TIMIDITATE SI SMERENIE – raspunsuri duhovnicesti si psihologice

7-09-2013 31 minute Sublinieri

shutterstock-41818498

  • Doxologia:

Timiditatea: cauze duhovnicești și psihologice

Auzim adesea în în jurul nostru: „El/ea este timid (ă)” sau chiar noi ne caracterizăm astfel, fie în totalitate, fie doar în unele momente din viața noastră. Ce este totuși timiditatea? Care sunt cauzele ei psihologice, duhovnicești și sufletești? Cum pot părinții să intervină atunci când observă la copiii lor o astfel de tendință? Ce caracteristici ale societății pot accentua sau chiar declanșa timiditatea? Cum ar trebui să se raporteze creștinul la acest mod de a fi? La aceste întrebări am găsit răspunsul cu ajutorul a trei duhovnici: arhim. Nichifor Horia, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, protos. David Roșca și protos. Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna, dar și a doi psihologi școlari: Roxana Dumitru de la Școala „Ion Simionescu” și Liliana Anton de la Școala gimnazială „D. D. Pătrășcanu” din Iași.

Psihologia a dat numeroase definiții timidității. Ce are de spus teologia ortodoxă cu privire la acest subiect?

timiditate-si-incredere-in-sine-264x300Protos. David Roşca consideră că am putea defini timiditatea ca o fiică a fricii, mai exact, ca o stare sufletească afectivă compusă din ceea ce Sfântul Ioan Damaschin a definit a fi ezitarea, sfiala şi ruşinea.

Deci, timiditatea are aceste trei ingrediente: ezitarea, ca nu cumva să fie ceva greşit în ceea ce vrem să întreprindem; sfiala, ca nu cumva să primim vreo dojană; ruşinea, ca nu cumva să ajungem de râsul celorlalţi şi să fim dezonoraţi”.

Timiditatea nu are ca sursă ceva păcătos sau pătimaş, pentru că ezitarea, sfiala şi ruşinea nu sunt nişte stări prin sine păcătoase sau pătimaşe. Însă, dacă starea de timiditate depăşeşte anumite limite şi intensităţi, ea poate fi o fiică a laşităţii, a nebărbăţiei, a fugii de responsabilitatea propriilor alegeri şi fapte. Doar în cazul acesta se poate spune că da, este păcătoasă, deoarece şi cauza ei este păcătoasă.

Timidul poate să aibă o dreaptă smerenie și o prețuire a celorlalți

Arhim. Nichifor Horia consideră că timiditatea ar putea fi înțeleasă teologic ca o neîndrăzneală în sens bun, foarte apreciată de Sfinții Părinți. În acest caz, omul, fără să aibă o nesiguranță, poate avea o dreaptă smerenie, o prețuire, o cinstire a celorlalți, o dreaptă așezare, care-l face să nu-i jignească pe ceilalți nici măcar cu o privire, deci opusul disprețului, al obrăzniciei.

Totuși, de multe ori timiditatea, așa cum o înțelegem noi, are și un mic aspect peiorativ, al unei neîndrăzneli care vine din niște complexe de inferioritate de care nu suntem atât noi vinovați, cât pot fi părinții, școala, profesorii, toți ceilalți. Ea poate avea și aspectul unei nesiguranțe, al unei expectative până când omul începe să cunoască ce se întâmplă în jur, după care își va stabili niște raporturi firești, acestea însemnând nu atât obrăznicie sau dispreț, ci îndrăzneală atunci când trebuie, pentru că timiditatea poate însemna și frica de a întreprinde orice, frica de a greși”, apreciază părintele.

Frica este și un rod al imaginației care deformează realitatea, prezentând acțiunea pe care persoana timidă o are de îndeplinit ca fiind foarte grea, plină de primejdie sau cu totul imposibilă. O altă cauză duhovnicească este neștiința lucrurilor așa cum le-a creat Dumnezeu sau o cunoaștere eronată a acestora. Protos. Dosoftei Dijmărescu afirmă că timiditatea are drept sursă și slava deșartă, teama de a nu părea prost în ochii altora, teama că dacă cumva spui ceva, n-o să fii apreciat.

Copilul se raportează la mamă și la tată ca la niște repere

Potrivit psihologilor, la baza timidității stă frica de eșec, de a nu dezamăgi, de a nu se ridica la standardele așteptate, frica de a fi evaluat negativ. Frica este aceea care reține persoana să întreprindă o acțiune. E vorba și de modul în care timidul percepe relațiile.

„Câteodată și părinții îmi spun despre copilul lor: <<încerc să vorbesc cu el, să-l întreb una, alta. Se închide, e rezervat, nu-mi răspunde. Nu știu cum să comunic cu el>>. Acest concept de comunicare, de relaționare apare foarte des în problematica timidității”, e de părere Roxana Dumitru, psiholog școlar.

Timiditatea e încurajată și de forțe exterioare, precum condițiile de interacțiune din familie, de la școală, de la locul de muncă. Iată un exemplu relatat de arhim. Nichifor Horia ce ilustrează perfect această practică întâlnită, din păcate, în unele familii:

Să presupunem că am o fetiță, care e un copil absolut normal, iar eu, de mică, îi spun: Ești o proastă, ești o urâtă! Cine se uită la tine? Habar n-ai, nu știi să deschizi gura. Copilul respectiv, și la școală, și peste tot, va avea această timiditate, va merge cu această frică, neîncredere. I s-a spus permanent de către mama că e proastă. Chiar dacă la școală e valorizată sau e prețuită, îi va trebui mult timp și un mare efort să depășească niște blocaje, și ea le poate depăși după ce trece prin revoltă, prin ură, furie. Când trece și înțelege, se pot declanșa niște mecanisme protective care vor s-o scuze pe mamă. Ea vrea s-o ierte, dar n-o iartă adânc și atunci nu-și trăiește furia până la capăt. În măsura în care lucrurile acestea nu sunt vindecate în ea, acele cuvinte spuse de mama vor mai avea putere, fiindcă la început, copilul se raportează la mamă și la tată ca la niște repere și ia tot ce îi spun aceștia drept adevăruri fundamentale.

Când mi-a fost mai greu, mama nu a fost lângă mine

Psihologul școlar Liliana Anton subliniază că într-un procent de 30%, timiditatea ține și de cauze exterioare.copil-plange-2

E foarte important să ai o relație bună cu mama, cu tata, să te simți bine în familie, să ți se acorde atenție, pentru că în lipsa acestora apare timiditatea. Se poate spune și astfel: nu am curaj pentru că nu am avut în familie susținerea, îndemnul necesar de a depăși anumite momente din viață. Când mi-a fost mai greu, mama nu a fost lângă mine. Avem tot mai mulți copii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate și ei simt că în toată această luptă a vieții sunt singuri, apreciază dânsa.

Psihologii intervievați au afirmat că aproximativ un sfert din copiii care le solicită ajutorul prezintă timiditate. De fapt părinții sau profesorii sunt cei care îi sesizează.

Lipsa afectivității se numără printre cauzele apariției timidității. Părinții nu conștientizează că cea mai importantă investiție într-un copil este partea emoțională, nu cea materială.

„Eu cred că foarte mulți copii se realizează fără partea aceasta materială mult mai bine decât cei cărora li se oferă tot ce-și doresc și duc lipsă de partea emoțională. Un copil care se trezește având totul de-a gata nu întâmpină niciun obstacol și nu are nicio dorință”, subliniază Liliana Anton, psiholog școlar.

Cum ați reacționa dacă ați ați auzi un elev de clasa a VIII-a cu o situație foarte slabă la învățătură întrebând-o pe dirigintă: <<Doamna, dar de ce trebuie să învăț eu?/ Dar nu vrei să termini opt clase?/ N-am nevoie de opt clase. / Dar ce vei face tu mai departe, cum vezi tu viitorul tău?/ Doamna, mama are două vile și patru mașini, așadar ce folos să învăț eu, pentru că eu am deja aceste lucruri?>> Copilul nu conștietizează că doar ca să întreții acele case, acele mașini trebuie să învețe, să știe să muncească, pentru că și ele se deterioriază în timp.

„Ne punem copiii în permanență în fața unor competiții”

Anumite caracteristici ale societății și culturii în care trăim pot accentua sau chiar declanșa timiditatea. Protos. David Roşca de la Mănăstirea Putna pune pe primul loc proasta educaţie, atât cea din familie, cât şi cea de la şcoală, iar mai apoi impactul negativ al mass-media, care trezeşte şi hrăneşte înclinaţiile păcătoase.

Despre competitivitate, o altă tendință a societății de azi, ne vorbește psihologul școlar Roxana Dumitru:

61374012Ne punem copiii în permanență și chiar de mici în fața unor competiții, îi punem să se lupte pentru a obține valorizare, încurajare, laude. În învățământul românesc se dorește să fii bun la toate și se creează competiții privind notele, să fiu mai bun decât X. Părinții, la fel, întreabă acasă: tu ai luat 8, dar X cât a luat? A, a luat 10? Înseamnă că el poate, dar tu de ce nu poți? Și tot așa. Nu se merge pe ideea că fiecare persoană are niște înclinații, niște aptitudini pe care să le dezvolte la maximum și să fie îndrumată către un anumit domeniu. Un copil poate să fie foarte bun la desen, dar nu-l apreciază nimeni pentru că acasă părintele va spune că toată lumea este bună la desen și toată lumea ia 10, deși lucrurile nu stau chiar așa”.

Psihologul școlar Liliana Anton accentuează aceeași tendință:

În societatea noastră, unde concurența pe toate planurile – de a fi cel mai grozav, de a câștiga banii cât mai ușor – este pe primul loc, timizii nu sunt văzuți bine deloc. Timiditatea lor e uneori confundată cu alte aspecte negative, când în spatele acestora s-ar putea să fie niște oameni bine pregătiți, cu studii, care însă nu reușesc să se pună în valoare, să arate ceea ce știu foarte bine”.

Lipsa de dăruire pentru celălalt, o cauză a timidității

Bernardo Carducci, un cercetător al domeniului spune că și preferința pentru comunicarea pe internet alterează relații interumane de zi cu zi, cu consecințe negative pentru timizi. Philip Zimbardo, un alt specialist consideră că o persoană poate deveni timidă nu din cauza deficiențelor sau temerii de a fi respinsă, ci pentru că nu învață la timp abilitățile sociale de bază și nu interacționează cu alte persoane.

Iată ce mai poate declanșa timiditatea:

Lipsa de dragoste, egocentrismul, lipsa de dăruire pentru celălalt, acestea-i fac pe oameni să nu aibă curaj. E clar, dacă ai un timid prin preajmă sau printre persoanele apropiate, mereu trebuie să-l iei de mână și să-l tragi afară din carapacea lui, să-l încurajezi”, consideră protos. Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna.

În relațiile cu ceilalți, timidul se situează în ipostaza copilului neîndemânatic, nepregătit, iar în relațiile cu sine îmbracă haina părintelui autoritar, necruțător. Iată care sunt cele mai frecvente idei ale lui în raport cu ceilalți:Dacă sunt respins, nu mai comunic.”/ Nu sunt suficient de bun pentru a-mi exprima punctul de vedere.”/ „Tăcerea e de aur.” /„Eu oricum nu contez.”/„Am să spun o prostie.”/„Chiar dacă spun o glumă, cei din jur râd de mine, nu de gluma mea”.

În tot ceea ce face, timidul tinde spre perfecțiune și se străduiește foarte mult. Scrupulozitatea este o caracteristică a muncii sale. Modestia sa, rezultată adesea din conștientizarea faptului că oricând poate greși, și sensibilitatea lui îl fac apreciat în anturaj, dar și în relațiile de la locul de muncă.

„Dacă-i iubești pe oameni, te cheamă inima către ei”

Mai există o caracteristică, prezentă nu doar la timizi: frica de oameni. Cum o putem depăși?timiditate

Frica de oameni dispare atunci când începi să-i iubești. Iubirea și rugăciunea pentru ceilalți, compătimirea lor creează deja o legătură duhovnicească cu ei. Și atunci când ai această legătură duhovnicească creată, e mai ușor o umpli cu elemente concrete în viața de zi cu zi. Dacă-i iubești pe oameni, te cheamă inima către ei și nu vei rezista să nu-ți exprimi iubirea în fapte concrete. Și astfel crește comuniunea, apropierea față de ceilalți”, afirmă protos. Dosoftei Dijmărescu.

Protos. David Roșca consideră că există şi o frică de oameni bună ce ne ajută, în cazul în care nu mai avem în noi frică de Dumnezeu, să ne abţinem de la anumite fapte păcătoase, măcar de ochii oamenilor. Însă, în măsura în care cineva este stăpânit de timiditatea cea rea, în aceeaşi măsură este stăpânit şi de o frică de oameni negativă şi paralizantă. Atunci, cel în cauză trebuie să-şi oţelească voinţa şi să se silească din toate puterile să-şi depăşească această stare.

Când observă că timiditatea este doar starea nevinovată a celor trei ingrediente – ezitarea, sfiala şi ruşinea, omul nu are de ce să-şi facă probleme de conştiinţă. Când aceste trei ingrediente rămân în limitele cuminţeniei, dau sufletului o anumită gingăşie, pe care el trebuie să o păzească. Însă, când observă că timiditatea ia forme păcătoase, atunci trebuie să se lupte cu păcatul şi patimile din care provine: nebărbăţia, laşitatea şi fuga de responsabilitate.

„Doamne, ajută-mă să nu fiu copleșit de ceva sau de cineva”

Potrivit protos. David Roșca, creştinul n-ar trebui să-şi facă din timiditate o ţintă, nici să-și pună problema cum să şi-o convertească sau să şi-o reorienteze. Ţinta creştinului este să împlinească cuvântul lui Hristos, care a spus: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Luca 10, 27). Dacă creştinul se luptă să împlinească acest cuvânt, atunci el dobândeşte o gingăşie sufletească extraordinară.

copil_rugaciune_53641400-430x243Creștinul trebuie să vadă ce deficiențe îi aduce timiditatea, cum o poate rezolva și ce pierde prin ea, unde nu este el ca fire întreagă. Doamne, ajută-mă să nu fiu copleșit de ceva sau de cineva – așa să se roage timidul și va reuși. Atunci când vede că se declanșează manifestările specifice lui, să se silească să nu acționeze potrivit lor, pur și simplu. Să nu le ia ca un criteriu”, evidențiază protos. Dosoftei Dijmărescu.

„Când vindecarea este una autentică, și relațiile vor fi mai bogate”

Părintele Arsenie Boca spunea că taina artei de a se putea conduce cineva pe sine însuși constă în a se cunoaște, a-și ști scăderile: din lene, cele constituționale, cele din negrijă, cele din superficialitate, cele din patimi și să se lupte stăruitor împotriva lor. Dacă cineva nu își dă seama de ceea ce este, nu va înțelege nici trebuința de a se corija, de a se îmbunătăți ca fire.

Cu cât suntem mai vindecați, cu atât ne deschidem mai ușor spre alte relații; altfel avem tot felul de frici mascate, cosmetizate. Noi știm că nu e bine să fim timizi și ne cosmetizăm timiditatea, încercăm să ne apărăm, trecem la atac. Sunt multe scheme pe care le facem conștient sau subconștient. Dar pe măsură ce vindecarea este una autentică, și relațiile vor fi mai bogate, nu ne vom încurca în fel de fel de blocaje, în fel de fel de furii care probabil retrăiesc lucruri nespuse în cuvinte în copilărie, suferințe, dureri, complexe, care se reiterează de fiecare dată, concluzionează arhim. Nichifor Horia, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.

Smerenia, un mare potențial al timidității

Timiditatea nu e nici pe departe o povară sau un dat cu care ne naștem și cu care nu putem face nimic. Vă invit să depășim simțul comun și să cercetăm mai adânc acest mod de a fi, descoperind aspectele pozitive ale timidității, dar și soluțiile duhovnicești și psihologice ale părților ei negative. Ne-au ajutat în acest demers arhim. Nichifor Horia, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, protos. David Roșca, protos. Dosoftei Dijmărescu și protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna, dar și psihologii școlari Roxana Dumitru de la Școala „Ion Simionescu” și Liliana Anton de la Școala gimnazială „D. D. Pătrășcanu” din Iași.

O maturitate afectivă și o empatie mai ridicată

La ce sunt buni timizii? Ei au capacitatea de a gândi mai profund, mai elaborat și pornind decopil_timid_scoala la faptul că au întâmpinat dificultăți, ei pot să-și dezvolte o maturitate afectivă și o empatie mai ridicată în raport cu persoanele care se confruntă cu probleme. Totodată, ei au un univers interior mult mai bogat decât persoanele extroverte. Obișnuiesc să-și pună foarte multe întrebări despre ceea ce se întâmplă cu ei, dar și cu ceilalți, și au șansa de a fi mult mai profunzi. Oamenii sociabili oferă foarte mult în exterior, dar petrec mult mai puțin timp stând de vorbă cu ei înșiși pentru că sunt preocupați să împărtășească celorlalți, sunt într-o permanentă semi-agitație. Timidul, în schimb, poate să confere senzația aceea de calm, de echilibru.

Potrivit protos. David Roșca, timiditatea cea bună îl poate predispune pe om spre anumite calităţi sufleteşti, cum ar fi gingăşia, buna cuviinţă, negrăbnicia, cuminţenia şi calmitatea.

Acestea, însă, sunt foarte volatile în sufletul timidului şi pot dispărea la orice adiere de vânt. De aceea, ele trebuie întărite printr-o viaţă creştinească autentică şi care să maturizeze persoana în cauză, astfel încât să nu fie doar nişte reacţii la nivel psihologic, ci virtuţi creştineşti asumate în chip duhovnicesc, din dragoste faţă de Dumnezeu”.

Timizii pot deveni artiști desăvârșiți

Primind ajutor de la un psiholog, timizii încep să conștientizeze că și ei sunt buni, și ei sunt capabili, și ei au multe, multe calități la care nu s-au gândit. Acel copil care e mai timid are mai multă bună-cuviință și o prezență mai agreabilă, mai plăcută, mai reținută. Nu e un copil care provoacă probleme. El poate fi și mai religios, poate să aibă niște idealuri, e de părere Liliana Anton, psiholog școlar.

Persoanele timide pot să descopere la un moment dat că sunt foarte valoroase într-un anumit domeniu. De exemplu, desenează, scriu, modelează sau sculptează extraordinar și astfel își arată emoțiile pe nu reușeșc să și le exprime pe cale verbală – într-un mod artistic, cu sens, care le fac să se simtă deosebite și chiar să fie deosebite.

Protos. Dosoftei Dijmărescu consideră că aceste persoane pot să aibă o mai mare șansă de a fi așezate sufletește, de a nu fi obraznice, impertinente, de a nu greși față de ceilalți fiindcă nu se reped, nu se aruncă în lucruri, nu acționează grabnic. Sfinția sa atenționează că ei pot avea totodată și o încăpățânare în timiditatea aceasta a lor, manifestată prin bizuirea pe sine, când spun: Așa-s de neputincios încât nu pot să fac lucrul acesta.

Ei nu se gândesc că Hristos îi poate ajuta să facă lucrul respectiv. Se închid în ei, cred neputințele lor, cred că aceasta este tot. Niciodată asta nu-i tot; mai este și ceva dincolo de noi”.

Timizii optimiști versus timizii pesimiști

Timizii au percepții diferite în ceea ce privește timiditatea lor. Ei pot fi optimiști sau pesimiști. Optimiștii au tendința de a-și minimaliza acest mod de a fi și de a se apropia activ de situațiile sociale, chiar dacă acest lucru presupune un efort considerabil. Caută feedback-uri pozitive la ceilalți, le acceplonely-15819tă și astfel lucrează cu sine. Pesimiștii, în schimb, au convingerea că nu pot să-și diminueze timiditatea. Se retrag din relațiile sociale, în ciuda unor intense sentimente de singurătate. Ei caută cu încăpățânare confirmarea părerilor negative despre ei înșiși.

Omul, în general, nu se poate susține singur; în rădăcina ființei lui sunt și ceilalți. Dacă atitudinea pe care o va lua față de ei nu va fi cea justă, ci va fi greșită, așa vor începe toate necazurile lui. Pentru ca cineva să ia o atitudine corectă față de ceilalți oameni, trebuie să ia o atitudine corectă și față de Dumnezeu și poate face aceasta doar prin iubire adevărată.

Timiditatea are nevoie și de soluții pentru aspectele ei negative. În momentul în care sunt puși în fața unor situații tensionate, timizii au tendința de a se retrage pentru că astfel ei se simt mai bine, sunt mai relaxați; dar această practică nu face altceva decât să le întărească acest mod de a fi. De aceea, e bine să-și dezvolte anumite abilități de comunicare, să poată relaționa cu cei de-o vârstă cu ei și în raport cu autoritatea.

Bernardo Carducci, un cercetător al domeniului, scrie că 12% dintre timizii pe care i-a chestionat apelează la ceea ce el numește „extroversia lichidă” (alcool sau droguri) pentru a se descurca cu timidatea lor. Li se pare că acest lucru le dă curaj. Totodată, în studii separate, el a descoperit că o proporție semnificativă a dependenților de alcool fac parte din populația care se declară timidă.

Timiditatea este învelită în mai multe probleme, întotdeauna

Psihologii școlari ne spun că nu există o terapie comună sau o soluție salvatoare, ci în funcție de elev, se personalizează un plan. Pentru anumiți copii, soluția poate fi integrarea în grupuri de suport în care ei relaționează și învață tehnici de comunicare sau tehnici de negocierea conflictelor. Toate acestea au ca scop creșterea încrederii în sine, conștientizarea faptului că fiecare dintre noi avem nu doar defecte, ci și calități, fiindcă fiecare persoană este unică și valoroasă.

Discutăm problema în sine, o luăm de la început și desfacem firul în patru. Copilul, la un moment dat, se luminează, vede cauza timidității; acolo trebuie să ajungem pentru a putea lucra. Sunt jocuri de rol, în cadrul consilierii de grup. Avem și un interviu pe care îl aplicăm și cu ajutorul căruia putem să ne facem un tablou asupra copilăriei, asupra relațiilor cu ceilalți din jur. Adesea am descoperit că această problemă este, de fapt, învelită în mai multe probleme, sunt mai multe care se leagă, întotdeauna”, crede Liliana Anton, psiholog școlar.

Copiii care au intrat deja într-un program terapeutic și care credeau că niciodată nu se vor putea schimba, deja încep să le spună: uitați, astăzi am ridicat mâna să răspund la o lecție. Dacă ei își vor propune un lucru mic și vor observa că au reușit să-l facă, aceasta le va da încredere să încerce în continuare. Dacă, în schimb, își vor propune ceva foarte mare și nu voi reuși să atingă acel obiectiv, se va creea dezamăgirea, ideea că nu sunt buni de nimic și că vor eșua.

Acțiunea este soluția pentru timizi, nu pasivitatea

Unii elevi timizi au suportul familiei. „Vin părinții și-mi spun: <<așa am fost și euși îl înțeleg. Abia în liceu am reușit să socializez, să mă privesc altfel pe mine și pe ceilalți>> sau <<așa am fost și eu, așa sunt și acum, nu am reușit și mi-aș dori ca măcar el să poată să depășească timiditatea. Tocmai de aceea vin la dumneavoastră, să mă ajutați cumva>> și cer acest lucru. Sunt părinți care, în schimb, nu înțeleg. Ei nu s-au confruntat cu această problemă și-mi spun: <<dom’le, eu nu pot să înțeleg. Îi dau tot ce vrea el, îi ofer totul, am și eu niște pretenții de la el. Copilul trebuie să vină acasă cu niște rezultate. Nu vine, nu mă interesează care este cauza. El trebuie să învețe mai mult. Nu se străduiește suficient.>>”, arată Roxana Dumitru, psiholog școlar.

Potrivit psihologului școlar Liliana Anton, timidul are nevoie la început de susținere, iar mai apoi trebuie lăsat singur.

Chiar dacă eșuează într-o anumită măsură, el nu trebuie să intre în panică, pentru că învață din acea greșeală. Astfel va căpăta experiență. Chiar participarea la un concurs, la un interviu, la acțiuni care îl mobilizează, care îl fac să gândească ce a făcut bine, ce n-a făcut bine, ce putea să facă mai bine, toate acestea îl ajută să exerseze, să învețe. Acțiunea este soluția, nu pasivitatea; întreaga viață e o luptă, o provocare”.

Excluderea, un risc al timidității excesive netratate

37-it-is-an-abandoned-child2O timiditate excesivă netratată poate avea drept consecință rezultate școlare scăzute care, în timp, pot conduce uneori la dorința de abandon școlar, la o relaționare deficitară cu ceilalți, la o retragere socială, până la urmă la excludere (faptul că eu mă auto-exclud de peste tot, și ceilalți mă vor exclude, în cele din urmă). De aceea, această problemă nu trebuie neglijată. Dacă persoana în cauză nu solicită ajutor, ceilalți (părinții, rudele apropiate, profesorii, colegii) sunt datori să sesizeze mai departe, până ca situația să se agraveze.

Specialiștii spun că oamenii timizi au nevoie, pur și simplu, de mai mult timp să se adapteze la situații noi sau stresante, incluzând chiar conversațiile din fiecare zi. Problema fundamentală a lor este aceea de a începe o relație. Vestea bună este că și ei reușesc să facă până la urmă tot ceea ce fac și ceilalți – își dau întâlniri, se căsătoresc, au copii, își găsesc un loc de muncă – doar că le ia un pic mai mult timp.

„Să ne construim orice relație, numai reală să fie”

Ce soluții propune Ortodoxia pentru timiditate? Așa cum spunea mitropolitul Hierotheos Vlachos, teologia ortodoxă este în principal știință terapeutică pentru că „Hristos este cel mai puternic leac al oamenilor”. Conlucrarea cu un duhovnic, participarea la Sfintele Taine ale Bisericii și respectarea învățăturii creștine constituie trei coordonate pentru lupta cu orice patimă, inclusiv pentru timiditate.

Protos. Hrisostom Ciuciu spune că timiditatea nu este o boală în adevăratul sens al cuvântului; este numai o deviere, iar orice deviere tinde să fie îndreptată.

inocenta1artSmerenia este un mare potențial al timidității. Timizii sunt cei care parcă îi determină cel mai mult pe cei din jurul lor să ia măsuri. Un bolnav de mânie sau paranoic nu te poate îndemna să-l vindeci așa cum te îndeamnă indirect un timid. E strigătul mut cel mai puternic în cazul timizilor. Știți de ce? Tocmai datorită acelei sensibilități care cheamă. Acea sensibilitate va atrage, întotdeauna va atrage. Adânc pe adânc cheamă. Timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Să încercăm să ne construim orice relație, numai reală să fie, apreciază Sfinția sa.

„Rugăciunea nu este o mantra sau un text liniștitor

Protos. David Roșca considerăcă prima soluţie este întotdeauna rugăciunea cea stăruitoare şi din toată vremea, care este hrana şi respiraţia sufletului, luminare a minţii, pace a simţurilor, bucurie a inimii şi înnoirea puterilor sufleteşti. Nu numai citirea anumitor rugăciuni în anumite momente ale zilei, ci stăruinţa, cât mai mult cu putinţă, în rostirea mentală a rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.

Rugăciunea înseamnă dialogul cu Dumnezeu, dialog care nu este teoretic, ci ființial și personal. Ea îți dă o putere și te unește cu ceva extraordinar de tare, de trainic, foarte solid, care îți oferă rezistență la alte lucruri care vin dinafară.

Rugăciunea nu este o mantra sau un text frumos, liniștitor; ea este o modalitate de unire, un instrument de cunoaștere, ea te stimulează să pătrunzi din ce în ce mai adânc în esența ta. Cu cât e mai înaltă și din toată inima, cu atât iese la iveală acest lăuntru din ce în ce mai adânc și care este pus în legătură cu alte subiecte, cu Dumnezeu, cu sfinții, cu îngerii, cu oamenii”, subliniază protos. Dosoftei Dijmărescu.

Să te silești pe tine și să nu stai de vorbă cu gândurile

hirotesie600Potrivit protos. David Roșca, a doua mare soluţie este nevoinţa silirii de sine. Ea solicită mult efort și cere mobilizarea întregii voinţe a persoanei, spre a înfrunta şi a merge în chip direct împotriva curentului de gânduri şi emoţii, ,,chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru”.

Să dau un exemplu: să zicem că o persoană timidă, care are o frică exagerată de oameni, trebuie să meargă într-un loc public, cu o anumită trebuinţă. Numai la simplul gând că trebuie să apară în public şi să socializeze cu oamenii, simte o puternică emoţie de frică. Atunci ea este nevoită să-şi mobilizeze voinţa, spre a-şi înfrunta în mod direct propriile emoţii şi gânduri, ca să meargă să-şi împlinească trebuinţele de zi cu zi”, apreciază Sfinția sa.

A treia mare soluţie constă în a nu sta de vorbă cu gândurile, a avea oarecum o atitudine de nepăsare faţă de ele, de ignorare a lor. În realitate însă, cele trei mari metode arătate mai sus nu sunt separate, ci trebuie îmbinate.

Sfântul Apostol Pavel scria că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, al dragostei și al înțelepciunii”. A fi lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu. Unit cu Dumnezeu și primind harul Său, împărtășindu-se de puterea Lui, omul nu are de ce să se teamă atunci când vrea să întreprindă o acțiune.

E și un resort al mândriei care le ține pe toate

id1250_nichiforhoriaTotuși, adesea timizii nu caută să-și vindece timiditatea, ci s-o ascundă, s-o cosmetizeze. Așa consideră arhim. Nichifor Horia:

Nu-mi propun să trăiesc o anamneză adevărată în fața lui Dumnezeu pentru a-mi vedea cauza timidității, să-L rog să mă vindece, ci îmi propun doar ca ea să nu se vadă. Vreau să-mi ascund timiditatea, dar când mă trădează ceva, mă urăsc, mă disprețuiesc și mă pedepsesc pentru că n-am ascuns-o destul de bine. Mă osândesc nu pentru că n-am vindecat-o, ci pentru că n-am ascuns-o. E și un resort al mândriei care le ține pe toate, dar negreșit, rugăciunea atentă Doamne Iisuse ne va descoperi acești balauri care sunt în noi, mai mici sau mai mari, și ne va da puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu ne mai temem de ei”, evidențiază Sfinția sa.

Timizii se mai tem și de faptul că ceilalți îi pot răni și de aceea îi evită. Însă omul care este înrădăcinat într-o relație profundă cu Dumnezeu nu se mai teme că ceilalți îl pot răni.

Răni tot timpul vin, intemperiile sunt specifice acestei lumi, și trupești, și duhovnicești. Tot timpul va fi cineva care ne va încerca de voie sau fără de voie, cu știință sau cu neștiință și ne va răni. Dinafara noastră vin probleme peste noi. Soluția este în mod clar rezistența interioară care se clădește prin relația cu Hristos, afirmă protos. Dosoftei Dijmărescu.

„Nu trebuie să te duci în India ca să te vindeci de timiditate”

Sfinția sa accentuează faptul că în împrejurările concrete ale vieții se află foarte multă purtare de grijă a lui Dumnezeu și capacitatea de a ieși din probleme.

Putna -p. Dosoftei DijmarescuCând avem o patimă pe care nu putem să o depășim, Dumnezeu ne scoate în cale întâmplări tocmai pentru a o depăși. Soluția nu este în alte părți. Nu trebuie să te duci în India, pe submarine sau în spațiul cosmic ca să te vindeci de timiditate. În viața de zi cu zi, care-i și ea rânduită, sunt niște chemări, niște propuneri ale lui Dumnezeu pentru noi, iar dacă reacționăm corect în întâmplările respective (această situație e specială, mi-a scos-o ca să mă vindec, hai să fac ce trebuie în ea), atunci am mai parcurs o parte din recuperarea noastră”, concluzionează protos. Dosoftei Dijmărescu.

Omul timid trebuie să se sprijine pe Dumnezeu pentru că de vreme ce Dumnezeu l-a creat după chipul Său, omul este ceva. Într-adevăr, rătăcirea cea mai mare, statornică, a inimii cu care trebuie să luptăm fără încetare, întreaga viață, este gândul tainic că putem trăi fără Dumnezeu și în afara lui Dumnezeu undeva, vreodată, fie și numai pentru o clipă. Așadar, menținerea conștientă în neîncetata prezență a lui Dumnezeu ne dă un imbold bun în tot ceea ce facem: în datoriile pe care le avem de îndeplinit, în cuvintele pe care le spunem și în rezultatele pe care le obținem.

„Timiditatea este alcătuită în mare parte din smerenie“

parintele-protosinghel-hrisostom-Departe de a fi doar o preocupare a psihologiei care o încadrează uneori în domeniul patologicului, timiditatea ascunde în ea o bogăție ce se cere descoperită și valorificată. Dumnezeu nu ne cere să facem lucrurile cât mai corect, ci să le facem cât de frumos putem. În cele ce urmează, protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna ne-a propus o abordare ortodoxă a timidității din noi sau din ceilalți.

Prea Cuvioase Părinte, care credeți că sunt cauzele duhovnicești și sufletești ale timidității?

Sfinții Părinți dau ca pricini ale oricăror patimi trei mari uriași, cum îi numesc ei: uitarea, neștiința și trândăvirea. Eu cred că neștiința este cauza duhovnicească principală a timidității, iar o cauză sufletească a ei, care privește afectele, ar fi iuțimea, ce are oarecare dereglări la timizi. Bărbăția, râvna – acestea sunt folosirea bună a părții acesteia sufletești care se cheamă în limbaj teologic „iuțime”.

Iuțimea le lipsește timizilor?

Este mai puțin prezentă la ei. Dacă este foarte prezentă și folosită în scop rău, ea devine mânie, tiranie. Dacă este mai slabă, e lipsă de bărbăție. Timiditatea e un fel de lipsă de bărbăție, e lipsa curajului de a te angaja în luptă, de a aborda o problemă fățiș. Bărbăția este înțeleasă altfel din perspectivă ascetică, iar dacă ar trebui să‑i găsim o altă expresie, atunci aceasta ar fi „stăpânirea de sine”, în care aflăm mai multe aspecte: hotărâre, demnitate, siguranță, consecvență, devotament. Este o putere, e un dat. Noi toți avem această putere. Este în liberul nostru arbitru datorită căruia putem să alegem – liberi – între bine și rău. Dar de fapt înseamnă că putem să alegem binele! Ni se permite să alegem și răul, dar liberul arbitru ne dă puterea să alegem binele și avem (cel puțin în potență) și capacitatea de a rezista împotriva răului. Deci esența a ceea ce am spus despre stăpânirea de sine constă în această credincioșie față de bine și rezistență împotriva răului.

„Să‑I dăm lui Dumnezeu timp să lucreze cu inima noastră înceată”

Vestea cea bună este că Dumnezeu ne-a dat tuturor puterea de a face aceste lucruri. Dacă pornim la drum cu această credință, și prin urmare dacă nu numai credem în Dumnezeu, ci ne și încredem în El, vom birui. Probabil că mulți ar fi tentați să spună:Bine, ușor de spus, dar cum să fac asta, de vreme ce eu nu reușesc să găsesc în mine aceste resurse? Secretul este…răbdarea! Dacă nu vedem aceste lucruri în noi nu înseamnă că nu sunt; înseamnă doar că nu le vedem. Răbdarea le va da acestora răgazul de a ieși la suprafață. Cum spunea Părintele Rafail Noica, trebuie să‑I dăm lui Dumnezeu timp să lucreze cu inima noastră înceată. Deci… răbdare! Multe bunătăți se cuprind în răbdare. Am putea spune că ea poartă în sine însăși Taina mântuirii, de vreme ce Însuși Mântuitorul a zis că cel care va răbda până la sfârșit, se va mântui. Cât despre neștiința amintită mai sus, ea se referă în primul rând la necunoașterea lucrurilor așa cum le-a făcut Dumnezeu.

Necunoaștere?

Da. E vorba de ignoranța pe care o alegi din cauza faptului că nu te interesezi. Acea ignoranță este cauză a foarte multe patimi. În momentul în care nu știi ce rol ai în lume, ce poziție ai tu față de ceilalți, ce poziție ai tu în toată zidirea, de ce ai fost creat, ce poziție are Dumnezeu, în primul rând față de tine, și apoi ceilalți, începi să-ți creezi o lume a ta, care este falsă. Apoi, începi să te cunoști pe tine în mod eronat. Și timiditatea are ca bază această cunoaștere eronată, ca necunoaștere.

„Să faci lucrurile – nu cât de corect, ci cât de frumos poți tu”

Nu știi că Dumnezeu te-a creat din iubire, nu știi că relația ta cu ceilați nu este de concurență, ci este una de frățietate, nu știi că rolul tău în zidirea cea văzută este de împărat, de cunună a creației, nu știi că valoarea sufletului tău este dată de suma celor bune și nu de diferența între cele bune și cele rele, nu știi că acel cuvânt pe care Mântuitorul i-a trimis pe farisei să-l aprofundeze, când le-a zis „Mergeți și învățați ce înseamnă cuvintele: Milă voiesc, iar nu jertfă” arată, de fapt, că ceea ce ți se cere ție nu este un rigorism judiciar, ci este un prisos care se înscrie în tărâmul frumosului. Dumnezeu nu cere de la tine să fii corect, să faci lucrurile corect sau cât mai corect, Dumnezeu cere de la tine să le faci cât mai frumos, cât de frumos poți tu.

Prea Cuvioase Părinte, așa – numitele probleme psihologice pleacă din gânduri incorecte. Cum se depistează acestea și cum pot fi ele corectate și vindecate?

Nu trebuie să avem doar criteriu corectitudinea, ci frumusețea; frumosul și lumina – despre-tendinta-de-suicid-la-adolescenti-1_size1acestea sunt etaloanele creștinului. Există gânduri luminoase sau gânduri frumoase, gânduri negre sau gânduri urâte. Orice gând care te îndreaptă către auto-înjosire, către auto-distrugere, către o auto-defăimare neproductivă, are clar amprenta întunericului. Pentru că, dacă observăm cu atenție, patimile prin care diavolul încearcă să-l împingă pe om sunt străbătute, ca de un fir roșu, de înjosire. Un gând întunecat este cel care te îndreaptă pe tine însuți împotriva ta, cauți să te înjosești, lovești în tine fără milă. Diavolul caută pe orice cale să-l înjosească pe om; Dumnezeu, dimpotrivă, caută să-i redea demnitatea, și nu orice demnitate, ci pe cea de fiu al lui Dumnezeu.

„Tu vei avea întotdeauna plus în fața valorii tale”

Timiditatea este și ea o fațetă a deznădejdii. Timidul nu cunoaște că Dumnezeu nu-i cere să fie perfect, ci-i cere să fie cât de frumos poate el să fie. Dar el socoate că i se cere mai mult și nu poate să dea sau consideră că nu este apreciat la adevărata lui calitate, drept pentru care ajunge să creadă că nu are nicio calitate. Și dacă ar avea, ce rost ar avea, pentru că nu e de folos la nimeni? Uită însă timidul că valoarea sufletului său este dată de suma celor bune, nu de diferența dintre cele rele și cele bune. Dacă tu ai o sută de păcate și două virtuți, valoarea sufletului tău este plus doi, nu minus nouăzeci și opt. E foarte important. Pentru că răul, întunericul, nu există în sine, ele sunt numai absența luminii, a binelui sau a frumosului. Drept pentru care valoarea, ceea ce vede Dumnezeu la tine și criteriul după care te judecă pe tine Dumnezeu sunt cele bune pe care le ai și întotdeauna tu vei avea plus în fața valorii tale.

Bunul cel mai de preț al unui om este dorința inimii”

Așadar, aceste gânduri pot fi corectate și vindecate întărind în timid cunoștința faptului că Dumnezeu așa vede lucrurile, și nu invers. Și că fiecare om are o valoare deosebit de mare și nu ar fi fost adus la viață dacă nu ar fi avut un rol foarte bine determinat și, mai ales, dacă Dumnezeu nu ar fi văzut că rolul acesta s-ar fi împlinit.

Dar cred că depinde și de om.

Depinde și de om, dar mai mult de altceva. Zice Sfântul Apostol Pavel: „Drept știind că a lui Dumnezeu este și a voi, și a săvârși, cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră”. A lui Dumnezeu este și a voi, și a săvârși, după a Lui bunăvoință. Și voința, și aducerea la împlinire a voinței sunt ale lui Dumnezeu. Și atunci omului ce-i rămâne? Dorința, nu voința, căci dorința este voința accentuată. Spune un sfânt părinte că Dumnezeu privește cu ochiul milostivirii Sale nu la ceea ce ai fost, nici la ceea ești, nici la ceea ce vei fi, ci la ceea ce dorești să fii”. Deci bunul cel mai de preț al unui om este dorința inimii. Și eu spun că timizii au dorințele cele mai înalte.

În ce sens au timizii dorințele cele mai înalte?

Timizii rămân foarte mult în stadiul acesta de visare, pe aproape de idealism, pentru că ei nu îndrăznesc să pună în aplicare niciun vis de-al lor și îl păstrează așa cum este, nealterat. Astfel, dorința lor se păstrează ingenuă, originală, foarte proprie, foarte personală. Pe când ceilalți, care îndrăznesc să o pună în practică, suferă, evident, numeroase eșecuri și unele biruințe, pe alocuri, biruințe ce sunt deseori doar parțiale. Biruințele modifică cel mai mult o dorință pentru că, nefiind finale, totale, depline, nu pot să îndeplinească întocmai dorința inițială, iar aceasta se modifică puțin câte puțin spre poziția în care oamenii respectivi au reușit să facă ceva. În fața lui Dumnezeu, acestei dorințe modificate îi scade valoarea. Pentru că lucrarea se face, creștinește vorbind, după Dumnezeu: omul pune dorința și Dumnezeu o împlinește; tu numai îi pui dorința ta la picioare și El o face să se împlinească.

„O vrei perfect? Așteaptă în lumea cealaltă.”

Cu cât intervenim noi în lucrarea lui Dumnezeu, cu atât schimbăm, pervertim rezultatul lucrării. De ce? Pentru că noi, de fapt, pervertim dorința noastră: nu mai este aceea, frumoasă, curată, cum ne-ar plăcea nouă; ea iese din idealism. Idealist ar trebui să fie pseudonimul creștinului, pentru că noi nu ar trebui să facem lucrurile așa cum se poate, ci să vrem să facem lucrurile perfect. Ni se spune adesea că în lumea aceasta nu se poate face nimic perfect. Dar cine te pune să vrei rezolvarea în lumea aceasta? O vrei perfect? Așteaptă în lumea cealaltă. Tu nu abdica de la dorința ta; ea arată frumusețea sufletului tău. Cu cât visul tău e mai frumos și mai înalt, cu atât noblețea sufletului tău este mai mare. Și Dumnezeu pune în aplicare. Iar timizii își păstrează cel mai mult dorința aceasta intactă, pentru că nu au îndrăznit să o scoată afară, la lumină.

___1_~1Prea Cuvioase Părinte, cum ar trebui să se raporteze creștinul la timiditate?

Creștinul, întotdeauna când se raportează la ceva, trebuie să pună problema dumnezeiește: Hristos cum ar face? Ce ar face Dumnezeu în locul meu? Raportarea sa trebuie să fie în sensul acesta, de a modifica orice în bine: binele, în mai bine, răul în bine. Nu există piedică, nu există criză pentru un creștin pentru că el știe că Dumnezeu este de partea lui și Dumnezeu nu distruge răul, ci îl schimbă în bine. De ce? Pentru că valoarea este dată de bine, nu de rău, și că răul nu poate să existe dacă nu are măcar un pic de bine, să-l țină. Este puțin din Dumnezeu în orice și acea fărâmă sau acel munte de Dumnezeu din orice trebuie accesat întotdeauna. Un creștin trebuie să caute în primul rând sursa binelui în ceea ce vede, să-L caute pe Dumnezeu în tot ceea ce-l înconjoară și găsindu-L, să transforme acel lucru.

Smerenia, un mare potențial al timidității

În timiditate există o mare putere, un mare potențial care este smerenia. Un creștin va trebui să deosebească și să intensifice mult mai mult această smerenie pe care el trebuie să o vadă în lumina lui Dumnezeu. Numai atunci smerenia nu se va mai transforma în deznădejde și în înjosire, ci-l va așeza pe om acolo unde-i este locul, adică la picioarele lui Hristos, însă deasupra creației.

Părinte, timiditatea este asociată și cu o lipsă a îndrăznelii, dar și cu o mare sensibilitate. Cum poate orienta creștinul aceste însușiri spre a lucra pentru mântuirea sufletului?

Mântuirea este, de fapt, șederea veșnic în preajma lui Dumnezeu sau starea de maximă familiaritate cu Dumnezeu. Cum putem noi să orientăm sensibilitatea spre a câștiga o mai mare familiaritate cu Dumnezeu sau cum putem noi orienta lipsa îndrăznelii spre a ne păstra în această familiaritate?

Constantin Noica spunea că la Dumnezeu nu este democrație, ci ierarhie, pentru că democrația are legea ca rațiune, pe când ierarhia are ca lege supunerea. Lipsa de îndrăzneală e bună atunci când te păstrează în cumințenie, în ascultare față de cel mai mare, în responsabilitate și în lipsă de duritate și de dorință de stăpânire față de cel mai mic. Dar în momentul în care ai nevoie de ceva ființial sufletului tău, atunci când cel de lângă tine sau cel subordonat ție are nevoie de tine ca să-i susții problema în fața celor mai mari, atunci îndrăzneala este necesară, iar lipsa acestei îndrăzneli poate să facă rău și ție, și lui.

„Timizii să se așeze în fața lui Dumnezeu ca în fața unui Tată iubitor”

Sensibilitatea, în cea mai mare parte a ei, este bună. Limitele de la care ea devine rea sunt πολος_νυμφιοςfoarte îndepărtate, pentru că Dumnezeu a propus ca iubire desăvârșită, iubirea vulnerabilă. El S-a arătat prima dată ca un copil nou-născut, cea mai vulnerabilă ființă de pe pământ, iar această vulnerabilitate a dus-o chiar și în anii maturității, până la jertfa pe Cruce, S-a lăsat batjocorit și pălmuit și așa mai departe. Deci, iubirea, cu cât este mai autentică, cu atât este mai vulnerabilă. Dar sensibilitatea are totuși o limită. Nici unui părinte nu i-ar plăcea să-și vadă copilul falsificat și prea vulnerabil, lipsit de orice ocrotire. Sensibilitatea trebuie să-i vină ca o podoabă a sufletului, să-l arate pe el așa cum este, nu să-i denatureze calitățile.

Prea Cuvioase Părinte, ce le-ați recomanda credincioșilor timizi pentru a-și armoniza viața interioară și pentru a se integra mai bine în societate, pentru a comunica mai bine cu ceilalți?

În primul rând, i-aș învăța că timiditatea este alcătuită în mare parte din smerenie, lucru care este deosebit de înalt în fața lui Dumnezeu. În al doilea rând, le-aș recomanda să se așeze în fața lui Dumnezeu ca în fața unui Tată care îi iubește mai mult decât oricine. În fața acestui Dumnezeu foarte personal, acolo să învețe mai multe despre ei înșiși. Nu e nevoie să zică nimic, ci doar să stea așa, să-L asculte și să-și asculte inima, în duhul acesta familial. Simpla ședere a lor în fața unui asemenea Dumnezeu, a acelui Dumnezeu pe care ei Îl simt ca fiind un Tată, nu un Judecător, îi va învăța pe ei rațiunea de a exista. Pentru că ei, timizii, înțeleg mai bine decât oricine ce înseamnă o existență foarte personală și ce înseamnă o relație foarte intimă. Acea relație intimă, acea relație foarte personală, s-o caute cu Dumnezeu. Și simpla ședere în preajma lui Dumnezeu îi va învăța ce să facă mai departe. Aceasta este de fapt și rugăciunea.

Ce putere de transformare are rugăciunea în viața timidului?

Rugăciunea este ceva dincolo de cuvintele rostite, este o întâlnire cu Dumnezeu. Dacă vrei să te rogi, dacă vrei să ai o întâlnire autentică cu Dumnezeu, taci, stai lângă El și după aceea nu te teme, inima o să spună de la sine ce vrea să spună. Mai apoi vor veni și cuvintele. Bineînțeles, sunt și rugăciunile acestea scrise, care ne învață cum să stăm în fața lui Dumnezeu, dar acestea, dacă nu sunt însoțite de relația aceasta strict personală, intimă cu Dumnezeu, să știi că n-o să te ducă nicăieri.

Hristos a zis: „Iar tu, când vrei să te rogi, intră în cămara ta și închide ușa și roagă-te în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție la arătare”. Lucrurile acestea se petrec în ascuns, acolo unde s-a obișnuit timidul să trăiască. Problema lui este că nu mai iese niciodată de acolo.

„Doamne, descătușează iubirea din mine, ca să fie de folos celorlalți”

Pe un timid l-aș îndruma să ceară de la Dumnezeu, cum zicea un Părinte: „Doamne, dă un sens iubirii mele, descătușează iubirea aceasta pe care Tu ai pus-o în mine și care ești Tu, chipul Tău din mine, descătușeaz-o ca să fie de folos celorlalți. Fă-mă cumva să fiu de folos celorlalți, fă-mă Tu cumva, cum știi Tu, în ce fel știi Tu, ori la vedere, ori nu, dar fă-mă să fiu de folos celorlalți. Și timidul, dacă în intimitatea lui se roagă și învață că ceilalți pot fi cuprinși și ei în intimitatea lui, fără ca aceasta să-i fie amenințată cu nimic, atunci este salvat și Dumnezeu îl va duce acolo unde trebuie.

Prea Cuvioase Părinte, cum mai poate timidul să-și depășească frica de oameni?

Scan10118_fondalbTimidul, în primul rând, trebuie să învețe că el este frumos, că Dumnezeu îl iubește pe el mai mult decât îi iubește pe toți ceilalți la un loc, așa cum numai Dumnezeu poate să o facă cu fiecare om în parte. Această învățătură reiese din pilda Mântuitorului cu oaia rătăcită și cu celelalte 99 pe care le-a lăsat: pentru El, valoarea acelei oi era cât a celor 99 la un loc.

Dacă zice Mântuitorul că tot pământul acesta, cu toată bogăția de pe el, nu face cât valoarea unui suflet, pune într-un taler al balanței aceste lucruri și pe celălalt taler pune sufletul tău: așa vei vedea cât te prețuiește pe tine Dumnezeu. După ce înveți acest lucru, gândește-te că așa iubește Dumnezeu pe fiecare. Și atunci vei vedea că oamenii sunt frumoși, toți oamenii, fără deosebire, și că nu poate să-ți fie frică de ei. Rugăciunea noastră, și a timizilor, în special, sau a celor care se tem de ceilalți oameni, este: Doamne, dă-mi să văd frumosul din celălalt. Dă-mi să Te văd pe Tine în celălalt, dă-mi să-i văd pe oameni ca pe suflete”.

Părinte, să zicem că un timid își dorește acest lucru, dar îl împiedică faptul că în trecut a acumulat niște răni de la ceilalți.

Rănile acestea se vor vindeca în intimitatea aceea în care el se va ruga lui Dumnezeu, intimitate în care el îi va regăsi pe ceilalți în Dumnezeu. De ce se vor vindeca? Pentru că astfel de răni l-au determinat pe el să ridice niște ziduri care nu pot fi dărâmate decât tot din direcția din care au fost construite, adică din interior. Tot de acolo trebuie să vină și vindecarea. Rugându-se lui Dumnezeu ca unui Tată iubitor, el va învăța că este la fel cu ceilalți, că ceilalți îi sunt frați, fiecare cu bubele lor, cu rănile și necurăția lor. Și atunci se va ruga pentru ceilalți la fel cum se roagă pentru sine: „Doamne, miluiește-l pe acela care ca mine are buba aceasta, ai milă de acela care ca mine trăiește această deznădejde, dă-i iubire aceluia, care ca mine se simte străin și îndepărtat”.

Prea Cuvioase Părinte, ce caracteristici ale societății și culturii în care trăim astăzi pot accentua timiditatea?

Societatea de astăzi se îndreaptă mult către autodistrugere pentru că alimentează foarte mult concurența. În pilda fiului risipitor, tatăl îi spune fiului rămas acasă: „Fiule, dar toate ale mele, ale tale sunt. Dar acesta, dacă s-a întors, nu se cuvenea să ne bucurăm și pentru el? Nu te-am lipsit cu nimic pe tine prin faptul că am tăiat vițelul și i-am dat aceea sau cealaltă. Eu oricum dădeam lucrurile acestea”. În fața lui Dumnezeu, indiferent de cât de buni suntem, toți primim același dar, iubirea Lui. Și la fel cum se întristează un părinte când vede că el trebuie să-i demonstreze copilului că-l iubește și că propriul lui copil se străduiește să-i câștige iubirea, la fel se întristează și Dumnezeu: copilul meu trebuie să se străduiască să-mi câștige iubirea? Dar Eu îl iubesc necondiționat. Nu trebuie să facă nimic ca Să-l iubesc, pur și simplu îl iubesc pentru că-i al Meu.

„Un om ajunge timid deoarece vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalți”

Noi nu trebuie să ne străduim să câștigăm iubirea lui Dumnezeu, ea este un bun deja câștigat. Pornind de la iubirea Lui, trebuie să câștigăm celelalte, și anume iubirea dintre noi. Un om ajunge timid mai ales pentru că vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalți sau iubirea lui nu este înțeleasă de ceilalți.

Zic Sfinții Părinți că sfârșitul lumii va veni atunci când nu va mai fi cărare de la om la om; într-acolo se îndreaptă lumea, în lipsa ei de comunicare. Relația este pervertită. Toate patimile sunt fie din cauza lipsei de iubire, fie din cauza iubirii pervertite, a devierii de la iubirea adevărată.

„Societatea ne invită să ne punem măști după cum vor ceilalți”

utila-shutterstock_72196222_1e7f95b644Știți prin ce face societatea lucrul acesta? Prin ieșirea din realitate, prin ancorarea în virtual. Televizorul, calculatorul, rețelele acestea de socializare nu fac decât să distrugă relația adevărată, reală dintre om și om. Îi creează omului o lume pe care noi o numim virtuală, o lume care îl invită pe acesta să se falsifice oricum vrea și cât vrea el, să-și creeze propria lui imagine, după bunul lui plac, care de fapt este după bunul plac al celorlalți. După cum credem noi că ar vrea cineva să ne vadă, așa ne falsificăm și noi. Societatea ne invită să ne punem măști nu după cum vrem noi, ci după cum vor ceilalți. N-o să rezistăm mult așa.

Soluția este să ne zbatem cu restul de forțe care ne-au mai rămas, să ne construim orice relație, numai reală să fie. În Apocalipsă zice: O, de-ați fi fost ori fierbinți, ori reci, că pe cei căldicei îi voi scuipa din gura Mea”, adică e de preferat să te cerți cu Dumnezeu decât să fii politically correct cu El. Să nu mai acceptăm orice fel de relație. Mai degrabă te cerți cu cineva decât să-i zâmbești în față și să-l înjunghii pe la spate. Fii așa cum ești. La Pilde este o expresie celebră:Fiule, dă-mi inima ta”. Dă-mi-o așa cum e, dar dă-mi-o toată.

„Soluția: să ne construim orice relație, numai reală să fie”

Să ne străduim, cu puterile care ne-au rămas, să ne construim o relație viabilă cu ceilalți, dar mai ales cu Dumnezeu. Pentru că cel mai greu cuvânt pe care-l vom putea auzi din gura Sa este „nu te cunosc pe tine”.

prieteni-copii_1Relația va birui întotdeauna, relația salvează lumea. Timizii nu îndrăznesc să se aventureze, să se angajeze într-o relație pentru că ei au fost învățați rău despre regulile după care se formează o relație, le-au înțeles greșit. Viața aceasta pe care o văd ei este una, viața cea reală este alta. Problemele noastre sunt reale. Când ești trist, ce te doare? Capul, oare? Nu, inima te doare. Atunci nu mai căuta medicamente pentru cap, caută medicamente pentru inimă. Or, inima are nevoie de iubire, iar iubirea are nevoie de onestitate și de cel puțin două persoane reale, care să participe la ea.

Prea Cuvioase Părinte, care sunt soluțiile duhovnicești ale aspectelor negative ale timidității?

Părintele Stăniloae avea un cuvânt foarte frumos: „iubirea singură este în stare să vindece orice patimă”. I-am trimis odată o întrebare unui mare părinte: „dacă este așa cum a spus Părintele Stăniloae, spune-mi și mie, cum poate vindeca iubirea o patimă care vine tocmai din deraierea iubirii?” Și am găsit răspunsul: iubirea se vindecă singură. Aceasta este și soluția timidității, ca la orice altă patimă. Și cel mai important lucru în iubire este răbdarea. În iubire este esențial să ai răbdare, mai mult decât în orice altă virtute. Dacă ai răbdare, iubirea va vindeca tot ce este urât în tine, va vindeca chiar și iubirea care nu este iubire în tine; aceasta este soluția.

Și cred că răbdarea îi dă și o trăinicie iubirii, o rezistență.

Da, pentru că răbdarea cerne, lasă să rămână ceea ce este cu adevărat autentic. Răbdarea este focul acela care arde zgura și lămurește aurul. În plus, răbdarea este cea care ajută iubirea să se sedimenteze în inima ta, deoarece iubirea este foarte firavă, foarte gingașă, ca firele de nisip.

Timiditatea nu este o boală în adevăratul sens al cuvântului; este numai o deviere, iar orice deviere tinde să fie îndreptată. Orice deviere parcă te cheamă, parcă te roagă s-o îndrepți, e în firea devierii să facă acest lucru.

Timizii, dacă stai să te uiți la ei, sunt cei care parcă îi determină cel mai mult pe cei din jurul lor să ia măsuri. Cel care suferă de mânie sau este paranoic nu te poate îndemna să-l vindeci așa cum te îndeamnă indirect un timid. În cazul timizilor e strigătul mut cel mai puternic. Știți de ce? Tocmai datorită acelei sensibilități care cheamă. Acea sensibilitate va atrage întotdeauna. Adânc pe adânc cheamă; timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Timizii sunt printre cei mai autentici oameni și au o frumusețe naturală, nefardată. Sincer, eu consider că cel care nu este atins deloc de timiditate, acela nu trăiește, nu e viu.

Spunem multe, dar nu-i luăm ca exemplu pe Sfinţi. Ce au spus Sfinţii? Ce au făcut Sfinţii? Cum au trăit Sfinţii viaţa lor cuvioasă? Nu-i întrebăm, să vedem ce spune Sfântul Vasile cel Mare, ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? Cum au trăit ei, cum au simţit? Ne putem închipui că un Sfânt nu controlează întregul său sine, că în adâncurile sale are mândrie, are egolatrie şi este influenţat de acestea? La noi, şi în cele mai bune cazuri, există egoism. Cel în cauză nu înţelege, însă un ochi dinafară vede imediat. „De ce spui că eşti smerit? Nu vezi că în adâncul tău eşti plin de egoism? Nu, nu vezi şi nu poţi înţelege. Tocmai în clipa în care faci pe smeritul, egoismul vrea să iasă la suprafaţă prin smerenia ta. Îşi bate joc de sinele tău. Şi nu se poate altfel. Din moment ce în adânc există mândria, ea va ieşi la suprafaţă. De vreme ce în tine există ego-ul care nu a murit, va ieşi şi el. De vreme în adânc, în subconştient există trufia o astfel de stare va ieşi, negreşit, la suprafaţă. De ce faci pe smeritul? Trebuie ca pluta să ajungă până jos, ca să se verse toată apa! Sufletul meu, temniţa mea.

Desigur, putem spune: „Ce să facem, dacă toate acestea există în noi?”. Ce să faci? Dacă nu se întâmplă nimic înlăuntrul tău, deşi ai acolo ape murdare, pe de o parte este mai bine. Dacă, însă, vezi murdăria dinlăuntrul tău, şi o poţi vedea cu ochii credinţei să spui: „Dumnezeul meu, ce se întâmplă înlăuntrul meu şi eu habar nu am?!”. Să te osândeşti pe tine şi să te mustri şi dacă cineva te scuipă, oricât de greu ţi-ar veni, în lumina credinţei, acest lucru să ţi să pară dulce. Da, pentru că o meriţi. Să spui: „Dacă nu mă scuipă pe mine, pe cine altul să scuipe?”.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină, p. 40-41)

Cel smerit nu cade niciodată

Cei mândri sfârșesc întotdeauna în chp tragic. Acela care a urcat în vârful plopului, acela cu siguranță va cădea și își va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodată. Și cum ar putea să cadă? El se află mai jos decât pământul! Mândria este asemenea unui balon de săpun, se umflă și zboară în înalt, dar într-o clipită se sparge și dispare. Smerenia însă este asemenea copacului binecuvântat: cu cât rădăcnile îi sunt mai adânc înfipte în pământ cu atât mai mult crește. Așa precum asupra celor mândri se abate blestemul lui Dumnezeu: ‘Cel ce se va înălța pe sine se va smeri”, tot astfel și cu cei smeriți se împlinește binecuvântarea dumnezeiască: ”Cel ce se va smeri pe sine se va înălța”.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre Smerenie și Mândrie, Editura Sophia, București, 2007, p. 99)

Omul smerit nu se tulbură

Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este lăudat, nu socotește că lauda i se cuvine lui, căci simte că nu înseamnă nimic. De este vorbit de rău, el se socotește pe sine a fi mult mai rău și își spune în cugetul său: ”Ei nu mă cunosc, căci altminteri și mai rău ar vorbi despre mine”. Dacă este clevetit și osândit nu se neliniștește și nu-și caută îndreptățire, căci se gândește la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate după moarte nu numai faptele, ci și gândurile oamenilor.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre Smerenie și Mândrie, Editura Sophia, București, 2007, p. 93)

staretul-spala-picioarele-ucenicilor


Categorii

Bolile generatiei digitale, Pagini Ortodoxe, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “TIMIDITATE SI SMERENIE – raspunsuri duhovnicesti si psihologice

  1. Foarte frumoasa si ampla prezentarea acestui subiect. Interesanta ideea cu plus valoarea fiecaruia in fata lui Dumnezeu! Multumim!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare