SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL: Adevarul si bunatatea Il descopera pe Dumnezeu

21-01-2012 Sublinieri

Legaturi:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Sfântul Maxim Mărturisitorul «Adevărul şi bunătatea îl descoperă pe Dumnezeu»

[David Bradshaw, Metafizica energiilor divine şi Schisma Bisericii, traducere de Dragoş Dâscă şi Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2011; fragment din capitolul «Înflorirea tradiţiei răsăritene»]

“Sfântul Maxim (580-662) a fost fie odrasla unor părinţi nobili din Constantinopol (conform variantei greceşti a Vieţii Sfântului Maxim), fie a fost un orfan crescut într-o mănăstire din Palestina (conform unei biografii oarecum ostile, dar, poate, mult mai autentice, scrisă în siriacă). În fiecare din cele două cazuri el pare a fi fost angajat al Cancelariei imperiale din Constantinopol înainte de a deveni monah în jurul vârstei de treizeci de ani. Cele mai timpurii din scrierile sale datează din jurul anului 625 şi sunt, în mare, lucrări de îndrumare spirituală. Din rândul acestora fac parte: Cuvântul ascetic, Cele patru sute de capete despre dragoste şi câteva epistole timpurii, inclusiv Epistola a 2-a, despre dragoste (extrem de importantă). Datorită invaziei persane a părăsit mănăstirea de lângă Constantinopol în anul 626, mergând în Cartagina. Aici, între 628 şi 635 a dovedit o productivitate formidabilă. Din lucrările acestei perioade fac parte: Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Mystagogia (un comentariu al Dumnezeieştii Liturghii), Răspunsurile către Talasie (o lucrare de exegeză biblică), Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi Ambigua (discuţii asupra unor chestiuni dificile de teologie).

La sfârşitul acestei perioade a izbucnit o controversă care îi va mistui ultimii ani din viaţă. Încă din timpul Sinodului de la Calcedon (451) a existat o diviziune între Biserica imperială, care urma învăţătura calcedoniană despre cele două firi ale lui Hristos şi felurite Biserici locale care o respingeau. În 620, Serghie, patriarhul Constantinopolului, a început să propovăduiască un compromis teologic cunoscut sub numele de monoenergism. El afirma că Hristos are o singură activitate sau energie divino-umană („theandrică”), deşi Calcedonul învăţa că El posedă două firi. Opoziţia faţă de monoenergism a fost condusă de părintele duhovnicesc al Sfântului Maxim, Sofronie, patriarhul Ierusalimului. Deşi Sofronie a reuşit să îl convingă pe Serghie să abandoneze monoenergismul, Serghie nu a făcut decât să îl înlocuiască cu o formulă cu un înţeles asemănător: Hristos a avut o singură voinţă divino-umană (monotelism). Fiind un simplu monah, Maxim a fost la început precaut, ezitând să adopte o poziţie publică asupra acestor chestiuni. În cele din urmă, a rupt tăcerea şi în cursul anului 640 a scris o serie de mici lucrări (adunate într-o colecţie sub numele de Opuscula Theologica et Polemica) prin care apăra dogma despre cele două energii şi cele două voinţe. Acest fapt l-a adus în conflict cu autoritatea imperială care sprijinea monotelismul. A fost judecat, torturat şi exilat; limba şi mâna dreaptă i-au fost tăiate astfel că nu a mai putut vorbi şi scrie. A murit părăsit de toţi, cu excepţia a doi ucenici, cauza sa părând pierdută. Anii care au urmat au adus o schimbare remarcabilă. La Sinodul VI Ecumenic (680-681), învăţătura despre cele două energii şi două voinţe a fost proclamată ca ortodoxă, iar Maxim a fost universal recunoscut drept interpretul autorizat al acesteia1.

Gândirea Sfântului Maxim este o reţea complexă de idei care cu greu pot fi înţelese izolat una de cealaltă. Din fericire, multe din ele ne sunt familiare din capitolul precedent. Maxim preia de la Capadocieni distincţia dintre fiinţa [ousia] dumnezeiască şi „cele din jurul lui Dumnezeu”, ta peri theon. Ca şi în cazul Capadocienilor, distincţia nu este doar epistemologică şi ontologică, ci una pe care sufletul o trăieşte nemijlocit în căutarea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa cum Maxim scrie în Capetele despre dragoste:

Ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi, arzând de dor, raţiunile privitoare la fiinţa Lui, dar nu află ceea ce este El Însuşi (căci aceasta este un lucru cu neputinţă şi oprit întregii firi create, deopotrivă); ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui, adică cu cele privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înţelepciunea şi la puterea creatoare, providenţiatoare şi judecătoare a celor ce sunt. «Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârşirea». Iar a nu cunoaşte din El nimic înseamnă a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu, Grigorie şi Dionisie2.

Fiindcă „arde de dor” sufletul se mişcă de la căutarea nerodnică de a cunoaşte fiinţa [ousia] divină la „cele dimprejurul lui Dumnezeu”. Aceasta aminteşte de concepţia lui Grigorie de Nazianz despre cum firea dumnezeiască ne atrage la ea prin ceea ce noi putem înţelege, iar prin ceea ce nu putem înţelege ne stârneşte uimirea3. În altă parte, Maxim evidenţiază distanţa dintre dumnezeiasca ousia şi cele din jurul lui Dumnezeu, numindu-le lucrările Sale (erga) şi referindu-se la Dumnezeu ca la creatorul lor. Ele se disting de făpturile obişnuite prin două caracteristici: ele nu au început în timp iar făpturile obişnuite sunt cele care participă la ele. Într-un pasaj care, mai târziu, se va dovedi central pentru gândirea Sfântului Grigorie Palama, Maxim scrie:

Lucrurile lui Dumnezeu, care n-au început să existe în timp, sunt cele participate, la care participă prin har cele care se împărtăşesc. Aşa este, de pildă, bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii. Şi simplu vorbind, toată viaţa, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea şi infinitatea4 şi câte sunt cugetate ca existând fiinţial în preajma lui Dumnezeu (peri hauton). Acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu, dar şi neîncepute temporal5.

Maxim spune în continuare că cele din jurul lui Dumnezeu cuprind chiar şi realitatea în sine6. Dumnezeu transcende infinit ambele tipuri de lucrări, pe cele care nu au început în timp cât şi pe cele care au început în timp, cele participate şi cele participante7.

Ar trebui să fie limpede din aceste fragmente că „cele dimprejurul lui Dumnezeu” joacă un rol asemănător cu energiile divine ale Capadocienilor şi cu ieşirile [procesiunile] divine la Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu doar că ni se oferă o listă similară (divina bunătate, înţelepciune şi cele împreună cu ele) dar cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt, precum energiile şi ieşirile, desăvârşiri divine în care făpturile participă şi prin care Dumnezeu Se face cunoscut. Aceasta explică cum, în ciuda transcendenţei radicale a lui Dumnezeu în relaţie cu lucrările Sale, lucrările veşnice pot fi şi Dumnezeu. La doar câteva capitole de cel citat, Maxim adaugă: „Dumnezeu, singur este şi se zice cu adevărat şi propriu «Viaţă»”8. În Mystagogia el susţine că adevărul şi bunătatea Îl descoperă pe Dumnezeu şi că Dumnezeu este Adevărul şi Binele fără a părea că simte existenţa vreunei tensiuni între aceste afirmaţii9. În Cele patru sute de capete despre dragoste aflăm că orice creatură raţională, în măsura în care posedă existenţă, bunătate şi înţelepciune şi existenţă veşnică, este părtaşă la Dumnezeu10. Aceasta este aceeaşi dualitate pe care am observat-o în relaţie cu energiile [energeiai] Capadocienilor şi ieşirile [proodoi] Sfântului Dionisie. Concluzia care se poate trage este aceeaşi: „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt acte revelatoare de Sine prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine creaturilor şi Se dăruieşte pentru ca acestea să fie părtaşe la El, deşi El rămâne transcendent în esenţă.

Despre rugaciune

În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde:

„Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască… De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale11.

Aici se observă o fuziune între ţelul evagrian de a deveni golit de gânduri cu accentul pus de Părinţii deşertului pe rugăciunea neîncetată. Maxim identifică obstacolul în calea unei astfel de rugăciuni; el nu este înţelegerea conceptuală în general ci „alipirea pătimaşă de cele materiale” care împiedică mintea de a fi deplin îndreptată către Dumnezeu. El îl citează pe Sfântul Pavel drept model al rugăciunii neîncetate:

Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea… «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor» (II Corinteni 4, 10-11). În astfel de dispoziţie aflându-se, Apostolul neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmplau, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei12.

Pentru Sfântul Maxim, retragerea din faţa gândurilor nu este îndeplinită doar la nivel mental, ci ca o redirecţionare completă a energiei şi afectelor sufletului. Nu se poate înfăptui în afara acţiunii viguroase şi disciplinate, nici în afară de bucuria în necazuri care a fost o marcă a vieţii Sfântului Pavel. Este important de remarcat motivul din spatele acestei bucurii. Sfântul Pavel vorbeşte despre sine ca „purtând în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”; adică, el consideră că suferinţa care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu naşte o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos. Maxim ia această imagine drept model pentru propria înţelegere a transformării care se produce pe măsură ce energiile şi afectele sufletului sunt redirecţionate către Dumnezeu. Rugăciunea neîntreruptă, aşa cum o înţelege el, nu este o simplă experienţă personală, ci o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos şi, prin urmare, este şi o manifestare a prezenţei divine în lume.

Mai târziu, Maxim se foloseşte din nou, în Cuvântul ascetic, de exemplul Sfântului Pavel şi de cel al Apostolilor:

Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos şi L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci ziceau aşa: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De aceea pătimind de dragul Lui pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor lui ziceau: «Ocărâţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem» (I Corinteni 4, 12)… Prin cuvintele şi faptele lor se va arăta lucrând în ei Hristos13.

Aici, accentul este pus pe păstrarea poruncilor fiindcă astfel Hristos locuieşte în faptele celui care este ascultător. Ca şi în pasajul anterior, o astfel de locuire sau de schimb nu este doar o experienţă privată, ci un mod prin care Hristos Însuşi Se manifestă în lume.

Aceleaşi teme apar şi în Mystagogia, unde accentul este pus mai ales pe dragostea faţă de săraci:

„Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate, sau la îndumnezeire (ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40), iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine, şi face, ca fiind cu adevărat dumnezeu după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea (energeian) şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia14.

Acest pasaj recunoaşte un tip de schimb reciproc de identităţi între Dumnezeu şi om, unul produs de iubirea dumnezeiască pentru om şi de dragostea omenească ce o imită. A fi părtaş la dumnezeiasca energeia este aici clar o chestiune de a face ceea ce Dumnezeu face. Cu toate acestea, iniţiativa îi rămâne lui Dumnezeu, pentru că schimbul de identităţi este posibil doar fiindcă Dumnezeu ia asupra Sa mereu suferinţele omenirii. Fragmentul continuă:

Şi dacă e dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu care s-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, patimile fiecăruia… Vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu15.

Porunca dumnezeiască de a avea grijă de săraci este, de asemenea, o invitaţie de a intra în reciprocitatea acţiunii lui Dumnezeu, iubind prezenţa divină în om şi, prin urmare, fiind părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu. Cel care face astfel devine „dumnezeu prin har şi participare”.

Aşadar, unirea activităţilor divine cu cele omeneşti este pentru Maxim un mod prin care omul este îndumnezeit iar Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii. Rădăcina acestei schimbări este dragostea (agape) şi în dragoste găseşte Maxim adevărata semnificaţie a urcuşului dionisian în întuneric. În Epistola a II-a (Despre dragoste), Maxim deduce importanţa dragostei din principiul „fiecare îl cunoaşte pe cel ce este asemenea lui”. Asemenea lui Grigorie de Nyssa el întrebuinţează principiul că fiecare este cunoscut de cel asemenea lui insistând asupra faptului că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de a deveni asemenea Lui. Trăsătura divină la care se gândeşte el este, în primul rând, lipsa de patimile care sfărâmă psihicul; aceasta, însă, se dobândeşte doar prin acel fel de iubire care „îmbină dispoziţia cu firea”, readucând sufletul la starea sa firească şi unificată. Mai precis aceasta este iubirea pe care Dumnezeu o arată lumii.

Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se (morfou/menoj) după ceea ce e propriu virtuţii fiecăruia prin iubirea Lui de oameni şi primind să Se numească din ea. Fiindcă lucrul cel mai desăvârşit al iubirii şi ţinta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească şi să le potrivească aceleaşi însuşiri şi numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă. Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om pentru una şi aceeaşi nediferenţiată lucrare voită şi pentru una şi aceeaşi mişcare a ambilor, cum vedem la Avraam şi la sfinţi16.

De vreme ce Dumnezeu este mai presus de formă, într-un anumit sens El nu are o formă a Sa proprie. El ia formă în cel care se împărtăşeşte din iubirea Sa pentru omenire şi a cărui voinţă este unită cu a Sa. Aceasta este, de fapt, o recapitulare a Întrupării: „ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om”. Discutând aceeaşi temă în Ambigua, Maxim merge şi mai departe spunând că

Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu17.

În aceste pasaje sunt unite mişcarea mai presus de concepte a Sfântului Dionisie Areopagitul, nevoinţa ascetică împotriva patimilor şi dragostea dovedită prin fapte. Pentru Maxim sunt o unitate, astfel încât orice parte din ele dacă este separată de celelalte devine nefolositoare şi lipsită de autenticitate. Dionisie a clarificat deja faptul că a-l cunoaşte pe Dumnezeu în întunericul dincolo de concepte nu este doar o chestiune de afirmare mentală a unor anumite negaţii, ci de practică trăită. Însă el nu a lămurit natura acestei practici cu excepţia cazului în care „revenirea” descrisă în tratatele despre ierarhie reprezintă un răspuns. Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup” pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele şi, în special, pentru cei săraci – nu ca într-un umanitarism vag, ci fiindcă în ei, în săraci, poate fi găsit Dumnezeu”.

1 Pentru viaţa lui Maxim vezi introducerea din cartea lui Andrew Louth, Maximus the Confessor, pp. 3-18; pentru controversele monoenergismului şi monotelismului, vezi Pelikan, Spirit of Eastern Christendom, pp. 62-75; Meyendorff, Byzantine Theology, pp. 35-39; Louth, Maximus, pp. 48-62.

2 Centuries on Charity I.100 (PG 90 981D-984A) [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în Filocalia, vol. 2 (FR2), Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 64]. Citatul este din Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 38, 7; aluzia la Dionisie este din capitolul al 3-lea din Teologia mistică.

3 Cuvântarea 38.7 (citată mai sus, p. 419, n. 250).

4 [Părintele Stăniloae pare a folosi pentru acelaşi termen trei echivalenţi: „infinitate”, „nesfârşire” şi „nemărginire”].

5 Chapters on Theology and Economy I.48 (PG 90 1100D) [Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu traducere de pr. D. Stăniloae în FR 2, 1999, pp. 140-141]. Pentru Dumnezeu ca demiourgos, vezi I.50.

6 Ibidem, I.50, 1101B

7 Ibidem, I.49, 1101A.

8 Ibidem, I.54, 1104B [Ibidem, p. 144].

9 Mystagogy 5 (PG 91 673C, 677A, C).

10 Cele patru sute de capete despre dragoste III, 24-25.

11 Ascetic Life 24 (PG 90 929C), tr. Sherwood [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvântul ascetic traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în FR 2, 1999, p. 35].

12 Ibidem, 25-26 (29D-932B) [Ibidem, pp. 35-36].

13 Ibidem, 34 (940B-C) [Ibidem, p. 41].

14 Mystagogy 24 (PG 91 713A-B) [Mystagogia, p. 45].

15 Ibidem, 713B [Ibidem, pp. 45-46].

16 Epistle 2 (PG 91 401A-B) [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola a 2-a în Scrieri II. Scrisori şi epistole hristologice şi duhovniceşti, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, PSB 81, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, pp. 33-34].


Categorii

1. SPECIAL, Dogme/ erezii, Marturisirea Bisericii, Razboiul nevazut, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL: Adevarul si bunatatea Il descopera pe Dumnezeu

  1. Pericopa evanghelica: Luca 17, 3- 10

    3. Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l.
    4. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.
    5. Şi au zis apostolii către Domnul: Sporeşte-ne credinţa.
    6. Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta.
    7. Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din ţarină: Vino îndată şi şezi la masă?
    8. Oare, nu-i va zice: Pregăteşte-mi ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mi, până ce voi mânca şi voi bea şi după aceea vei mânca şi vei bea şi tu?
    9. Va mulţumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu.
    10. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.

    Luca 6, 17- 23

    17. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea.
    18. Şi au vestit lui Ioan ucenicii lui de toate acestea.
    19. Şi chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?
    20. Şi ajungând la El, bărbaţii au zis: Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine, zicând: Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?
    21. Şi în acel ceas El a vindecat pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea.
    22. Şi răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.
    23. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.

    Pericopa apostolica: I Tesaloniceni 5, 14- 23

    14. Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi.
    15. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.
    16. Bucuraţi-vă pururea.
    17. Rugaţi-vă neîncetat.
    18. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.
    19. Duhul să nu-l stingeţi.
    20. Proorociile să nu le dispreţuiţi.
    21. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine;
    22. Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.
    23. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.

    Evrei 13, 17- 21

    17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.
    18. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim.
    19. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând.
    20. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus,
    21. Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!

  2. Pingback: PAROHIA "SF.PROOROC ILIE TESVITEANUL ŞI SF. IERARH GRIGORIE PALAMA"-GIRONA » Blog Archive » SFINȚII PĂRINȚI
  3. Pingback: SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL despre dragostea adevarata si TRADAREA PRIETENILOR. Nu este durere mai grea a sufletului decat defaimarea… -
  4. “Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup” pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele ”

    http://sfantulmaxim.wordpress.com/2012/01/20/curatirea-de-placerea-pamanteasca/

  5. Pingback: PILDA SFANTULUI MAXIM: Avem nevoie de marturisire -
  6. Pingback: Cuvant ascetic spre mustrarea cugetului de la SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL. Cum sa ne rugam neincetat si cum sa dobandim strapungerea inimii? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Sf. Maxim Mărturisitorul | Gabriela Mihaita David
  8. Pingback: azi… Sf. Maxim Mărturisitorul | albastru de… mai departe (2)
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate