SFANTUL SERAFIM DE SAROV, smeritul iubitor de oameni, milostivul mangaietor al pacatosilor si odihnitorul dumnezeiesc al celor deznadajduiti: “BUCURIA MEA, HRISTOS A INVIAT!” (I). Viata si ACATISTUL AUDIO ale celui mai iubit sfant rus

2-01-2015 Sublinieri

SONY DSC(icoana de Ioan Popa, Man. Sihastria Putnei)

Doxologia:

Viaţa Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit “al Luminilor” invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.

 Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.

La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.

i04381rpDupă câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: “Acesta este din neamul nostru!. Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.

  La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim (“înfocat”, “arzător”), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de dragoste pentru El.Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.

La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o “Sfântul Munte”, gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.

Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o “povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.

big16Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.

La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.

Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.

IkonSer37Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la mănăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.

Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în “pustia” sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.

Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmta, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).

98652.pÎn antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe “Fecioara mângâietoare”, numită de el “Bucuria bucuriilor“, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.

La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.

După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorît, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat “apostol”, martor şi propovăduitor al Învierii.

tumblr_myoaz7qJPP1rk4qt8o8_500Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi salută vizitatorii cu veselie, zicându-le: “Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil.Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia “sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor. [A se vedea astfel de marturii extraordinare mai jos, in prima parte a extraselor din cartea Arhim. Lazarus Moore, n.n.]

Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi “puţul lui Serafim“, aflat în apropierea mănăstirii, în “pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.

Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.

Серафим Саровский и Николай МотовиловMarele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: Care este scopul vieţuirii creştine?”. Părintele Serafim îi răspunse: Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.

Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, şi îi zise cu putere: “Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?Motovilov a răspuns: “Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. “Şi ce încă?” “O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. “Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.

În învăţăturile sale, sfătuia adesea: “Bucuria mea, câştiga duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.

Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept îndrumar cuvintele: “În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea”.

La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mănăstire, zisă a “Morii”, în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire având în centru “rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul atâta un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el închise “Moara“, călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.

Vision of St. SeraphimOdată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: “Maica Domnului va veni acum la noi. Curînd se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: “Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.

Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălucind de lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite”. Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.

Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.

Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc […]

1919031aa3

***

Predică la Sărbătoarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov – Sfântul Serafim Sobolev

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos (Galateni 2, 2).

Iată cuvintele marelui Apostol pe care le-am auzit astăzi în timpul Sfintei Liturghii, iubiţilor întru Hristos fii mei, la citirea Apostolului. Prin aceste cuvinte Sfânta Biserică ne cheamă către dragostea adevărată şi desăvârşită faţă de aproapele nostru. Acestă dragoste se manifestă prin felul reciproc şi îngăduitor, în care ne purtăm sarcinile unii altora, adică suportăm cu răbdare neputinţele aproapelui nostru.

Tâlcuind aceste cuvinte apostoleşti, Fericitul Augustin spune:

Nimic nu ne face atât de mari în ochii lui Dumnezeu, ca atitudinea noastră îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui nostru”.

Cu părere de rău, în relaţiile noastre se observă un fenomen tocmai invers: nu dragoste unul faţă de altul, ci cruzime; nu o atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui, ci judecată. Această judecată este subiectul preferat al discuţiilor noastre, nu rareori fiind însoţită de clevetire şi răutate.

517-sergiusRjohnKseraphimS-ak-40-800Cum ar trebui să ne amintim întotdeauna de marele păstor al pământului rus, părintele Ioan de Kronstadt! Odată, de faţă cu el, cineva l-a clevetit pe un om cunoscut de părintele Ioan. „Este adevărat că toate acestea s-au întâmplat?“ – l-a întrebat marele păstor pe interlocutorul său. „Adevărat”, a răspuns acela… .

In acest caz, a spus părintele Ioan, să nu vorbim de păcatele aproapelui nostru. Avem noi destule. Iar dacă vom compara păcatele noastre cu ale celor pe care îi judecăm, s-ar putea ca păcătoşenia noastră s-o depăşească pe a lor”.

Aceeaşi atitudine atentă şi grijulie pentru sufletul aproapelui o avea şi marele stareţ al pustiei Optina, Sfântul Ambrozie. Când eram în pustia Optina, în 1910, una din cele mai devotate şi iubite uceniţe ale marelui stareţ, monahia Maria, mi-a spus că printre bineplăcuţii lui Dumnezeu cei mai mari sunt mai ales trei: Sfântul Nicolae, Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Ambrozie de la Optina.

La întrebarea mea de ce printre cei mai mari sfinţi îi numără doar pe aceştia numiţi de ea, monahia mi-a răspuns:

„Fiindcă ei s-au deosebit prin cea mai mare dragoste pentru cei de aproape ai lor, care se manifesta prin atitudinea lor îngăduitoare faţă de neajunsurile oamenilor”.

Cu aceeaşi însuşire îngăduitoare faţă de aproapele era împodobit şi prietenul Sfântului Serafim de Sarov, Arhiepiscopul Voronejului, Antonie. În slujirea sa arhipăstorească, era nevoit să descopere viciile celor de aproape ai lui care veneau la el. Dar aşa fel le descoperea, încât cel în cauză nu simţea de îndată acest lucru şi nu-şi dădea seama că este vorba despre el, ci credea că se referă la alte persoane. Şi numai după aceea, cuvântul dreptului şi înaintevăzătorului duhovnic, ca şi cum s-ar fi amestecat cu sarea binefăcătoare, îşi descoperea puterea sa Dumnezeiască şi cel certat de Arhiepiscopul Antonie se încredinţa că, dacă Vlădica îşi începea de departe cuvântul demascator, el se referea doar la neajunsurile lui personale. De multe ori, învăţătura sa ziditoare era însoţită de scuze: „Poate v-am supărat – spunea celui certat – v-am jignit cu cuvintele mele, de aceea vă rog, pentru Hristos, să mă iertaţi”.

24-1Dar mai ales cu o asemenea atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile celor de aproape ai săi se deosebea Sfântul Serafim de Sarov. Ce dragoste mare arăta el oamenilor, reiese din felul în care se adresa celor ce veneau la el, ca unul ce a dobândit îndrăzneală în rugăciune, ca un mângâietor în necazuri. El se apleca până la pământ în faţa oamenilor păcătoşi, nu rareori le săruta mâinile chiar şi mirenilor, numindu-i „bucuria” lui. Chiar şi pentru oamenii pătimaşi Preacuviosul Serafim avea o admirabilă dragoste înţelegătoare, sfătuindu-i şi pe alţii să se poarte astfel cu oamenii.

Odată, un fiu şi-a adus la el mama sa care era o beţivă notorie. Fiul a început să se plângă înaintea Sfântului Serafim, povestind cât de robită este mama lui de beţie, dar marele bineplăcut a lui Dumnezeu i-a acoperit gura cu mâna spunând: „Nu se cuvine copiilor să descopere păcatele părinţilor lor, căci aceasta este un păcat mare”. După aceea a poruncit femeii nefericite să-şi deschidă gura, în care Sfântul Serafim a suflat de trei ori şi din acel moment ea s-a izbăvit cu desăvârşire de patima beţiei.

Astăzi, Sfânta Biserică aminteşte adormirea Preacuviosului Serafim. Minunată şi pilduitoare a fost această adormire. În ajun, Sfântul Serafim a venit la Sfânta Liturghie de dimineaţă. A pus câte o lumânare la fiecare icoană, a cerut iertare fiecărui călugăr, iar după ce s-a împărtăşit, a plecat la părintele egumen cu care a discutat foarte mult timp.

Despre ce a discutat Sfântul Serafim cu egumenul? Toată mintea şi inima lui înainte de moarte erau pline de grijă pentru mântuirea tinerilor monahi şi fraţi ai mănăstirii. Tot timpul el l-a rugat pe egumen să se poarte îngăduitor şi părinteşte cu neajunsurile şi chiar căderile lor. În ceea ce priveşte dragostea de aproapele, Sfântul Serafim se asemăna Mântuitorului Însuşi, Care n-a condamnat-o pe femeia căzută, prinsă de farisei păcătuind şi adusă la El spre judecată.

Saint-Seraphim-of-SarovPentru această dragoste mare Domnul i-a şi trimis Dreptului din Sarov un asemenea sfârşit minunat. Întorcându-se în chilie de la părintele egumen, Sfântul Serafim a cântat toată ziua cântările Paştilor. Această cântare s-a continuat până la miezul nopţii. Iar după aceea, marele nevoitor a tăcut. El a îngenunchiat în faţa celei mai iubite icoane a Maicii Domnului, Umilenie, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi aşa a adormit. Se presupune că Sfântul Serafim s-a mutat la ora trei din noapte, căci atunci s-a şi arătat Arhiepiscopului Voronejului, Antonie, anunţându-i sfârşitul său. La aceeaşi oră, binecredinciosul egumen al pustiei Glinsk, Ieromonahul Filaret, ieşind din biserică după utrenie, a fost uimit de o strălucire neobişnuită pe cer şi a văzut cum îngerii înălţau sufletul Preacuviosului Serafim la scaunul Sfintei Treimi.

Să ne ajute Domnul, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să avem această mare dragoste pentru aproapele nostru, această îngăduinţă către neajunsurile lui. Cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, atingând această dragoste, noi vom împlini toată legea lui Hristos, toate poruncile Lui mântuitoare.

Atunci Domnul ne va trimite şi nouă un sfârşit creştinesc minunat şi paşnic. Atunci îngerii vor apăra sufletele noastre de draci, când vom trece vămile văzduhului şi ne vor duce în locaşurile Raiului pentru fericirea veşnică, de care să ne învrednicească pe noi Domnul, pentru marea apărare şi rugăciunile Preacuviosului părintelui nostru Serafim, Făcătorul de minuni din Sarov. Amin.

(Ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din Sofia, la 21/15 ianuarie 1947)

***

sf_serafim_sarov_572

Din: Arhim. Lazarus Moore – “Sfantul Serafim de Sarov – o biografie spirituala”:

Indrumător de suflete, plin de bucurie duhovnicească

Părintele Serafim făcea o impresie atât de puternică şi de fascinantă asupra tuturor, încât oamenii plecau încântaţi de la el. Unii plecau suspinând, dar aproape toţi erau mângâiaţi, înveseliţi, bucuraţi, înălţaţi duhovniceşte, de parcă le-ar fi dăruit fiecăruia în parte o forţă vitală, o nouă bucurie, un stimulent în nevoinţele duhovniceşti, întărire în virtute, dorinţa pentru o viată nouă. Pe scurt, înflăcăratul Serafim aprindea în oameni focul ceresc şi duhul de regenerare dăruit prin har (Luca 3:16; Ioan 3: 3-8). Acest lucru e greu de înţeles.saint_seraphim Doar din înregistrările făptuirilor sale asupra oamenilor şi din remarcabila sa înrâurire asupra lor putem avea o cât de mică imagine a forţei extraordinare latente şi lucrătoare la bietul Bătrân “gârbovit”. El ştia mai ales cum să-şi înveselească oaspeţii şi să le ofere bucurie. Intâlnirea cu părintele însemna o adevărată sărbătoare. Oamenii plecau parcă înaripaţi de la el, sau, dimpotrivă, neobişnuit de gravi, supuşi, dar ferm hotărâţi să lupte împotriva răului.

Care era taina forţei spirituale a părintelui Serafim?

Ea consta în sentimentul permanent al învierii şi al bucuriei pascale atotcuprinzătoare. Biserica vede Pastele în Hristos Mântuitorul. Pastele este, de fapt, Hristos însuşi înviat, slăvit, pururea sălăşluind în Biserică: “Căci Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi; de aceea să prăznuim” (1 Cor.5. 7). Pastile este acela care reprezintă faptul cel nou în Noul Testament. Puterea cea nouă este “puterea învierii Lui (Filipeni 3:10). Prin puterea învierii El a fost sfinţit şi El a plecat slăvind-o. De obicei, părintele Serafim îşi întâmpina oaspeţii cu salutul învierii. Sărutându-i pe cei ce veneau la el, el le spunea: “Hristos a înviat!”.

Chipul vesel al ascetului, care se nevoia cu nevoinţe mai presus de fire, era o rază din soarele ceresc. Lumina sufletului său îi strălucea pe chip, iar oamenii erau îndemnaţi să-L slăvească pe Tatăl nostru Cei din ceruri (Matei 5: 14-16). Bucuria pascală permanentă a Sfântului era bucuria “biruinţei care a biruit lumea: credinţa noastră (1 Ioan 5: 4). Părintele Serafim le insufla oamenilor dorinţa să fie buni şi să facă binele. In acesta se află puterea oamenilor duhovniceşti. Fariseii vorbeau şi ei, dar cuvintele lor erau moarte, lipsite de viaţă. învăţăturile Domnului nostru erau “cu putere” (Luca 4:32). Sfântul Apostol Pavel spune, de asemenea, despre sine: “Dar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii Iui Dumnezeu” (I Cor 2: 4).

Vom încerca acum să transmitem încă ceva din duhul vesel şi plin de bucurie duhovnicească care se manifesta în îndrumările oferite de părintele Serafim în relaţiile sale cu mirenii.

“Odată“, povesteşte părintele Pavel, vecinul de chilie al Sfântului Serafim, “i-am adus părintelui Serafim un ţăran tânăr care avea nişte hăţuri în mână şi plângea din pricina pierderii cailor şi l-am lăsat singur cu părintele Serafim. După câtva timp l-am întâlnit din nou pe ţăranul respectiv şi l-am întrebat: «Ei, ţi-ai găsit caii?». «Sigur că i-am găsit, părinte», răspunse ţăranul. «Unde şi când?» l-am întrebat din nou. Iar el răspunse: «Părintele Serafim mi-a spus să mă duc la piaţă şi acolo îi voi găsi. Aşa că m-am dus şi i-am văzut de îndată, luându-i cu mine acasă»-“.

Acest lucru poate părea un incident oarecare, dar pentru ţăran caii însemnau toată averea sa, iar pierderea lor ar fi însemnat ruinarea lui şi o amară sărăcie. Şi, deodată, ce mai bucurie! Aşa cum prezisese părintele Serafim, “căluţii” (aşa cum le spunea cu dragoste stăpânul lor) au fost găsiţi. E lesne de bănuit că tânărul ţăran va fi fost atras către părintele Serafim Şi Sarov mult mai des, iar bătrâneţile se poate să le fi sfârşit in mănăstire. Şi ce bucurie a fost pentru întreaga sa familie! “Căluţii” au fost găsiţi! Ce lacrimi trebuie să fi vărsat soţia şi copiii săi, dacă ţăranul însuşi plângea în mănăstire cu hăţurile în mâini.

Iată o altă întâmplare. Prinţul N. N. Goliţân ajunse la Sarov în drumul sau de la Moscova la Penza. Bătrânul se afla în sihăstria sa. Prinţul se grăbi să ajungă acolo. Pe drum se întâlni cu părintele şi îi ceru binecuvântarea. “Cine eşti?”, întrebă amabil părintele. Prinţul îi spuse cu modestie că era un simplu călător. Bătrânul îl îmbrăţişa cu dragoste frăţească, îl sărută şi zise: “Hristos a înviat!” Apoi, îl întrebă: “Citeşti Sfânta Evanghelie?” Prinţul răspunse: “Da, o citesc”.

“Să citeşti mai des”, spuse Bătrânul, “următoarele cuvinte din acea Carte Dumnezeiască:

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11: 28-30).

Spunând acestea, bătrânul îi îmbrăţişa din nou pe prinţ cu lacrimi în ochi. Pe drum el continuă să-i vorbească despre viaţa sa viitoare şi despre încercările ce urmau să vină asupra sa, care s-au împlinit toate până în cele din urmă. Ajungând la mănăstire, Bătrânul l-a invitat pe prinţ în chilia sa, i-a dat să bea aghiasmă şi o mână de pesmeţi. Luându-şi rămas bun de la el, îl întrebă pe călător dacă intenţionează să rămână mai mult în mănăstire. Acesta îi răspunse că şi-a propus să plece dimineaţă, după Sfânta Liturghie matinală. Atunci, părintele Serafim spuse “cu o infinită dragoste” (ca să folosim cuvintele proprii ale prinţului), că prinsese drag de el şi dorea să-l vadă din nou în ziua următoare după Liturghie, şi că pentru acest motiv şi de dragul său nu se va duce la sihăstrie în ziua următoare, ci va rămâne în mănăstire.

In ziua următoare Bătrânul ieşi ca să-l întâmpine în balconul ce dădea spre chilia sa. Părintele îl sfantul-cuvios-serafim-de-sarovbinecuvânta şi, imbrăţişându-l, îl conduse în chilia sa. Acolo, îi dădu să bea din nou din aghiazmă, îi dădu nişte pesmeţi şi-l binecuvânta pentru călătoria sa. El îl povăţui din nou să citească adesea cuvintele mai sus pomenite ale Evangheliei, precum şi Crezul, din care îl ruga să-şi concentreze atenţia în mod special asupra articolului al doisprezecelea (“Viaţa veacului ce va să fie”). Din păcate, celelalte conversaţii ale Bătrânului cu prinţul au rămas necunoscute, dar ele au reprezentat o mare mângâiere pentru prinţ, aducându-i un mare beneficiu sufletului acestuia. Pace, mângâiere, consolare, bunătate, dragoste, atenţie, o îmbrăţişare mişcătoare şi salutul “Hristos a înviat!“, întreaga vizită a însemnat o imensă bucurie. In plus, îi fusese oferită o regulă pentru tot restul vieţii sale – să caute mângâierea în necazurile (pe care Sfântul deja le prezisese) întru Hristos şi să aibă mereu smerenie adevărată:Şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11: 28).

Am pomenit-o deja pe Ana Petrovna Eropkina. Deoarece îşi pierduse ambii părinţi în copilărie, ea a vieţuit împreună cu unchiul său, care i-a fost cu adevărat tată. El hotărâse să o mărite spre binele ei atunci când a cunoscut un tânăr de care s-a îndrăgostit. Avea pe atunci 17 ani. In casa unchiului ei ea ocupa o cameră împreună cu cele două fiice ale sale şi cu o tânără care le era oaspete. Intr-o seară, ei au purtat o discuţie vie despre viitorul ei fericit. “Când ne-am dus cu toţii la culcare”, povestea ea, “nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi, dar eu nu am putut dormi multă vreme şi am rămas pe jumătate trează. Deodată, moţăind uşor, l-am văzut pe unchiul meu intrând în dormitorul nostru cu un bătrân necunoscut. Din pudoare mi-am tras pătura cu totul peste mine. Dar, de sub ea i-am auzit venind către patul meu, şi atunci unchiul meu spuse: «Vedeţi, e adormită», dar bătrânul răspunse:

«E inutil să se mai căsătorească. Soţul ei nu va trăi mai mult de două sau maximum trei luni. Cât de greu îi va veni să ajungă din orfană o biată văduvă! E ca şi cum ai sări din tigaie în foc».

După aceste cuvinte, totul deveni liniştit în cameră, nimeni şi nimic nu se mai putea auzi. Dar mie mi-era frică să ies de sub pătură. După ce primisem veştile neplăcute ale scurtei mele căsnicii, am plâns cu amar sub pătură şi m-ain rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să aibă milă şi de mine. Dar nu am rămas multă vreme în această stare. Starea de agitaţie sufletească mă trezi în scurtă vreme şi după ce mi-am dobândit ai totul cunoştinţa, mi-am făcut semnul Crucii în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe obraji neîncetat. Mi-a fost greu după aceea să mai aştept dimineaţa. Orele mi se păreau veacuri, iar sufletul meu suferea cumplit. Numai Dumnezeu ştie prin ce am trecut atunci. Când se iviră zorile, dragii prieteni ai copilăriei mele, necunoscându-mi tristeţea, mă întâmpinară cu glume, dar chipul îmi era palid şi cuvintele mi se topeau pe buze. Nu ştiam cum să le răspund, dar amabilitatea şi curiozitatea lor mă obligară să le spun taina inimii mele. Prin intermediul lor, toată lumea din casă ştia ce se întâmplă cu mine. Dacă îmi socoteau cuvintele a fi adevărate sau dacă socoteau în inima lor că vorbele Bătrânului s-ar putea adeveri, nu-mi dădeam seama. Imi amintesc doar că toţi încercau să mă consoleze şi să-mi interpreteze visul ca pe o farsă a imaginaţiei.La început am încercat să-i conving de cele trăite de mine, dar la rândul lor, ei toţi încercau în fel şi chip să-mi respingă cuvintele şi în curând avură câştig de cauză total. Eram chiar gata să râd de propria mea credulitate, deşi aveam să mă căiesc amarnic ceva mai târziu; dar atunci era prea târziu. Toţi aşteptau cu nerăbdare nunta mea, căci urma să aibă loc ia exact trei săptămâni după acest incident şi anume pe 8 februarie 1829. Iar eu, biată fiinţă, nu ştiam atunci că vorbele bătrânului pe care îl văzusem în visul meu erau ştiute şi profetice şi urmau să se împlinească negreşit – şi anume că după trei luni aveam să-mi pierd soţul şi să îngrop o dată cu el în mormânt toată fericirea mea pământească. Slujba cununiei a fost splendidă. O mulţime de oameni s-a adunat cu această ocazie şi nimeni n-ar fi crezut, văzându-ne atât de tineri şi sănătoşi, că bucuria noastră va pieri curând pentru vecie. După slujbă au urmat cele mai calde felicitări din partea celor prezenţi. Dar peste câteva săptămâni, soţul meu simţi brusc o schimbare în starea sănătăţii sale şi, treptat, pierzându-şi puterile, căzu în cele din urmă la pat. Am chemat cei mai buni doctori, l-am îngrijit cu cea mai mare atenţie, dar el nu se simţea deloc mai bine. Dimpotrivă, părea că se veştejeşte pe zi ce trece. Deşi eram foarte tânără, îmi era limpede că mai avea câteva zile de trăit, dar am încercat să-i ascund gândurile mele întunecate şi să-l mângâi în fel şi chip. El făcea acelaşi lucru cu mine mai ales atunci când mă vedea foarte tristă. El mă asigură chiar că se simţea mai bine şi-mi spuse că tinereţea şi constituţia lui solidă îl vor ajuta să treacă cu bine prin această boală şi că se va vindeca: Ne-am lăsat purtaţi de aceste dulci sentimente ce le nutream unul faţă de celălalt şi lipsindu-ne îndrumarea unor oameni experimentaţi, noi înşine am fost cauza unei nenorociri pe care o socotesc mai rea decât moartea trupească însăşi. Nu i-am sugerat ca el să primească Sfintele Taine de teama de a nu-l speria veştile neplăcute ale apropiatului său sfârşit. Şi, deşi era şi el foarte evlavios, se temea să nu mă sperie cerându-mi să trimit după preot pentru a-i administra ultimele Taine. Pe data de 10 mai, când întreaga natură învie şi toate se veselesc, eu am fost brusc lovită de o grozavă întristare – moartea ne-a despărţit pe unul de celălalt. La început nu-mi puteam crede ochilor şi aproape că-mi ieşisem din minţi. Dar când am înţeles ceea ce se întâmplase fie că-mi pierdeam cunoştinţa, fie că mă aflam într-o prăpastie de gânduri teribil de întunecate. Plângându-mi văduvia atât de prematură, precum şi pierderea sufletului soţului meu, eram aproape gata, în nebunia mea, să blestem ceasul când l-am întâlnit pentru prima oară în viaţă şi când mă ataşasem de el. A muri fără a primi ultimele Sfinte Taine mi se părea o pedeapsă aparte de la Dumnezeu pentru păcatele mele şi cele ale soţului meu. Credeam că soţul meu va fi pentru vecie despărţit de Dumnezeu. De-abia mi-amintesc felul în care trupul soţului meu a fost dat pământului. După înmormântare, rudele şi prietenii mei n-au ştiut ce să facă cu mine, cum să mă mângâie şi sa mă consoleze, pentru că eram deznădăjduită şi poate că eram în stare să-mi iau viaţa dacă nu eram supravegheată îndeaproape. Nu ştiu cum, şi de la cine auzise unchiul meu de viaţa ascetică şi de darurile duhovniceşti ale părintelui Serafim de la mănăstirea Sarov. Unchiul meu era atât de ferm convins de sfinţenia minunatului ascet, încât el socotea pelerinajul meu la Sarov pentru a cere rugăciunile şi poveţele Sfântului părinte Serafim drept singurul mijloc de a dobândi eliberarea din suferinţa şi necazul meu. Nu s-a gândit o clipă la faptul că mănăstirea Sarov se afla la o distanţă de 500 de verste de casa noastră. In plus, din pricina primăverii aş fi putut întâmpina mari greutăţi la înapoiere din pricina drumurilor inundate. Atunci când mi-a relatat convingerea sa cu privire la părintele Serafim şi m-a povăţuit să mă duc la el, i-am acceptat propunerea cu bucurie. La sosirea noastră în Sarov, am tras la casa de oaspeţi şi ardeam de nerăbdare să ştiu unde se află părintele Serafim, fie în mănăstire, fie retras la schitul său. Din fericire mi s-a spus că se afla atunci în mănăstire şi că m-aş putea duce la dânsul.

Intrând de îndată în mănăstire am fost şocată de o privelişte extraordinară. Intre Biserica Adormirii Maicii Domnului şi casa cu etaj de vizavi se aflau mase compacte de oameni care se mişcau precum valurile. Intrebând, am aflat că părintele Serafim locuia chiar în casa respectivă. M-am amestecat cu mulţimea de oameni de toate vârstele şi poziţiile sociale şi m-am îndreptat spre marchiza către care toţi încercau să ajungă. M-am strecurat cu mare dificultate în antecameră şi prin uşa deschisă am intrat în chilia părintelui Serafim. Camera era umplută până la refuz de oameni. Am încercat să mă apropii de el ca toţi ceilalţi şi am întins mâna pentru a lua binecuvântarea sa, deşi nu avusesem posibilitatea să-i văd chipul cum se cuvine. Dându-mi binecuvântarea şi nişte biscuiţi spuse: «Roaba lui Dumnezeu Ana se împărtăşeşte cu Harul lui Dumnezeu»; ce mare mi-a fost uimirea când mi-am auzit numele pronunţat într-un loc necunoscut! Şi privindu-l drept în faţă pe părintele Serafim am recunoscut pe însuşi bătrânul care mă avertizase ca un părinte de căsătoria nefericită. Această întâlnire mi-a arătat de îndată cât de aproape se află el de Dumnezeu. Dar nu te puteai opri nici un minut lângă dânsul deoarece oamenii care erau lângă mine mă împinseră într-o parte pentru a primi şi ei binecuvântarea sa şi pentru a asculta câteva cuvinte din partea sa. Am fost adusă de valul lumii în antecameră şi pipăind cu picioarele nişte buşteni de lângă perete m-am suit pe ei şi am început să mă uit cu atenţie Ia părintele serafim20Serafim prin uşă. Chipul său îngeresc, umilinţa şi smerenia pe care le arăta în relaţia cu toată lumea, îl arătau că este un om extraordinar: Nu mi-am luat ochii de la el nici măcar o clipă. Urmărindu-i fiecare mişcare, am observat curând că dorea să pună capăt primirii oaspeţilor, fiindcă începuse să-i poftească afară pe toţi cei prezenţi, spunându-le umil: «Mergi în pace!» în acelaşi timp el se apropie de uşa deschisă lângă care mă aflam eu, apucând de mânerul uşii cu o mână, cu cealaltă mă împinse pe neaşteptate în chilia sa şi fără să mă întrebe nimic, începu deodată să-mi vorbească:

«Ei, comoara mea, de ce ai venit la bietul Serafim? Ştiu cât de mare ţie durerea. Domnul te va ajuta să o înduri».

După aceste cuvinte mângâietoare şi altele ca acestea, îmi spuse să mă pregătesc pentru spovedanie la părintele Ilarion şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am făcut precum îmi spusese părintele. In ceea ce-lpriveşte pe soţul meu decedat, pe când mă gândeam dacă nu cumva s-a lipsit de cereasca împărăţie fiindcă nici nu sa spovedit şi nici nu s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine. părintele Serafim zise:

«Nu te mai gândi în legătură cu aceasta, bucuria mea, să nu mai gândeşti că doar din această pricină sufletul său se va pierde. Numai bunul Dumnezeu poate judeca pe care şi cum să răsplătească sau să osândească. Se întâmplă uneori ca aici pe pământ oamenii să primească Sfânta Impărtăşanie, rămânând neîmpărtăşiţi cu Domnul, iar o altă persoană doreşte să primească împărtăşania, dar din pricina vreunui motiv oarecare dorinţa sa rămâne neîmplinită, indiferent de voinţa sa. Unei astfel de persoane i se oferă împărtăşania în chip nevăzut printr-un înger al Domnului».

Pentru a-mi alunga toate gândurile întunecate legate de amintirea soţului meu şi pentru a mă salva de deznădejde, părintele Serafim îmi porunci ca la întoarcerea mea acasă să mă duc timp de 40 de zile la mormântul soţului meu şi să spun:«Binecuvinteaza-mă, domnul şi părintele meu! Iartă-mă pentru toate câte ţi-am greşit ţie, iar Domnul Dumnezeu te va ierta şi te va uşura pe tine». El îmi mai spuse să iau cenuşă din cădelniţa cu care se slujeşte în Biserică şi apoi, săpând o gropiţă de vreun sfert de metru să pun cenuşa în ea şi să spun de trei ori Tatăl nostru, Rugăciunea lui Iisus, Prea Sfântă Născătoare, miluieşte-ne pe noi, şi o dată, Crezul. După Sfânta Impărtăşanie, oricât de bine mă simţeam după acest tratament duhovnicesc, şi după discuţia cu părintele, a trebuit sa mă grăbesc spre casă. Drumurile ar fi devenit curând impracticabile, iar moşia unchiului meu, aşa cum am spus deja, se afla la 500 de verste de Sarov. I-am spus părintelui de intenţia mea de a pleca acasă şi de teama ca drumurile să nu fie inundate. Dar el îmi răspunse: «Să nu te temi de nimic, bucuria mea, şi Dumnezeu îţi va pregăti drumul pentru tine. Zăpada va avea o grosime de aproape jumătate de metru şi te vei întoarce în condiţii mai bune decât la sosire. Dar să fii din nou aici în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel».

După aceasta mă simţeam ca un nou născut. O asemenea pace mi se aşternuse in suflet, aşa cum nu mai simţisem vreodată de la moartea soţului meu. Era de parcă fusesem uşurată de o sarcină grea. Am început să simt din nou bucuria în mijlocul familiei şi a societăţii. Acasă am găsit o ocupaţie potrivită şi nu mă plictiseam deloc. Ori de câte ori era cu putinţă mă duceam la Biserică sau la mormântul soţului meu care nu-mi mai făcea impresia cumplită pe care mi-o făcuse mai înainte. Nu mă mai tortura vederea lui şi nu mai eram o cauză de nefericire pentru alţii. In felul acesta mi-am petrecut două luni la ţară după sosirea mea la Sarov. Postul Sfinţilor Petru şi Pavel sosi şi mă dusei din nou la părintele Serafim conform înţelegerii noastre. Călătoria mea fu mai plină de bucurie de data aceasta. Mi se părea că parcă mă duceam la propriul meu tată. Odată cu sosirea mea la mănăstire, fără a pierde vreun minut m-am năpustit ca un cerb în pădure spre el, după ce am aflat că se află la schit. Am alergat şi am găsit o mulţime de oameni acolo şi am întrebat pe cineva: «Unde este părintele Serafim?» Ei arătară către râu şi ziseră: «Acolo se află.» Doar întorcându-mi privirea mi-am putut da seama că el se mişca prin apă, că luase o piatră mare şi o ducea la mal. Intr-o clipă mi-am făcut drum prin mulţime către el şi de îndată ce mă văzu mă întâmpină cu o înfăţişare veselă: «Ei, comoara mea, ai venit? Domnul să te binecuvinteze! Fii oaspetele nostru o vreme». In curând, el începu să mă trimită pe mine şi pe toţi cei din mănăstire, spunându-ne să ne grăbim; dar nimeni nu voia sa-l părăsească, toţi doreau să-şi bucure ochiul privindu-l şi sa audă ceva spre binele sufletului lor. In plus, ziua era frumoasă, cerul era limpede, era încă destul timp până seara; aşadar, bunul nostru simţ ne-a oferit multe motive pentru a mai rămâne un timp cu el. Dar urmările ne-au arătat curând că ar fi trebuit să-l fi ascultat pe Bătrân imediat. Intârziind destul de mult timp în pădure, atunci când am pornit într-un lung, neîntrerupt şir spre casele de oaspeţi ale mănăstirii, am fost acoperiţi de un nor înspăimântător. Bubuituri grozave de tunete şi fulgere neîntrerupte ne-au înspăimântat grozav şi am fost udaţi până la piele de ploaia care turna cu găleata. In ziua următoare, când m-am dus la părintele Serafim, el mă primi foarte15664 amabil şi îmi spuse cu zâmbet îngeresc:

«Ei, comoara mea, ce ploaie torenţială a mai fost! Ce furtună! Nu te-ar fi prins dacă m-ai fi ascultat. Nu poţi spune că nu te-am trimis acasă la timpul potrivit».

Cu această ocazie, ca şi mai târziu, părintele Serafim mi-a vorbit despre diferite lucruri, căci cu binecuvântarea sa am rămas timp de opt zile la Sarov şi el m-a primit în fiecare zi, cu excepţia zilei de vineri. In această zi el rămânea în desăvârşită tăcere şi se poate presupune că se afla adâncit în meditaţie asupra patimilor Mântuitorului. După ce am petrecut peste o săptămână în Sarov, am plecat acasă cu binecuvântarea părintelui Serafim. A fost trist pentru mine ca să părăsesc acel loc sfânt unde primisem atâtea lecţii folositoare pentru viaţa mea, unde fusesem faţă către faţă cu binecuvântatul părinte Serafim care era într-adevăr un model de asceză creştină. Despărţirea mea de el a fost cu atât mai tristă cu cât am avut un fel de presimţire că nu-l voi mai vedea niciodată; şi, spre necazul meu, acest lucru s-a dovedit a fi adevărat. Cât de mult m-a ajutat el de dincolo de mormânt nici nu îndrăznesc să mai vorbesc, dar cred că prin sfintele sale rugăciuni mi s-a oferit mai multă vreme de pocăinţă.”

Iată un alt caz plin de mângâiere. O mamă şi-a pierdut singurul ei fiu, care dispăruse, nimeni nu ştie cum sau unde. Ne putem închipui tristeţea ei de nemângâiat. Ea se duse la Sarov cu o inimă înfrântă, căzu la picioarele părintelui Serafim şi-i ceru să se roage pentru fiul ei pierdut. Bătrânul o mângâie, o înveseli, îi trezi şi-i întări nădejdea si, spre surprinderea ei, îi spuse să-şi aştepte fiul la casa de oaspeţi a mănăstirii. Deşi i se părea incredibil acest lucru, totuşi, nefericita mamă făcu ascultare, agăţânduse de cuvântul părintelui precum se agaţă un om ce se îneacă de un pai. Trecu o zi, apoi încă una, şi trecu şi a treia, şi totuşi nu se ivi nici urmă de fiu. Intristată, se duse la părintele Serafim ca să ia binecuvântarea sa şi să se întoarcă acasă cu aceeaşi piatră pe suflet. Inchipuiţi-vă uimirea femeii când, chiar în clipa când se ducea de la arhondaric la părintele, fiul ei veni şi el să ia binecuvântare de la dânsul. Părintele Serafim, îl luă de mână, îl duse la mama sa şi îi felicită cu ocazia fericitei lor reîntâlniri.

Sunt nenumărate povestiri despre felul în care îşi mângâia el orfanele. Să luăm două sau trei exemple.

“Când am ajuns la părintele Serafim“, spuse bătrâna monahie Agatia Grigorievna, “mă gândeam în tulburarea sufletului meu că după moarte nu mai există răsplată pentru nimenea. Părintele se afla în chilia sa, în antecameră. El îşi puse capul pe păcătosul meu umăr şi zise: «Nu deznădăjdui, nu deznădăjdui, maică! In împărăţia Cerurilor ne vom bucura împreună.» Şi apoi adăugă: «Atenţie, maică, totdeauna să spui rugăciunea minţii». Şi păcătoasă cum sunt, am căzut în deznădejde. «Să nu asculţi, maică», spuse el, «la gândurile care te trimit unde vor ele, ci roagă-te aşa, maică: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!, şi repet-o de la început până la sfârşit împreună cu Fericirile. Apoi să spui: O, prea cântată, Maică! Apoi: Pomeneşte-l, Doamne, pe părintele nostru ieromonah Serafim (şi să-ţi pomeneşti şi numele dumitale). In felul acesta, maică, Domnul îţi va ierta păcatele tale, dar şi pe ale mele. IMG_3814_1024x1024Si aşa ne vom mântui!»

El le mai spunea oamenilor să-l pomenească în rugăciunile lor în clipe de deznădejde, necaz şi melancolie, sau în timpul vreunui atac al nevăzuţilor vrăjmaşi.

Odată, o ţărăncuţă pe nume Alexandra Lebedeva din saţul Elizarievo (din regiunea Ardatov), se îmbolnăvi de o boală ciudată. lată o relatare a cazului ei făcută de către soţul ei.

“Pe data de 6 aprilie 1826, în zi de sărbătoare, soţia mea Alexandra se întoarse de la Sfânta Liturghie, luă masa de prânz şi apoi ieşi cu mine la o mică plimbare în afara porţilor casei noastre. Deodată, Dumnezeu ştie de ce, se simţi slăbită şi ameţită, aşa încât de-abia am putut-o conduce în hol. Acolo, căzu pe podea; începu să vomite şi avea înspăimântătoare convulsii ale membrelor. In cele din urmă ea căzu într-o stare de amorţeală mortală. Rămase în această stare de amorţeală cumplită timp de aproape o jumătate de oră. Apoi îşi recapătă parţial cunoştinţa, dar începu să scrâşnească din dinţi şi să roadă tot ceea ce putea apuca. In cele din urma adormi. In ziua următoare se simţi mai bine şi drept răspuns la întrebarea mamei sale referitoare la ceea ce se întâmplase cu ea în ziua anterioară, ea spuse că i se păruse că parcă se răsturnase casa peste ea şi chiar acum totul căpătase o înfăţişare cumplită. Peste alte două zile avu o criză asemănătoare. Apoi încă una peste o lună. Apoi, tot restul anului acele crize apăreau zilnic, aşa încât toţi o socoteau ca fiind posedată de cel rău. La început, la cererea moşierului, fu tratată de un practicant în medicină local, dar când eforturile sale se dovediră în van, fu chemat un alt medic din Ardatov; dar şi acesta, după trei săptămâni de tratament, refuză să se mai îngrijească de cazul respectiv; spuse că nu mai întâlnise vreodată o astfel de boală şi că era ceva ciudat la mijloc. In cele din urmă, prin grija moşierului, fu chemat un alt medic de la fabrica din Viksoonski, dar şi acesta după ce examina pacienta, spuse hotărât că boala ei era de neînţeles şi că duhul cel rău era la largul său în acest caz, dar că el nu-şi asumă responsabilitatea de a-l alunga.După părerea sa, era inutil de a tortura pacienta prin a se încerca vindecarea ei prin mijloace omeneşti, dar că era mai bine să se recurgă la ajutorul lui Dumnezeu. In ciuda sfatului său, noi am încercat totuşi s-o ajutăm cu remedii simple, dar toate se dovediră a fi inutile. Pacienta se afla în pragul morţii.

La începutul celui de-al doilea an din ziua în care suferinţele ei se intensificaseră, pe data de 20 mai 1827, bolnava observă deodată, în timpul nopţii, că un străin îi intră în cameră. Era o bătrână de statură medie, uscăţivă, cu păr scurt blond şi cu o faţă rotundă, cu ochii închişi, desculţă si prăfuită din cap până în picioare. Aceasta îi spuse: «De ce stai în pat şi nu-ţi cauţi un doctor?». Inspăimântată de această ciudată apariţie, bolnava îşi făcu semnul Crucii şi începu să spună rugăciunea: «Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lu Apoi femeia necunoscută îi spuse: «Nu te teme de mine. Iţi doresc tot binele şi sănătatea. îmi place nespus această rugăciune şi mă bucur atunci când cineva o spune» Bolnava o întrebă: «Dar cine eşti tu? Nu cumva eşti de pe lumea cealaltă? Si nu cumva mi-ai văzut băiatul acolo?» Femeia necunoscută răspunse: «Ba da. E supărat pe tine, dar nu e cazul să vorbeşti cu el; trebuie să ne gândim la tine. De ce nu încerci să te vindeci?» Bolnava răspunse: «Am fost consultată de numeroşi medici, dar nici unul nu m-a putut ajuta». Străina spuse: «Iţi voi găsi un adevărat medic care doreşte de mult timp să te vindece. El m-a rugat în mod special să vin aici. Mergi cât mai degrabă cu putinţă la Sarov, la părintele Serafim. El te poate ajuta.» După aceasta, vedenia respectivă încetă. Bolnava hotărî să-şi trezească mama, dar aceasta din urmă nu dormea şi auzise toată conversaţia fiicei sale cu femeia necunoscută. Când totul se linişti şi fiica se întoarse către mama ei, aceasta o întrebă cu cine vorbise. Fiica răspunse: «O, mamă, am fost aşa de înspăimântată! N-ai vazut-o pe femeia care mi-a spus să mă duc la părintele Serafim care mă poate ajuta?» Mama sa îi răspunse placid: «Da, atunci când te vei simţi mai bine, vei putea merge». Şi imediat după aceea adormi.

prepodobnaya_alexandra_diveevskaya_starinnyiy_portretIntre timp, soţia mea văzu din nou, în noaptea de 11 iunie 1827, aceeaşi femeie necunoscută care îi reaminti plină de reproşuri că ea n-ar mai trebui să amâne, ci ar trebui să se grăbească, deoarece părintele Serafim o aştepta să vină curând. Atunci bolnava prinse curaj şi o întrebă cine este şi de unde vine. Femeia răspunse: «Sunt de la mănăstirea Diveiev, Agatia [Agata – apoi schimonahia Alexandra, n.n.], prima stareţă a mănăstirii. Deci, du-te repede, nu mai amâna.» Spunând acestea, ea dispăru din nou. Bolnava o trezi imediat pe mama ei şi o rugă insistent să-i ceară moşierului 0 şaretă pentru o călătorie Ia Sarov. Mama fetei consimţi, şi, deşi era în zori, se duse imediat la moşier, îi spuse motivul vizitei ei şi-i ceru o şaretă pentru a-şi duce fata bolnavă la părintele Serafim. Moşierul fu de acord cu cererea ei şi-i spuse acesteia ca el însuşi îl văzuse pe părintele Serafim chiar în noaptea aceea în vis şi că acesta aştepta o bolnavă şi ţinea crucea pe care o purta la piept deasupra ei şi că după aceea bolnava plecase complet vindecată. Si, astfel, mama se duse Ia Sarov cu fiica ei bolnavă, iar atunci când intrară în pădurea Sarovului, fata, care-şi pierduse auzul din pricina bolii, auzi pentru prima oară clopotele mănăstirii şi, spre surprinderea şi bucuria mamai sale spuse: «Ascultă, bat clopotele pentru Sfânta Liturghie!» Sosiră la mănăstire la vremea cinei şi îi găsiră pe fraţi la trapeză. Li se spuse că părintele Serafim se inchisese în chilie şi nu primea pe nimeni. Intre timp se adunaseră atâţia oameni lângă chilia sa încât era imposibil să ajungi acolo. Mama şi fata ei bolnavă apelară la un monah din Sarov şi-l rugară să le conducă la părintele Serafim. Bunul nonah le conduse prin mulţime şi lăsându-le în antecamerâ, se duse la Bătrân ca să-i vorbească despre ele.Dar părintele Serafim îl opri. D-abia apucă monahul să spună obişnuita rugăciune la intrare, când Bătrânul ieşi la el şi spuse: «Adu-o imediat înăuntru pe bolnava Alexandra».Uimit de o asemenea pătrundere duhovnicească, monahul se întoarse către cele două femei, le spuse să intre şi, la rugămintea mamei o ajută el însuşi să o conducă pe pacientă. De îndată ce intrară în chilia părintelui Serafim, bolnava se dezlipi din mâinile lor cu o forţă extraordinară şi imediat se aruncă la picioarele Părintelui Serafim. Atunci Bătrânul o acoperi cu epitrahilul său şi rosti o rugăciune deasupra ei. După aceea, o luă de cap cu ambele mâini şi o înălţă puţin. In momentul acela bolnava simţi un fel de zgomot ca şi cum cineva i-ar fi sfâşiat haina de blană de pe ea şi simţi de parcă ar fi fost otrăvită cu fum de mangal.Apoi, părintele Serafim îi dădu agheasmă şi anafura, îi spuse să sărute crucea care-i atârna la piept şi icoana Maicii Domnului care se afla pe masa lui şi spuse: «Iat-o pe Sprijinitoarea ta! Ea a mijlocit pentru tine dinaintea lui Dumnezeu!» Dobândind în acest fel o vindecare completă şi înţelegând pe deplin măreţia bunătăţii arătate ei de către părintele Serafim, pacientei îi păru extrem de râu că nu avea nimic pentru moment cu care să-şi răsplătească binefăcătorul. Dar el îi citi gândurile şi-i spuse: «Nu am nevoie de nimic de la tine. Roagă-te doar lui Dumnezeu. Dar dacă ai dorinţa de a-mi oferi ceva, toarce-mi câteva fire de lână timp de trei zile de miercuri şi răsuceşte-mi-le timp de trei vineri, abţinându-te în răstimpul acestor şase zile de la hrană, băutură şi discuţii. Iar la începutul fiecărei acţiuni să spui de trei ori Rugăciunea domnească şi să te rogi Maicii Domnului neîncetat în timpul acestor şase zile». Şi adăugă: «Să te duci la Diveiev, la mormântul roabei lui Dumnezeu Agatia. Ia nişte pământ pentru tine şi fă câte metanii poţi pe locul acela. Ei îi pare rău pentru tine şi vrea ca tu să te vindeci. Iar atunci când eşti tristă roagă-te lui Dumnezeu şi spune: Părinte Serafim! Pomeneşte-mă în rugăciunile tale şi roagă-te pentru mine, păcătoasa, ca să nu mă îmbolnăvesc din nou de boala aceea venită de la vrăjmaşul lui Dumnezeu». După aceea le binecuvânta şi le slobozi în pace. Această vindecare a avut loc pe 11 iunie 1827. Femeia se vindecă complet şi mai apoi născu patru fii şi cinci fiice pe lângă cei doi copii pe care-i avea deja. Ei îi pomeneau întotdeauna pe părintele în rugăciunile lor.

El obişnuia, de asemenea să-i spună căpitanului Teplov: “Atunci când te afli la necaz, vino la chilia bietului Serafim. El se va ruga pentru tine.” Acest lucru s-a întâmplat în timpul vieţii sale şi cu atât mai mult acum, după moartea sa, datorită rugăciunilor sale dinaintea tronului lui Dumnezeu.

Seraphim_of_Sarov,_Synaxis_of_the_Righteous_Nuns_of_DiveyevoIn timpul discuţiilor sale cu orfanele sale, el le oferea, printre altele, exact povaţa împotriva deznădejdii pe care o aflăm în scrierile altor Sfinţi Părinţi, şi anume să ofere unei persoane necăjite o masă bună. Dar ce mese bune se puteau oferi în biata mănăstire Diveiev? In loc de aceasta, părintele le spusese surorilor să-şi ia mesele şi să mănânce hrana ce li se oferea, şi chiar să-şi ia nişte pâine cu ele când se duceau la muncă. “Puneţi puţină pâine [pesmet] în buzunarul vostru”, îi spuse el Xeniei Vasilievna. “Atunci când eşti obosită sau extenuată, să nu deznădăjduieşti, ci mănâncă-ţi pâinea şi apoi du-te din nou la lucru!”

El le spuse chiar să-şi pună puţină pâine pentru noapte sub perna lor.Atunci când eşti tristă sau deznădăjduită, maică, scoate-ţi pâinea şi mănânc-o. Şi deznădejdea va dispărea, pâinea o va alunga şi îţi va asigura un somn bun după ostenelile tale, maică. Iar când mai târziu bucătăreasa cea severă a început să refuze de a mai da pâine surorilor, pomenind de o poruncă a maicii stareţe, părintele a chemat-o, a dojenit-o aspru şi chiar a adăugat: “Las-o pe stareţă să vorbească (de economii), iar tu să continui să dai pâine surorilor şi să nu o ţii sub lacăt. Si astfel te vei mântui!”

Iată o întâmplare şi mai mişcătoare care pare chiar nepotrivită pentru un monah. Dar părintele Serafim prevedea viitorul şi în acelaşi timp dorea să-şi bucure surorile sale deznădăjduite.

“Odată am venit la părintele cu Acvilina Vasilievna”, povesteşte Barbara Ilinicina, o monahie vârstnică, El i-a vorbit confidenţial mai mult timp şi făcea tot posibilul spre a o convinge de un anumit lucru, dar era clar că ea nu voia să-l asculte. El ieşi afară şi zise: «Ia din arca mea (aşa îşi numea el propriul sicriu) nişte pâine uscată». Si îi dădu Acvilinei o grămăjoară de pâine şi o alta mie. Apoi umplu un sac mare cu pâine uscată şi începu să-l bată cu un băţ.Acest lucru ne făcu să izbucnim în râs. Părintele se uită la noi şi apoi începu să-l bată şi mai tare. Noi nu puteam face nimic în această situaţie. Apoi, părintele legă sacul, îl atârnă de gâtul Acvilinei şi ne spuse să plecăm la mănăstire. Noi am înţeles acest lucru mai târziu, atunci când sora Acvilina Vasilievna a plecat din mănăstire şi a trebuit să pătimească grozave încercări şi suferinţe în lume. Ea s-a întors mai târziu la noi şi a murit la Diveiev”.

Mai târziu Barbara Ilinicina fu defăimată, iar maica stareţă din cadrul comunităţii maicii Alexandra, Xenia Mihailovna, o dădu afară din mănăstire. “Am plâns şi iar am plâns, iar apoi m-am dus la părintele Serafim şi i-am spus totul. Plângeam chiar atunci când am îngenuncheat dinaintea sa. Dar el a început doar să râdă şi să bată din palme. Apoi începu să se roage şi îmi spuse să mă duc la surorile sale de la moară, la maica lor stareţă Paraschiva Stepanovna. Iar ea îmi îngădui să rămân în mănăstirea sa aşa cum mă binecuvântase părintele”.

spss_1Aceasta a fost sora care a văzut o dată muşte aşezate pe obrajii părintelui şi sângele curgându-i şiroaie. Ea a vrut să le alunge, dar părintele îi interzise: “Nu le atinge, bucuria mea” zise el. “Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150:6). In faţa unei asemenea răbdări, necazurile noastre păreau să fie doar un fleac. Şi câte astfel de întâmplări asemănătoare nu au mai existat!

Dar nu este oare o mare mângâiere pentru mireni să ştie faptul că chemarea lor pământească, oricare ar fi ea, îi conduce la mântuire, dacă doar o poartă cu credinţă, smerenie şi răbdare, în numele lui Hristos şi o împlinesc ca pe o poruncă a lui Dumnezeu? Orice muncă, orice trudă e înduhovnicită în acest fel. Atunci, întreaga viaţă a omului se preschimbă într-o neîncetată nevoinţă de mântuire. Şi am văzut cât de mult îşi iubea părintele pe colaboratorii şi apropiaţii săi din lume. Şi, astfel, oricât de simple ne-ar putea părea poveţele şi îndrumările părintelui Serafim oferite mirenilor, totuşi cei care le împlinesc ca pe “poruncile lui Dumnezeu” după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pot dobândi darurile Domnului care vin ca o consecinţă a acestui lucru, de la bucuria cerească a Sfântului Duh, până la arătarea şi manifestarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în aceştia. Acestea sunt cuvinte minunate, dar ele au fost rostite de însuşi Fiul Iui Dumnezeu:

Nu va voi lăsa orfani; voi veni Ia voi. Incă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. In ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14: 18-21).

Acest gând este dezvoltat în minunata conversaţie a Sfântului cu mireanul Motovilov. Şi deodată ni se amintesc cuvintele ulterioare ale Domnului nostru: Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15:11). Sfântul Serafim iradia doar bucurie”.

[va urma]

(din: Arhimandritul Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis, Bucuresti, 2002)

***

ACATISTUL SFANTULUI SERAFIM DE SAROV (audio):

***

***

Cititi si:


Categorii

1. SPECIAL, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Minuni si convertiri, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Sfantul Serafim de Sarov

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “SFANTUL SERAFIM DE SAROV, smeritul iubitor de oameni, milostivul mangaietor al pacatosilor si odihnitorul dumnezeiesc al celor deznadajduiti: “BUCURIA MEA, HRISTOS A INVIAT!” (I). Viata si ACATISTUL AUDIO ale celui mai iubit sfant rus

  1. Pingback: SCHIMONAHIA MARGARETA (Maica Eufrosina) – ultima supravietuitoare a vechiului DIVEEVO, prin care s-a implinit o proorocie a SFANTULUI SERAFIM DE SAROV, dupa mai bine de 150 de ani (si VIDEO) -
  2. Pingback: Sf. Serafim de Sarov | albastru de … mai departe
  3. Pingback: Sfaturi duhovnicesti pentru o neincetata SARBATOARE A SUFLETULUI de la PARINTELE MELCHISEDEC VELNIC, staretul Putnei: “Mâna lui Dumnezeu este deschisa si bratele Lui imbratiseaza pe oricine se preda Lui. Omul sa caute sincer, si nu iscoditor, iar D
  4. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE SAROV, invatatorul pocaintei si TAMADUITORUL DEZNADEJDII (II). Ce rugaciuni – “antidot” recomanda in mod special Cuviosul? NECESARA CORECTARE A UNEI PARERI GRESITE: “Fara a merge pe calea pocaintei, oamenii incearca sa traiasca
  5. Pingback: Predici audio la SFANTUL SERAFIM DE SAROV ale Arhimandritilor Melchisedec Velnic si Nichifor Horia/ FILM ORTODOX ANIMAT exceptional: “SERAFIMA” (video) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Dăruieşte-Mi păcatele tale!” – Conferinta “CRUCEA JERTFEI” din 2015 de la Ploiesti a PS Macarie Dragoi: SA INVATAM IUBIREA CEA ADEVARATA DE LA DUMNEZEU, CEL CARE S-A JERTFIT PENTRU PACATELE NOASTRE. “Mai intai de to
  7. Pingback: “Dăruieşte-Mi păcatele tale!” – Conferinta “CRUCEA JERTFEI” din 2015 de la Ploiesti a PS Macarie Dragoi: SA INVATAM IUBIREA CEA ADEVARATA DE LA DUMNEZEU, CEL CARE S-A JERTFIT PENTRU PACATELE NOASTRE. – In ce duh se c
  8. Pingback: CRUCEA JERTFEI – Conferinta PS Macarie Dragoi, Episcopul Europei de Nord, de la Ploiesti (31 martie 2015) – Episcopia Europei de Nord
  9. Pingback: ”Hristos Cel Înviat, văzând dragostea pe care noi I-o arătăm, intervine și dizlocă toate pietrele, toate stavilele care stau în calea întâlnirii cu El”. PREDICĂ însuflețitoare a Înaltpreasfințitului IEROTHEOS la Iași, în DUMINICA MIRO
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate