PROFIT MULTINATIONAL PE SALARIU LOCAL DE MIZERIE/ DUPA 13 ANI DE CORPORATIE: ”Fiecăruia la un moment dat i se aprinde un beculeţ şi se întreabă ce face cu viaţa lui, după ce îşi lasă familia pentru a ridica o companie”/ SILUIREA FISCALITATII IN DAUNA MUNCII SI IN FOLOSUL CAPITALULUI STRAIN/ Distopiile neoliberale: “DEZVOLTAREA PERSONALA” si “INCLUSIVITATEA”

5-12-2016 12 minute Sublinieri

faurecia

Românii sunt printre cei mai prost plătiți din Europa, arată statisticile făcute la Bruxelles sau București. Media este trasă în sus de câteva “insule”, cum sunt București/Ilfov, Cluj-Napoca, Timișoara sau Sibiu. Restul țării se zbate în sărăcie, iar unele firme se gândesc să profite de asta.Investitorii” vor să dea lovitura în România, unde știu că mâna de lucru este extrem de ieftină, și oferă salarii de mizerie. Numai că, de ceva vreme, oamenii nu mai acceptă bătaia de joc. La un salariu minim pe economie, un angajat ia efectiv sub 1000 lei, mai exact 926 lei, bani care nu îi ajung pentru a trăi o lună.

În complicitate cu presa, firmele prezintă aceste cazuri, spunând că “românii sunt leneși” și că nu vor să muncească. Odată instalate în România, aceste firme fac profituri record. Acest lucru nu este condamnabil, din contră, dar acest profit iese din țară prin diferite căi, iar în România nu rămâne nimic.

Iată câteva exemple recente:

Mărturii dureroase ale angajaților Faurecia: sclavagism și bătaie de joc în schimbul unui salariu minim

Armata din Elveția, acuzată pentru achizițiile de bocancii militari fabricați în România. „Sunt produși cu salarii de mizerie, de doi franci pe oră!”

Dragoș Pătraru, realizator ale emisiunii Starea Nației la Digi 24, are un mesaj pentru așa-zișii investitori: măriți salariile, apoi să vedem dacă se găsește forță de muncă.

“Vai, când vor înceta rahaturile astea de reportaje tv în care o firmă se plânge că nu găsește forță de muncă? Ba se plânge și autorităților că nu găsește oameni. Tâmpiților, ia dublați voi salariile! Nu vine nimeni? Triplați-le. Tot nu vine nimeni? Puneți 2500 de euro lunar, plus casă, masă, transport. Aaa, mai bine mergeți în Germania? Asta zic, mergeți în Germania, românii nu mai vor să muncească pe doi lei. Mama voastră de pomanagii! Asta e culmea tupeului. Să te plângi că românii nu mai vor să  muncească degeaba. Vorba lui Dem Rădulescu: Ce v-aș bate, ce v-aș bateee!”, a scris Pătraru pe Facebook.

Cristina Albu a decis să se îndrepte spre antreprenoriat după o carieră de 13 ani ca PR manager într-o companie. Ea spune că mediul de lucru dintr-o corporaţie devine „sufocant” la un moment dat,  când viaţa profesională trece pe primul plan şi familia pe plan secundar.

„În urmă cu 13 ani mi-am dorit foarte mult să lucrez într-o corporaţie, cu expaţi, să învăţ lucruri de la ei. Totul este frumos până când îţi dai seama că ţi-ai vândut sufletul unei corporaţii care nu te apreciază cum îţi doreşti. Volumul de muncă este foarte mare, aparent suntem fericiţi pentru că lucrăm în clădiri de sticlă sau avem maşini pe care le parcăm în garajele firmelor, urcăm cu lifturi extraordinare, ne închidem în birou de dimineaţa până seara. Fiecăruia la un moment dat i se aprinde un beculeţ şi se întreabă ce face cu viaţa lui, după ce îşi lasă familia pentru a ridica o companie. Cu mine ce se întâmplă?”, a spus Cristina Albu, invitată la ZF Live.

Ea spune există o tendinţă în rândul oamenilor de 40 de ani, care îşi pun întrebarea dacă îşi doresc să iasă la pensie dintr-o corporaţie sau vor să îşi construiască propria afacere care să le asigure traiul.

„Eu ce las acestei societăţi? Închid ochii şi execut ceea ce vor alţii. Copilul meu nu trebuie să vadă în mine un executant, ci un model de lider, să vadă că nu îmi este teamă de schimbare, ca sunt pregătită să fac lucruri pe cont propriu, sa fac ceea ce îmi place. (…) Avem o misiune pe acest pământ. Nu ne naştem întâmplător. Suntem executanţi, dormim, mâncăm, scriem, nu acesta este rolul nostru. Trebuie să schimbăm puţin societatea românească, ce se degradează pe zi ce trece, suntem conduşi de oameni care nu au principii sănătoase de viaţă, fără idealuri şi visuri”, a mai spus ea.

Nemaiavând acces la adevăratele resurse şi pârghii ale dezvoltării, întrucât acestea au fost cedate străinilor, partidele politice din România s-au năpustit toate pe fiscalitate ca presupus izvor de dezvoltare şi o siluiesc de-a binelea spre a încerca s-o împingă să fie ceea ce nu este. Dovada jenantă a siluirii fiscalităţii de către toate partidele este ignorarea completă a stărilor reale de lucruri din ceea ce constituie, de fapt, nucleul fiscalităţii în România.

Fiscalitatea nu numai că nu combate, ci şi contribuie la promovarea actualei împărţiri odioase a PIB-ului între muncă şi capital. Ca să-şi facă rost de minime fonduri, fiscalitatea din România suprataxează tocmai componenta minoritară. Adică munca şi-o face într-o proporţie de peste 3,4 ori mai mare decât în cazul capitalului, care este subtaxat. Ce face noul Cod Fiscal? Reduce cu prioritate nu taxarea muncii, ci a capitalului, adâncind incalificabila împărţire a PIB-ului între muncă şi capital, respectiv tocmai osatura colonialismului din România, împărţire ce nu are echivalent în Europa şi care există, de fapt, doar în periferiile coloniale. Să nu ne ferim a semnala că menţionata împărţire este exact inversă în ţările icoană din Occident şi că fiscalitatea din aceste ţări încearcă, prin nivelul impozitelor şi al taxelor, să nu sporească partea ce revine capitalului din PIB, în detrimentul muncii.

Codul Fiscal se năpusteşte asupra antreprenorilor străini

Singurul impozit care corecta o părticică – o părticică şi nu mai mult – din abominabila împărţire a PIB între muncă şi capital (aşa-numita taxă pe stâlp, a cărei plată nu putea pur şi simplu să fie ocolită) este desfiinţat, spre a nu se supăra cumva prea tare capitalul străin. Pentru a-şi recupera cumva la buget contravaloarea cadourilor astfel făcute, îndeosebi capitalului străin, noul Cod Fiscal se năpusteşte unde i se permite: asupra antreprenorilor români! Adică acolo unde ANAF-ul, bietul mieluşel din faţa capitalului străin, se poate erija în leul cel puternic! A strânge şi mai tare chinga în jurul gâtului IMM-urilor este o ticăloşie fără seamăn!

Capitalul evazionează fiscal, nu munca

Noul Cod Fiscal nu ţine câtuşi de puţin cont de ratele evaziunii fiscale pe categorii de impozite, rate binecunoscute şi acuzate de Ministerul de Finanţe însuşi. Trecând peste problemele de justiţie economică şi socială ale actualei împărţiri a PIB-ului între muncă şi capital, să adăugăm că, până şi la un asemenea abominabil dezechilibru economic şi o asemenea nedreptate socială, tot capitalul este cel ce evazionează fiscal şi nu munca! În cazul dărilor pe muncă, rata de plată este între 60% şi 90%. La TVA coboară la 50%, iar la profit abia trece de 20%, distingându-se capitalul străin care probabil nu achită nici 10% din impozitul ce i-ar reveni de plătit din profiturile realizate în România, grosul profiturilor fiind ascuns în reţeaua internaţională a firmelor şi repatriat înainte de fiscalizare.

Măsurile prevăzute sunt inverse celor care ar fi decurs din luarea în considerare a acestor rate. Cei care nu înţeleg cum stă treaba sau jalnicii menestreli ai capitalului străin o ţin cu participarea însemnată a acestuia din urmă la bugetul statului, fără a preciza – din neînţelegere sau deliberat – că respectiva participare vine din impozitarea muncii (adică a părţii din valoarea adăugată ce revine forţei de muncă), şi nu din impozitarea profitului (adică a părţii din valoarea adăugată ce revine capitalului). Mai precis, din impozitarea a ceea ce ne revine “nouă” românilor, şi nu din impozitarea a ceea ce le revine „lor“ străinilor!

Despre dezvoltarea personală am mai scris, cu o reală curiozitate de a înțelege de unde vine acest fenomen, dar și cu o anumită reținere, provenită din impresia că este un fenomen nou, o nevoie „inventată“, o „proteză“ socială care externalizează o practică internă a indivizilor. Bineînțeles că realizam că serviciile de dezvoltare personală corespund unei nevoi devenite reală, dar tot am zîmbit cu îngăduință în fața „realității“ acestei nevoi. Ceva îmi scăpa, se pare… O cercetare a Elenei Trifan, tocmai finalizată într-o teză de doctorat, m-a pus însă pe gînduri și m-a obligat să privesc lucrurile din altă perspectivă – și, în consecință, să văd și alte aspecte, la care nu mă gîndisem pînă acum.

Să începem cu începutul: despre ce este vorba, de fapt, în cazul „dezvoltării personale“? „Sintagma «dezvoltare personală» se referă la acțiuni direcționate întreprinse de o persoană cu scopul autodefinit de a se îmbunătăți“ – răspunde Trifan. Da, evident – mi-am spus eu. Doar că, după cum atrage atenția și autoarea, această „invenție recentă“ face atunci parte din ceea ce Michel Foucault numea „tehnologiile sinelui“. Acestea, explică filozoful francez, „permit indivizilor să efectueze, singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gîndurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încît să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de imortalitate“. Sfera de cuprindere se deschide astfel, brusc, la întreaga istorie a omenirii. Putem – și trebuie – să urcăm, în consecință, pînă la maieutica socratică, de pildă, realizînd astfel că aceste „tehnici ale sinelui“ au fost dintotdeauna dialogale – deci nici tehnicile actuale de dezvoltare personală nu sînt doar o „externalizare“ recentă, cum afirmam eu. Toate societățile și toate epocile au practicat o formă sau alta de „dezvoltare personală“, după chipul și asemănarea lor, după valorile și nevoile proprii și specifice. Așadar, nimic nou sub soare. Și totuși…

Totuși, serviciile actuale de dezvoltare personală nu sînt nici socratice, nici creștine, nici iluministe și, în principiu, nici cure psihanalitice. Sînt tehnologii ale sinelui, de acord, dar sînt tehnologii sui generis, cu particularitățile lor. Dar care?

Un cuvînt din definiția Elenei Trifan mi-a atras atenția: „îmbunătățire“. Adică, prin dezvoltarea personală, individul se îmbunătățește, devine altfel, altcum, își depășește condiția. Își depășește condiția? Ca antropolog, știu foarte bine că o astfel de aspirație era de neimaginat în orice societate „tradițională“, premodernă. Omul putea – și își dorea – să se împlinească, nu să se îmbunătățească, să-și „găsească rostul“, nu să și-l schimbe, depășind astfel „cele rînduite. De-abia odată cu modernitatea așa ceva devine posibil, căci, în esența sa, modernitatea asta înseamnă: trecerea de la principiul Omul devine ceea ce este la cel conform căruia Omul este ceea ce devine. Mai simplu spus, omul modern neagă rînduiala proiectului divin sau tradițional și se desprinde de aceasta pentru a-și atribui, prometeic, statutul de proiect de sine: omul devine propriul său proiect. Și de atunci se tot proiectează în fel și chip, îmbunătățindu-se după cum îl taie capul – și după cît îi permite societatea să o facă…

De aici se trage, în esență, și ideea/ideologia „alegerii raționale“: orice individ este o ființă rațională, care poate deci (ba chiar ar trebui) să aleagă în funcție de această rațiune a sa și nu la întîmplare sau în funcție de ce-i spun unii sau alții și cu atît mai puțin în funcție de ce-i spun Dumnezeu, Rînduiala, Tradiția etc. Cum s-ar exprima probabil unii, modernitatea este forma supremă de empowerment al Omului – și, cu timpul, al fiecărui individ.

Ei bine, din această perspectivă, actuala dezvoltare personală este o ducere la limită a acestei ideologii normative a „alegerii raționale“. Nu doar Omul și omenirea, nu doar Societatea și statele, ci fiecare individ în parte poate și trebuie să-și facă propriile alegeri raționale și, în consecință, să fie responsabil de aceste alegeri. Principalul îndemn al dezvoltării personale, „Tu ești cea mai importantă persoană din viața ta!“, este interpretat prin „Tu ești singura persoană responsabilă de viața ta“ – constată Elena Trifan. De la carieră la sănătate și de aici la fericire, responsabilitatea este transferată de stat fiecărui individ în parte. Iar statul se spală pe mîini: este un stat neoliberal.

Relația dintre dezvoltarea personală și neoliberalism este, de fapt, obiectivul principal al acestei teze, cele două concepte vagi lămurindu-se oarecum reciproc. Lucrurile devin astfel relativ simple: pe măsură ce alegerea rațională se democratizează, permițînd fiecărui individ să fie propriul său proiect, statul se poate retrage din responsabilitățile sale, controlînd doar îndeplinirea de către fiecare individ a acestor responsabilități. Sau poate că invers: pe măsură ce statul se retrage din responsabilitățile sale, fiecare individ este nevoit să devină responsabil de propriul său proiect de sine… Cert este însă că, de la corp la fericire, totul tinde să fie responsabilitatea individului. Este agonia și extazul libertății: sînt liber să mă construiesc și să mă „îmbunătățesc“ după pofta inimii și sînt chiar ajutat să o fac; minunat! Dacă însă o zbîrcesc, e treaba mea și mă pomenesc singur și penalizat. Iar dacă vreau să evit acest risc, trebuie să mă asigur din vreme, la Casele de Asigurări. C’est la vie!

Serviciile de dezvoltare personală fac deci parte integrantă din această ideologie – și libertate – a proiectului de sine. Mediul de afaceri le promovează pentru a produce salariați fericiți la locul de muncă și consumatori hedoniști acasă, oferindu-le acestora impresia că este propria lor alegere și că o fac de plăcere. Uneori însă, dezvoltarea personală reușește în așa măsură încît „individul îmbunătățit“ al training-urilor de la locul de muncă are revelația că acel loc de muncă i-a distrus viața și sensul ei și alege să părăsească sistemul: se cheamă down-shifting.Va fi ajutat și de data aceasta, iar individul respectiv, fascinat de puterea sa de alegere liberă, își va imagina un alt loc de muncă, pe gustul său – dar în aceeași piață neoliberală globalizată. De unde și concluzia Elenei Trifan: „Indivizii conștienți de propria putere de alegere consideră că se eliberează de sistem, dar nu realizează că dezvoltarea personală devine sistemul“. Se pare că, într-adevăr, ceva îmi scăpa: pădurea de dincolo de copaci!

Undeva, intr-o multinaționala din Occident, care colcăie de drepturile omului.

Julie e lesbiană si întârzie la job in fiecare zi. La inceput, cand era nouă in firmă, colegii si șefii i-au atrag atenția, dar ea s-a plâns imediat de discriminare, amenințand cu comisia de drepturile omului, asa ca de atunci, colegii si sefii au preferat sa nu mai observe. Enervarea colegilor mocnește, iar sentimentul anti-LGBT se amplifica zi de zi. In afară de Julie, mai lucrează in companie alți doi gay si inca o lesbiană, care sunt discreți si nu fac caz de situația lor, își vad de treaba, vin la timp la muncă, dar nu se simt deloc bine, căci din pricina lui Julie, lumea a început sa se uite chioriș și la ei.

Aisha este o femeie de o anumită religie orientală si poartă val integral la job, de sus pana jos, din acela din care ii se văd numai ochii. Si aia, numai dacă te uiti cu atentie, ceea ce e nepoliticos. Cand bea apă sau mănâncă isi trage valul in jos, si pentru o clipa poti zari ceva din trasaturile fetei. Cand colegii sau sefii ii vorbesc, bineințeles numai pe probleme de producție, trebuie sa fii super atent sa ințelegi ce spune, căci nu ii poți vedea mișcarea buzelor. Si nici expresia feței ca sa stii daca ai supărat-o cu ceva.

Aisha se oprește din lucru de 3 ori pe zi, ca sa se ducă la camera interconfesională sa se roage. “Interconfesional” e doar un cuvânt din vocabularul politic corect, căci in afara de ea, mai merge acolo numai Ali, care si el apartine aceleiași confesiuni. Avi, evreul cu palarie si perciuni, plus baptiștii si martorii lui Iehovah de la etajul 2 nu solicită astfel de avantaje, nu merg niciodată la camera interconfesionala, iar daca au chef sa se roage o fac discret, fiecare la biroul lui.

In afara de Ali si Aisha, mai sunt si alți musulmani in firma, dar dansii nu fac caz de asta. Dar sentimentul islamofobic este in crestere, si lumea ii priveste pe toți la grămadă ca pe potențiali teroriști.

Jacques e negru. Adică, cum se spune in limbaj modern, african-american, deși suntem in Canada, deci ar fi african american canadian de originea caraibeană. Si el mai intârzie uneori la job, dar mai rar decat Julie. Lucrează in schimb mai încet decat ceilalți angajati. Nu este singurul african american canadian caraibean din firma, dar e singurul care iese in evidență. A fost angajat intr-o perioada in care compania avea nevoie sa-si demonstreze inclusivitatea, si ca posedă un procent politic corect de persoane de culoare. A intrat atunci impreună cu alți 5, ca sa iasă la număr. Ceilalți afro-americano-canadieni sunt salariați model si se inteleg bine cu toata lumea. Lui Jacques nimeni nu ii reprosează nimic in față, colegii fac eforturi sa treacă peste lentoarea lui exasperanta, desi in echipa in care lucreaza el, consumul de Advil e mai ridicat decat in toate celelalte echipe la un loc.

Alexei e alb, bărbat, est-european. E foarte bun la matematică, stăpânește 4 limbi si vreo 7 limbaje de programare, ii place sa lucreze, stă uneori peste program. In pauză isi mananca sandwich-ul la birou, fara sa stea la taifas cu colegii despre hockey, pretul petrolului sau ce filme au mai vazut pe Netflix.

Din cand in cand, sefa aia cu ochelari si mai plinuță trimite prin e-mail câte un memoriu la toti salariații, sau le ține cate o cuvantare la ședinte, unde le cere sa fie vigilenți si sa condamne hotărât manifestările de ura si diviziune, misoginismul, rasismul, homofobia si islamofobia. La aceste sedințe, salariații înghit in sec si lasă capul in jos, Julie se uită mândră in jurul ei si zâmbește sfidător, Aisha nu știm daca zămbeste, caci voalul integral ne impiedică sa vedem, iar Jacques e aproape adormit si nimeni nu poate citi vreo reacție pe fața lui.

La un moment dat, firma pierde un contract important, si intra intr-o mica criză de lichiditati, iar sefii decid sa reducă personalul. Nu putem bineînțeles sa o dam afară pe Julie. Nici pe Jaques sau Aisha, căci ne trezim cu televiziunea la usă si cu comisia drepturilor omului pe cap. Asa ca șeful ii cheamă pe Alexey in birou si ii inmanează un plic cu pachetul de lichidare, si-l trimite in șomaj. Alexey refuză somajul si da curs unei oferte din China, unde e primit cu brațele deschise si primeste un salariu pe masura calificărilor sale.

Dupa restructurare, compania continuă să se tarască si sa traiască de pe o zi pe alta. Cum seful cel mare este membru al partidului de guvernămant, cere ajutor de la stat si primește o subventie nerambursabilă, ca sa poată supravietui financiar.

Si daca tot are compania bani proaspeți, șefii își măresc salariile, ascultănd in acelasi timp directivele primite de la guvern – să angajeze refugiați din Siria, si sa amenajeze toalete unisex, ca să nu discriminăm unicul transgender din cei 5000 de angajați.

Astfel, progresul continuă neabătut, iar bigotismul, rasismul si celelalte fobii retrograde mai primesc o palmă corectă politic peste ceafă.

Cat despre competență la locul de munca, ăla e un cuvânt demodat, din secolul trecut. Acum suntem in 2016!


Categorii

Corporatism, Razboiul impotriva Romaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “PROFIT MULTINATIONAL PE SALARIU LOCAL DE MIZERIE/ DUPA 13 ANI DE CORPORATIE: ”Fiecăruia la un moment dat i se aprinde un beculeţ şi se întreabă ce face cu viaţa lui, după ce îşi lasă familia pentru a ridica o companie”/ SILUIREA FISCALITATII IN DAUNA MUNCII SI IN FOLOSUL CAPITALULUI STRAIN/ Distopiile neoliberale: “DEZVOLTAREA PERSONALA” si “INCLUSIVITATEA”

  1. Liviu Drăgan, Totalsoft: “Ne apropiem de o revoluţie a oamenilor inutili”

    “Ne apropiem de o revoluţie a oamenilor inutili, datorită robotizării şi automatizării. Un exemplu este cel al Adidas care închide fabrici în China şi deschide facilităţi de producţie în New York. Robotizarea face ca oamenii să nu mai fie atât de importanţi”, a declarat Drăgan, în contextul unei dezbateri despre evoluţiile tehnologice.
    http://www.zf.ro/business-hi-tech/liviu-dragan-totalsoft-ne-apropiem-de-o-revolutie-a-oamenilor-inutili-15749205

  2. Am început să observăm robotizarea în ce privește apelurile telefonice la bănci, telefonie și diverse firme, cât și la automatele la care putem plăti diverse facturi. Robotizarea nu se oprește aici, avansează uimitor și devine un aspect periculos pentru societate având în vedere că numărul șomerilor va crește înfiorător.
    https://www.ziarulincomod.ro/robotii-ne-vor-lasa-fara-locuri-de-munca-galerie-video/

    Reprezentanții Uzinei Dacia din Mioveni, au precizat că vor să ajungă la un grad de robotizare 20 la suta, fata de 5 la suta, pe care il are, in prezent: “Cererile clientilor evolueaza. Suntem la un nivel de automatizare de 5% si, pentru a fi competitive, automatizarea este obligatorie daca vrem sa crestem calitatea. Chiar daca avem profesionisti buni, anumite operatiuni pot fi facute mai bine doar de roboti. Apoi vorbim de robotizarea care sa aduca un plus de economie pentru operatorii nostri umani.”, a declarat Yves Caracatzanis, noul director executiv al Grup Renault Romania, pentru ziarul Naţional.
    http://www.sursata.ro/dacia-pregatete-concedieri

  3. Rise of the Machine: China’s Robotic Revolution

    Factories in China have begun replacing humans with robots.
    The shift from human to robots is not just a business move, it is a fundamental shift in labour for one of the world’s largest manufacturers. Chinese President Xi Jinping has called for a “robot revolution” as the government has promised generous subsidies. Thousands of factories in southern China’s industrial centres, usually manned by low-cost migrant workers, are now turning to robots. China has become the world’s top consumer of industrial robots and will soon have the most commercial robots in operation of any country.
    http://mcgillsbr.ca/economics/chinas-robotic-revolution/

  4. PNL propune prostitutia ca salvare a fetelor sarace:
    „Pentru a supravieţui, fetele sărace trebuie să-şi găsească iubiţi cu bani”, este declarația unui candidat PNL pentru Camera Deputaților
    http://www.stiripesurse.ro/candidat-pnl-declara-ie-uluitoare-fetele-sarace-trebuie-sa-si-gaseasca-iubiti-cu-bani_1167773.html

  5. Un articol f.bine facut dar ceea ce dezumanizeaza omul nu prea este amintit,aici fiind vorba de traditiile nationale care sunt inlocuite de dorinta de imbogatire.Vina o poarta acest sistem capitalist care este depasit istoric.

  6. Pingback: AVEM CEA MAI MARE CREȘTERE ECONOMICĂ DIN UE - DAR NU PENTRU ROMÂNI!/ Cererile de cresteri salariale: criticate in Europa de Est, laudate in Europa de Vest/ Platim DOBANZI MAI MARI la credite decat vest-europenii, iar BNR e de acord cu asta/ ADEVARATII
  7. Pingback: PRETURI CA IN EUROPA, SALARII CA IN ROMÂNIA. Avem printre cele mai mari preţuri la mâncare şi haine din toată Uniunea Europeană (Video)/ MITUL ASISTATILOR SOCIAL - DEMOLAT DE STATISTICA/ Companiile franceze si germane IMPOTRIVA SALARIULUI MINIM. Pri
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare