PARINTELE DANIIL (SANDU TUDOR), MUCENICUL RUGULUI APRINS – 50 de ani de la plecarea muceniceasca la ceruri

16-11-2012 Sublinieri

Parintele Daniil, mucenicul Rugului Aprins

(24 decembrie 1896 – 17 noiembrie 1962)

Din revista “Familia ortodoxa

Lumina din lumina „Rugului Aprins” de la Manastirea Antim, Parintele Daniil Tudor a ramas legat cu deosebire in constiinta romaneasca de numele acestei miscari duhovnicesti unice in felul ei, al carei initiator a fost. Drumul de la intuneric la lumina n-a fost deloc neted pentru Alexandru Teodorescu (numele civil al Parintelui), om cu o personalitate puternica, o fire navalnica si o inteligenta zdrobitoare. Ofiter de marina, combatant pe frontul de Est, profesor de liceu si poet, a devenit, in anii 1930, fondatorul a doua reviste („Floarea de foc” si „Credinta”) in care a polemizat necrutator cu extremismele politice ale epocii, fapt ce a constituit mai tarziu una din„dovezile” principale ale„uneltirii” sale impotriva regimului comunist.

Doua experiente-limita l-au convertit definitiv la Ortodoxie: o calatorie la Sfantul Munte Athos (unde plecase ca turist neincrezator si s-a intors pe­lerin smerit, initiat in tainele Rugaciunii inimii) si mi­nunea supravietuirii sale in urma prabusirii cu avionul personal de la o inaltime de 1.000 de metri.

Convertirea i-a fost, ca si firea, navalnica si extrema: in 1946 a intrat in obstea Manastirii Antim, unde s-a calugarit cu numele de Agaton. Au urmat anii cei mai rodnici ai lucrarii sale duhovnicesti, in care a impletit practica rugaciunii isihaste cu invatatura patristica despre lucrarea ei, expusa la intalnirile saptamanale ale „Rugului Aprins” din biblioteca Manastirii Antim.

Intrat deja in atentia Securitatii, se muta in 1949 la Manastirea Crasna din Gorj. Un an mai tarziu este arestat, sub pretextul unor ilega­litati comise pe front, si trimis la Jilava. Eliberat dupa doi ani intra in Manastirea Neamt, unde primeste schima mare cu numele de Daniil, apoi se retrage la Schitul Rarau – unde initiaza, in taina, o „scoala” de formare duhovniceasca a catorva tineri, cu menirea de a reinvia duhul Sfantului Paisie Velicikovski in tara noastra.

Arestat din nou in 1958, cu intregul lot de la „Rugul Aprins”, este condamnat la 25 de ani de temnita grea pentru „uneltire contra or­dinii sociale” si 15 ani de temnita grea pentru „activitate intensa contra clasei muncitoare. Incarcerat la Aiud, refuza sa faca si cel mai mic compromis cu ideologia comunista.Incapatanarea” i-a fost pedepsita cu izola­rea intr-o celula separata. Aici, dupa martu­ria unui fost detinut politic, i s-a dat hartie si cerneala sa-si scrie „autodemascarea“. In loc de aceasta, Parintele Daniil a facut un rechizitoriu detaliat la adresa conceptiei si guvernarii comuniste. O luna de zile a scris fara oprire, astep­tand sa fie chemat la ancheta. Intr-o dimineata s-a zvonit insa in tot Aiudul ca a fost gasit mort in celula. Cauza reala a mortii nu a fost, bine­inteles, pomenita; in certificatul de deces apare doar „hemoragie cerebrala“, fara a fi mentionat si modul in care a fost declansata aceasta hemo­ragie. Trupul sau a fost aruncat in Rapa Robilor — groapa comuna a noilor mucenici romani.

Prin moartea sa muceniceasca, Parintele Daniil a dobandit mare indrazneala la Dumnezeu, iar limpezimile duhului sau adanc stravazator dainuiesc in Imnele-Acatist de o frumusete nepaman­teasca, pe care le-a urzit din rugaciune si har.

Parintele Daniil de la Rarau: Despre rugaciune si dragoste

Intaia si unica porunca pe care ne-a dat-o Iisus, singura a carei indeplinire poate sa ne aduca prietenia Lui e aceasta: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufle­tul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau“.

Intru cat ai cautat, in chip cinstit, de mai multe ori, aceasta dragoste inalta, cu o incredere indraz­neata, la poarta inimii, imparateasa inima?…

Dar foarte adesea se intampla crestinului sa aiba sentimentul ca el nu e ascultat si chiar respins in chip tainic. Totusi, e imposibil ca Dumnezeu sa ne insele — si iata ce e scris in Evanghelie:

Si care tata dintre voi, daca ii va cere fiul paine, oare, ii va da piatra? Sau daca ii va cere peste, oare ii va da, in loc de peste, sarpe? Deci daca voi, rai fiind, stiti sa dati fiilor vostri daruri bune, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da Duh Sfant celor care il cer de la El!“.

Ii va da Duhul Sfant, adica dragostea Sa. Fata de o astfel de fagaduinta, ar fi nelegiuit sa credem ca Dumnezeu nu are nici atata inima ca unul dintre noi! Oricat de mizerabil ar fi un om, e cu neputinta ca Dumnezeu sa nu-i dea dragostea Sa, daca el o cere si se socoteste legat de calitatea sa de copil al lui Dumnezeu.

Multi au inceput intr-o zi sa se roage cu toata vointa, cu violenta, uneori cu eroism. Au inceput sa caute Fata lui Dumnezeu, pentru ca departe de aceasta Prezenta viata li s-a parut intunecata, rece, de prisos, nepretuind de a mai fi traita. Si daca li s-a parut ca L-ar fi intalnit pe Dumnezeu, fata catre Fata, chiar in bezna noptii, dar in chip real – de L-ar fi intalnit, pe El, o singura data, o singura mica oara, viata aceasta a lor s-ar afla ras­turnata din intregul ei, inviata si indumnezeita.

Cand un cablu electric e incarcat cu un po­tential foarte inalt, e de ajuns doar sa-l atingi ca sa cazi fulgerat. Dumnezeu e o natura in asa chip mai puternica decat fulgerul, o fiinta asa de reactiva si detunatoare, incat ar fi de ajuns de a-L atinge numai o durata de o clipa: sufletul nostru s-ar topi de dragoste in atingere cu vatra uriasa si arzatoare a iubirii. Nu e cu putinta de a concepe ca aceasta atingere sa fie neputincioasa a reinnoi o existenta si a transfigura un suflet.

Dar, de cele mai multe ori, dupa lungi eforturi, totusi nimic nu se produce. Sufletul ramane cufun­dat in aceeasi letargie supranaturala si, cand com­para amplitudinea eforturilor sale cu mediocritatea dragostei pe care o simte, i se pare ca a fost inselat si ca Dumnezeu nu si-a tinut fagaduinta fata de el. Cade din nou in el insusi, cu toata greutatea dez­amagirii. Se abate de la Dumnezeu, pentru ca i se pare ca Dumnezeu n-a voit sa incline spre el.

Adevarul e ca a lipsit esentialul. O foaie sub­tire, izolanta e de ajuns ca sa impiedice un contact electric. Sufletul a crezut ca face mult ca sa se apropie de Dumnezeu. In realitate, totusi, pururi a existat intre el si Dumnezeu un obstacol, poate foarte subtire, poate aproape de nesimtit, neba­nuit, dar care a pastrat izolarea sufletului fata de Dumnezeu. Contactul nu a avut loc. E tot asa cum am fi facut o uriasa instalatie electrica, fara a stabili prima priza a curentului care trebuie sa ne lege de sursa de energie si care trebuie sa puna to­tul in miscare, sa lumineze toate lampile, sa incal­zeasca toate radiatoarele. Cate vieti sunt, care par sa fie cele mai crestine si care se aseamana cu astfel de instalatii luxoase si pline de amanuntime, dar in care curentul dragostei de Dumnezeu nu trece niciodata sau cu o saracie totala…

De nu am avea decat o mica lumina, dar de este cu adevarat aprinsa, pentru aceasta sufletul nostru ramane pururea in contact cu sursa oricarei lumini.

Aceasta luare de contact, conditiile sale profunde si felul in care se poate realiza, sunt mai intai necesare in rugaciune.

Un profesor de chimie zice mai intai de orice experienta: sa punem doi corpi in prezenta — de pilda, apa tare si cupru. E aceasta o formula rituala la chimisti, prin care ei isi incep totdeauna experi­mentele lor, asa cum cele mai multe din rugaciunile din cartea de rugaciuni incep totdeauna printr-o formula asemanatoare: sa ne asezam in fata lui Dumnezeu. Amandoua alocutiunile au acelasi in­teles: sa intelegem pe cea de-a doua din cea dintai.

Cand spunem „sa ne asezam in fata lui Dumnezeu”, de cele mai multe ori noi nu facem nimic. Lasam pe Dumnezeu acolo unde El se afla, si noi nu iesim din starea noastra, ca sa facem ceva ca sa-L intalnim. In aceste conditiuni, putem sa fim si­guri ca nu se va produce nimic, in nici un chip — nici o reactiune nu va avea loc intre suflet si Dumnezeu.

Prima conditie esentiala a rugaciunii e deci de a ne pune in prezenta lui Dumnezeu, de a sta in fata lui Dumnezeu. Ca sa te asezi in fata lui Dumnezeu sau in legatura cu El, trebuie sa-ti dai seama despre ceea ce este Dumnezeu si despre chipul in care Il putem intalni cu adevarat. Dumnezeu nu e faptura, o creatura, pentru ca dimpotriva, El a creat totul. El e in afara si deplin in afara cercului creatiunii. Vom putea sa strabatem universul intreg si nu vom intalni Fata lui Dumnezeu. El e infinit deasupra tutu­ror acestora. Nu-L vom putea nici atinge, nici ma­sura, nici ajunge asa cum noi imbratisam o faptura.

Trebuie sa trecem dincolo.

Atat cat suntem de ocupati sau preocupati de o creatura, oricare ar fi, nu Dumnezeu ne ocupa. Sa luam cuvintele in intelesul cel mai concret. Cand zic ca Dumnezeu trebuie sa ne ocupe, e tot asa cum ai zice „sa ocupi un teritoriu sau o casa”. Ar fi idealul rugaciunii ca Dumnezeu sa ne ocupe asa cum ocupa cineva cortul sau. Contactul cu El ar fi la maximum si, ca sa spunem asa, din toate partile. Ar fi o locuire in noi a lui Dumnezeu.

Dumnezeu e dragoste.

Prin Hristos s-a descoperit lumii putinta adevaratei legaturi cu Dumnezeu, care este o intimitate de dragoste. Domnul, dragostea aceasta a lui Dumnezeu ce s-a daruit ea insasi noua, ne cheama pururea la legatura dragostei. Domnul Hristos, prin chiar fiinta Sa, ne in­vata ca prin dragoste sa raspundem la dragoste — si ne descopera astfel insusirea adanca si mai mult decat suprafireasca a dragostei.

Adevarata dragoste e pururea dumnezeiasca.

Si tot inelul acesta nesfarsit al dulcelui jug al dragostei, Domnul ni-l descopera in crucea cu doua daruiri de sine, cea catre Fiinta lui Dumnezeu si cea catre fiinta a tot aproapelui.

Sfanta porunca a dragostei are aceasta in­doita infatisare. Ne dam seama daca dragostea care ne insufleteste este adevarata si vine de la Dumnezeu dupa acest semn: ne impinge la da­ruire de sine pentru aproapele si la rugaciune. Rugaciunea este dragostea noastra pentru Dumnezeu. Inima noastra pentru inima Lui.

De aceea, pururea rugaciunea e trairea unui paradox total. E fapta cea mai personala si in acelasi timp cea mai straina, mai stranie a noastra. Rugaciunea este o insingurare, dar in acelasi timp o universalizare a omului.

Rugaciunea e darul dragostei lui Dumnezeu ajuns sa arda inima omului. Sub revarsarile dragostei, in rugaciune si odata cu rugaciunea, invatatura de taina ne rodeste si omului i se pun intrebarile cele mari si fundamentale, ca sa ravneasca marile raspunsuri.

Asa rugaciunea ajunge sa ne hraneasca ca o paine a vietii, sa fie viata noastra realizata in duh.

Rugaciunea — ca o tasnire dintr-un arc ne­inchipuit, ca un tipat de sageata azvarlita in cer. Rugaciunea ca o chemare a chemarilor: De Tine inseteaza sufletul si trupul meu, dupa Tine tanjeste, ca un pamant pustiu, sec si fara de apa, ca sa vad puterea Ta si slava Ta.

Fara indoiala nu exista crestin care sa nu fi avut odata in viata dorinta de a iubi pe Dumnezeu din toata inima si pana la punc­tul de a nu mai fi despartit de El.

(Din Ieroschimonahul Daniil de la Rarau Sandu Tudor, „ Caiete, Dumnezeu- Dragoste”, Ed. Christiana, 2003)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

Din revista “Familia ortodoxa“, nr. 11 (46)/ 2012

Cititi si:


Categorii

Biserica rastignita, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “PARINTELE DANIIL (SANDU TUDOR), MUCENICUL RUGULUI APRINS – 50 de ani de la plecarea muceniceasca la ceruri

  1. “OM CERESC

    Traia ca un inger fara de trup.
    De abia cand in pustia temnitei
    i-au pus lanturi la picioare
    si-a amintit ca mai are picioare.
    De abia cand i-au pus lanturi la maini
    si-a amintit ca mai avea maini.
    Traia ca un inger fara de trup
    in loc de inima ii batea o manastire
    toaca ei nastea carari in iarba
    in ceruri,in suisul gandului smerit.
    Traia ca un inger fara de trup
    iar scara cu care se suia la cer
    dincolo de zidurile omenesti
    era din lacrimi,
    din rugaciuni
    si din poeme.

    Pururea nevazuta Taina
    Ii era hrana si apa
    Vesmant si adapost.
    Iar cand torturile si bataile
    i-au amintit iar ca mai are trup
    el era deja departe de lutul lui
    pe o carare cu troita din Sfantul Munte
    acoperit de Har
    sau ingenuncheat
    in fata Icoanei Facatoare de Minuni
    a Maicii Domnului
    din Raraul inimii sale
    scaldat tot in Lumina,
    Dar luminand peste veacuri
    si noua,
    celor de acum.”

    (Poezia ‘Om ceresc” este un raspuns oferit de poeta Liliana Ursu,ca omagiu si recunostinta,aduse ieroschimonahului Daniil de la Rarau,pentru frumusetea fara margini a Imnului Acatist,inchinat Nascatoarei de Dumnezeu,Fecioara Maria.)

  2. Pingback: SANDU TUDOR (Parintele Daniil de la Rarau): ”NU NE TREBUIE NICIO REFORMA. ORTODOXIA NU SE POATE SCHIMBA!”. Plus: Precizari si rectificari biografice -
  3. Fraţilor,
    Am nevoie de un pic de ajutor, articolul care urmează cred că este cam lung şi aş dori să ştiu care versete ar trebui scoase:
    Cinstirea sfinţilor în Sfânta Scriptură
    https://binevestitorul.wordpress.com/2012/11/18/cinstirea-sfintilor-in-sfanta-scriptura/

  4. Pingback: SCRISORILE PARINTELUI CLEOPA CATRE PARINTELE ARSENIE BOCA: “Sunteti un izvor curat din care se adapa oile lui Hristos”. Marturia IPS Antonie Plamadeala despre AJUTORUL DAT DE PARINTELE ARSENIE PARTIZANILOR FAGARASENI -
  5. Pingback: VASILE VOICULESCU, "medicul fara de arginti" si marele poet isihast al Rugului Aprins - 50 DE ANI DE LA MUTAREA IN VESNICIE A UNUI SFANT CONTEMPORAN - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  6. Pingback: PARINTELE ADRIAN – DE 2 ANI LA DUMNEZEU. “Dumnezeu vrea ca unul sa nu moara, sa spuna la altii ce s‑a întâmplat. Nu e rezistenta mea” -
  7. Pingback: PARINTELE GHEORGHE TARCEA – 50 de ani de la nasterea in cer a unui martir al inchisorilor, cu sfinte moaste la Aiud. MARTURIA FIULUI SAU, MIRCEA, EL INSUSI PATIMITOR (si VIDEO) -
  8. Pingback: 17 noiembrie – Pomenirea Parintelui Daniil (Sandu Tudor), sufletul MISCARII “RUGUL APRINS” DE LA MANASTIREA ANTIM. Reportaj “Memorialul durerii” (VIDEO) - Recomandari
  9. Pingback: Arhim. Mihail Stanciu despre SANDU TUDOR (CUVIOSUL DANIIL DE LA RARAU) – intelectualul isihast si nou mucenic al inchisorilor comuniste (†17 nov. 1962) -
  10. Pingback: PARINTELE IACHINT AL PUTNEI – icoana blandetii, discretiei, intelepciunii, iubirii patimitoare si rabdarii NESFARSITE. Ultimele cuvinte: “PARINTE, RABDARE! Toata viata trebuie sa avem rabdare, daca vrem sa ne mantuim“. MARTURII calde de
  11. Pingback: FERICITUL PARINTE DANIIL DE LA RARAU, lumanare aprinsa in sfesnic, ce a luminat pana departe: “Trebuie sa te biruiesti necontenit, sa te cresti duhovniceste cum creste un copil mic”. MARTURIA PARINTELUI PETRONIU | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: FERICITUL PARINTE SOFIAN, “batranul frumos” ca o icoana, “CHIPUL DULCETII SI DELICATETII”, isihastul cu inima plina de mila Duhului si MARELE DUHOVNIC ASCUNS SUB MANTIA TACERII: “La Antim lumea călca în vârful degetelor, a
  13. Pingback: Arhim. Mihail Stanciu despre SANDU TUDOR (CUVIOSUL DANIIL DE LA RARAU) – intelectualul isihast si nou mucenic al inchisorilor comuniste (†17 nov. 1962) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate