie, neputând să valorifice nimic din potenţialele avantaje presupuse de apartenenţa la o piaţă neîngrădită de jumătate miliard de consumatori, căci, vai, nu poţi juca fotbal fără să ai măcar o echipă!

Să adăugăm noianul de condiţionalităţi impuse de FMI şi Banca Mondială privind: liberalizarea contului de capital (care a lăsat cu totul prematur fără mâini şi fără picioare o ţară subdezvoltată în bătaia fluxurilor speculative de capital); liberalizarea totală a preţurilor (care a generalizat pe piaţa românească preţurile mai înalte din Vest fără mişcarea în sens similar a salariilor); privatizările obligatorii ale monopolurilor din utilităţile publice sau falsele privatizări către companii de stat din alte ţări (precum OMV, Enel, CEZ, GDF); externalizarea sistemului bancar sau dezmembrarea terminătoare a companiilor integrate din domeniul energiei electrice şi căilor ferate.

Să nu uităm că de când s-a instalat la cârma economiei şi a ţării, capitalul străin n-a fost cumva un capital „bun“, ci unul rău, practicând un jaf sistematic, bazat în esenţă pe exploatarea salariilor mici. Mii de firme străine lucrează de ani de zile cu pierderi programate, pentru a nu plăti impozite şi a-şi degaja capitaluri suplimentare spre repatriere. Capitalul străin raportează în mod caraghios profituri mult mai mici decât capitalul autohton (acela hoţoman şi corupt!), prezentându-se paradoxal mai puţin eficient decât acesta din urmă! Totul pentru a evaziona fiscal plata impozitelor pe profituri, îndeosebi pe calea externalizării înainte de fiscalizare a fabuloaselor câştiguri realizate aici.

Profituri mai mari pe seama unor clienți mai săraci

Cum naiba se face că tocmai statisticile cele reci sunt cele mai incendiare?! Potrivit EBA (Autoritatea Bancară Europeană), băncile din România sunt, ce să vezi?!, pe podiumul european al profitabilității, și anume nu oricum, ci fiind de peste trei ori mai profitabile decât media europeană, iar față de cele din Occidentul european, unde se află grosul băncilor și care influențează determinant media, sunt de și mai multe ori mai profitabile (de pildă, de vreo 8 ori decât cele din Germania)! Să nu zicem că nu-i și România în frunte, și nu doar la coada tuturor clasamentelor europene!

Ca să fim mai preciși: indicatorul ROE (rentabilitatea capitalurilor) a atins în România (pentru primele nouă luni din 2016) 17,3%, față de 5,4% media europeană, iar indicatorul ROA (rentabilitatea activelor) a fost de 2%, de peste 6 ori mai mare decât media europeană de 0,3%. Iar la reperul credite/depozite, cu excepția Maltei, îi spulberăm pe toți: doar 70,5%, adică nici nu sunt împrumutați atâția bani pe cât ajung să se strângă în depozite, în timp ce media europeană, influențată masiv de situația din țările vestice, este 120%, respectiv nu ajunge banul din depozite pentru acoperirea creditelor oferite clienților (populație și economie).

Dar, ca în povestea „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul“, să vedem cum stau de fapt lucrurile dacă deschidem cât de puțin ușa! Să vezi drăcie în aceste statistici: aceleași bănci – dar absolut aceleași bănci – se află pe podiumul rentabilității în România și la coada rentabilității în Vestul Europei! Că sunt aceleași bănci știe și Grivei, nu de alta, dar bănci românești nu prea există! În România, activează de fapt bănci cu capital străin, unele în regim de subsidiare, altele chiar în regim de sucursale ale grupurilor străine. În esență, pe la ele pe acasă, aceste aceleași bănci trag din greu, unele chiar abia răsuflă, dar pe aici, pe la noi, duduie de prosperitate (și anume, de o prosperitate de câteva ori mai minunată!). Cum se face treaba? Măcar s-o știm și noi!

Dacă nu suntem cumva idioți, atunci totul este clar de la bun început: aceleași bănci, aceleași operațiuni, același gen de credite, același gen de depozite, același management, păi, de unde să vină diferența, și încă una de câteva ori, decât de pe spinarea clienților?!Altfel spus, o subsidiară nu poate fi mult mai profitabilă decât o alta a aceleiași bănci, decât dacă își jecmănește mai tare clienții! Nu sunt greu de depistat detaliile rentabilității superioare a subsidiarelor din România ale băncilor occidentale. Sediile bancare în România costă mai puțin (taxele pe proprietăți sunt derizorii, iar chiriile sunt mai mici).

Nu există, practic, piață bursieră în România care să concureze băncile în materie de economisire. Monopolul bancar fiind total, se pot practica dobânzi la depozite și mai scăzute, iar comisioanele bancare ajung la nivel de jaf (nici prin gând nu le-ar trece responsabililor bancari occidentali să le practice la ei acasă). Iar un adevărat dezmăț există în zona creditului: nu numai că acesta nu este promovat pentru investiții și creare de locuri de muncă (de unde rolul nestimulativ economic al activității bancare în România), ci cu predilecție pentru consum, dar este impus cu dobânzi generale prohibitive.

Să nu ne facem a uita că, exploatând monopolul deținut, subsidiarele din România ale băncilor din Vestul Europei practică marje de dobânzi inadmisibile și fără egal în Europa, încărcând creditele cu o penalitate de „risc de țară“ de 3-4 puncte procentuale, deși acționează din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României. Cum dracu’ să nu fie mai profitabilă o bancă occidentală la București decât la München? Repudiatul Marx ne-ar spune direct cum stă treaba: în subsidiara din România a unei bănci vest-europene, exploatarea omului de către om este mult mai mare decât acasă la mama ei! Ceea ce Marx nu prea avea cum să precizeze la vremea sa este că-i vorba, anume, de subsidiara dintr-o țară colonială a sistemului centru-periferie, pe care îl constituie acum orice bancă transnațională devenită placă turnantă a transferurilor dinspre săraci spre bogați.