BANCHERUL CALUGARIT: Parintele Ilarion Dan (Man. Crucea): “Traim niste vremuri in care apele se cam aleg, iar cernerea se va amplifica si accelera”

“Vom vedea in anii care vin ca situatia va fi din ce in ce mai dificila, va fi din ce in ce mai greu de suportat… si atunci, oa­menii se vor reorienta. Oamenii, pusi sub presiune, vor cauta iesire, scapa­re, unii intr-o parte, altii intr-o alta parte. Unii se vor agata cu mai mare disperare de aceasta lume, altii se vor indrepta catre Dumnezeu cu toata nadejdea si cu toata credinta. Asta se va intampla”.

*

“In momentul in care noi ne lepadam de Hristos in interiorul nostru, in inima noastra, atunci iesim si din biserica, nu mai suntem nici credinciosi, nu mai suntem nici cu Hristos. Un om care il uraste pe cel de langa el, acela nu mai e crestin, nici ortodox, de niciun fel. Ala e ucigas de suflet”.

***

TRAIM CA SA MURIM?

CUM LUCREAZA DUMNEZEU CU NOI?

CUM SA INVATAM SA IUBIM?

CUM (NU) NE LEPADAM DE HRISTOS?

CARDURILE, SISTEMUL FINANCIAR, LIBERTATEA SI MANTUIREA

—————————————————————————————————————————————————–

Un bancher calugarit

Interviu cu parintele Ilarion de la Manastirea Crucea (I)

de Isabela Aivancesei

– Vine un moment in care omul incepe sa-si puna intrebari. Si asa, la acest moment am ajuns si eu. Acum vreo treizeci si ceva de ani am inceput sa-mi pun si eu intrebari cu adevarat, pentru ca la varsta adolescentei eram un pic cam necopt ca sa inteleg ce e cu viata: Cine sunt eu? Ce se intampla cu mine? Ce-i cu lumea asta?

Cum spunea parintele Arsenie: omul trebuie sa-si puna constient sau inconsti­ent, trei intrebari: Cine sunt? De unde vin? Si unde ma duc? Nu stiu cum sa nu-ti pui intrebarile astea! Este firesc. Doar sa fii amputat cumva intelectual sau, stiu eu, afectiv, ca sa nu-ti pui in­trebarile astea. Pentru ca altfel ti le pui! Si in momentul in care iti pui intrebari, cauti niste raspunsuri. Si am cautat si eu raspunsuri, ca tot omul.

– Unde?

– Stiu eu? In filosofii, in curente ideo­logice s.a.m.d. Citeam, citeam, citeam si tot nu eram multumit, nu gaseam ceva care sa-mi dea o certitudine. Si tot ci­tind, am dat de o carte la vremea aceea care se numea Spirit si materie. Un curs tinut de un mare fizician — Erwin Schrodinger — tinut la Oxford, dupa razboi.

Eu primisem, normal, o educatie ateista; asta era in perioada aceea. Sunt nascut in 1956 si am fost educat in anii ’60-’70. Desi mi-aduc aminte ca mer­geam cu parintii in concedii, in vacante, pe la manastiri, la biserica nu mergeam si nici ai mei nu mergeau. Nu eram niste crestini practicanti, desi si tata si mama proveneau din familii ortodoxe, erau nascuti la tara, ar fi trebuit sa fie mai apropiati, dar asa era perioada… A fost o perioada in care indepartarea de Dumnezeu si de biserica s-a manifestat cu toata puterea.

Revenind la cartea lui Schrodinger. In ea era un capitol care chiar se chema Spirit si materie, in care el spunea, pur si sim­plu, intr-un mod inteligibil pentru mine, care aveam acea educatie materialista, ca exista o diferenta neta, clara, intre ceea ce inseamna materie si ceea ce inseamna spirit. Citeam pentru prima data asa ceva. Si a fost un lucru la care eu am rezonat imediat, adica mi-a trezit imediat intere­sul. Si de acolo, incet-incet, am inceput sa citesc mai mult in domeniul asta si la un moment dat am devenit asa, sa zic, nu crestin, dar macar teist, adica m-am gan­dit ca intr-adevar exista Dumnezeu.

Trezirea

Si dupa aceea, incet-incet, mai ales inainte de ’89, am inceput sa frecventez biserica, imediat dupa ce m-am casatorit. M-am apropiat destul de mult de biseri­ca, dar tot asa, fara sa am niste convingeri foarte profunde. Nu se intampla brusc lu­crurile astea. E o trecere treptata, o desco­perire treptata. Si incet-incet, incet-incet, am inceput sa aprofundez, sa citesc mai mult. Mai ales dupa revolutie au inceput sa apara atatea carti din domeniul teologi­ei.

Atunci am inceput sa merg la Parintele Arsenie Papacioc, din ’91. A fost un mo­ment de cotitura in viata mea. Din mo­mentul ala, lucrurile au mers din aproape in aproape, pana cand viata m-a pus in niste situatii dramatice. Sotia mi s-a im­bolnavit si in ’99 a plecat la Domnul. Eu am ramas cu copiii. Si atunci m-am gandit: probabil, daca nu as fi avut copiii, m-as fi lasat de toate, as fi abandonat totul si as fi plecat la manastire. Dar era un gand, imi dau seama ca nu eram pregatit. Acuma, cand imi privesc viata retrospec­tiv, imi dau seama ca Dumnezeu a randu­it lucrurile asa cum este bine.

Indiferent ce ti se intampla si oricat de dureros este, toate ne sunt date spre mantuire, pentru a ne intoarce spre El cu toata fiinta noastra. Dumnezeu te pregateste. Dar nu te ia si te inchide intr-o camera si te tine acolo ca sa nu se intample ceva cu tine. Nu! Te lasa sa te misti, ai libertatea ta de fiecare clipa, dar, in acelasi timp, se intampla cu tine niste lucruri.

Dumnezeu lucreaza foar­te… n-as putea sa gasesc un cuvant pen­tru felul in care lucreaza cu noi: cu foarte multa rabdare si ne pune in fata diverse evenimente, intamplari, lucruri, oameni — caci nimic nu e intamplator, totusi. Cum spunea Parintele Arsenie, ca nimeni nu e niciodata degeaba langa tine. Adica intot­deauna cand e un om langa tine, e acolo cu un scop… Dumnezeu foloseste prezen­ta acelui om in beneficiul tau. Si tu te poti folosi de el indiferent de cum este el. Noi asteptam numai sa ne apropiem de oa­meni extraordinari… Nu! Chiar si de un om care este banal la prima vedere te poti folosi. Pentru ca fiecare om are bogatia lui si ori te folosesti tu de el, ori se foloseste el de tine. Intotdeauna exista castig din apropierea a doi oameni. Intotdeauna, orice contact interuman aduce un bene­ficiu. Noi nu-l vedem de cele mai multe ori. Suntem orbi, pentru ca suntem prea inchisi in noi, prea egoisti. Dar lucrurile astea exista cu adevarat, sunt o realitate.

Si, asa cum v-am spus, m-a pus via­ta in astfel de imprejurari si a trebuit sa am grija de copii. La inceput nu prea mai aveam eu satisfactii, nici nu mai imi gaseam locul. Simteam ca se intampla ceva cu mine. Frecventam foarte mult manastirile. La un moment dat, cand au inceput sa se infiinteze aici manastiri, m-am apropiat de niste parinti pe care i-a chemat inaltul Teodosie sa mai ridice manastiri in Dobrogea. Zona era foarte saraca in manastiri acum 12-13 ani. Si m-am apropiat foarte mult de ei si la un moment dat abia asteptam sa vina week-endul sa plec la o manastire, sa stau aco­lo, sa particip la slujbe. Era singura mea satisfactie si multumire.

Manastirea si orasul

– Acuma nu va este dor de oras?

– Nu! Nu mai suport orasul. Imi pare rau, asa, nu am nimic cu oamenii, Doamne fereste! Dar, uite, am mai fost intrebat daca nu regret nimic. Nu, nu regret absolut nimic. Si nu numai ca nu regret nimic, dar nici n-as mai putea sa ma mai intorc in oras. Adica mi-ar fi im­posibil sa mai traiesc in oras.

– V-ati adaptat vietii acesteia campe­nesti?

– Da, foarte usor si imi place. Am avut intotdeauna o sensibilitate pentru viata in natura, la tara. Si cand eram mic, mer­geam la bunici in vacante si imi placea enorm. Si aveam un regret permanent ca se termina vacanta si trebuie sa ma intorc acasa. Deci, probabil ca am fost taran si am ramas, in adancul sufletului, taran. Desi aici, in manastire, nu ma ocup cu munca campului si nici macar cu anima­lele, maicile se ocupa, dar sunt aproape, sunt aici si nu regret absolut nimic.

Noi mai iesim in oras, pentru ca suntem obli­gati, in folosul manastirii; ne mai chea­ma oamenii, mai avem cunoscuti la care trebuie sa mai mergem din cand in cand, care ne ajuta… oameni care ne ajuta foar­te mult… si mergem in oras! Dar va spun ca e o oboseala atata de mare si atat de greu imi revin dupa ce merg in oras… n-as putea sa spun ca zac, dar aproape. Foarte greu imi revin. Nu mai pot! De exemplu eu am condus in viata mea, am condus enorm! Am facut o data socotea­la si n-am facut un milion de kilometri la volan, dar ma apropii. Ei, va rog sa ma credeti ca nici traficul nu-l mai suport acum. Mi se pare cu totul haotic. Si imi dau seama ca acum judec toate lucrurile altfel. Nu intru nici in magazine, ca nu le suport. Si stau in masina. Si stau asa si privesc la spectacolul strazii. Si imi dau seama cat de departe sunt de acest spec­tacol. Ma uit cu atata detasare si cu o cu totul alta perspectiva — si la oameni si la felul in care se misca si la felul in care sunt imbracati; si le vad si preocuparile, si toate lucrurile astea imi dau un senti­ment de derizoriu al vietii. N-as putea sa mai traiesc asa. N-as putea sa mai fac alt­ceva decat fac acuma. N-as putea sa mai fac. Pur si simplu!

(in: “Lumea monahilor”, nr. 62 /august 2012)

Bancherul care l-a castigat pe Hristos (II) 

Ii multumesc lui Dumnezeu permanent, in fiecare clipa, ca sunt aici, ca am ajuns la manastire. Imi dau seama ca El a facut astfel incat eu sa ajung monah. Dumnezeu ne poarta, dar noi, daca ne zbatem si scapam din mainile Lui, putem fugi. Dar daca ne lasam in mainile lui, El ne duce asa, usor, usor, usor acolo unde trebuie sa ajungem. Eu Ii mul­tumesc foarte mult. Pentru ca nu poti sa ajungi la manastire, daca nu e voia lui Dumnezeu. Asta este clar! A fost voia Lui, dar asta a fost si voia mea, la un moment dat.

Imi dau seama ca El m-a pregatit pentru lucrul asta, fara sa-mi dau eu seama. M-a trecut prin viata si am acum o experienta care-mi este foarte utila. Daca nu m-as fi casatorit si as fi intrat in manastire acum 30 de ani, nu mi-as fi asumat aceasta stare, asa cum mi-o asum acum. Deci a fost nevoie si trec prin viata, sa trec prin niste incercari dramatice, pentru ca sa ma modelez intr-un anumit fel. Altfel n-as fi putut rezista. In manas­tire nu poti sa stai daca nu esti trup si suflet dedicat acestui mod de a vietui. Te scoate vrajmasul. Pentru ca lucrea­za patimile in tine si nu rezisti. Ceva explodeaza in tine si te scoate afara.

„Ajungi la un moment dat sa te saturi de toate”

– Inteleg ca aveati o familie, copii, erati chiar director al unei banci…

– Da, da, am fost la mai multe banci…

– Si cu toate acestea simteati ca va lipseste ceva, cautati ceva.

– Eu cred ca fiecare dintre noi sim­te acest lucru, nu numai eu. Nu sunt o exceptie. Cred ca noi toti simtim ca ne lipseste ceva. Orice am avea si oricat de impliniti suntem in lume. Poti sa ai o cariera extraordinara, poti sa ai o familie extraordinara, material poti sa fii oricat de implinit, sa dispui de nu stiu ce patrimoniu, sa ai la dis­pozitia ta resurse materiale, banesti…, dar intotdeauna va fi ceva nemultumit in tine, vei simti ca ceva lipseste. Este partea sufleteasca din om care nu se poate hrani cu lucrurile din lume — ea are nevoie de Dumnezeu! Nu stiu daca exista om care sa nu simta asta. Chiar si cei care sunt, stiu eu, foarte impatimiti pentru ceva anume.

Sunt tot felul de exemple, chiar si in jurul nostru. Vedete, oameni de stiinta, oameni care au facut ceva in viata asta, au avut un talent pe care l-au inmul­tit se simt multumiti, dar nu e o multumire deplina. Intotdeauna lipseste ceva… Pentru ca sufleteste nu poti sa ai satisfactie deplina in lucrurile astea materiale. Nu poti! Eu, cel putin, la un moment dat, am simtit ca nu mai pot avea nicio satisfactie materiala si ca, asa cum v-am spus, tot ce putea fi consumat in lume consumasem, nu mai aveam ce sa mai gust. Ca se ter­minase. Ajungi, la un moment dat, ca te saturi de toate. Si atunci vrei altce­va. Si cauti altceva. De fapt, de abia atunci te intorci si cauti ceea ce-ti trebuie.

Stiti ca este un cuvant: sa te vezi pe tine atat de pacatos, mai rau decat un vierme. Si nu prea intelegeam cuvan­tul asta: adica, totusi, sunt om. Cum sa ma vad eu mai rau decat un vierme sau mai jos decat un vierme? Si l-am intrebat pe Parintele Arsenie. Parinte­le Arsenie mi-a explicat ce inseamna acest cuvant. A zis asa: orice viermisor ce face? Misca permanent. De ce? Cauta hrana. Misca permanent si ca­uta hrana, sa manance, adica sa tra­iasca, isi cauta viata. La nivelul lui de vierme asta face: cauta viata. Omul ar trebui sa faca acelasi lucru. Dar unde este viata pentru om? La Dumnezeu. Ca Dumnezeu iti da viata. Ei, in ma­sura in care noi nu cautam viata, nu facem nici cat face viermele. Pai, daca nu cautam viata, ce cautam?

– Hrana.

– Pai, care hrana? Hrana asta ne-o da Dumnezeu oricum, ce sa cauti? Asta vine oricum, o paine… Dar unde e viata ta? Pentru ca asta e hrana care iti hraneste trupul. Dar unde e hrana care iti hraneste sufletul?

Noi nu implinim legea firii. Fi­rea noastra cere sa ne cautam viata la Dumnezeu, sa-L cautam pe Dumne­zeu, Care este sursa vietii. Si noi nu-L cautam. Si atunci, traim ca sa murim. Si la un moment dat iti dai seama de lucrul asta, ca traiesti doar la nivel bi­ologic.

„Omul autonom nu e nimic”

– Ati spus ca v-a fost de folos ex­perienta acumulata.

– Da, de mare folos.

– Ce anume v-a fost de folos?

– M-am maturizat. Mi-a luat cam mult timp… De foarte multe ori cre­dem ca tot ce zboara se mananca. Si pana nu-ti dai seama ca nu-i asa, ca nu tot ce zboara se mananca, trebuie sa dai cu capul de niste greutati, sa vezi intr-adevar cum se misca lucru­rile. Si, mai ales, sa te vezi pe tine la masura ta, sa nu crezi ca esti mai mult decat esti cu adevarat. Ei, lucrurile astea se invata greu. Ca avem mandria asta in noi si credem ca noi suntem cineva sau suntem ceva. Si nu suntem nimic. Daca suntem ceva, doar intru Hristos putem fi ceva. Omul auto­nom nu e nimic. E o creatie, e ca un aparat care, daca nu-l bagi in priza, nu functioneaza. Daca ne decuplam de la Dumnezeu si nu mai avem sursa vietii, suntem un bot de materie care se stinge imediat, se preface in nimic, in cenusa. Asta suntem noi. Ei, lucrul asta se invata greu. Si Dumnezeu a ingaduit atatia ani sa ma perind prin viata ca sa inteleg lucrul asta. Pentru ca eu am fost un tip foarte voluntar, imi placea sa cred ca pot sa mut muntii din loc.

In 1994, am fost cu o bursa in America, tot in sistemul bancar. Si acolo mi s-a oferit ocazia sa raman. Mi s-a spus: „Daca vrei, poti sa ramai la noi. Ne place de tine”. Nu stiu cati ar fi refuzat. Eu nici nu m-am gandit sa profit de ocazie, pentru ca am zis: „Dom’le, nu se poate! Ma intorc in Romania sa facem ceva cu tara noastra”. Ei bine, Romania n-a devenit o tara infloritoare, de 18 ani de cand s-a intamplat acest lucru, insa eu nu regret. Daca as fi ramas in America, probabil ca as fi avut o situatie materiala buna sau foarte buna si atat. Este o societate care este foarte depar­te de Dumnezeu — societatea asta de tip american, de tip occidental.

Din pacate, si la noi se intampla acest lu­cru. La noi, din cauza saraciei, o buna parte se apropie de biserica, alta parte se indeparteaza de biserica. Ce sa zic? Traim niste vremuri in care apele se cam aleg. Si probabil ca in vremurile urmatoare viata nu va fi mai usoara pentru om. Si atunci, acest proces de alegere a apelor se va amplifica, se va accelera. Pentru ca asa e si firesc, pana la urma. Traim amestecat? Dar pe masura ce criza aceasta, care nu e numai o criza economica, e o criza totala: e o criza sociala, o criza cultu­rala, o criza a omului. E criza omului care traieste fara Dumnezeu si care a incercat sa aduca paradisul aici, pe pamant; sa-si faca raiul aici, prin mijloace materiale, si care esueaza. Si lucrurile astea se vad.

Vom vedea in anii care vin ca situatia va fi din ce in ce mai dificila, va fi din ce in ce mai greu de suportat… si atunci, oa­menii se vor reorienta. Oamenii, pusi sub presiune, vor cauta iesire, scapa­re, unii intr-o parte, altii intr-o alta parte. Unii se vor agata cu mai mare disperare de aceasta lume, altii se vor indrepta catre Dumnezeu cu toata nadejdea si cu toata credinta. Asta se va intampla.

– Gresim daca folosim cardul pe care ni-l dau la serviciu si ne pun salariile pe el?

– Stiti ce se intampla? Deocamdata este o tinta falsa, dupa parerea mea, aceasta cu cardul. Si sa va explic de ce. Deocamdata cardul, asa cum se foloseste, este un mijloc de plata, fo­losind tehnologia asta ultramoderna, care nu presupune o indepartare de Dumnezeu. Adica, poti sa fii cre­dincios, poti sa fii marturisitor al lui Hristos, chiar daca folosesti cardul. Deocamdata, cel putin. In momentul in care aceasta utilizare ar fi posibila numai in masura in care utilizatorul se leapada de credinta lui, atunci, da! Adica, sa ni se spuna: „Dom’le, uite, daca vrei sa ai card, trebuie sa sem­nezi aici ca tu nu mai esti crestin”. Dar deocamdata nu, nu se pune inca problema.

Problema este alta. Problema le­padarii de Hristos nu se pune corect. Noi nu traim nici in trecut, nici in viitor. Noi traim in prezent. Viata noastra reala este clipa, momentul. Acum traiesc. Trecutul este timp mort, s-a dus, nu mai e. Iar viitorul este la Dumnezeu, eu nu stiu daca maine voi mai trai pe pamantul asta, daca voi mai fi in viata. E o presupu­nere. Sigur ca, daca ma gandesc asa, statistic, omul traieste in medie 70 de ani, eu am 56, deci mai am de trait 14 ani, deci mai am pana mor. Dar asta e statistica pura, pentru ca omul moare si la 1 an, si la 20, si la 30, si la 50 si la 60 si eu nu ma pot baza pe statistica asta. Asa ca, asa cum spu­neau Sfintii Parinti: gandeste-te in fiecare zi la moarte si nu mai pacatui. Deci, eu traiesc clipa. Or, cum traiesc clipa asta: o traiesc cu Hristos sau fara Hristos? Imi pun intrebarea, pe care trebuie sa si-o puna fiecare. Eu, acum, Il port in suflet pe Hristos sau nu? Implinesc eu cuvantul Evanghe­liei in clipa asta sau nu-l implinesc?

„Noi nu-i iubim nici macar pe aia care ne fac bine,

daramite pe cei care ne fac rau”

– Si cum ajungi sa fii cu Hristos in toate clipele prezentului?

– Pai, ce sa zic? Nu-i nici foarte greu, dar nici foarte usor. Cum spune Mantuitorul in Evanghelie: „Cel ce vrea sa-Mi urmeze Mie, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie”. Ce inseamna „a se lepada de sine”? a ne lepada de tot ce cre­dem noi ca este al nostru: de cugetari, de ganduri, de sinele nostru pacatos, de toate mandriile noastre, de toate orgoliile noastre. Or, lucrul asta nu este simplu. Pentru ca noi tot timpul purtam eul asta, ne agatam de eul asta al nostru, care de fapt nu este decat un eu al pacatului. Deci in masura in care reusim sa ne lepadam de sine, atunci Ii facem loc lui Hristos in ini­ma noastra.

Nu este un lucru posibil pe de-a-ntregul, dar macar incerci, esti pe un drum. Esti intr-o incercare de fiecare clipa sa te lepezi de sine. Adica sa fii ingaduitor, sa fii bun, sa fii smerit, sa iubesti pe cel de langa tine. Nu vedeti? Noi traim unii langa altii si traim cu oameni care, de cele mai multe ori, nu ne fac rau – ca nu toti cei de langa noi ne fac rau. Sunt si oameni care, poate, ne fac rau, dar noi nu-i iubim nici macar pe aia care ne fac bine, daramite pe cei care ne fac rau? Si Dumnezeu a spus: sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, sa-ti iubesti vrajmasii.

Deci implinim ceva din legea asta? Adica suntem capabili sa facem? Cautam lucrul asta? Pentru ca poate ca nu suntem capabili, dar macar cautam. Pentru ca lucrul asta nu poti sa-l faci singur, il faci tot cu Dumnezeu. Tot Hristos il face in tine. Tot binele e de la Dumnezeu. Noi nu putem sa fim buni. Putem sa ne dorim sa fim buni. Si daca ne dorim sa fim buni, atunci, cerand acest lucru, Hristos implines­te in noi aceasta dorinta a noastra.

Daca eu n-as sti… eu stiu, de exemplu, ce inseamna sa ai un card. Pentru ca eu stiu cum e in interior, stiu cum functioneaza sistemul. Nimic dracesc neaparat. Totusi, siste­mul asta financiar este dracesc. De ce? Pentru ca tinde sa manipuleze oamenii si tinde sa le limiteze libertatea, sa-i faca dependenti de un sistem. Dar nu-i dracesc in sine, e dracesc prin consecinte. Si lucrurile vin tot de la oameni, pentru ca in rest sunt niste operatiuni banale, este un sistem de a tine o evidenta care functioneaza pe baza de tehnologie ultramoderna. La fel cum se tineau socotelile acum o mie de ani, cand te duceai la un ne­gustor si ala te trecea intr-un catastif, numai ca acum exista o tehnologie ultraperformanta.

– Este un sistem de gestiune.

– Exact! Atata tot!

– Dar acest sistem de gestiune pa­catuieste prin faptul ca te obisnu­ieste cu el, te face dependent de el.

– Exact! Dar eu nu mai am discer­namant? Eu nu stiu ca in momentul ala, cand va fi o chestie clara de cre­dinta si de marturisire, nu o sa pot sa spun nu?

„Singurul proiect din lume care ma intereseaza este propriul meu proiect: mantuirea sufletului meu”

– Mi se va oferi ocazia sa spun da sau nu?

– Permanent! Sigur ca da! Deocam­data, de ce sa anticipez? Este o mare greseala sa anticipezi. Este cea mai mare greseala. Sigur ca sunt tot fe­lul de planuri, putem sa ne gandim, ca vor sa faca nu stiu ce din omeni­rea asta. Poate ca sunt – dar nici nu ma intereseaza. Pentru ca singurul proiect din lume care ma intereseaza este propriul meu proiect: mantuirea sufletului meu. Restul sunt lucruri de care, oricat ai fi de constrans, tu ramai liber.

Ati vazut ca au fost oameni care s-au mantuit in inchisorile comuniste. Oriunde ai fi te poti mantui. Dumne­zeu va oferi fiecarui om posibilitatea sa se mantuiasca, indiferent unde va fi, pana la sfarsit. Oricat ar fi de rau, oricat ar fi de bun, pe orice treapta, in orice situatie, in orice pozitie, va avea aceasta oportunitate, va avea aceasta deschidere.

Dumnezeu nu va impinge nimanui usa mantuirii, sa i-o tranteas­ca in fata. Nu exista asa ceva! Astazi sa anticipez: „Vai de mine!” Ce, „vai de mine?” De ce ne este frica? Ca s-ar putea sa fim pusi in pozitia de a spune nu? Pai, atunci inseamna ca nu sun­tem crestini, inseamna ca nu esti gata sa-L urmezi pe Hristos indiferent de situatie. Adica noi ce vrem? Sa ne fie bine si aici, sa nu ne asumam nimic, sa nu ne luam crucea noastra, sa ne fie bine, sa ne tinem tot confortul si sa ne mantuim?! N-o sa fie asa, pentru ca chiar Mantuitorul ne spune: „In lume necazuri veti avea si veti fi urati de toti din pricina numelui Meu”. Asta ne spune Mantuitorul, deci astea le stim, sunt cuvinte din Evanghelie. Ne facem ca nu le stim? Dar inca n-am ajuns acolo. Nu stiu daca vom ajun­ge noi, sau cei de dupa noi – nu stiu, dar nici nu anticipez. Eu ma pregatesc acum, pentru ca, asa cum v-am spus, eu ma lepad de Hristos acum, nu mai­ne. Nu trebuie sa-mi puna pistolul in tampla, sa-mi spuna: „Mai, te lepezi de Hristos!” – ca eu ma lepad singur!

Si eu va spun clar: vrajmasul nici nu vrea sa ne oblige sa ne lepadam, vrea sa ne oblige sa ne lepadam singuri. Pentru ca in momentul in care te obliga sa te lepezi, iar tu rezisti, devii un mucenic, ca asa s-a umplut cerul de sfinti in primele trei secole ale bi­sericii crestine. Asta a facut diavolul: a umplut cerul de sfinti. Ei, acuma el nu mai vrea lucrul asta. El vrea sa ne lepadam singuri. Si asistam in ju­rul nostru la o apostazie de buna voie: „Eu m-am saturat de Hristos! Nu ma intereseaza…” Daca cititi, daca intrati pe internet, mai citesc comentarii… ma inspaimant! Acuma nu stiu ce pro­portii are aceasta apostazie, pentru ca eu traiesc intr-o lume in care ma intal­nesc cu oameni care sunt credinciosi, nu pot sa-mi dau seama care e pro­portia de credinciosi si necredinciosi in societate. Pot s-o banuiesc, pot s-o estimez, dar poate sa fie un diagnostic de moment, pentru ca in fiecare clipa sunt oameni care intra in biserica. In momentul in care noi ne lepadam de Hristos in interiorul nostru, in inima noastra, atunci iesim si din biserica, nu mai suntem nici credinciosi, nu mai suntem nici cu Hristos. Un om care il uraste pe cel de langa el, acela nu mai e crestin, nici ortodox, de niciun fel. Ala e ucigas de suflet.

– Si el este vinovat?

– Suntem vinovati intotdeauna!

– Chiar daca in familie n-a primit o educatie.

– Sa va spun un lucru. Spunea tot Parintele Arsenie: in momentul in care vom fi in fata Mantuitorului, la judecata, fiecare dintre noi va avea un regret enorm cand isi va da seama ce putin trebuia sa faca ca sa se man­tuiasca. Pentru ca Dumnezeu nu ne cere lucruri imposibile. Nu exista om pe acest pamant caruia Dumnezeu sa nu-i deschida o usa sau o fereastra.

Acuma, depinde de noi daca intram sau nu prin usa aia. Eu va spun: nu exista! Nu ma pot indoi de dragos­tea lui Dumnezeu pentru fiecare om de pe pamant. Dumnezeu ne iubes­te pe toti. Nu pot sa pun la indoia­la dragostea lui Dumnezeu si sa zic: „Doamne, dar asta, saracul, n-a avut nicio sansa!” Asa cred eu. Dar eu, daca ma gandesc la viata mea, la viata celor din jurul meu, eu imi dau seama ca tuturor Dumnezeu ne da o sansa. Ca au sa spuna: „N-am stiut! Doamne, eu m-as fi mantuit, sau m-as fi apucat de… dar n-am stiut!” Si se pune in­trebarea: Ce n-ai stiut? N-ai stiut de ce bat clopotele? N-ai auzit niciodata batand clopotele la biserica, sa te in­trebi: „Ma, acolo sunt niste oameni. Aia sunt nebuni, sunt sanatosi? De ce bat aia clopotele? De ce fac aia zgo­motul asta?” Du-te si vezi! Intreaba! Nu poti sa fii asa, mort, inert; pentru ca nici inertia asta nu vine asa, pur si simplu, nu-ti este data.

Ganditi-va ca mai ales noi, cei botezati, care am trecut prin taina botezului, am fost curatiti de pacate, dupa care am deve­nit curati ca paharul asta. Dupa care, in paharul asta incep sa se stranga iar tot felul de lucruri, incepe sa se um­ple. Dar cu ce se umple paharul ala nu este independent de vointa noas­tra. Pentru ca trebuie sa ne cercetam tot timpul. Nu pot sa ma gandesc ca asa sunt eu. Cum adica asa sunt eu? Mai auzi: „Asa sunt eu, nu-i suport pe astia!” Nu exista sa nu aiba cineva o tresarire de constiinta, o bataie de inima, sa simta ceva. Nu exista! Din miscarea vietii dumneavoastra, gan­diti-va, sa vedeti cate astfel de mo­mente veti gasi. Enorm de multe.

(Va urma)

(in: “Lumea monahilor”, nr. 63, septembrie 2012)

Cititi si:

Alte legaturi: