SPALAREA PICIOARELOR – TAINA JERTFEI SMERENIEI: “Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână! Iisus vă spală iarăşi cu propria Sa mână! Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge! Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!”/ MINUNEA CREDINTEI DIN JOIA MARE/ Grigore Lese si “toaca din cer” ca vestire a Invierii: “Parca incepea o noua lume”/ “IEPURASUL DE PASTI” – O INVENTIE JIGNITOARE

Cititi si:

• Doxologia:

Stareţul Putnei, la rânduiala spălării picioarelor: „Numai prin smerenie şi slujire putem iubi”

Obştea Mănăstirii Putna, cât şi numeroşi credincioşi din zona Bucovinei au retrăit ieri, cu emoţie şi în mod cu totul deosebit, gestul plin de smerenie al spălării picioarelor de către Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină. În cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare, arhim. Melchisedec Velnic, stareţul aşezării monahale putnene, a urmat exemplul Mântuitorului Hristos şi a spălat picioarele a 12 ieromonahi.

Urmând o veche tradiţie, în Joia cea Mare a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, la Mănăstirea Putna din judeţul Suceava, a avut loc tradiţionalul ritual al spălării picioarelor. Momentul rememorator a avut loc în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare, după rugăciunea Amvonului şi după ce majoritatea obştii monahale s-a împărtăşit cu Sfintele Taine.

Rânduiala spălării picioarelor din acest an s-a desfăşurat în pronaosul mănăstirii, cei doisprezece ieromonahi care i-au preînchipuit pe cei doisprezece ucenici ai Mântuitorului, cât şi stareţul mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, purtând veşminte de culoare roşie. Dintre cei 12 ieromonahi nu au lipsit portarul aşezării monahale, reprezentând pe cel care primeşte pe fiecare credincios, şi iconomul mănăstirii, care l-a preînchipuit pe Sfântul Apostol Petru.

Slujba a debutat cu binecuvântarea apei, după care, în timpul citirii Evangheliei şi în acelaşi timp cu textele evanghelice care aminteau de spălarea picioarelor Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul Hristos, părintele stareţ s-a dezbrăcat de felon, a turnat apa într-un vas, s-a încins cu un ştergar şi a spălat şi a sărutat picioarele celor 12 ieromonahi. Rânduiala spălării picioarelor s-a terminat prin rostirea unei rugăciuni deosebite prin care s-a cerut ca Dumnezeu să spele întinăciunea păcatelor, după care mulţimea de credincioşi a fost stropită cu apa sfinţită din vas.

„Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împărăţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu”

După săvârşirea rânduielii şi după otpustul Liturghiei, a urmat cuvântul de învăţătură al părintelui stareţ, care a vorbit despre puterea duhovnicească a smereniei şi a iertării:

„Hristos, Mântuitorul nostru, S-a smerit ca să ne iubească, S-a smerit ca şi noi să înţelegem că numai prin smerenie şi slujire putem iubi. De aceea, iubiţi credincioşi, aflându-ne în această zi aleasă, Joia cea Mare, trebuie să ştim că Hristos ne-a lăsat ce avea mai de preţ, comoara cea mare, despre care El a spus că cine o găseşte acela nu o mai lasă şi se ţine de ea întotdeauna – Sfânta Împărtăşanie, Taina Tainelor, pentru că ne-a iubit şi ne-a preţuit. Nu poţi să iubeşti şi nu poţi să preţuieşti pe cel de lângă tine atât timp cât tu nu faci ceva pentru el. Noi, în viaţa duhovnicească avem un altfel de canon: când cineva mărturiseşte şi spune că îl urăşte cineva sau că nu-l poate iubi pe aproapele, sau că simte că are ceva împotriva lui, canonul nu este altul decât rugăciunea pentru respectiva persoană. Aşa spun părinţii duhovniceşti: să te rogi pentru acela pe care îl simţi că are ceva împotriva ta. Are mitropolitul Antonie de Suroj un cuvânt extraordinar despre iertare, care sună în felul următor: «Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împărăţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!»”.

Ritualul spălării picioarelor în Sfânta şi Marea Joi, despre care există menţiuni încă din veacul al VI-lea, se practică în special în mănăstiri şi în catedrale, dar şi în parohii şi reprezintă reconstituirea momentului spălării picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul Hristos, la Cina cea de Taină.

Ștergarul

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul… fără vină…
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
— Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân…
— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
— Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşază iar Iisus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
… Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
— Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
— Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Iisus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână!
Iisus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

*

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

(Costache Ioanid)

Împăcarea-i viață nouă

Cu sufletul spre Domnul am strigat:

„Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete”.

Mă ține lutul meu, de lut legat,

Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.

Spre Tine merge dorul meu întreg,

La Tine-mi este orișice dorire.  

Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,

Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.

Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,

Mi-s mâinile și tălpile o rană.

Din coastă sânge-mi picură mereu,

În drumul de păcat și de prihană.

Primește-mi, Bune, sufletul stingher,

Gătește-mi Însuți locul de hodină,

Mă lasă astăzi să mă înalț la cer,

Dezleagă-mă de haina mea de tină”.

Și glasul Domnului grăi răspuns:

„Durerea ta mă sfâșie de milă,

Când plânsul tău la Mine a pătruns,

Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.

Ridică-n slavă ochii tăi uimiți

Și-Mi vezi durerea spinilor pe frunte;

Privește-n ochii Mei de plâns topiți

Și-n palme vezi-Mi chinurile crunte.

Eu n-am cerut atunci să vin în sus,

Deși Părintele Ceresc mi-e Tată;

Din cupă am sorbit amar nespus,

Și cupa Mea e-n veci nedeșertată.

Dar rana ta mă doare mai cumplit,

Pe cruce-am sângerat și pentru tine!

Te-am cunoscut din veci și te-am iubit,

Și-i grea povara dragostei depline”.

Și-am îngânat, cu duhul umilit:

„Primește-mă-n iubirea Ta cerească,

Și lasă Doamne-n lutul istovit,

Dureri și răni în sânge să-nflorească”.

(„Împăcare”, Zorica Lațcu)

Rugă-n taina șoaptelor nespuse

Doamne, tinde-Ţi patrafirul

peste faţa mea de lut,

sufletu-mi neghiob şi slut

să-l albeşti cu tibişirul,

când amurgu-şi toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osânda e păcat;

eu să stau pe-un colţ plecat,

şi să-mi scriu povara vinii,

pe când Tu, la vremea Cinii,

să-mi şopteşti că m-ai iertat.

Aciuiaţi pe-o vatră nouă

vom purcede spre nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumină-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două:

Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.

Şi-ncălţându-Te-n sandale,

să porneşti pe drum stelar,

într-al slovelor chenar

eu opri-Te-voi din cale

şi-n minunea vrerii Tale

Te-oi sorbi dintr-un pahar. 

(„Confessio”, Bartolomeu Valeriu Anania)

Tăcând

Și teolog de m-aș numi

Și să-L mărturisesc de-aș vrea

Nimic nu pot făr’a-L trăi

Nimic de nu fac voia Sa.

Căci cel ce vrea să cuvânteze

De Cel ce este necuprins

Cum poate să-și imagineze

Că arde când e focul stins?

Și cum să spun’a Sa căldură

De Duhul Sfânt că-I este dată

Când are inima de piatră

Iar mintea-n gânduri încurcată.

Mai bine e de luat aminte:

Cuvântu-I viu și lucrător

Știind că litera ucide

TĂCÂND nu ești ucigător.

Milostenia şi credinţa lui Leonidas – Viața părintelui Haralambie Dionisiatul (6)

Printre alte multe virtuţi, acest tânăr era împodobit cu marea virtute a milosteniei.

Voi lăsa la o parte toate celelalte fapte bune pe care le făcea în fiecare zi săracilor, bisericilor, sfinte lor mănăstiri, orfelinatelor, azilelor de bătrâni şi voi da numai un exemplu de jertfă făcută de el.

Era Marea Joi şi se apropiau Paștile, iar Leonidas nu avea în casă nici măcar un pumn de făină. Soţia lui voind să pregătească cele pentru Paşti, a văzut că nu mai este făină şi l-a înştiinţat pe Leonidas. Atunci acela s-a dus în grabă şi a împrumutat zece ocale de făină.

După ce s-a întors bucuros cu făina, iată că peste puţin a bătut cineva la uşă. Era un sărac care cerea puţină făină. Atunci Leonidas, fără să mai stea pe gânduri, i-a spus soţiei sale:

– Despina, dă săracului jumătate din făină.

– Dacă am avea, i-am da cu bucurie, a spus Despi­na. Dar aceasta nu ne ajunge nici nouă. Atunci Leonidas i-a spus din nou:

– Dă-i jumătate şi nădăjduiesc în Dumnezeu că nu vom răbda de foame.

Aşa s-a şi făcut. Din aceasta se poate vedea marea lui milostivire faţă de săraci, precum şi neclintita lui credinţă în Dumnezeu.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 24-25)

 ***

• DCNEWS: George Istodor: Iepurașul, o sărbătoare păgână. Sfidează, jignește intelectul omului și inima lui

Părintele profesor doctor George Istodor a explicat, la DCNEWS LIVE, de ce iepurașul este o sărbătoare păgână. 

“Iepurașul este la fel ca Valentine’s Day și Halloween, o invenție venită din Occident care nu doar sfidează, dar jignește și intelectul omului, dar și inima lui și sentimentele lui religioase. Iepurașul este o invenție cu un caracter pronunțat comercial clar, care să știți că are corespondent în păgânism. Animalele, în general, erau un semn al renașterii naturii într-o viziune tabuistă, în care totul era sacralizat, dar la un nivel de-o energie panteistă și atunci, primăvara erau multe sărbători de renaștere a naturii și în cadrul acestor sărbători păgâne și iepurele avea un rol. El a fost reluat, reambalat într-un ambalaj strict comercial și, din păcate, cel mai grav, este oferit ca alternativă la sărbătoarea pascală. Noi la Sfintele Paști sărbătorim învierea lui Hristos”, a spus părintele profesor doctor George Istodor, la DC NEWS LIVE.

• Ziarul Lumina:

De vorbă cu muzicianul Grigore Leşe. De Paşti „se aude toaca din cer“

Ne aflăm pe cele din urmă trepte ale urcuşului duhovnicesc spre măritul praznic al Învierii Domnului. Postul Mare s-a încheiat, suntem în Săptămâna Sfintelor Pătimiri şi căutăm paradigme care să ne ajute în pregătirea pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos Cel înviat. Maramureşul istoric reprezintă un loc ales al ţării noastre unde tradiţiile româneşti şi ortodoxe deopotrivă încă se mai păstrează cu sfinţenie. Unul dintre cei mai de seamă „ambasadori“ ai acestor plaiuri în lumea întreagă, maestrul Grigore Leşe, ne vorbeşte despre primenirea autentică pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti.

Stimate domnule Grigore Leşe, ce amintiri purtaţi în suflet despre pregătirea pentru praznicul Învierii Domnului în copilăria trăită în Ţara Lăpuşului?

Tata ţinea ca de Paşti să fim întotdeauna cu toţii acasă, împreună, în jurul mesei, frumos îmbrăcaţi. Totul începea pe la orele 3:00 ale dimineţii, când ne întorceam de la biserică, iar tata urma să conducă întreg ceremonialul zilei. Începând cu bătrânii, treceam pe rând pragul casei presărat cu fân. „Adevărat a înviat!“, îi răspundeam tatei, care intrase deja înăuntru pentru a ne întâmpina cu salutul vestitor „Hristos a înviat!“. Pe masă erau pahare curate pentru fiecare şi un vas mic din sticlă – canceu i se zice pe la noi -, în care era pasca sfinţită, adusă de la biserică. Mai erau ouă roşii, caş şi slănină, toate neîncepute. Tata mergea în grădină, rupea o crenguţă de prun şi făcea din ea furcuţă nouă cu care să luăm, pe rând, paştile. Făceam apoi o rugăciune de mulţumire şi ne aşezam la masă. Ciocneam ouă roşii şi câte un pahar de vin, zicând din nou „Hristos a înviat!“. Era semnul biruinţei asupra morţii. Apoi gustam din cele ce erau pe masă. Nu se deschidea radioul ori televizorul, nu se asculta nimic, nu se cânta, nu se dănţuia, nici măcar nu vorbeam cu glas tare, nu strigam unii la alţii în ziua de Paşti.

După masă, ne odihneam ori ieşeam la plimbare, „la vedere“ cum se spunea, adică mergeam la rudele apropiate, doar ca să ne salutăm şi să ciocnim ouă roşii. Mama dădea „paşti“ şi animalelor, apoi le stropea cu agheasmă, să fie şi ele sfinţite. Toate semnele sărbătorii, ale Învierii, erau întocmai, la locul lor. Parcă începea o nouă lume.

Eu eram tare bucuros când bătrânul meu Grigore venea de la mesele de Moşi, din Duminica Paştelui. La noi se pomenesc morţii în tot Postul Mare, iar în ziua de Paşti fiecare familie întindea ofrandele rituale, pomenile, pe mesele de piatră aflate în curtea bisericii, fiecare pe lespedea ei. Când venea bătrânul Grigore de la Masa de Moşi, avea buzunarele pline cu ouă înroşite, prescuri, pupi (colăcei), plăcinte… Alergam dinaintea porţii când îl vedeam că vine. Mă lua în braţe şi mă arunca în sus, „hooopa, dragul moşului!“. Îmi plăcea de totuâ totului, dar ochii-mi erau ţintă la buzunarele burduşite ale căputului străbunicului Grigore. Când mă lăsa jos, mă prindeam de buzunarele pline cu bunătăţi, iar moşul mi le scotea pe rând, una câte una. De sărbători, uşile şi porţile stăteau deschise, fiecare avea masa pusă pentru oricine trecea pragul.

Zona Maramureşului s-a impus în mentalitatea colectivă drept loc în care se păstrează aproape cu sfinţenie tradiţiile autentice româneşti. Cum petreceaţi Ziua Învierii în Maramureş? Se mai regăsesc aceste obiceiuri astăzi, după câteva decenii?

Zilele acelea… demult nu le mai găsesc. De aceea, atunci când se desprimăvărează, tot îmi vine a umbla şi, mai ales, a mă-ntoarce acasă, în Stoicenii Lăpuşului. Cu greu mă stăpânesc să nu plec aşa, pe negândite, să fug de Bucureşti, de lume şi de mine. Să merg la copacii mei, la grădina mea, la oameni curaţi şi cu frica lui Dumnezeu, care trăiesc în armonie cu tot ce îi înconjoară şi au măsură în toate. Să merg la bisericuţa veche din deal cu jilţul împărătesc cioplit de bunicul meu, iar de acolo să mă uit în jos, către sat, să văd oamenii umblând ca nişte furnici, să le aud vorbele, ca un murmur, ca un freamăt, cum se amestecă şi cum se desluşesc. Şi să vină Paştele, şi să nu pot fi mai fericit de atât!

Cum se pregăteşte Grigore Leşe pentru Sfintele Paşti? Aveţi un loc deosebit în care vă doriţi să fiţi la această sărbătoare?

Anul acesta rămân în Bucureşti. Dar asta nu înseamnă că nu împlinesc rânduiala sărbătorii. Pentru ţăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viaţă, iar spargerea cojii, eliberarea pentru o nouă fiinţare. Ciocnirea rituală a ouălor vopsite înseamnă biruinţa prin înviere, biruinţa vieţii asupra morţii, a adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Odinioară, în prima zi a sărbătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Iisus în iad şi deschiderea porţilor raiului. În cea de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi ouăle se ciocneau numai cu „dosul“. Prin aceste gesturi rituale, Învierea Mântuitorului devine şi învierea noastră.

Sunteţi un artist dăruit, care interpretează, dar mai ales cercetează folclorul românesc la origine, la izvoare. Cum doineşte românul Patimile şi Învierea Fiului lui Dumnezeu?

Bătând toaca. Se spune că de Paşti este singurul moment din an când „se aude toaca din cer“. Dumnezeu a vrut să piară pământul şi i-a spus lui Noe să facă o corabie. Şi Noe a făcut o corabie în formă de cruce, iar după ce a terminat-o a spus: „Doamne, cum să adun eu toate vieţuitoarele?“. Şi atunci Dumnezeu i-a răspuns aşa: „Iei o scândură şi un ciocan şi la acest sunet va veni câte o pereche din toate vieţuitoarele“. Şi au venit şi s-au aşezat la locul lor cu înţelepciunea de la Dumnezeu dată. S-a coborât Iisus Hristos la talpa iadului şi a zis: „Luaţi o scândură şi bateţi cu un ciocan ca să audă toţi din iad care au crezut în Dumnezeu şi să iasă la Înviere“. Pe urmă a zis: „Luaţi şi bateţi cu două ciocane, ca să audă şi cei de la talpa iadului şi să iasă toţi la Înviere“. Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Cine bate toaca se împacă cu sine, cu lumea şi simte cum se apropie de Dumnezeu. Toaca face legătura între cer şi pământ, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, între ceea ce se cunoaşte şi ceea ce nu se cunoaşte. Glasul de toacă este cel al înnoirii, al reînvierii şi al nemuririi. Toaca îndepărtează diavolul, alungă ispitele, purifică locul în care sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu.

Toaca este un simbol al crucificării Mântuitorului. Poartă însemnele jertfei încifrate în semnul crucii, deoarece prin răstignirea lui Iisus pe Cruce aceasta a devenit Altarul jertfei pentru ispăşirea păcatului şi mijlocul de răscumpărare şi împăcare a omului cu Dumnezeu. Semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Toaca vesteşte Învierea lui Hristos. Iar Învierea Mântuitorului înseamnă înfrângerea diavolului şi triumful Luminii. Prin Învierea lui Hristos oamenii descoperă puterea de a învinge răul. Este o taină, o sărbătoare şi o prăznuire care se săvârşeşte spre mântuirea omenirii.

Pentru Sfanta si Marea Joi, va mai recomandam: