VATICANUL CERE O NOUA ORDINE MONDIALA, CU O BANCA CENTRALA MONDIALA

24-10-2011 19 minute Sublinieri

PAPA VREA O AUTORITATE SUPRANATIONALA CU JURISDICTIE UNIVERSALA SI O BANCA CENTRALA MONDIALA

CARE ESTE ORIGINEA IDEOLOGIEI CATOLICE A STATULUI MONDIAL SI ANALIZA ENCICLICEI PAPALE DIN 2009, CARITAS IN VERITATE

Vaticanul a solicitat reformarea radicala a sistemului financiar mondial, incluzand crearea unei autoritati publice globale si a unei “banci centrale” care sa administreze economia si sa supravegheze institutiile financiare, ce sunt depasite si deseori ineficiente in lupta cu criza, transmite YahooNews.

Propunerea, facuta de catre Consiliul Pontifical pentru Dreptate si Pace, a fost data publicitatii luni. Obiectivul este o noua ordine economică mondială, bazata pe etică şi căutarea binelui comun. Noul document mentioneaza ca “economia are nevoie de etica” si sugereaza ca procesul de reforma sa aiba ca punct de plecare Organizatia Natiunilor Unite.

Iata alte cateva idei cuprinse in documentul emis de Vatican:

* “criza economica si financiara pe care o traverseaza lumea cere ca fiecare, persoane individuale si natiuni, sa examineze in profunzime principiile, valoriile culturale si morale aflate la baza coexistentei sociale”

* documentul condamna “idolatria pietei”, precum si “gandirea neo-liberala”, despre care afirma ca ia in considerare doar solutii tehnice la probleme economice

* “criza a dezvaluit atitudini precum egoismul, lacomia colectiva si acumularea de bunuri pe o scara larga”, sustine Vaticanul, adaugand ca economiile lumii au nevoie de “o etica a solidaritatii” intre tarile sarace si cele bogate

* “daca nu se gaseste nicio solutie la diferitele forme de injustitie, efectele negative care vor urma la nivel social, politic si economica vor fi destinate sa creeze un climat de ostilitate crescuta, chiar de violenta, si, intr-un final, vor submina tocmai bazele institutiilor democratice, chiar si a celor considerate cele mai solide”

* documentul cere infiintarea unei “autoritati supranationale”, cu un scop global si “jurisdictie universala”, pentru a ghida politicile si deciziile economice

* o astfel de institutie ar putea fi creata avand ca punct de plecare Natiunile Unite, insa ulterior sa devina independenta si insarcinata cu suficienta autoritate pentru a se asigura ca tarile dezvoltate nu-si extind “puterea excesiva asupra statelor mai slabe”

* “in chestiuni financiare si economice, cele mai importante dificultati provin din lipsa unui set efectiv de structuri care pot garanta, in afara unui sistem de guvernare, un sistem de conducere pentru economia si finantele internationale”

* documentul afirma ca Fondul Monetar International nu mai are puterea sau abilitatea de a stabiliza sistemul financiar global prin reglementarea ansamblului masei monetare. FMI nu mai este capabil sa supravegheze “valoarea riscului de credit luat de către sistem”

* lumea are nevoie de un organism comun de norme minimale, capabil sa gestioneze piata financiara mondiala si “un anumit tip de management monetar global”

* “de fapt, se poate observa o nevoie tot mai stringenta pentru un organism care va îndeplini funcţiile unei “banci centrale globale”, care reglementează fluxul de bani şi sistemul de schimburi monetare, similar cu băncile centrale naţionale

* documentul recunoaste ca o astfel de schimbare ar putea avea nevoie de ani de zile pentru a fi implementata si cu siguranta ca va intampina rezistenta

* “este un lucru necesar intr-o perioada in care dinamismul societatii umane, economia si progresul tehnologiei transcend granitele, ce sunt deja foarte erodata intr-o lume globalizata”

Propunerile Vaticanului vin la doi ani dupa enciclica papala a Papei Bededict al XV-lea, care sustinea ca “mentalitatea profitului cu orice pret” este responsabila pentru criza economica mondiala. Reuters scrie ca documentul ar trebui sa ii bucure pe membrii campaniei “Occupy Wall Street”, care demonstreaza de cateva saptamani impotriva sistemului bancar mondial si a corporatiilor.

De altfel, cardinalul Peter Turkson, care conduce Consiliul Pontifical pentru Dreptate si Pace, a spus luni, intr-o conferinta de presa, ca “cei de pe Wall Street trebuie sa-si faca o analiza si sa vada daca rolul lor in administrarea finantelor lumii serveste de fapt interesele umanitatii si binele comun”.

Reluam aici o analiza mai veche despre enciclica din 2009, Caritas in Veritate, a Papei Benedict, moment in care Vaticanul si-a declarat sustinerea unei autoritati mondiale efective:

Enciclica-soc a Papei Benedict, moment crucial pentru viitorul Noii Ordini: ESTE URGENTA INFIINTAREA UNEI REALE AUTORITATI POLITICE MONDIALE”!

0000000000000000.jpg

TEXT COMPLETAT

Pe data de 29 iunie Papa Benedict a semnat enciclica sociala “Caritas in veritate”, in care apar cateva afirmatii socante pentru progresismul lor. Astfel, Papa crede ca…

Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii deze­chilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale“. In opinia Suveranului Pontif, aceasta entitate, care ar constitui “un grad superior de organizatie la scara internationala, pentru gestionarea globalizarii”, ar trebui “sa procedeze la o dezirabila dezarmare integrala, la asigurarea securitatii alimentare, la protejarea mediului si la reglarea fluxurilor migratorii”. Totodata, enciclica papala, devenita o traditie in Biserica Catolica de peste un secol, solicita construirea unei ordini sociale care sa se conformeze ordinii morale, interconectarii dintre sferele morale si sociale, legaturii dintre sferele civile, economice si politice, asa cum se prevede in Carta Natiunilor Unite”. Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”, se mai spune in text (Cf. Ziua).

1246987633.jpg

Intr-adevar, aceste conceptii sunt identice cu principiile dreptatii sociale de tip social-democrat, cele care au stat la baza marilor “reforme” din sec. XX care au dus la cresterea controlului statal in dauna libertatii persoanelor si comunitatilor. Exemplul cel mai cunoscut si mai revendicat in zilele noastre este New Deal, vestitul program de contracarare a crizei economice din anii ’30 ai secolului trecut. In zilele noastre, exponentii acestui masiv program similar unuia de mituire electorala a oamenilor amenintati de criza sunt liderii socialisti Barack Obama, Gordon Brown, Lula da Silva, J. M. Barroso, N. Sarkozy precum si ceilalti lideri inregimentati obiectivelor expuse in cadrul ultimului G20.

Dupa cum observa si romano-catolicul Raymond J. de Souza, Papa Benedict pledeaza pentru o masiva redistribuire a averilor, sisteme de asigurari sociale protective, intarirea uniunilor sindicale si, in general, pentru o revigorare a sistemului welfare state din occident (Cf. National Post). Or, acest model social este unul de pura inspiratie socialista, si, mai mult decat atat, dovedit a fi falimentar si cu efecte sociale perverse de neocolit. Mai mult, pastrand populismul cu caracter religios observat si cu alte ocazii, Papa Benedict afirma ca aceste masuri trebuie luate pentru ca oamenii (de fapt, barbatii si femeile, ca sa fie corect politic) sa nu mai fie tratati ca parti oarecare ale masinariilor economice, ci ca fiinte de demnitate umana deplina si egala. Nobile deziderate! Dar, oare, nu voiau si Marx, Engels si chiar Lenin sa elibereze omul din exploatarea sa de catre om, de alienare, de angoasa de a nu se gasi in ordinea sociala dreapta? Evident, toate masurile preconizate mai sus au nevoie de o interventie statala masiva, si neaparat, organizata la nivel planetar.

Daca pana in acest moment am observat o serie de declaratii si actiuni ale liderilor politici ai marilor puteri care reclamau cat mai fatis instaurarea unui guvern mondial cu principii socialiste, Vaticanul a dat, prin recenta declaratie a Papei Benedict, primul semnal puternic al alinierii depline a institutiilor clericale la construirea acestei ultime utopii. E drept ca semnale ale inhamarii marilor religii la scopurile globaliste (“realizarea unitatii spirituale a tuturor oamenilor“) ale elitelor masonice au curs cu abundenta in ultima vreme (vezi, de pilda: Lucrările Congresului Liderilor Religiilor Mondiale şi Tradiţionale; Religiile, noua ordine si noua criza; Obama – discurs “religios” la Cairo; ”Religiile” – angrenate intens in procesul de legitimare a “guvernarii globale”; Patriarhul ecumenic la Parlamentul european), insa declaratia sefului Vaticanului surprinde prin cel putin trei caracteristici generale:

1. Solemnitatea si caracterul oficial si de autoritate al declaratiei. Afirmatiile Papei Benedict au fost facute in cadrul unei enciclice sociale, un document teologic de 150 pagini, finalizat, ni se spune, dupa doi ani si jumatatate de munca. Aceasta este, asadar, parerea oficiala a Bisericii Catolice asupra problemelor cu care se confrunta societatea actuala, stiind prea bine ca papa, in ecleziologia catolica, este capul “Bisericii” si ca afirmatiile sale oficiale pe chestiuni de credinta sunt pretins infailibile. (Dupa cum aflam chiar din Enciclopedia Catolica, o enciclica este in primul rand un document destinat primatilor, arhiepiscopilor si episcopilor Bisericii Universale, precum si credinciosilor, abordand o problema de actualitate pentru a o transa printr-un cuvant de autoritate. Enciclica, acest tip de scrisoare apostolica, dupa cum o caracterizeaza sursa citata, a fost din ce in ce mai folosita in ultimele trei pontificate, reprezenand modul cel mai frecvent mod de luare de atitudine a Vaticanului. In ceea ce priveste caracterul de autoritate dogmatica intrinsec enciclicelor, acestea nu contin in mod automat greutatea unei pronuntari papale ex-catedra si nici a unei autoritati infailibile. Cu toate acestea, Enciclopedia Catolica afirma ca autoritatea infailibila poate decurge din contextul documentului, precum si a tipului de limbaj folosit in enciclica).

Asadar, Papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic in a promova conceptiile masonice ale elitelor mondiale in structura Bisericii Catolice. Neriscand o pronuntare ex-cathedra, a ales forma unei enciclice, o forma de prestigiu si autoritate indeajuns de mare pentru a da greutate istorica acestui cuvant papal, lasand insa judecarea caracterului infailibil sa reiasa din tipul de adresare folosit. Asadar, prin Papa Benedict, Biserica Catolica si-a afirmat viziunea categorica a necesitatii instaurarii unei autoritati mondiale politice efective.

2. Caracterul imperativ si concret al instaurarii autoritatii politice mondiale. Liderii politici au fost destul de vagi in declaratiile legate de instaurarea unui guvern mondial, referindu-se la el ca la o necesitate istorica, fara sa insiste insa, mai indeaproape, asupra formei si caracterului pe care ar putea sa il ia. De fapt, guvernul mondial pare a fi, ca altadata comunismul, o stafie care bantuie lumea. Ii lipseste deocamdata caracterul de concretete, de iminenta legica si determinista pe care i-a dat-o un Marx. Dar cine, in timpurile noastre, pare ca isi asuma rolul esential al profetului care sa anunte imperioasa necesitate a nasterii sale? Unul din primele personaje-simbol de talie mondiala (cu exceptia jurnalistilor si liderilor de opinie, a filosofilor si a altor manipulatori de cuvinte) care a dat un raspunsul clar este, iata, papa, un lider ultra-vizibil al unui cult cu peste un bilion de aderenti, aproximativ 1/6 din totalul populatiei si detinand, mai ales, un capital simbolic urias, deci si o posibilitate imensa de a influenta opinia publica mondiala.

Si, spre deosebire de declaratiile vagi ale politicienilor, Papa Benedict nu ezita sa sublinieze si sa puna accentul pe aspectele concrete ale unei astfel de autoritati:

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii dezechilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale”… Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”… Autoritatea va detine de asemenea “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile de catre diferitele parti“, la fel ca “masurile coordonate adoptate de catre diverse forumuri internationale”.

Practic, in enciclica intitulata “Caritas in veritate”, Papa Benedict se refera la instaurarea unui stat mondial efectiv, cu putere reala de coercitie. Caci ce poate insemna “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile” decat ca aceasta autoritate politica mondiala va detine puterea coercitiva de a-si pune in aplicare scopurile?

3. Autoritatea mondiala nu este nici ONU, nici UE, ci o entitate politica noua. Avand in vedere faptul ca acestei autoritati i se cere, de catre Papa Benedict, sa aiba putere reala, de coercitie, ca mecanism de aplicare a deciziilor sale, reiese ca ea va fi diferita de Organizatia Natiunilor Unite si de Uniunea Europeana, o entitate politica dotata cu toate caracteristice suveranitatii statale. ONU este o organizatie care intruneste toate statele lumii, dar care nu are deloc instrumentele necesare implementarii deciziilor sale. Rezolutiile sale nu au caracter de drept international, de facto, fiind incalcate cu usurinta de membrii sai.

Spre deosebire de ONU, UE, construita in alta filosofie si cu alte metode, a reusit sa aglutineze statele europene si sa le inghita intr-o mreaja a reglementarilor si institutiilor supra-statale care le-a golit de suveranitate nationala efectiva. Reglementarile europene, care au in multe cazuri un caracter totalitar (in sensul unei reglementari exhaustive asupra tuturor aspectelor vietii politice, sociale, culturale, economice) se aplica obligatoriu in statele membre. Ceea ce lipseste insa deocamdata Uniunii Europene este capacitatea de cuprindere mondiala (fatalmente, oricat s-ar largi, Europa este doar Europa) si latura puternic coercitiva, adica existenta acelei politii si acelei armate care sa completeze caracterul de supra-stat si sa confere aurei totalitare si latura politieneasca. In orice caz, latura politieneasca este in plina constructie si in U.E.

In enciclica papala de fata, observam ca se vorbeste special de o entitate politica ce va fi caracterizata prin 1) cuprinderea mondiala si 2) prin existenta unei forte coercitive care sa garanteze ca nu va fi niciun loc autonom si indepenent de autoritatea mondiala pe acest sarman glob pamantesc. (…)

***

Papa Benedict propune ca soluţie pentru criza actuală şi ca mijloc de realizare a „umanismului integral” o autoritate mondială politică efectivă

Motto: „Idealismul umanitar este ceea ce rămâne din creştinism atunci când adevărul său specific s-a evaporat. Este singurul temei al unirii creştinilor cu necreştinii căci, deşi provine din creştinism şi îşi trage coloratura specifică din învăţătura creştină, el se adresează oricui crede în primul rând în om şi în fericirea pământească….Idealurile Papei nu provin de la Hristos, nici de la Apostoli şi nici de la Părinţii Bisericii lui Hristos, ci mai curând de la visătorii raţionalişti ai epocii moderne ce au reînviat vechea erezie a hiliasmului, visul unui mileniu pământesc. “ (Eugene/Serafim Rose)

Citatul din părintele Serafim Rose provine din analiza făcută de acesta atitudinilor şi declaraţiilor Papei Paul al VI-lea în anii ’60 ai secolului trecut. Ele se potrivesc cu atât mai mult poziţiei Papei Benedict care va fi prezentată, pe scurt, în acest articol, cu cât Papa Paul al VI-lea este revendicat, de către Benedict, drept precursor şi întemeietor al învăţăturii Bisericii Catolice cu privire la starea socială şi politică a omenirii în acest veac.

Să prezentăm, pe scurt, evenimentul: la începutul lunii iulie a fost făcută publică Enciclica Papei Benedict intitulată „Caritas in veritate” (Dragoste în adevăr) care a surprins mass-media şi mediile catolice prin propunerile îndrăzneţe referitoare la reformele sociale şi politice ample prevăzute drept necesare pentru depăşirea crizei precum şi pentru recomandarea ca acestea să fie implementate de o autoritate politică mondială efectivă. Afirmaţiile în cauză se regăsesc în capitolul 5 al enciclicii, intitulat sugestiv Cooperarea familiei umane:

„În faţa nestăvilitei creşteri a interdependenţei globale se simte nevoia urgentă, chiar în miezul recesiunii globale, reformării Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi, de asemenea, a instituţiilor economice şi financiare internaţionale, astfel încât conceptul de familie a naţiunilor să capete „colţi adevăraţi” (real teeth în varianta în engleză a documentului. Precizăm că toate citatele din acest articol sunt traduceri proprii din varianta în engleză a Enciclicii papale – n.n.). […]
În vederea conducerii economiei globale, a refacerii economiilor lovite de criză, a evitării deteriorării crizei actuale şi a dezechilibrelor pe care le-ar aduce; în vederea determinării dezarmării integrale şi opportune, a securităţii alimentaţiei şi a păcii; a garantării protejării mediului înconjurător şi a dirijării migraţiei; pentru toate acestea este nevoie urgentă de o autoritate politică mondială adevărată/reală, aşa cum predecesorul meu, Binecuvântatul Ioan al XXIII-lea, a arătat acum câţiva ani. O asemenea autoritate este nevoie să fie condusă prin lege, să respecte în mod consistent principiile subsidiarităţii şi ale solidarităţii, să caute să stabilească binele comun şi să se angajeze să asigure dezvoltarea autentică integrală umană inspirată de valorile dragostei în adevăr. Mai departe, o asemenea autoritate va trebui să fie recunoscută pe plan universal şi să fie investită cu puteri efective pentru a asigura securitate pentru toţi, consideraţie pentru justiţie şi respect faţă de drepturi.
În mod evident va trebui să aibă autoritatea de a asigura conformarea tuturor părţilor faţă de deciziile sale, precum şi cu măsurile coordonate adoptate în diferitele foruri internaţionale. Fără acest lucru, în ciuda marilor progrese îndeplinite în diferite sectoare, legea internaţională riscă să fie determinată de echilibrul de puteri existent între cele mai puternice naţiuni” (sublinierile aparţin redacţiei).

Reacţiile în mediul catolic au fost diverse. Cele apreciative faţă de enciclică pun în evidenţă faptul că este o teorie etică a progresului, sau că Papa preia comandamentele catolice legate de apărarea vieţii, criticând homosexualitatea, avortul, eutanasia şi alte plăgi etice ale timpurilor noastre. În ceea ce priveşte „autoritatea politică mondială reală”, susţinătorii consideră că principiile subsidiarităţii evocate de Papă arată că acesta nu cere, de fapt, un guvern mondial (John-Henry Westen, Lifesitenews.com). Pe scurt, Enciclica Papei Benedict este caracterizată drept un „umanism creştin profund” (Richard Garnett, prof. la Univ. Notre Dame, J. Brian Benestad, Univ. Scranton), ceea ce corespunde, de altfel, şi îndemnului papal de la finalul enciclicei:

„numai dacă suntem conştienţi de chemarea noastră, ca indivizi şi comunitate, să facem parte din familia lui Dumnezeu ca fii şi fiicele Sale, vom putea să generăm o nouă viziune şi să adunăm noi energii în serviciul umanismului cu adevărat integral (Caritas in veritate, Concluzii).

Reacţiile critice faţă de Enciclică au caracterizat recomandările Papei drept un gir dat de şeful Bisericii Catolice proiectului masonic de instaurare a unui stat mondial care va fi, într-un final, condus de antihrist. În sprijinul acestei critici au fost aduse mărturii din papi mai vechi precum şi din autori catolici. Astfel, este citat un alt Papă Benedict (al XV-lea), din anii ’20 ai secolului trecut, care a declarat într-un cuvânt motu proprio (cuvânt papal care prezintă o opinie personală a acestuia, adresat bisericii catolice):

“apariţia unei Republici Universale, ce este râvnită de cele mai rele elemente ale dezordinii şi, în mod secret, aşteptată de ei, este o idée care acum e gata pentru a fi pusă în aplicare… Dacă aceasta idée este pusă în practică, va urma inevitabil o împărăţie de nevindecată teroare”.

O opinie radical diferită faţă de cea a actualului Benedict… Autorul tomist Joseph Pieper scria, la rândul său, în anii ’50:

instaurarea unui stat mondial, care este astăzi o posibilitate istorică reală, poate deveni un scop legitim al eforturilor politice. Învăţătura spune că odată ce acest pas va fi făcut, omenirea se va afla într-o situaţie în care Împărăţia lui antihrist devine posibilă într-un mod mai acut decât oricând: o organizaţie mondială poate deveni cea mai mortală şi impregnată de tiranie, instaurarea finală a unei împărăţii a antihristului.” (din cartea Sfârşitul timpului; citatele au fost preluate de la Stephen Hand, Traditional Catholic Reflections and Reports).

De altfel, citatele din enciclică vorbesc de la sine: Papa Benedict, stipulând noul imperativ categoric al dezvoltării umane integrale (care include şi respectarea valorilor etice ale vieţii precum şi un spaţiu public liber pentru religii) consideră că garantarea acestuia se poate face doar prin intermediul unei autorităţi politice reale care să aibă şi forţa coercitivă necesară pentru a executa aplicarea deciziilor sale. Două nelămuriri survin:
de când este idealul dezvoltării umane integrale (ideal pur umanist), care include asumarea progresului material, ideal evanghelic?

Şi de când puterea politică (mondială!) este văzută drept mijlocul de realizare a idealurilor etice referitoare la dezvoltarea plenară dar şi la realizarea fraternităţii între toţi oamenii?

În privinţa argumentului adus de suţinătorii enciclicei, referitor la faptul că evocarea principiului subsidiarităţii ar reduce din „periculozitatea” proiectului autorităţii statale mondiale, este necesar să ne aducem aminte că Uniunea Europeană, acest Turn Babel autoritarist şi nedemocratic, are ca principiu formal de constituire tocmai subsidiaritatea, fiind înscris în tratatele sale fundamentale. Trebuie adăugat faptul că principiul subsidiarităţii este specific Bisericii Catolice, ceea ce este foarte sugestiv, din acest motiv: este o formă de acţiune locală a unui organism centralizat şi condus de un şef absolut- Papa. Prin urmare, este perfect compatibilă posibilitatea instaurării unui stat mondial autoritarist concomitent cu evocarea principiul subsidiarităţii…
Aceste probleme sunt doar câteva din cele mai grave puse de Enciclica Papei Benedict. Trebuie adăugat faptul că propunerea Papei Benedict de realizare a unei autorităţi mondiale reale nu este singulară: numeroşi lideri politici ai puterilor lumii au reclamat necesitatea unui guvern (uneori guvernanţe) mondial. De asemenea, ele concordă şi cu profeţiile Bisericii legate de împărăţia universală a lui antihrist. Căci despre alt gen de împărăţie lumească universală, în această lume şi în acest veac, Biserica nu a vorbit niciodată.

*

„Tradiţia” progresului şi a statului mondial la pontifii romani

Enciclica Charitas in Veritate se distinge în mod deosebit prin ideile progresiste susţinute precum şi prin idealul dezvoltării plenare a omului, dezvoltare care este înfătuibilă prin intermediul reformelor urgente şi „curajoase”, în cadrul unei ordini mondiale în care domneşte justiţia, pacea şi libertatea (mai degrabă, emanciparea). Idealul etic definit de Papa Benedict este identic cu cel umanist de inspiraţie kantiano-ralwsian-habermas-ian si nu a aparţinut dintotdeauna pontifilor romani. Punctul de cotitură, cum vom vedea, este reprezentat de Ioan al XXIII-lea şi de Conciliul Vatican II. Vom analiza, în această parte, pentru început, ideea dezvoltării plenare a omului aşa cum a fost formulat de Papa Paul VI şi apoi, preluat de Papa Benedict. Ea este formulată îndeosebi în Capitolul I al Caritas in Veritate: Mesajul Populorum Progressio.

Este un capitol în care Papa Benedict reia, practic, opiniile predecesorului său, Papa Paul al VI-lea, exprimate în cadrul unei enciclice intitulate „Populorum Progressio” şi care exprimă doctrina socială oficială a Bisericii Catolice. Prin doctrină socială se înţelege, de fapt, o definire a momentului istoric pe care o dă Biserica Catolică precum şi o recomandare normativă legată de această descriere a stării de fapt. Este importantă deoarece, în funcţie de cum alege să descrie starea de fapt şi ce fel de recomandări normative face, pontiful îşi dă girul unor viziuni despre om şi destinul său politic (fiind vorba de o doctrină socială).

Astfel, cu titlu de „adevăruri” doctrinare, Benedict reia două linii de forţă afirmate în Populorum Progressio:

„Primul (adevăr, n.n.) este că întreaga Biserică, în toată fiinţarea şi acţiunea sa, când proclamă, celebrează, când performează lucrările dragostei (sau filantropiei), este angajată în promovarea dezvoltării umane integrale.”

Şi, mai departe:

„Al doilea adevăr este că dezvoltarea umană autentică priveşte întregul persoanei în fiecare din dimensiunile sale.”

Aşadar, în Populorum… sunt afirmate două imperative categorice care stabilesc drept scop al lucrării bisericeşti dezvoltarea umană în integralitatea sa. După cum vom vedea mai jos, dezvoltarea nu este decât un al termen, mai filosofic, pentru progres. În toată enciclica se vorbeşte, de altfel, despre dreptul la pâine şi apă, despre securitatea socială, combaterea foametei şi a altor plăgi sociale, alături, e drept, şi de alte plăgi etice. Chestiunea socială este subiectul acestor preocupări, la care se adaugă, ca să nu pară, totuşi, o abordare pur socialistă a istoriei, dimensiunea spirituală a omului.

Este de reţinut însă cum Paul VI defineşte idealul etic al dezvoltării umane, care priveşte la atingerea unei stări de bine pământesc, o propăşire prosperă a întregii umanităţi, văzută în toate aspectele sale, drept ideal al bisericii.
Este oare acest lucru un ideal bisericesc sau este mai degrabă idealul Marelui Inchizitor al lui Dostoievski?

Să ne reîntoarcem însă la textul din enciclică:

„Paul VI în mod clar înţelege că „chestiunea socială” s-a răspândit în toată lumea şi a înţeles legătura între impulsul către unificarea umanităţii şi idealul creştin al unei singure familii de popoare în solidaritate şi fraternitate. (care ideal? Poate doar Biserica, insa Biserica este Imparatie a Cerului si nu se confunda, ca aici, cu Imparatia Cezarului-n.n.) În conceptul de dezvoltare, înţeles în termeni creştini şi umani, el a identificat inima mesajului creştin social, propunând dragostea (sau filantropia) creştină drept principala forţă în serviciul dezvoltării”.

Mai mult, pentru Papa Benedict, „ideea unei lumi fără dezvoltare arată o lipsă de încredere în om şi Dumnezeu”. Mai departe:

între evanghelizare şi avansarea umanităţii – dezvoltare şi eliberare – sunt, de fap, profunde legături… Mărturia dată dragostei (filantropiei) lui Hristos, prin lucrările justiţiei, păcii şi dezvoltării, sunt parte integrantă a evanghelizării… Paul VI a învăţat că progresul, în originea şi esenţa sa, este în primul rând şi cel mai mult o vocaţie: în planul lui Dumnezeu, fiecare om este chemat să se dezvolte şi să se împlinească, pentru că fiecare viaţă este o vocaţie.”

Evanghelizarea este echivalată, de Papa Paul VI şi, după el, de Papa Benedict, cu reforma politică şi socială. Scopurile pur politice (şi nu numai politice, ci şi socialiste) ale dezvoltării, progresului, dreptăţii şi păcii sunt văzute ca scopuri evanghelice. Tot ce trebuie să facă biserica, după Papă, este să „analizeze semnele vremurilor şi să le interpreteze, oferind lumii ceea ce are ea mai caracteristic: o viziune globală a omului şi a rasei umane”. Iată, aşadar, ce înseamnă pentru noii Papi interpretarea semnelor vremurilor – o justificare, prin intermediul unei viziuni antropologice, a planurilor de edificare a unei noi ordini mondiale. Biserica înhămată, cu tot arsenalul său etic, în slujba marilor arhitecţi.

În continuare, este evocat Paul VI cu imperativul categoric al dezvoltării plenare a omului:

„Adevărul dezvoltării consistă în completitudinea sa: dacă nu implică omul întreg şi fiecare om, nu este dezvoltare adevărată. Acesta este mesajul central al Populorum Progressio, valid pentru azi şi pentru toate timpurile.”

Mai departe, se arată că

„Populorum Progressio în mod repetat subliniază nevoia urgentă de reformă şi, în faţa marilor probleme puse de injustiţia dezvoltării popoarelor, cere ca acţiuni curajoase să fie luate fără întârziere.

Urgenţa este justificată nu numai din derularea evenimentelor, ci şi pentru „însăşi problema care se află în joc: întemeierea unei autentice fraternităţi”.
Pe bună dreptate ne întrebăm: când au vorbit despre aceste scopuri politice Evangheliile? Când Apostolii şi când Sfinţii Părinţi? Să nu ne lăsăm înşelaţi: toate aceste scopuri umanist-utopiste sunt prevăzute a fi atinse prin „acţiuni energice”, prin reforme, prin construirea unor structuri politice, adică de putere.

Să recapitulăm: adevărul etic pe care biserica catolică îl propovăduieşte, prin Papa Paul VI şi Benedict, este dezvoltarea plenară a omului, în particular, şi progresul întregii umanităţi, în general. Acest ideal de dezvoltare plenară este, de fapt, legat intim de imperativul evanghelizării; mai mult, evanghelizarea este de fapt ideal social al dezvoltării. Biserica este chemată să mobilizeze lumea în jurul idealului, prin oferirea unei viziuni etice justificatoare. Pentru împlinirea dezvoltării plenare şi a progresului este nevoie urgentă de reformă şi de acţiune curajoasă. Miza este uriasă: realizarea fraternităţii universale.

Toate aceste concepte nu sunt noi, ci au circulat bel et bien prin văzduhul agitat al ideologiilor politice mai mult sau mai puţin totalitare. În special mitul dezvoltării plenare a omului este de factură iluministă şi a fost, de asemenea, promisiunea cea mai ispititoare a comunismului. Toate făgăduiau omului eliberarea, emanciparea de constrângerile istorice, sociale, de nedreptăţile societăţii vechi în care trăiau, de alienarea provocată de progresul
mijloacelor de producţie, schiţând zorile unei noi societăţi, a unui nou om, împlinit în mod integral.
Cat de multa legatura are acest ideal cu Evanghelia se vede comparand imperativele categorice enuntate de Papii recenti cu Fericirile: fericiti cei saraci, cei ce plang… versus fericiti cei ce se dezvolta (dpdv social) plenar.

Ce este nou (deşi nu foarte recent) este faptul că biserica (fie ea şi cea catolică) îşi asumă acest ideal umanist, pe care îl „amendează” doar în partea sa agresivă faţă de religie. Până la mjlocul veacului XX bisericile erau, de bine, de rău, vocea conservatoare care propuneau lumii o altă viziune etică asupra omului care era incompatibilă cu cea propusă de utopiştii umanişti. Împlinirea omului era întotdeauna văzută dincolo, în împărăţia lui Hristos, care nu este din această lume. Edificarea unei lumi a dreptăţii, fericirii şi păcii universale era văzută drept curată nebunie sau pretext de întemeiere a unei dictaturi universale (cum şi este).

Între timp s-a petrecut ceva. Nu este greu de închipuit ce, dacă aruncăm o privire asupra istoriei Bisericii Catolice. Astfel, începând cu anul 1958 nu a mai existat nici o condamnare a Francmasoneriei, ultima fiind realizată de Pius al XII-lea cu câteva luni înainte de a muri. Punctul de turnură, după unii istorici ai B.C., îl reprezintă pontificatul lui Ioan al XXIII-lea (citat şi el ca predecesor de Papa Benedict) care nu numai că nu a mai actualizat vreo condamnare a francmasoneriei, ci a şi iniţiat deschiderea faţă de reprezentanţii acestei organizaţii secrete. O deschidere care se face simţită, în primul rând, la nivelul ideilor. Salvini, Mare Maestru al Masoneriei, declara:

Ioan al XXIII-lea a publicat recent un document în care, pe acest subiect, s-a apropiat foarte mult de poziţia noastră… şi Mater et Magistra, ca şi Pacem in Terris, în mod efectiv prezintă idei foarte sugestive ale apropierii umane între diferite ideologi” (Cf. Stephen Hand, Roncalli and Freemasonery).

Într-adevăr, cele două „documente” citate de marele maestru sunt două enciclice care încep să abordeze problema progresului (Mater et registra) şi a stabilirii unei „ordini universale a păcii în adevăr, dreptate, filantropie şi libertate” (Pacem in Terris). De asemenea, în ultima enciclică este de notat că Papa se adresează, pentru prima oară, „tuturor oamenilor de bună credinţă”, mesajul fiind, astfel, universal şi nu doar adresat credincioşilor catolici.

Ideile expuse în Pacem in Terris au fost exploatate şi folosite pe larg în ceea ce a constituit un adevărat şoc pentru Biserica Catolică: Conciliul Vatican II. Început sub pontificatul lui Ioan al XXIII-lea, Conciliul este încheiat sub Papa Paul VI, citat masiv, după cum am văzut, în encilica Caritas in veritate. Vatican II este vestit pentru declanşarea procesului de aggiornamento în Biserica Catolică, pentru deschiderea faţă de ecumenism precum şi faţă de lumea modernă, de fapt, un mod eufemistic pentru a desemna înclinarea bisericii catolice faţă de ideile moderniste umaniste.

Un alt moment de revigorare a acestor idei „generoase” a fost reprezentat de pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Predecesorul lui Benedict a avut unele atitudini cât se poate de făţişe în favoarea unei ordini universale a dreptăţii şi păci, intitulată de unii lideri politici şi de unii analişti „noua ordine mondială”. De asemenea, a pus o greutate în plus asupra idealului umanist, făcând, practic, din OM, adevăratul scop al devoţiunii religioase:

„În mod repetat, Ioan Paul al II-lea a susţinut că Naţiunile Unite sunt ultima speranţă a omenirii, făcând apel explicit la o nouă ordine mondială sub conducerea ONU… În timp ce numeroase idei (susţinute de papa Ioan Paul al II-lea – n.n.) sunt asemănătoare cu cele ale masonieriei, voi cita pe Abatele de Nantes care exemplifică cum Ioan Paul afirmă că scopul Bisericii este să arate oamenilor că mesajul Bisericii este demnitatea Omului. Remarcile abatelui sunt în paranteză: <<Dacă taina lui Hristos – Hristosul mistic precum şi Hristosul istoric (?) – revelează taina omului însuşi, adică omenirii de-a lungul timpului (şi, astfel, o taină ce aparţine tuturor religiilor şi ne-religiilor, poate?), atunci tot ceea ce este esenţial uman este însumat în taina lui Hristos, şi este exprimat de Hristos atât în cuvânt cât şi în faptăAceastă idee din Lumen Gentium trebuie să fie legată de tema centrală din Gaudium et Spes, unde Hristos este prezentat ca Revelator al tainei complete a omului şi demnităţii umane. Conciliul subliniază că demnitatea esenţială a omului este inextricabil legată de mesajul lui Hristos, Evanghelia Sa, care acţionează ca un aluat, provocând fie o conştientizare puternică a acestei demnităţi fie trezind nevoia de a o căuta şi atinge>>Este atunci „Dumnezeu” umanitatea?” (Stephen Hand, John Paul II, Alas, Magnified Errors of the Second Vatican Council)

Într-adevăr, accentele puse schimbă cu totul sensul revelaţiei şi taina lui Hristos, cea din veac ascunsă, pe care o aduce Mântuitorul. Dacă taina lui Hristos este cu adevărat revelarea adevăratei firi a omului, însă o fire dezrobită de tirania păcatului şi îndumnezeită, prin Răstignire faţă de această lume şi faţă de firea cea căzută, în citatul de mai sus Ioan Paul al II-lea face ca taina lui Hristos să fie subordonată şi definită, de fapt, evoluţiei istorice a omenirii. Acesta este sensul adăugirii viclene „a omenirii de-a lungul timpului”, precum şi a afirmaţiei „tot ce esenţial uman este însumat în taina lui Hristos”. Cu alte cuvinte, Hristos nu a făcut altceva decât să descopere omenirii ceea ce era deja, ceea ce omenirea este din punct de vedere istoric şi prin evoluţie.

Istorismul care face din OM centrul Evangheliei (şi, deci, nu din Hristos-Omul) este, la rândul său, o redută cucerită prin intermediul papilor: astfel, papa Paul VI a abolit condamnarea făcută noţiunii de evoluţie (şi, în general, modernităţii) de Pius al X-lea. Aşadar, în spatele imperativelor etice ale dezvoltării plenare a omului se află, de fapt, un umanism evoluţionist şi istorist care înlocuieşte complet pe Hristos, Dumnezeu-Omul, cu omul, făptura istorică ce găseşte singură drumul către îndumnezeire şi înveşnicire.

Acesta este, aşadar, fundalul în care aceste idei umaniste, progresiste, de factură clar socialistă, au penetrat adânc în Biserica Catolică prin intermediul papilor. Pentru acest lucru, de altfel, sunt citaţi în mod covârşitor papii Paul VI, Ioan XXIII şi Ioan Paul al II-lea.

158871the-adoration-of-the-beast-no-42-from-the-apocalypse-of-angers-1373-87-posters.jpgIntegral AICI.

Sa ne aducem aminte si de acest tablou profetic al scriitorului rus F.M. Dostoievski:

Post Scriptum: Papa, distributismul si socialismul

Unul din lucrurile care ne-au intrigat de la bun inceput la volumul A treia forta. Economia Libertatii. Renasterea Romaniei profunde (editori Ovidiu Hurduzeu si John Chrysostom Medaille) a fost, pe langa eclectismul bizar de perspective aduse fortat sub aceeasi umbrela a distributismului (un amestec de perspective conservatoare, libertariene, progresist-stangiste, conservator-catolice, catolic-progresiste etc., care ar presupune ca demonstreaza existenta unei tendinte istorice – formarea conditiilor pentru trecerea de la etapa neocapitalista si neoglobalista la etapa distributista a economiei mondiale) prezenta in randurile autorilor selectati a lui Stefano Zamagni. Cine e Stefano Zamagni? Este, dupa cum scrie in pagina de prezentare a autorilor,

”profesor de economie la Universitatea din Bologna, consultant al Consiliului Pontifical pentru Justitie si Pace. (…) A colaborat la elaborarea sectiunii economice a enciclicei Caritas in Veritate.

Sigur, prezenta pe lista de colaboratori ai unei enciclice in care se recomanda consolidarea structurilor de putere (coercitiva, se subliniaza in enciclica) supra-nationala poate nu ar fi fost, in sine, de ajuns, pentru a ne ridica sprancenele cu privire la tendinta istorica cu care se doreste a fi identificat distributismul. Lecturarea articolului semnat de Zamagni arata insa linia de gandire in care se inscrie consilierul pontifical: linia umanist-rawlsiana de cautare a unei teorii a dreptatii universale sociale.

Existenta acestui curent umanist in ”Biserica” Catolica este un fenomen specific al secolului XX si isi arata din plin roadele (sau coltii) astazi, inclusiv prin enciclica pe teme social-economice Caritas in Veritate. Intr-adevar, in context catolic, un ganditor ca Zamagni o rupe cu gandirea traditionala, intemeiata cu precadere pe scolastica inspirata de filosoful grec Aristotel. De altfel, ”aristotelistii” (prezenti si ei in paginile Economiei libertatii) nu sunt orientati catre teme abstracte si catre viitor, ca umanistii, ci evoca mai ales lumea veche, medievala, care avea randuielile, sensurile si scopurile ei specifice, firesti. Cele doua orientari nu pot fi amestecate asa cum uleiul nu poate fi amestecat cu apa. Caritas in Veritas nu pastreaza nimic din filonul traditionalist catolic, aristotelian, ci, mai ales in sectiunile economice, este rawlsiana, de un social-democratism ”crestin” sau, mai scurt, de un socialism cu eticheta crestina. In acest sens, nu este deloc surprinzator ca Papa Benedict statueaza necesitatea unei ordini institutionale mondiale care sa detina putere coercitiva. Este in linia gandirii rawlsiene sa inchipuie modelul dreptatii sociale la scara mondiala, si, evident, este logic sa se caute institutiile capabile sa intemeieze si impuna o asemenea dreptate.

Despre sensul acestor noi orientari ale catolicismului ne prevenise, inca din sec. XIX, cand nimic nu parea sa anunte un asa deznodamant, acelasi Dostoievski. Sesizand pierderea influentei politice pe langa regii timpului de catre Papa, scriitorul rus a profetit ca, pentru a se salva, catolicismul va imbratisa demagogia socialismului:

Pierzandu-i pe regii aliati, catolicismul se va repezi fara indoiala la demos. Are zeci de mii de ispititori prea-intelepti, iscusiti, cunoscatori ai inimii, buni psihologi, dialecticieni si confesori, iar poporul este intotdeauna credul si bun la suflet. (…) Toti acesti cunoscatori ai sufletului si psihologi se vor napusti in randurile poporului si ii vor livra un nou Hristos, care si-a dat incuviintarea pentru orice, pe Hristos cel anuntat la ultimul conciliu de la Roma… ”Da, frati si prieteni ai nostri, vor spune ei, tot ce cautati voi exista demult pentru voi in aceasta carte si conducatorii vostri vi le-au furat. Daca pana acum am vorbit cu voi un pic altfel, asta s-a intamplat pentru ca erati precum pruncii si era prea devreme sa aflati adevarul, dar acum a venit si vremea adevarului vostru. Sa stiti ca Papa detine cheile Sfantului Petru si credinta in Dumnezeu nu este decat credinta in Papa, care a fost instalat de insusi Dumnezeu pe pamant ca sa ii tina locul. El este infaibil, i-a fost data o putere divina si el este stapanul timpului si al soroacelor. El a hotarat acum ca a venit si sorocul vostru. Odinioara, principala forta a credintei consta in smerenie, dar acum a sosit sorocul smereniei si Papa are puterea sa o schimbe cu alltceva, ca lui i-a fost data toata puterea. Da, toti sunteti frati si Hristos Insusi v-a poruncit sa fiti frati; daca insa fratii vostri mai mari nu vor sa va primeasca ca pe niste frati, atunci luati ciomegele si intrati voi insiva in casa lor si siliti-i sa va fie frati. Hristos a asteptat mult timp ca perversii vostri frati mai mari sa se caiasca, iar acum El insusi va da voie sa proclamati: <<Fraternite ou la mort!>> (<< Sa-mi fii frate sau capul jos>>). Daca fratele tau nu doreste sa imparta cu tine averea pe din doua, atunci ia-i tot, caci Hristos i-a asteptat mult timp pocainta iar acum a venit sorocul maniei si al razbunarii. Sa mai stiti ca sunteti lipsiti de vina pentru toate fostele voastre pacate sau in cele viiitoare, caci toate pacatele voastre nu proveneau decat din saracia voastra. (…) Bucurati-va dar acum si veseliti-va, caci acum a venit raiul pe pamant, toti veti fi bogati si, fiind bogati, veti fi si drepti, pentru ca toate dorintele voastre vor fi implinite si orice pricina a raului va va fi inlaturata”. Aceste vorbe sunt lingusitoare, dar nu incape indoiala ca demosul va accepta propunerea: el va vedea in neasteptatul sau aliat marea putere unificatoare care accepta orice si nu te impiedica de la nimic, o forta reala si istorica in locul conducatorilor, visatorilor si speculantilor, in ale caror capacitati practice si uneori in onestitatea carora nici astazi nu crede catusi de putin. (Jurnal de scriitor, vol. I).

Infricosatoare profetie, chiar apocaliptica, nu? Si am adauga noi faptul ca interpretul principal si perfect al partiturii descrise mai sus de Dostoievski nu va fi, totusi, Papa, care va avea un rol mai degraba secund, ci insusi antihrist, cel care care va rastalmaci Evanghelia in sensul intemeierii unui rai pamantesc. Si naiv este acela care isi inchipuie ca antihrist si apostolii sai vor propovadui lumii modelele economice ale FMI, BM, neocapitalismul sau neoliberalismul economic... Pentru ca acestea fac parte, nu-i asa, dintr-o lume care se afla in plina prabusire (controlata). Tocmai de aceea a inceput ONU sa se intereseze de asociatiile de tip cooperatist, deoarece se cauta o a treia cale, chipurile, un alt model economic decat cele care ne-au adus astazi la faliment (evident, nimanui dintre cei puternici nu-i miroase gura a usturoi cand se vorbeste despre falimentul lumii economice asa cum o cunoastem).

Asadar, sa luam aminte, ca multi amagitori au iesit si, mai ales, vor iesi in lume, ca sa ii insele, daca se poate, si pe cei alesi!

Vezi si:


Categorii

Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?), Opinii, analize, Papa (Papism), Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “VATICANUL CERE O NOUA ORDINE MONDIALA, CU O BANCA CENTRALA MONDIALA

  1. http://www.webpr.ro/stiri-it_c-10483359-70-dintre-specialistii-confirma-invatamantul-poate-imbunatatit-prin-elearning.htm

    In anul 2009 Cristian Pop-Eleches (roman din Arad), profesor la Universitatea Columbia si Ofer Malamud, profesor la Universitatea Chicago, au demarat un studiu privind efectele pe care le-a avut investitia cu cei 200 de euro in educatia prin calculator in Romania. Cercetarile finalizate in 2010 au condus la urmatoarele rezultate:
    1. In 87% din calculatoarele achizitionate erau instalate jocuri video dar numai in 6% dintre ele erau instalate si programe educationale acordate gratuit de catre guvern. 20% din copii au declarat ca se joaca zilnic diverse jocuri video pe calculator, in schimb numai 1% au declarat ca foloseau zilnic computerul in scopuri educationale.
    2. Aparitia calculatorului in spatiul caminului a condus la scaderea timpului acordat rezolvarii temelor de acasa, a lecturii si a tuturor celorlalte activitati recreative.
    3. Rezultatele scolare la matematica, romana si engleza, ca indice al nivelului general de performanta scolara, au scazut dramatic dupa introducerea calculatorului fata de copiii de aceeasi varsta si conditie sociala care nu au beneficiat de acest program.
    In concluzie, experimentul facut de Guvernul Romaniei pe aproape 100000 de copii a scos in evidenta efectul negativ pe care-l reprezinta calculatorul pentru educatia copiilor. De ce acest studiu nu a fost luat in seama de M.E.C. si celelalte institutii abilitate atunci cand se analizeaza problema scaderii de pregatire a copiilor din Romania???? Asta ca sa nu mai vorbim de nenumarate studii facute in Occident privind efectele profund negative ale jocurilor pe calculator, filmelor si desenelor animate pline de violenta asupra mintii copiilor.
    (Psihopedagog Silvia Criveanu, ,,Calculatorul de acasa’’, Revista ,,Familia Ortodoxa’’, nr. 10 2011

  2. Dumnezeule, nu vreau sa sune fatarnic ori superficial …. voi ati vazut cum ARATA papa ? pe mine ma inspaimanta la propriu – sincer zici ca e extras din “Exorcistul” si nu e o ironie si nici o gluma

  3. Nu asa trebuie sa vina si antihrist, ca un “salvator” al omenirii inglodate in criza mondiala si iubitor al tuturor religiilor lumii, un om al pacii?

  4. Pingback: NOUA ORDINE RELIGIOASA A LUMII, PANRELIGIA (Ecumenismul inter-religios total) SI TACTICILE FOLOSITE
  5. Pingback: MESIA IUDEILOR (ANTIHRIST), razboiul lui Gog si Magog ("Armaghedon") si Imparatia Universala a Israelului, dupa PROFETIILE RABINICE (IUDAICE)
  6. Pingback: STAT EUROPEAN TOTALITAR (DE TIP URSS) SI APOI GUVERN MONDIAL: obiectivul crizei generate artificial - considera un economist leton - ARTICOLUL SAPTAMANII
  7. Pingback: Cum va fi 2012? (I) ANUL DECISIV IN VEDEREA ATINGERII PLANURILOR ANTIHRISTICE? - Razboi întru Cuvânt
  8. Pingback: Patriarhia Romana instrainata de popor? Vaticanul “EMPATIZEAZA” CU CEI SARACI la intalnirea cu Traian Basescu - Razboi întru Cuvânt
  9. Pingback: NOII GUVERNANTI AI LUMII (articolul saptamanii – Matei Visniec) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: Profesorul si masonul Giuliano Di Bernardo profeteste VENIREA TIRANULUI ILUMINAT, adica a ANTIHRISTULUI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: A fost ales NOUL PAPA al ROMEI: un cardinal argentinian necunoscut si "apropiat al saracilor" care si-a luat numele de PAPA FRANCISC [video] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: ADEVARATA FATA A NOULUI PAPA: "Aparatorul saracilor" sau PAPA AL WASHINGTONULUI? Rolul controversat al Papei Francisc in legitimarea JUNTEI MILITARE OPRESIVE impuse de CIA in ARGENTINA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  13. Pingback: Cunoscutul duhovnic grec NECTARIE vede legatura intre DEMISIA PAPEI BENEDICT, NOUL PAPA SI IMPLINIREA APOCALIPSEI sub ochii nostri: "Sa ne pregatim duhovniceste pentru ultimul RAZBOI IMPOTRIVA CRESTINILOR!" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: GHERONDA NECTARIE - mesaj de "felicitare" pentru papa Francisc/ CINE SUNT IEZUITII si CINE ESTE "PAPA NEGRU"?/ Papa - asteptat cu nerabdare in Israel/ DOCUMENTAR TVR despre asa-zisa "profetie" a papilor" (VIDEO) - Razboi
  15. Pingback: Papa Francisc mai zice una: SI ATEII SUNT BUNI SI SUNT MANTUITI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: PRIMATUL PAPAL, OBSESIA ABSOLUTA A VATICANULUI. Interviul cardinalului Kurt Koch, seful Consiliului de Promovare a Unitatii Crestinilor - Razboi întru Cuvânt
  17. Pingback: Poate fi imblanzita “SECTA MAGNATILOR” GLOBALISTI prin Forumurile gen DAVOS si predicile sicofante ale PAPEI FRANCISC? - Recomandari
  18. Pingback: Fostul presedinte israelian Shimon Peres propune un ONU AL RELIGIILOR CONDUS DE PAPA FRANCISC - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare