SCUTUL ANTIRACHETA: din nou despre iluzia ”celui mai mare grad de securitate”

26-10-2011 5 minute Sublinieri

    Premierul Emil Boc a declarat, marţi, la Carei, unde a participat la manifestările dedicate Zilei Armatei, că România are în prezent cel mai mare grad de securitate pe care l-a avut vreodată prin prezenţa scutului antirachetă, transmite corespondentul Mediafax. “Niciun moment din istoria României nu a fost posibil fără Armată. Cele mai importante realizări sunt legate de Armata Română”, a declarat premierul Emil Boc în discursul suţinut la Monumentul Ostaşului Român din Carei, în faţa a aproximativ 300 de persoane, în mare parte elevi.

    Premierul a afirmat că România are, în prezent, cel mai mare grad de securitate. “Armata Română a ridicat prestigiul României în teatrele de operaţii. România are, în prezent, cel mai mare grad de securitate pe care l-a avut vreodată prin prezenţa scutului antirachetă“, a declarat Boc, adăugând că declaraţiile vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, care a spus că este pentru prima oară în istoria SUA când componente ale Armatei americane se află sub comanda Armatei Române, reprezintă “o recunoaştere a profesionalismului Armatei Române”.

    Premierul Emil Boc a participat, marţi, la Carei, judeţul Satu Mare, la manifestările organizate de Ziua Armatei Române. Acesta a salutat Garda de Onoare, a asistat la ceremonialul religios, iar după discurs a depus o coroană de flori la Monumentul Ostaşului Român. Premierul va mai participa la Carei la punerea pietrei de temelie pentru cea de-a treia hală a fabricii Contitech Fluid Automotive Romania, parte a concernului Contitech AG.

    Furtuna de declaraţii diplomatice despre scutul antirachetă NATO continuă, la mai bine de un an de la un articol în care discutam situaţia similară cu cea de acum. Ori, date fiind limitările tehnice şi logistice ale sistemului, ajungem să ne întrebăm de ce atâta atenţie pentru această chestiune? Chiar este vorba de potenţiala destabilizare a unui sistem de securitate colectivă ce a funcţionat timp de aproape 40 de ani, sau totul este doar un alt joc diplomatic? Un joc pentru care scutul antirachetă este doar o scuză, o umbrelă folosită stângaci de diplomaţi cu agende încărcate şi puţin timp la dispoziţie?

    De ce ar spune ambasadorul Rusiei la NATO, Dmitry Rogozin, că NATO arată perfidie în decizia de a continua cu amplasare noului scut anti-rachetă în România în 2015? De ce ar declara Michael McFaul, ambasadorul desemnat al Washingtonului pentru Federaţia Rusă, că el nu are niciun interes să dea vreo garanţie Kremlinului pentru ce face sau nu America alături de aliaţii săi? Dar mai ales, de când suntem aşa de siguri că acest scut este cu adevărat relevant în contextul actual?

    Clarificări

    La o analiză sumară întreaga dezbatere pare similară unei discuţii între câţiva bătrânei în staţia de autobuz. Tehnologia în sine, potenţialul ei defensiv (sau ofensiv), ameninţarea de care este proiectată să protejeze, interesul de a folosi această tehnologie şi mai ales (pentru noi) rolul aliaţilor SUA şi al NATO, toate aceste date ale problemei ar arăta un cu totul alt scenariu decât cel vehiculat de Rusia.

    Să începem cu micile rachete protectoare în sine. Este vorba de un sistem comprehensiv de detectare, urmărire şi interceptare a unor rachete balistice lansate de potenţiali agresori. Sistemul conţine o mulţime de componente, cele mai importante fiind radarele de urmărire şi bateriile de rachete interceptoare în sine şi, date fiind vitezele mari atinse de rachetele balistice ce trebuie interceptate, necesită o coordonare complexă între diversele componente pentru a reuşi ceea ce este, din multe puncte de vedere, lovirea unui glonte cu altul. Nu este de mirare aşadar că rata de reuşită este pusă la îndoială de mulţi. Declaraţiile deputatului francez Jean Boucheron, vice-preşedinte al Adunării Parlamentare NATO, sunt un exemplu în acest sens, dar şi numeroase teste contrazic concluziile optimiste ale promotorilor tehnologiei.

    Apoi, proiectarea rachetelor SM3 ne arată că ele nici nu sunt capabile (scrie „limited”, ce-i drept) să facă faţă unor rachete intercontinentale, adică grosul problemei ruse, fiind axate pe interceptarea de rachete cu rază medie şi scurtă de acţiune, limitate la număr, cum ar putea de exemplu să producă un stat ca Iranul.

    Dar poate totul va merge bine şi tehnologia va avansa semnificativ, extrem de repede. Poate are loc un „break-through” tehnologic. Aşadar să ne imaginăm că până în 2015-2020, sistemul ar fi perfecţionat, şi nu ar mai da rateuri de niciun fel.

    Cum ar fi dacă?

    Suntem în anul 2018 şi în România există atât radare, cât şi baterii de rachete SM3b, nave americane NATO Aegis patrulează în Mediterana şi chiar în Marea Neagră cu permisiunea Turciei şi radarele din celelalte ţări NATO bipăie în sincronizare perfectă. S-a terminat cumva cu ameninţarea Rusiei? Suntem liberi să dăm telefon la Kremlin şi să glumim cu Vova despre Armata a 14-a?

    Nu.

    Sistemul NATO, în totalitatea lui, nu poate face faţă supărării lui Volodya. Cu numărul său de baterii şi potenţialul fiecăreia de interceptare a unui număr limitat de proiectile (între care nu se află rachetele ICMB), într-un timp limitat, chiar şi cu o rată de intercepţie de 100%, abia dacă s-ar simţi în norul de rachete pe care Federaţia Rusă are capacitatea să-l dezlănţuie. În special în nordul Europei, în ideea în care sudul şi mai ales România sunt în centrul acestui sistem de apărare (care oricum vizează obiective militare specifice şi nu se vrea o perdea impermeabilă). Iar asta ca să nu mai vorbim de focoasele nucleare ce ar putea fi livrate la destinaţie prin alte mijloace (rachete ICMB, bombardiere strategice, platforme de lansare marine, poştă şi telegraf). Potenţialul defensiv real al sistemului prevăzut de NATO este în mod evident limitat şi capabil să facă faţă numai unui atac limitat, eventual de către un Iran ce reuşeşte în 4 ani de embargo şi restricţii să îşi construiască suficiente ustensile de distrugere în masă pentru a fi o ameninţare pentru necredincioşii de peste Dunăre.

    Scutul ca armă ofensivă

    Dar poate, aşa cum spune Excelenţa Sa, Ambasadorul Rogozin, CPU-ul ce controlează sistemul central are o defecţiune şi un sistem ce se vrea defensiv devine ofensiv. Poate un hacker chinez pus pe şotii virusează iPodul unui ofiţer de gardă român ce vrea să încarce ultima melodie de Justin Bieber şi rachetele sunt lansate singure. Un norişor de rachete SM3 (aproximativ 500) zboară către est (sau mai degrabă sud-est), iar în lipsă de ţinte de interceptat, cad pe unde apucă. Care este riscul?

    Slab. Vorbim de rachete de interceptare, proiectate să distrugă ţinta prin impact direct, a căror eficienţă se bazează pe forţa cinetică a aproximativ 31 de kg de TNT, iar când o bombă convenţională modernă are forţa a câtorva sute de kg de TNT, distrugerile provocate la sol de aceste rachete sunt extrem de limitate. Capacitatea lor de interceptare fără sprijin de la sol este iar limitată, deci nici avioanele din preajmă nu ar fi în mare pericol. Problema ar veni dacă sistemul rus ar interpreta greşit lansarea şi le-ar confunda cu rachete cu focos nuclear, dar asta înseamnă să subestimăm mult capacitatea părţii ruse de a diferenţia între două tipuri de proiectile complet diferite ca mărime şi tip, mai ales în contextul noului tratat START, ce le oferă ambelor părţi informaţii ample privind tipul şi locaţiile exacte ale armelor nucleare reale.

    Să rezumăm. Nu numai că este evident că sistemul, în forma lui actuală, nu poate fi o ameninţare reală pentru Rusia, dar acest lucru reiese din surse pe care experţii ruşi le cunosc probabil cu mult înaintea publicului larg. Şi atunci? De ce este avantajoasă această tergiversare la infinit?


    Ursul ignorat, ursul supărat

    Fără a intra în detaliile unei discuţii geo-politice modiale în care examinăm toate cauzele pentru tensiuni pe axa est-vest, este suficient să enumerăm câteva nume. Putem spune că Federaţia Rusă nu poate fi „prietenul de păturică” al NATO când între ei stau cazuri ca Georgia, Libia, Siria (şi la urma urmei politici radical diferite în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu şi Caucazul de Sud), exploatarea resurselor din Asia Centrală sau Iranul.Butonul apăsat de Hilarry Clinton a fost simbolic şi a fost simbolic greşit, iar atitudinile vechi de la Kremlin şi lipsa de încredere între cele două părţi nu au avut până acum un test real, un moment sau subiect care să rezolve vechile tensiuni, dincolo de necesara semnare a New Start. Cât despre scandalul Ana Chapman, el a venit ca o glumă proastă scoasă din filme şi mai proaste, confirmând însă temerile scepticilor: totul continuă ca „business as usual”.

    Aşadar, pentru un observator raţional, Rusia nu are de ce să nu comenteze. A fost informată şi invitată să participe la proiect, a zis chiar da, au şi lăudat planul Obama al scutului, dar după cum ştim, SUA a continuat oricum să pregătească terenul pentru planul său iniţial, baza de la Deveşelu fiind cel mai elocvent exemplu prin care nici americanii nu s-au dezis de obiceiurile vechi. Nu contează la urma urmei că scopul în sine al scutului şi limitele sale sunt cunoscute de către ruşi. Contează că au ocazia să pună presiune într-un loc. Poate iese ceva în altul.

    România şi UE sunt oarecum în afara acestei mari discuţii. NATO este oricum deziluzionat de UE în sine, iar locaţia bazei de la Deveşelu este avantajoasă pentru proiectul american în ideea în care ameninţarea vine din Iran. Este greu să enumerăm avantajele reale pentru noi – dincolo de mult prea evidenţii dolari americani investiţi în infrastructură şi servicii. Populaţia şi teritoriul României nu ar fi oricum vizate ca ţinte strategice mai importante decât obiectivele militare, deci nici pe Ahmadinejad nu ar fi o idee bună să îl supărăm în vreun fel.

    Este posibil să mai apară elemente care să clarifice problema – dar singura concluzie logică cu datele din acest moment despre declaraţiile agresive din ultima vreme este că ele sunt o falsă dezbatere. Un joc, într-un domeniul al iluziilor – diplomaţia. O ceaţă printre care rachetele, jucăriile preferate ale geostrategilor din toată lumea de mai bine de 50 de ani, aproape că nu se mai disting.

    Iar China (dacă tot vorbim de mari puteri şi jocuri geo-politice), China ce face? Bine, mulţumesc. Chiar foarte bine.

    Articol aparut pe Europuls.ro


    Categorii

    1. DIVERSE, Iran, Scutul antiracheta (Deveselu), SUA versus Rusia

    Etichete (taguri)

    , , , , , , , , , , , , ,

    Articolul urmator/anterior

    Comentarii

    3 Commentarii la “SCUTUL ANTIRACHETA: din nou despre iluzia ”celui mai mare grad de securitate”

    1. Pingback: SCUTUL DE LA DEVESELU A FOST INAUGURAT OFICIAL (Video). Triumfalism versus realism si singura intrebare care conteaza: LA CAT SE VA RIDICA NOTA DE PLATA? | Cuvântul Ortodox
    2. Pingback: SCUTUL DE LA DEVESELU – INAUGURAT SI OPERATIONAL. Such geopolitics, very diplomacy: Un inalt oficial american a confundat Bucurestiul cu Budapesta/ Reactia KREMLINULUI: scutul ar fi o “AMENINTARE LA ADRESA SECURITATII NATIONALE”/ Stratfo
    3. Pingback: Cum a definit PUTIN scutul de la Deveselu: “POTENTIAL NUCLEAR STRATEGIC AL SUA DESFASURAT LA PERIFERIE”/ Analist Jamestown Foundation: rusii cred ca SUA POT “DECAPITA” RUSIA atacand nuclear SOCHI si MOSCOVA din BAZELE SCUTULUI ANTI
    Formular comentarii

    * Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

    Carti

    Documentare