IATA SUFERINTA! (I) Noi pagini tulburatoare din marturia lui NICOLAE ISTRATE, tanarul basarabean deportat fara vina in Siberia si patimitor pentru Hristos

***

***

“Am iesit din inchisoare neinrait si nerazbunator…”

– NICOLAE ISTRATE –

Inceputurile

“Ma numesc Nicolae Istrate si sunt nascut pe 27 februarie 1926, in judetul Lapusna, pe cand Basarabia facea parte din statul roman. Sunt, deci, de origine romana. Parintii mei sunt si ei basarabeni. Tata, nascut in 1886, a facut armata pe vremea cand Basarabia facea parte din Imperiul Tarist. A fost decorat cu patru cruci ale Sfantului Gheorghe, era cavaler deplin al Sfantului Gheorghe. In Basarabia, doar doi aveau aceasta distinctie militara, cea mai mare pentru ostasi.

Pe vremea aceea, inainte devenirea comunistilor, lumea era mult mai buna, mult mai credincioasa. Biserica era totdeauna plina, veneau si tinerii la slujbe. Nu existau deraierile astea de la partea morala care se intalnesc astazi. Viata era linistita. Toti erau deprinsi cu munca, de la mic la mare, se ajutau unul pe altul, fiecare avea rostul lui si ajuta cu cate ceva.

Numai lenesii nu munceau – asa a fost de cand lumea. Cei care erau gospodari traiau bine, fusesera improprietariti cu pamant, primisera cate 5 hectare si lucrau pamantul asta. In timp ce lenesii au inceput sa-l vanda. Cand au venit rusii, atuncea lenesii, care n-aveau pamant, au fost primii care au profitat si au fost pusi in frunte, la conducere.

Noi am fost cinci copii la parinti, trei baieti si doua fete. Pe atunci, taranii nu prea-si dadeau copiii la scoala, dar tatal meu, care era un om mai ridicat, a vrut sa-si vada copiii la scoala. Mama, la fel, era foarte credincioasa si a vrut ca pe doi din baietii ei sa-i faca preoti. Si asa am ajuns eu si un frate al meu sa facem Seminarul Teologic.

La Seminar am avut profesori foarte buni. Imi aduc aminte ca in clasa a VIII-a a venit arhiereul si ne-a intrebat care vrem sa ne facem preoti. Inainte, daca faceai Seminarul, erai obligat sa te faci preot. Dar pe vremea mea n-a mai fost asa. Numai cei care-i spuneau arhiereului ca se fac preoti nu se mai puteau duce la alta facultate. Pe cand cei care nu voiau sa se faca preoti, dupa bacalaureat se puteau duce la alte facultati.

Apoi, cand au venit rusii in ’40, cladirea Seminarului Teologic a fost deteriorata. In capela seminarului, n-au stricat pictura, dar au facut cate-o stea pe capul sfintilor.

Deja in ’40, Seminarul Teologic a fost mutat in Romania si m-am mutat si eu acolo. Numai ca in timpul razboiului a venit un coleg la mine, tot un basarabean, si mi-a zis:

– Istrate, hai sa ne intoarcem in Basarabia si sa mai luam ceva de-acolo pana nu vin rusii!

Si ne-am dus. Bine, gandul nostru era sa ne intoarcem si sa ramanem in Romania. Dar ne-au prins rusii acolo, am cazut in incercuirea Chisinau-Iasi si asa am fost obligati sa ramanem in Basarabia. Cand ajung la Prut, ca sa trec in Romania, n-am mai putut sa ma intorc. Atunci cand m-au arestat, eram in uniforma de elev de la Seminarul Teologic.

Mi-am rupt numarul matricol pentru ca mi-era teama, stiam ce s-a-ntamplat in Rusia, auzisem de prigoana impotriva credintei. Stiam ca preotii, teologii si seminaristii sunt urmariti. M-au arestat si credeau ca sunt neamt, deghizat in uniforma. O femeie care stia ruseste le-a spus ca nu sunt neamt, ci elev la Seminarul Teologic. Atuncea rusul m-a batut cu mana pe umar mi-a spus:

– Ei, de-acuma Stalin a dat voie la credinta, la Biserica! Ai sa fii preot. Gata, pleci, te duci acasa!

Si-asa am venit acasa. in felul asta am ajuns sa raman in Basarabia…

Prima arestare

In ’44, cand au revenit rusii, nu aveau invatatori. Invatatorii plecasera in Romania si acuma, pentru ca voiau sa deschida scolile, cautau oameni pe care sa-i faca invatatori. Si asa au ajuns sa fie facuti invatatori unii care nu aveau decat patru clase primare, sapte clase primare. Pe atunci, eu trebuia sa fiu mobilizat in armata, pentru front, ca nu se terminase razboiul. Si a venit la mine o reprezentanta din invatamant si m-a intrebat:

– Ce-ai vrea sa faci? Sa mergi pe front sau sa urmezi niste cursuri, sa fii invatator?

Si atuncea, sigur ca am acceptat si m-am facut invatator. Am urmat niste cursuri de o luna de zile, in care am invatat alfabetul chirilic, pentru ca acuma toate se faceau in chirilica, in limba rusa. Dupa asta, m-au numit director de scoala intr-un sat. Am lucrat acolo un an si ceva, din ’44, pana-n ’45.

In satul asta era un parinte batran, care avea o fiica. Sigur, cand am ajuns eu acolo, m-am prezentat la preot; casa parohiala era peste gard de scoala. Preotul acesta avea un fiu – cu care fusesem coleg la Seminar – si sase fete. Cinci din ele erau in Romania, reusisera sa se refugieze, dar cea mai mica a ramas acolo, acasa. Si parintele ma chema la masa, si cu mine mai venea un invatator care fusese repartizat la scoala unde eram eu director. Era un tanar care spunea ca a dezertat din armata romana, ca a fost partizan. Era un om depravat. Si el a inceput sa-i faca curte fetei preotului, dar preotul a observat ce om e acela si s-a opus.

Insa tanarul a crezut ca eu ii incurc. Si s-a dus si m-a divulgat la securitate si a spus ca am facut o epigrama, ceva strasnic, o epigrama la adresa lui Stalin. Cand mi-a tradus-o, nici nu stiu cum de-am mai ramas viu de spaima. Era scrisa in limba romana. Mi-a fost citita si mie. Ofiterul de la KGB care m-a anchetat, cand a auzit-o, si-a descarcat toata ura asupra mea, m-a desfigurat, mi-a scos dintii, mi-a spart craniul. Peste 10 ani, cand eram intr-un lagar, l-am intalnit pe autorul epigramei, iata textul, vi-l spun:

Iti dorim un martisor, Staline

Sa-ti stea la gat cat mai bine

Sa fie impletit din fire de matase

Si uns bine cu sapun de casa

Si-ti legam de el o piatra de moara

Si te aruncam in mare.

Va dati seama, acuma, cand Stalin era socotit eliberatorul Europei, invingatorul fascismului, s-a gasit un moldovean care sa scrie una ca asta! Sigur ca ofiterul acela KGB a inceput sa ma bata, m-a zdrobit ca sa recunosc ca am scris-o eu. M-a batut, m-a torturat, grozav am fost torturat, mi-au fost rupte mainile, maxilarul faramat. De acuma, cand nu mai puteam vorbi, ma lasau in celula, iar cand imi reveneam, ma chemau din nou la ancheta. Eu m-am legat prin juramant sa povestesc numai ceea ce am vazut eu, si ceea ce am patimit eu. Saisprezece nopti am rezistat la ancheta, pentru ca numai noaptea ma chemau.

Cel care m-a torturat atunci era un om solid, robust. Imi baga mainile in catuse, dar nu mi le lega dinainte, ci la spate. Si asa ma batea, iar eu cadeam, nu aveam cum sa ma apar cand ma lovea. Cadeam si gemeam. El ma intreba ironic: Ce, esti slab? Ma lovea cu patul revolverului, iar eu eram cu mainile legate la spate, nu puteam sa ma sterg, sangele imi curgea si se inchega, gura desfigurata, stramba, cascata, ca sa trag aer si nu puteam sa-i raspund. Apoi ma lua si ma baga cu capul intr-un butoi cu apa, se spala tot sangele si apoi iara, la bataie.

Si trebuie sa spun ca am simtit ajutorul lui Dumnezeu. Stiam ca o sa fiu batut, ca o sa fiu torturat si nu ma mai durea asa de tare ca inainte, ca prima data. Ma lovea la maxilar, mi-au sarit dintii, au fost cazuri in care chiar am inghitit dintele, dar am rezistat, nu a putut sa obtina de la mine nimic. Saisprezece nopti am rezistat.

Dupa asta, m-au scos ca sa ma execute. M-au dus acolo, intr-un beci, m-au pus cu spatele la zid si au scos revolverul. Mi-au aratat cum armeaza revolverul, cum pun cartusele si au inceput sa ma ameninte pe ruseste. Eu, acolo, cum eram faramat, mi-am dat seama ca nu-i de gluma, ca ma impusca. Nu stiam cum sa le spun in rusa ca vreau sa iscalesc, ca recunosc ce vor ei, dar le-am facut un semn cu mana, cum ca iscalesc. Atuncea m-au lasat si m-au dus si am iscalit declaratia facuta de ei.

A doua zi, asa faramat cum eram, m-au luat si m-au adus la Chisinau. Aici am stat la sediul securitatii. Si astazi, cand trec pe langa cladirea asta, am emotii. Candva, pe timpul tarismului, aici erau un fel de beciuri in care tineau sticlele cu vin. Erau facute exact ca un cuptor, fara geam, fara nimic. Si acuma, cand au venit bolsevicii, au pus usi acolo si au facut celule. Totul era de ciment, nu erau nici paturi, nu era nimic, noaptea iti dadeau o scandura pe care sa dormi si acolo ne tineau. Am avut noroc ca am stat in carcera cu un profesor care m-a intrebat pentru ce m-au torturat de am ajuns in halul asta. Si i-am povestit. Si m-a intrebat:

– Tu ai scris-o? Pentru ca aici o sa-ti ia probe grafologice. Daca ai scris-o, nu mai poti sa negi. Ei, dar daca n-ai scris-o tu, o sa-i spui ca ai semnat declaratia aia pentru ca te-au torturat.

M-au tinut acolo vreo saptamana, ca sa-mi revin, sa pot vorbi, ca limba mi-era muscata, eram cu totul distrus, deformat complet. Nasul mi se misca intr-o parte si intr-alta. Dupa aceea, cand am putut sa vorbesc, mi-au luat probe de scris cu mana stanga, cu mana dreapta, cu litere de tipar, cu litere de mana, de zeci de ori m-au pus sa scriu textul asta. Asa am ajuns de l-am si invatat pe de rost. Cu toate astea, desi si-au dat seama ca nu e scris de mine, tot m-au condamnat si mi-au dat 10 ani, ca la ei asa era: odata ce-ai intrat aici, nevinovat n-o sa mai iesi! Numaidecat iti dadeau cativa ani de condamnare.

In drum spre Siberia

In ’45 am fost arestat si in ianuarie ’46 a fost procesul. Am fost judecat la Chisinau, de Tribunalul Militar, si am primit 10 ani condamnare de inchisoare. M-au trimis in Siberia, in regiunea Celeabinsk, dincolo de Urali. Ne-au dus cu vagoane de vite. In vagoanele astea, erau cateva randuri de paturi din scanduri si toti stateam acolo. Eram paziti, trenul era cu gratii. Cand se schimba schimbul la santinele, veneau si verificau scandurile, gratiile, ca sa nu evadam. A fost un drum dificil, pentru ca stateam cu detinuti de drept comun, care ne luau mancarea si trebuia sa rabdam, nu aveam ce sa facem. Se purtau foarte urat cu noi. Nu puteai sa spui nimic, pentru ca te amenintau:

– O sa fiti cu noi in lagar si-o sa va aratam noi acolo!

Ne era frica. Ei ne inspaimantau, ca sa nu mai spunem noi nimic, pentru ca, atuncea cand primeam mancarea, ne luau painea. Asta a fost foarte greu. Pe langa frica asta, mai era si frica de necunoscut, nu stiam unde ne duc, nu stiam ce-o sa ni se intample... Stiam doar ca e Siberia. Nu stiam nici limba rusa si ne-a fost foarte greu pana am invatat legile vietii de lagar. Foarte greu. Nu ne hraneau si i-am scris mamei:

„Mama, cand stati la masa, raman firmiturile acelea. Va rog sa nu le dati la caini. Uscati-le si puneti-le intr-un saculet si trimiteti-mi-le mie, ca tare mi-e greu…”

Dar nu ne-au dus direct in Siberia. Ne-au dus de aici, de la Chisinau, pana in Tighina, de la Tighina la Odessa si asa, in cateva etape, am mers vreo doua luni pana am ajuns in Siberia. Acolo am fost supusi la o munca nemiloasa. Lucram sa facem santuri pentru canalizare. Trebuia fiecare sa sapam pe zi cate opt metri cubi de pamant. Desigur, hrana era foarte slaba, nu aveam suficiente calorii.

Am devenit distrofici. Locuiam in niste baraci din pamant in care numai acoperisul era deasupra pamantului. Ne-au dat niste haine militare, tot ce aruncasera de la militari, rupte, care nu se mai foloseau, ni le-au dat noua. Dupa cateva luni de munca, am ramas numai pielea si osul. Dar nu ne lasau sa murim, ne duceau intr-o baraca si nu ne mai scoteau la lucru vreo luna de zile. Ne hraneau o tara mai bine si, dupa ce ne reveneam, iara ne exploatau. Si eu am patit asa: in doua randuri am lucrat o jumatate de an, nu credeam ca o sa scap si ma gandeam ca o sa mor si ca trebuie sa ma marturisesc lui Dumnezeu, sa ma rog sa mi se ierte pacatele.

Pe langa asta, mai erau si tantarii aceia, ceva grozav, pentru ca veneau si-ti sugeau sangele. Nu puteai nici sa te odihnesti. Doar daca batea putin vantul era bine, in rest, trebuia sa faci fum, sa stai in fum, ca sa nu te manance. Dar nu erau numai tantari, erau si un fel de musculite mai mici, carnivore, care te musca si-ti rup bucatele de carne si-ti ramane rana si se baga acolo microbii si se infecteaza.

Ma gandeam acuma:

„Doamne, Dumnezeule, ce i-o mai fi trebuit lui Noe sa ieie in arca lui si o pereche de tantari. Daca nu lua el atuncea, poate nu mai erau nici acuma!”

Miliarde, miliarde de tantari, de musculite din astea erau. Si, chiar daca esti imbracat, patrundeau si te intepau prin haine. Era foarte greu. Mai erau si plosnite! Ca sa nu urce pe pat, puneam gaz lampant pe picioarele patului, ca ele nu sufera gazul. Si atuncea, ele ce faceau? Se urcau pe perete si veneau deasupra ta si de acolo isi dadeau drumul direct peste tine. Si acuma am pieptul plin de urme, de unde m-au muscat plosnitele.

Sa va spun acuma cel mai strasnic lucru prin care am trecut in inchisoare. Pentru ca eram distrofic, m-au pus o luna de zile la refacere, in baraca. Langa noi era o baraca mare, cu morga, unde erau aduse cadavrele si aruncate acolo. Si, intrucat era canibalism, ne punea de paza in capetele baracii unde era morga si ne incuia pe dinauntru. Am vazut cum aduceau acolo detinutii morti, cum ii aruncau, unii peste altii. Si, pentru ca era o foamete foarte mare, erau unii care veneau noaptea si taiau din cadavre, ca sa manance. Sigur ca erau zavoare la morga, dar detinutii puteau sa le descuie. Asa ca, daca simteam ca se apropie cineva, noi bateam intr-o tabla sa dam alarma, sa se sperie si sa plece. Si, cum stateam acolo la morga si pazeam, deodata am vazut ca vine cineva, un om cu barba. Si m-a intrebat:

– Fiule, in noaptea asta au adus morti?

Si a inceput sa se roage pentru ei in limba rusa, sa-i prohodeasca. Mi-am dat seama ca e preot. Am fost impresionat. Eu, care aveam cunostinte teologice, care facusem Seminarul, am incercat sa-l caut in timpul zilei, cand eram liberi, pentru ca noi doar noaptea pazeam acolo baracile. Si l-am gasit, l-am spus ca am facut si eu Seminarul Teologic, i-am spus ca sunt din Chisinau. M-a intrebat:

– Ce profesori ai avut la Seminar?

I-am spus. M-a intrebat pe urma cu cine am facut franceza timp de un an. Si i-am spus:

– Cu un parinte, Serafim.

Si preotul acesta, pe care il intalnisem eu acolo, la morga, era chiar parintele Serafim! El, cand a inceput razboiul, s-a oferit ca misionar si mergea in urma frontului ca sa faca slujbe, sa increstineze populatia paganizata din URSS. A fost mai apoi arestat. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu el, caci dupa asta am fost eliberat si nu l-am mai intalnit.

Intre timp, parintii mei, care se refugiasera in Romania, au fost adusi inapoi in Basarabia. Tata a gasit un avocat si, intrucat s-a dovedit ca epigrama aceasta nu fusese scrisa de mine, am scapat. Cum fusesem condamnat si pentru agitatie, atuncea au transferat acuzatia spunand ca am vorbit cu preotul si am facut agitatie, iar pentru agitatie impotriva regimului pe timp de razboi se dau zece ani de condamnare. Dar avocatul a dovedit ca razboiul se terminase si pentru agitatie cand nu e razboi se dau doar trei ani. Si asa am reusit sa scap, dupa trei ani de Siberia m-am intors acasa. In ’45 m-au dus si in ’48 m-am intors.

A doua arestare

Pe vremea aceea nu se facusera colhozurile si ai mei aveau de toate, asa ca, in scurta vreme, cu hrana mai buna, m-am indreptat. La lucru insa nu ma primeau pe nicaieri, nu gaseam nimic sa lucrez. Fratele meu mai mic mi-a spus:

„Daca vrei sa-ti pierzi urma, uite, am niste prieteni care au mers la institutul Teatral din Leningrad. Poti sa te inscrii si sa mergi si tu acolo. Dai examen, intri si-ti pierzi urma.”

Eu nu voiam. Ce fel de artist sa fiu eu? Dar, ca sa scap, si pentru ca nu ma primeau nicaieri, pana la urma m-am dus. Acolo am reusit sa fiu primit.

Ei, dar noi, la Leningrad, impreuna si cu alti studenti, am inceput sa discutam impotriva regimului. S-a aflat de noi, ne-au arestat pe toti si au spus ca am vrut sa facem un partid politic. Ne-au adus la Chisinau si aici a inceput procesul. Eram un lot mai mare, 27 de persoane. Acuma nu ne mai bateau in ancheta, nu ne mai torturau. Ne dadeau medicamente, droguri, si semnam tot ce voiau ei.

Acum, la a doua arestare, ancheta a durat unsprezece luni. Anchetele se faceau numai in timpul noptii, iar ziua nu-ti dadeau voie sa dormi. Trebuia sa stai acolo, in celula, si sa nu dormi. Noi incercam sa dormim, dar se uitau pe vizete si imediat bateau in usa. In lotul nostru, sentinta a fost asa: sase condamnati la moarte, dintre care unul a fost gratiat, iar cinci au fost impuscati. Printre ei era si fratele meu.

Era intr-o celula vecina cu noi. Nu aveam voie sa vorbim, dar eu, cand treceam pe coridor, il strigam si el imi raspundea. Gardianul imi vorbea urat, dar eu tot il strigam. Asa a fost mai multe zile. Dupa un timp insa, nu mi-a mai raspuns… Mi-am dat seama ca a fost executat. Au fost impuscati aici, in Chisinau, pe strada Grenoble. Acolo am cautat sa facem o troita. Ceilalti din lot am primit ani grei.

La mina de carbuni

Dupa proces, ne-au incarcat si ne-au dus in Krasnoiarsk, pe Enisei. Si, de acolo, ne-au dus dincolo de Cercul Polar. Cand m-am trezit la Norilsk, la mina, a fost strasnic. Ne-au debarcat din vagoane in tundra asta si nu se vedea nimic, nici un copac, erau numai niste licheni, iar zapada era neagra de la praful ala de carbune. Acolo e si aureola boreala, aproape jumatate de an e numai zi, si nu mai stii, de fapt, cand e zi si cand e noapte. Putin amurgea soarele si pe urma iarasi rasarea. Nu stiai nici ce data e, era foarte dificil. Toate astea m-au descurajat foarte mult, mai ales ca eram condamnat la 25 de ani. Si ma gandeam: „Ei, nu mai rezist eu aicea 25 de ani, cat ii lumea…”.

Dupa aceea, cand ne-au bagat sa lucram in mina, a fost si acolo un prag psihologic. Cand intri in mina, treci dintr-o lume in alta lume si e foarte greu. O parte din detinutii astia mai vechi faceau haz de noi, mai ales ca ne-au vazut cat suntem de speriati. Erau rai, ne povesteau tot felul de lucruri groaznice cu oameni care au murit, cu accidente, numai ca sa-si rada de noi:

– Ei, nu stim daca pana deseara n-o sa plesneasca tavanul si n-o sa cada peste noi.

Asta pentru ca in mina, cand lucrezi si cureti carbunele, sunt niste proptele puse si din tavan mereu se aud plesnituri si cad firisoare de carbune, asa, ca nisipul. Nu oricine rezista acolo. Stai incordat si in tensiune, intr-o saptamana poti sa innebunesti. Nu rezisti psihic. Dar sunt si oameni care-ti lamuresc, care-ti explica, iti vorbesc frumos si te fac sa intelegi. Pana la urma, incetul cu incetul te deprinzi si trece, dar prima data eram sigur ca nu mai rezist eu 25 de ani aicea cat ii lumea, insa am trecut si pragul acesta. Cand am inceput sa intru in legatura cu cei care erau mai vechi, cu profesorii care erau si ei condamnati ca noi, m-au mai linistit, m-au mai incurajat:

– Ei, n-o sa faci tu 25 de ani…in 25 de ani se schimba multe! Ori o sa piara Stalin, ori o sa fie altceva. Si 25 de ani n-ai sa faci, ai sa vezi. Tu esti tanar, o sa scapi.

M-au imbarbatat asa.

Acuma, pe detinuti as putea sa-i impart in trei categorii: o parte care cazusera intr-un fel de depresie, erau pesimisti, totul era intunecat, ce-o fi o fi, nu mai aveau nici o nadejde. Altii deveneau inraiti si se acuzau: „De ce atuncea cand au venit sa ma aresteze, de ce n-am pus eu mana pe topor, sa-i dau in cap, sa fug in padure?” Ei singuri pe dansii se judecau si se acuzau. Altii, a treia categorie, isi dadeau seama ca salvarea este numai la Dumnezeu. Si oamenii acestia se deosebeau de ceilalti, prin comportarea lor, chiar daca nu vorbeau despre Dumnezeu, chiar daca nu propovaduiau. Dar se vedea ca sunt altfel. Nu stiu de ce nu vorbeau si altora. Se temeau poate ca n-o sa-i convinga si pe urma o sa fie si mai rau. Dar ei erau altfel decat ceilalti. Intre categoriile astea trei de care am spus, credinciosii erau cei mai putini, asta pentru ca in Uniunea Sovietica s-a luptat mult impotriva credintei si, dintre oamenii care au ajuns acolo, deja erau multi fara Dumnezeu.

Viscolul negru

Apoi, mai era si gerul. In Norilsk, cea mai joasa temperatura pe care am prins-o a fost -63 de grade. Erau niste viscole strasnice. Se numea unul viscolul negru, care spulbera si oameni, si masini, si tot. Cand mergeai pe drum, trebuia sa te tii de niste cabluri, sa nu te ia vantul. Si trebuia sa ai fata acoperita, pentru ca iti ingheta fata, iti ingheta si ochiul si iti ramanea deschis. Cand venea viscolul asta, cei care erau la suprafata trebuiau sa se culce la pamant. Daca te ridicai, te lua ca pe un fir. Numai ca manusile noastre erau facute din maneci de pufoaica si erau unsuroase si nu puteam sa ne tinem de funia aia.

Odata, un student care era in spatele meu a scapat funia din mana si l-a luat pe sus. Si el m-a prins si pe mine si ne-a luat vantul si ne-a rostogolit si ne-a proiectat in zidul unei cazangerii. Acoperitoarea pe care am avut-o pe fata a cazut si sigur ca fata ne-a degerat. Ne-au gasit acolo si ne-au dus repede la spital.

Am avut noroc ca seful spitalului era un doctor care era deportat acolo din ’37. Facuse parte din procesul lui Gorki. Cand ne-a vazut, a dat ordin ca nu cumva sa ne dezghete cu apa calda sau cu spirt: ne-a pus pe fiecare intre doua corpuri si asa, incet, incet, am inceput sa ne dezghetam prin caldura asta omeneasca. Cand ni s-a dezghetat fata, s-a facut in locul degeraturii asa, ca o basica cu apa, ca si cum am fi fost opariti.

Doctorul a dat ordin ca sa nu ne scoata lichidul din punga asta de pe fata si am umblat asa zece zile, pana cand derma de dedesubt s-a mai cicatrizat si pe urma a venit el cu o seringa mare si a scos lichidul de acolo si a ramas punga aceea spanzurata pe fata noastra. Si iarasi a spus tuturor ca nu cumva sa ne jupoaie pielea asta ramasa, ca sa ni se mai cicatrizeze fata. Am stat acolo si, cu timpul, stratul asta de piele a cazut si ne-a ramas fata rosie, asa, ca o carne vie. Doctorul a venit la noi si ne-a spus in rusa:

– Tinerilor, feti-frumosi n-o sa mai fiti, dar v-am salvat nasul si v-am salvat fata. Aveti grija, cand o sa fie soare, cand o sa fie vant, sa va dati cu crema, sa va protejati, altfel o sa vi se inroseasca.

L-am scris in pomelnic, drept multumire. Daca nu era el, am fi fost complet desfigurati. Asta a fost pentru mine cea mai grea incercare“.

(Din: “Monahul Moise, Sa nu ne razbunati! Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2012)