Sfantul Ierarh Luca al Crimeei – intruchiparea păstorului responsabil si jertfelnic: „CE RASPUNS VOI DA IN FATA LUI DUMNEZEU PENTRU VOI TOTI?”

Păstorirea Sfântului Luca în Crimeea¹

In această ultimă perioadă a vieţii sale sănătatea arhiepiscopului Luca se resimţea din ce în ce mai mult în urma încercărilor pe care le suferise în viaţa sa şi a muncii excepţional de încordate. Işi pierde vederea, inima refuză din ce în ce mai des să lucreze cum tre­buie: aritmii, decompensare. El scrie:

„Amărăciunea şi lacrimile turmei (din Tambov), care mă iubeşte fier­binte, m-au tulburat şi iarăşi îmi e mai rău cu inima. Ieri şi astăzi, în duminica Tomei, nu am slujit”.

în mai 1946 Vlădica a fost mutat în Crimeea.

„Ori­cât a plâns turma mea din Tambov, oricât l-a rugat pe Patriarh să mă lase acolo, am fost nevoit să plec la Simferopol. Aceasta s-a întâmplat, fără îndoială, din voia lui Dumnezeu, fiindcă şi aici este mare nevoie de mine. Trebuie să pun pe picioare o eparhie pustiită”.

Războiul făcuse Crimeei răni înfricoşătoare. Oraşe­le erau în ruine, satele prefăcute în cenuşă. Pe locul multor biserici din Crimeea rămăseseră numai dărâmăturile. In Chersones, vechiul Korsun, unde a primit botezul sfântul cneaz Vladimir, fusese distrusă măreaţa catedrală a creştinătorului Rusiei. Multă osteneală şi-a dat arhiepiscopul Luca pentru refacerea bisericilor şi reînceperea slujbelor în ele.

Situaţia economică era extrem de dificilă. Un sfert de pâine costa la piaţă cincizeci de ruble. Gospodinele cumpărau cereale de la ţărani cu păhăruţul de cinci­zeci de grame şi îl duceau în săculeţe ca pe un bun de mare preţ. Reşedinţa arhierească de pe strada Gospitalnaia se afla la etajul întâi al unei case vechi, demult nerenovate. In afară de arhiereu şi de secretarul lui eparhial, pe etaj mai stăteau câteva familii străine. In casă erau ploşniţe. La singurul robinet existent se fă­cea dimineaţa coadă.

Vlădica Luca era gata să le ajute tuturor. La bucă­tăria arhierească se gătea prânzul pentru cincisprezece-douăzeci de oameni: un prânz frugal, alcătuit ade­seori doar dintr-o zeamă, dar mulţi simferopoliţi nu aveau în anii ’46-’48 nici atât. Vera Prozorovskaia, nepoata arhiepiscopului Luca, îşi aminteşte că la prânz veneau mulţi oameni flămânzi, bătrâne singure, săraci cărora le lipseau mijloacele de existenţă.

„In fiecare zi fierbeam un cazan mare, pe care îl curăţau până la fund. Seara unchiul mă întreba: „Câţi au fost astăzi la masă? I-ai hrănit pe toţi? Le-a ajuns tuturor?”

In ce-l privea, Vlădica Luca mânca foarte prost. Micul dejun era alcătuit dintr-un singur fel. Dacă i se punea şi al doilea, se supăra. Se îmbrăca mai mult decât modest. Profesoara Iudina, căreia Vlădica i-a dat bani să îşi cumpere casă, îşi aminteşte că Prea Sfinţitul umbla totdeauna în rase peticite cu coatele roase. De fiecare dată când nepoata Vera îi propunea să-i facă haină nouă, auzea răspunsul:

„Cârpeşte, cârpeşte Vera, sunt mulţi săraci”.

Intr-adevăr, în jur erau mulţi săraci. Secretarul eparhial făcea liste lungi cu cei aflaţi în nevoie. La sfârşitul fiecărei luni erau trimise treizeci-patruzeci de pachete celor mai urgente cazuri înscrise in acele liste.

Situaţia din eparhia Crimeei era complicată. Vlă­dica Luca a început să inspecteze cele cincizeci şi opt de parohii ale Crimeei. Majoritatea bisericilor fusese­ră deschise relativ recent (înainte de război în Crimeea rămăsese o singură biserică deschisă). In parohii i se plângeau arhiereului de lipsa unor lucruri indispensabile: veşminte, cărţi de slujbă, tămâie, lumânări, ulei de candelă.

Vlădica punea foarte mult la inimă atunci când vedea că nu toţi păstorii sunt un exemplu vrednic de ur­mat pentru credincioşi. Nu obosea să le repete:

„Ce răspuns voi da în faţa lui Dumnezeu pentru voi toti?”

Fostul secretar al cancelariei eparhiei Crimeei, părin­tele Vitali Karvovski, îsi aminteşte că nemulţumirea Prea Sfinţitului era stârnită nu numai de preoţii beţivi, ci şi de cei fumători. Pe unii ca aceştia îi punea sub epitimie aspră — îi oprea de la slujire timp de trei luni. Tot atât de categoric cerea ca preoţii să poarte întot­deauna şi pretutindeni hainele cuvenite cinului lor.

„Cel necredincios în cele mici va fi necredincios si în cele mari”, cita el din Evanghelie si îi pedepsea pe preoţii care îşi radeau barba şi îşi tundeau părul.

Unii dintre aceştia încercau să ocolească împlinirea cerinţelor arhiereului, însă Vlădica Luca rămânea neînduplecat.

In arhiva eparhiei s-a păstrat următoarea epistolă din anul 1947:

„Nu demult mi-a căzut în mâini liturghierul ferfe­niţit al unui preot, în care toate colţurile de jos ale paginilor erau negre de murdărie. O, Doamne! Inseam­nă că acel preot fără frică de Dumnezeu lua Trupul lui Hristos cu mâinile murdare, cu murdărie neagră sub unghii! Cum nu le e ruşine preoţilor să nu se spele, să fie îmbrăcaţi murdar, să stea în fata Sfintei Mese în galoşi?!

…în eparhia noastră nu mai sunt preoţi bărbieriţi şi tunsi, dar cât sunt de numeroşi aceştia în alte locuri! Ce mulţi sunt şi aceia care se ruşinează să poarte îmbrăcăminte preoţească, aceia care se îmbracă după moda nu se deosebesc cu nimic de oamenii lumeşti! Iar marele scriitor al pamantului rusesc care a fost N. V. Gogol scria cu multă vreme în urmă despre îmbrăcămintea clerului: „Ce bine că chiar prin îmbrăcă­mintea lor, nesupusa nici unei schimbări şi nici unui capriciu al modelor noastre prosteşti, ei (clerul) se deosebesc de noi! Imbrăcămintea lor este măreaţa şi mi­nunată. Nu este rococoul idiot rămas din al optspre­zecelea veac şi nici îmbrăcămintea peticoasă, care nu lămureşte nimic, a preoţilor romano-catolici. Ea are noimă, ea este după chipul îmbrăcămintei pe care o purta Insuşi Mântuitorul…”

Iată încă o pastorală a arhipăstorului către preoţii din eparhia lui:

„Oare mulţi sunt printre noi preoţii care se aseamănă medicilor serioşi? Oare ştiţi voi câta osteneală şi luare-aminte le acordă celor grav bolnavi doctorii buni şi încercaţi? Iar sarcina doctorului este doar vindecarea bolilor trupeşti, în vreme ce sarcina noastră este neasemuit mai însemnată, fiindcă noi sun­tem rânduiţi de Dumnezeu pentru marea lucrare a vindecarii sufletelor omeneşti, a izbăvirii lor de chinurile veşnice!…”

Vlădica Luca îi oprea de la slujire pe cei care călcau rânduielile canonice ale slujirii: care, de exemplu, cădeau fără să aprindă tămâie în cădelniţă, care nu să­vârşeau după rânduiala cuvenită Taina Botezului, care foloseau surogate de tămâie ş.a.m.d., amintindu-le de înfricoşătoarele cuvinte ale prorocului Ieremia: Blestemat tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48, 10).

Intr-una din pastoralele sale arhiepiscopul Luca arată cu durere cazurile de simonie², numindu-i pe cei ce prefăceau slujirea celor sfinte în sursă de îmbogăţi­re personală:

„Ce să fac cu un asemenea preot? Voi încerca să-i trezesc simţul ruşinii, să ating corzile cele mai bune ale inimii lui; îl voi muta în altă parohie avertizându-l cu asprime, iar dacă nu se va îndrepta îl voi caterisi şi voi aştepta ca Domnul să trimită în locul lui un păstor bun” (JMP nr. 6/1948, p. 8).

Fiind plin de râvnă pentru statornicia în credinţă a creştinilor, Vlădica Luca vorbeşte în dispoziţiile sale eparhiale:

„A se aduce la cunoştinţa tuturor preoţilor că acei creştini care din puţinătate de suflet s-au declarat în formularele din trecut atei trebuie socotiţi drept apostaţi (Mt. 10 33) şi opriti de la impărtăşanie pe timp de patru ani” (Dispoziţia nr. 16-1 din 24.01.1947)

„Indulgenţa faţă de păcătoşi, canonisirea cu epitimii blânde (metanii ş.cl.) sunt socotite indispensabile ca pogorământ faţă de slăbiciunea oamenilor vremii noastre, lucru care este profund neadevărat. Tocmai prin severitatea spovedaniei, prin frica de Dumnezeu trebuie lucrat asupra oamenilor destrăbălaţi duhovniceste. Inimile lor trebuie cutremurate. Oamenii care nu au primit dezlegare să se împărtăşească se ruşinea­ză? Această ruşine este neapărat trebuincioasă pentru ei şi mântuitoare, şi ei nu pot fi sloboziţi din puţină­tate de suflet de această ruşine pentru a li se face pe plac... Preoţilor care consideră de dorit păstrarea ve­chii practici a aplicării doar de epitimii uşoare le amintesc că ei sunt datori să împlinească fără să criti­ce indicaţiile episcopului lor, asupra căruia a fost pusă de Dumnezeu răspunderea pentru turma sa din eparhie şi îndrumarea tuturor preoţilor…” (Dispoziţia eparhială nr. 16-7 din 07.06.1947).

Pe atunci începuseră iarăşi să închidă peste tot bi­sericile. Pentru crearea unei aparenţe de legitimitate, KGB-ul elaborase o serie de reguli după care putea fi închisă o biserică. Una dintre ele spunea că biserica este supusă închiderii dacă în ea nu a fost preot vreme de şase luni. In Crimeea, ca dealtfel în toată ţara, nu erau destui preoţi, şi spre toamna anului 1949 împu­ternicitul din Simferopol a stins candelele din biserica oraşului Starâi Krâm, apoi a celor din satele Jeliabovka şi Beşarani. S-au trezit în primejdie bisericile din încă vreo câteva puncte populate ale Crimeei.

Vlădica Luca se străduia din răsputeri pentru salvarea bisericilor. El îi muta pe preoţi în bisericile pustii trimiţându-i de la oraş la ţară. Unii preoţi erau nemulţumiţi de asta. Arhiepiscopul a scris într-o pastorală adresată tuturor preoţilor şi diaconilor din eparhia Simferopolului:

„Este oare cu putinţă ca un militar să refuze trecerea în altă unitate? Indrăznesc oare cei aflaţi în serviciul statului să refuze transferul într-un alt post, chiar dacă transferul cu pricina vătăma interesele lor personale şi familiale? Şi atunci, de ce ar fi cu neputinţă un astfel de transfer în Biserică? Dacă severa disciplină militară este absolut indispensabilă în arma­tă, ea este cu atât mai indispensabilă în Biserică, întru­cât are sarcini mult mai însemnate decât sarcina apără­rii Patriei prin forţa armată, fiindcă Biserica este însăr­cinată cu ocrotirea si mântuirea sufletelor omeneşti”.

Arhiepiscopul Luca se străduia să atragă în Crime­ea clerici din alte regiuni ale ţării, dar şi aici i se pu­neau piedici: miliţia nu le dădea vize de şedere celor veniţi de aiurea. Imputernicitul alcătuia dosare ba îm­potriva unui preot, ba împotriva altuia, cerând ca arhi­ereul să îi alunge pe „netrebnici”. Vlădica Luca ii apă­ra până în pânzele albe pe preoţii vrednici. Orice ar fi binecuvântat arhiepiscopul, imputernicitul anula ime­diat. Această lupta s-a prelungit ani de zile.

Arhiepiscopul Luca scria cu amărăciune Sanctităţii Sale Patriarhul Alexie despre situaţia din satele epar­hiei:

„In zilele de duminică şi chiar de praznice bisericile şi casele de rugăciune sunt aproape pustii. Popo­rul s-a dezvăţat de slujbe şi se păstrează de bine, de rău doar formalismul ritual. De cununie, de prohodirea morţilor poporul aproape a uitat. Sunt foarte mulţi copii nebotezaţi. Şi totuşi, după părerea generală a preoţilor, nu se poate vorbi deloc de pierderea credin­ţei în popor. Pricina înstrăinării oamenilor de Biserică, de slujbe şi de predici stă în aceea că credincioşilor le lipseşte posibilitatea de a merge la slujbe, fiindcă duminicile si chiar în sărbătorile mari ei sunt siliţi pe timpul slujbelor să muncească în colhoz, ori sunt scoşi de la biserică pentru a duce vitele la controlul veteri­nar sau la aşa-zisa muncă voluntară... Această nenorocită stare a Bisericii poate fi schimbată doar prin măsuri hotărâte ale Conducerii Centrale”.

Se ştie că Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexie, avea o anumită reţinere faţă de arhiepiscopul Luca. Cu toate acestea, Vlădica Luca arăta totdeauna deplină ascultare faţă de conducerea supremă bisericească.

„Patriar­hul nu trebuie osândit, ci compătimit”, scria el într-o scrisoare.

Şi într-una din predicile sale arhiepiscopul Luca îşi încredinţa cu înflăcărare turma de faptul ca trebuie să aibă o adâncă cinstire faţă de Patriarh, să îşi aducă aminte cât de mari sunt ostenelile şi pătimirile acestuia.

In anul 1948 Biserica Ortodoxă Rusă a sărbătorit cinci sute de ani de autocefalie, însă arhiepiscopul Luca nu a fost invitat la Moscova. El scria:

„La foarte importantul congres al reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe au fost invitaţi numeroşi arhierei eparhioţi, însă nu eu. Iata dovada definitiva a faptului că s-a ordonat să fiu ţinut sub obroc”.

Când Vlădicăi Luca i s-a refuzat mutarea la Odessa el a scris că Sanctitatea Sa Alexie „nu are stăpânire”, că „după antecedentele de unsprezece ani locul meu este doar într-o fundătură”.

S-a păstrat de asemenea următoarea mărturie a celor apropiaţi despre smerenia şi neagonisirea lui. In anul 1951 Vlădica a mers la Odessa, unde Patriarhul se odihnea la vila sa. Sofia Sergheevna Beleţkaia îi scria fiicei Vlădicăi:

„Din păcate, tata este iarăşi îmbrăcat foarte prost: rasa este veche, din doc, iar dulama foarte veche, dintr-un material ieftin. Atât una, cât şi cealaltă au trebuit să fie spălate în vederea vizitei la Patriarh. Aici tot clerul de rang înalt este minunat îmbrăcat: rase scumpe, frumoase, şi dulame minunat cusute, în timp ce tata – un om atât de remarcabil – este imbracat mai prost de cât toţi, pur şi simplu te apucă supărarea…”

In această perioadă Vlădica Luca se ocupă din ce în ce mai puţin de activitatea medicală.

„Se stinge chirur­gia mea şi răsar marile probleme bisericeşti”, îi scria el fiului său mai mare.

Intr-o altă scrisoare spune:

„Chi­rurgia este incompatibilă cu slujirea arhierească, întru­cât atât una cât şi cealaltă solicită întreaga fiinţă a omului, întreaga lui energie, şi Patriarhul scrie că tre­buie să las chirurgia”.

Nu cu multă vreme înainte de plecarea din Tambov Vlădica Luca scria:

„Stau prost cu inima; toţi profe­sorii şi ceilalţi medici care au examinat-o consideră că este absolut indispensabil pentru mine să părăsesc chirurgia activă”.

Când arhiepiscopul Luca a fost mutat în Crimeea, directorul Institutului medical din Simferopol şi consi­liul său ştiinţific au crezut că este mai bine să se pre­facă neştiutori de venirea lui. Studenţii medicinişti care l-au primit cu flori în Simferopol pe Vlădica Luca au fost pedepsiţi pentru acest lucru. La începutul lui 1947 Vlădica îi scria fiului său:

„Comunicările pe care le-am făcut în Societatea chirur­gicală şi la două congrese ale medicilor au avut un suc­ces enorm. La Societate se ridicau toţi în picioare când intram în sală. A început obstructionarea. Mi s-a dat de înţeles fără ocolişuri că nu trebuie să mai fac rapoarte cu înfăţişarea mea arhierească. In Aluşta comunicarea mea a fost ruptă (la rugămintea medicilor!)… Mi-am dat acordul să ţin de două ori pe lună cursuri de chirurgie septică şi să îndrum munca medicilor din ambulatoriile de chirurgie. Şi acesta a fost rupt. Atunci am încetat complet să mai merg la Societatea chirurgicală”.

In acelaşi timp Vlădica a anunţat că dă consultaţii gratuite, drept care sute de bolnavi din întreaga Crimee roiau în reşedinţa arhierească de pe Gospitalnaia.

In afara slujbelor, predicilor, consultaţiilor şi muncii administrative pe problemele eparhiei, în anul 1949 Vlădica Luca s-a îndeletnicit cu adunarea de materiale pentru o monografie: dizertaţia refăcută „Anestezia regională”, care trebuia să aducă un neîndoielnic folos chirurgilor. Medicii militari din Simferopol l-au trimis la arhiepiscopul Luca pe reprezentantul lor, M. F. Avercenko, cu rugămintea de a le împărtăşi experienţa sa medicală. Vlădica s-a învoit cu bucurie să dea consultaţii în spitalul lor. Pentru consultant toate secţiile spitalului pregăteau de obicei bolnavii cu problemele cele mai grave. In iunie 1951 însă Vlădica Luca scria deja:

„De chirurgie am fost despărţit din pricina rangului meu arhieresc şi nu mai sunt chemat nici la consultaţii. Din această pricină se prăpădesc bolnavi cu afecţiuni septice grave…”

Vlădica Luca era în legături de prietenie cu academicianul V. P. Filatov, om profund credincios. Filatov l-a internat la el în institut pe Valentin Voino-Iaseneţki şi tot el supraveghea ochiul bolnav al arhiepiscopului Luca. Vlădica îi scria fiului Alexei:

„Filatov… este un om foarte bun, pe de-a-ntregul credincios. Am fost la el de două ori şi el venea la mine la hotel să se spovedească”.

Iar în altă scrisoare:

„Cu Filatov am stat de vorbă multă vreme despre munca lui ştiinţifică şi de­spre problemele lui sufleteşti. Este un om pe de-a-n­tregul religios”.

Programul bătrânului arhiepiscop era supraîncăr­cat. Ziua începea pentru el la ora şapte dimineaţa. De la opt la unsprezece ţinea Liturghia. Vlădica Luca predica în fiecare zi. In timpul micului dejun extrem de modest secretara Evghenia Pavlovna Leichfeld citea zilnic câte două capitole din Vechiul Testament şi două din Noul Testament. După aceea începeau problemele eparhiale: dispoziţiile Patriarhiei, poşta, primirea cleru­lui, numirile şi transferurile, pretenţiile autorităţilor. Cancelaria se afla tot în apartament. Secretarul eparhial – un preot în vârstă, părintele Vitalie – se obişnuise cu faptul că arhiereul cerea rapoarte exacte şi răspunsuri limpezi la întrebări. Arhiepiscopul Luca lua hotărârile fără întârziere şi şovăială.

Secretara personală a Vlădicăi, Evghenia Pavlovna Leichfeld era un om foarte apropiat lui, o intelectuală în vârstă, profesoară de literatură cu educaţie univer­sitară. Ea a scris cu multă hărnicie sute de scrisori şi predici, „Amintirile” revizuite nu o dată ale arhiepis­copului, în timpul cât a lucrat la Vlădica ea a citit de patru ori şi jumătate Biblia cu voce tare, a citit nenumărate gazete, reviste (unele în limbile germană şi franceză), tratate teologice.

Citirea presei şi a cărţilor continua până la prânz. După prânz Vlădica se odihnea, iar de la patru la cinci primea bolnavi. Spre seară făcea o mică plimbare pe bulevard în josul râuleţului Salghir. La plimbare era însoţit adesea de nepoţii Gheorghii şi Nikolai. Arhiepiscopul Luca nu pierdea nici acest răstimp: le poves­tea băieţilor capitole din Sfânta Scriptură. După mulţi ani Gheorghii şi Nikolai Sidorkin spuneau că şi-au adus aminte toată viaţa de acele lecţii predate ca în treacăt. După aceea – iarăşi muncă de cabinet: Vlădi­ca Luca se apleca asupra predicilor, scrisorilor, atla­selor chirurgicale până la unsprezece seara.

Zilele de praznic erau de asemenea foarte încărcate pentru arhiereu.

„Iţi scriu seara târziu, după ce m-am întors din Djankoi (de la Simferopol la Djankoi sunt o sută de kilometri), unde am slujit în ziua Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Liturghia (cu predică cu tot) a ţinut patru ceasuri şi un ceas întreg am binecuvântat poporul. Am obosit. N-am dormit toată noaptea”, îi scria el fiului Mihail în 1951.

„Nu puţină este şi munca mea, mai ales acum în Postul Mare. Am slujit cinci ceasuri la rând. Sunt foarte ostenit…”

Incă de la Tambov se găsiseră cârtitori:

„Ce e la noi, mănăstire?”

Insă Vlădica Luca, oricat i-ar fi fost de greu din punct de vedere fizic slujea dupa randuiala intreaga.

(…) Prieten şi sfătuitor duhovnicesc al arhiepiscopului Luca era arhimandritul Tihon (Bogoslaveţ), care se bucura de mare cinstire în Ucraina şi Crimeea şi la care veneau oamenii de departe pentru poveţe duhovniceşti. Arhimandritul Tihon fusese întâi-stătător al mănăstirii din Inkerman (Crimeea), mănăstire aflata într-o peşteră, iar după ce aceasta a fost închisă locuia în Simferopol. S-au păstrat mărturii despre darul ve­derii duhovniceşti pe care îl avea părintele Tihon.

Arhimandritul Tihon s-a săvârşit în anul 1950. In cuvântul rostit la parastasul de un an al stareţului ar­hiepiscopul Luca spunea:

„Am avut fericirea ca în pri­mii trei ani şi mai bine de cârmuire a eparhiei Crimeei să-l am ca cel mai apropiat prieten şi cel mai preţios şi scump sfătuitor. Toate sfaturile lui privind problemele bisericeşti, sfaturi de care eu aveam nevoie atunci când păreau una după alta tulburări grele în felurite locuri ale eparhiei noastre, erau întotdeauna nu numai înţelepte, ci erau pătrunse de adevăratul duh creşti­nesc. El mi-a dat sfaturi pe care le putea da numai un adevărat ucenic al lui Hristos”.

Pomenirea părintelui Tihon este cinstită în Crimeea până în ziua de astăzi. Propovăduirea arhiepiscopului Luca despre Hristos era îndreptată şi către rudele sale. Fiicei Elena Vlădica îi scria:

„Oare vă amintiţi, tu şi Ana (nepoata), de greaua răspundere pe care o veţi avea înaintea lui Dum­nezeu dacă nu le veţi învăţa pe Irocika şi pe Katiuşa cu legea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea? Doar le ameninţă cumplita primejdie a propagandei antireligioase. Aş putea să îţi trimit Noul Testament cu Psaltirea, edi­ţia Patriarhiei, dacă tu şi Ana promiteţi că le veţi citi strănepoatelor mele. Cu greu am reuşit să fac rost de Noul Testament în patru exemplare pentru toţi copiii”.

Vlădica Luca mărturisea într-una din predicile sale că pe atunci erau chiar şi preoţi care nu puteau face rost de Biblie. Fiii Vlădicăi au ajuns savanţi cu renume: Mihail – anatomist, doctor în ştiinţe medicale, profesor; Valentin s-a ocupat cu oftalmologia şi anatomia patologică, fiind de asemenea profesor şi doctor în ştiinţe medicale; Alexei a fost unul dintre colaboratorii ştiinţifici principali şi unul dintre întemeietorii institutului de fi­ziologie şi biochimie evoluţionistă „I. M. Secenov”, doctor în ştiinţe biologice.

Felicitându-l pe Mihail cu prilejul zilei de nume, Vlădica Luca scria într-o telegramă:

„…Mucenicul Mihail, cneazul de Cernigov, să-ţi fie pildă de credincioşie faţă de Hristos”.

Propovăduind întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Luca nu se temea de cei ce ucid trupul. Când a rostit cea dintai predica in Tambov (era februarie 1944), enoriasii au fost chiar speriati. Parintele diacon Vasili Malin povestea că plecând în acea seară de la biserica mulţi nu mai nădajuiau să-l mai audă şi să-l mai vada vreodata pe arhipastorul lor. Atunci însa Vlădica nu a fost arestat, deşi conducerea din Tambov i-a arătat de câteva ori predicatorului nemulţumirea sa.

In anul 1948 împuternicitul cu problemele Bisericii Ortodoxe din Simferopol a raportat la Moscova că arhiepiscopul Luca ţine în catedrală o serie de predici cu caracter antimaterialist. La mijlocul anilor ’50 Karpov s-a pronunţat cu duritate la adresa cuvântărilor arhiepiscopului Crimeei. Când Vlădica Luca s-a plâns de faptul că Revista Patriarhiei Moscovei nu îi publică predicile, preşedintele Sovietului pentru problemele Bisericii a răspuns:

„Dumneavoastră tulburaţi apele acolo, în catedrala din Simferopol. Bine, tulburaţi-le, dar în arena internaţionala nu o să vă lăsăm”.

Curajoasele predici şi gesturi ale arhiepiscopului ce îi speriau pe medicii necredincioşi, deşteptau temeri şi în comitetul regional de partid al Crimeeii, atrăgând totodată către Vlădica inimile multora. Cu dragoste şi cu recunoştinţă vorbeau despre el pacienţii credincioşi şi necredincioşi. Veneau pe ascuns la bise­rică studenţi, profesori, ingineri, bibliotecari. Şeful serviciului arheologic al Crimeei, profesorul Pavel Nikolaevici Schultz, savant de renume şi fost partizan în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, îşi aminteşte cum mergea la catedrală împreună cu soţia ca să asculte propovăduirea Vlădicăi despre relaţia dintre religie şi ştiinţă. Pentru aceasta a fost chemat la comitetul regional, interogat, ameninţat, lipsit de de­coraţia pe care o meritase.

In anii ’50 Vlădica Luca a încercat împreună cu Schultz să salveze de la demolare biserica din secolul al XIV-lea aflată pe drumul Simferopol-Starâi Krâm. La rugămintea arhiepiscopului arheologii au cercetat clădirea şi au ajuns la concluzia că biserica poate să mai reziste încă două-trei secole. Vlădica a primit concluzia specialiştilor şi a cerut pe loc ca biserica vechilor creştini să fie dată creştinilor de acum, ca aceş­tia să poată relua în ea slujbele. Monumentul de arhi­tectură a fost, bineînţeles, demolat fără întârziere, iar pe profesorul Schultz istoria aceasta aproape că l-a cos­tat carnetul de partid – în comitetul regional au ţipat la el:

„Eşti membru de partid şi ajuţi obscurantistilor! Te împotriveşti propagandei antireligioase?!”

La începutul anului 1951 arhiepiscopul Luca, care mersese la Moscova cu oarecare treburi, s-a întors la Simferopol cu avionul. In urma unei neînţelegeri nu a venit nimeni să îl aştepte la aeroport. Arhiereul, care era pe jumătate orb, stătea pierdut în faţa clădirii aeroportului, neştiind cum să ajungă acasă. Orăşenii îl cunoşteau, l-au ajutat să suie şi să se aşeze în autobuz. Cel mai uimitor lucru s-a petrecut însă când arhiepis­copul Luca se pregătea să coboare în staţie. La rugă­mintea pasagerilor, şoferul s-a abătut de la traseu şi, mergând trei străzi mai încolo, a oprit autobuzul chiar în pragul casei de pe Gospitalnaia. Vlădica a coborât din autobuz în aplauzele unor oameni despre care cu greu se putea spune că frecventează biserica.

(…) Vlădica Luca a început să îşi piardă definitiv ve­derea. Ochiul sănătos începuse să vadă prost încă de la Tambov. In toamna lui 1947 arhiepiscopul a fost silit să meargă în Odessa, la Filatov. Celebrul oftalmolog l-a examinat îndelung pe Vlădica şi a spus ca până la orbire mai este cale lungă.

„Filatov mi-a descoperit o opacifiere a cristalinului care va progresa lent, aşa încât capacitatea de a citi se va mai păstra câţiva ani (între trei şi zece)”, scria Vlădica Luca.

Şi într-adevăr, după patru ani arhiepiscopul Luca încă putea – deşi cu greu – să citească şi să scrie. In primăvara lui 1952, supraapreciindu-şi puterile, Vladica a petrecut din nou câteva săptămâni – ca de obicei de dimineaţa până seara – în bibliotecile de medicină din Moscova. El şi-a extenuat ochii şi a început să îşi piardă vederea literalmente de la o săptămână la alta. Nu mai vedea culorile, obiectele se prefăceau în umbre. Acum, când consulta trebuia să o întrebe pe se­cretară ce culoare are tumefacţia, cum arată tegumen­tele şi mucoasele pacientului. Până la urmă Vlădica a fost nevoit să renunţe şi la consultaţii, şi la pregătirea celei de-a doua ediţii din „Anestezia regională”.

In toamna anului 1952 profesorul Filatov, care în­treţinea corespondenţă cu Vlădica Luca, i-a propus o operaţie preliminară – iridectomie. Vlădica nu a fost de acord, întrucât la el, diabetic fiind, operaţia se pu­tea complica cu o infecţie. Cei apropiaţi erau îndure­raţi. Arhiepiscopul Luca a învăţat să se mişte prin ca­meră pe pipăite şi tot pe pipăite semna hârtiile pregă­tite de secretari.

Tânărul episcop Mihail (Ciub) al Lujskului, venit în Simferopol pentru a face cunoştinţă cu Vlădica Luca, îşi aminteşte:

„Am trecut pragul şi l-am văzut pe Vlă­dica. Stătea în mijlocul cabinetului. Mâinile îi pipăiau prin văzduh neajutorate; era limpede că se străduie să găsească fotoliul şi masa pe care nu le vedea. M-am prezentat şi am auzit o voce joasă, fermă, care nu se potrivea deloc cu înfăţişarea stăpânului casei: «Să tră­iţi, Prea Sfinţite. Vă aud vocea, dar nu vă văd. Apropiaţi-vă, rogu-vă». Ne-am îmbrăţişat. S-a înnodat o discuţie, îl interesa şi unde lucrasem, şi unde învăţasem, cine fuseseră profesorii mei. In timpul convorbirii s-a ridicat şi a aprins o lampă mare şi puternică din spatele unui orologiu cu cadranul transparent. Incordandu-se în mod evident, s-a uitat singur cât e ora. După aceea am observat: tot ce putea făcea singur. Orbirea nu îi frânsese voinţa şi nu îi distrusese acuitatea percep­ţiei. Când l-am întrebat dacă vede vise, Vlădica a răs-puns: «O, şi încă ce mai vise! In culori!»”

In ziua de nume a Vlădicăi episcopul Mihail a fost de faţă la tedeumul solemn. El îşi aminteşte că în biserică preoţii îl duceau pe arhiereu de subsuori, iar dupa ce s-au sfârşit tedeumul şi cuvântările festive Vlădica Luca, parcă recăpătându-şi vederea, a ieşit singur în pridvor. La ieşire îl aştepta o mulţime de oameni cu flori:

„Scumpul nostru doctor…”

Vlădica stătea zâmbind în mijlocul celor ce până nu demult îi fusesera pacienţi, binecuvântându-i pe acei copii ai săi, ca şi pe cei care se aflau în biserică.

NOTE:

1 Această anexă aparţine tot redacţiei ruse şi are scopul de a-i edifica pe cititor în legătură cu evenimentele petrecute de la mo­mentul în care se opreşte autobiografia şi până la adormirea în Domnul a Inalt Preasfinţitului Luca (n. tr.).

2 Trafic cu lucruri considerare de biserică bunuri spirituale, sfinte şi pedepsit cu excomunicarea, caterisirea, (n.tr.)

– Va urma –

(Din: Sf. Luca al Crimeei, Am iubit patimirea, Editura Sophia)

A se vedea si: