PARINTELE PETRONIU PRODROMITUL († 22 februarie 2011)

22-02-2016 Sublinieri

COPERTA pr Petroniu georgian.cdr

Cititi si:

***

pr. Coman cu Pr. Petroniu 1cu-parintii-petroniu-si-justinian-de-la-prodromou_w1000_h750_q100

Pr. Constantin Coman:

PARINTELE PETRONIU, PUSTNICUL DIN OBSTE

(fragmente)

Părintele Petroniu Tănase face parte din galeria marilor duhovnici români ai veacului al XX-lea, ocupând între aceştia un loc cu totul aparte. Părintele Petroniu aparţine unei generaţii extrem de viguroase de monahi români. Este deja cunoscută fotografia din vremea seminarului monahal de la Cernica în care apar colegi, ca tineri monahi, viitorul patriarh Teoctist, viitorul stareţ al Antimului, părintele Sofian, viitorul bibliotecar al Antimului, părintele Băbuş şi viitorul stareţ al Prodromului, Părintele Petroniu.

Prezent în viaţa Bisericii româneşti, încă din perioada interbelică, ca secretar al Patriarhului Nicodim, Părintele Petroniu îşi leagă vieţuirea monahală de Mănăstirile Antim, Neamţ, Slatina şi Sihăstria, pentru a-şi petrece ultimii treizeci şi trei de ani ca vieţuitor şi stareţ al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte. Este greu să-l caracterizeze cineva în puţine cuvinte. Imaginea pe care i-o păstrez este aceea a unei personalităţi bisericeşti şi monahale puternice şi bine conturate, dar ascunsă, necunoscută îndeajuns, din pricina discreţiei şi a smereniei sale. Nu au ajuns să-l cunoască îndeajuns, după propriile mărturii, nici cei care au trăit cu dânsul în obşte zeci de ani. Vorbea puţin cu oamenii, cum avea să-mi mărturisească părintele Iulian, dar vorbea mult cu Dumnezeu. Stătea puţin printre oameni şi numai atunci când programul mănăstiresc o cerea: la biserică şi la trapeză, la cancelarie. în rest fie se retrăgea în chilia sa, unde nu pătrundea nimeni, fie din nou se retrăgea la ascultările sale singuratic. A fost un pustnic, deşi a trăit în obşte. A fost un pustnic în obşte.

Chipul monahismului românesc

Petroniu Tănase, un părinte cu totul îngerescPărintele Petroniu a fost un monah robust, dedicat cu prioritate nevoinţelor monahale până la sfârşit. A făcut acest lucru o viaţă întreagă, cu o hotărâre şi o consecvenţă greu de închipuit. Deşi provocat să se ocupe de problemele administrative, ca stareţ al Schitului, nu a făcut nici cel mai mic compromis în ceea ce priveşte nevoinţele sale monahale. încercând să schiţez portretul sau icoana dânsului, aş reţine ca o primă trăsătură caracteristică rigoarea niciodată ezitantă sau împuţinată cu care şi-a împlinit datoriile sale creştineşti şi monahale, rigoare care se întipărise şi pe chipul său, desenat de linii aspre şi adânci, dar şi în general în felul său de a fi, de a merge, de a vorbi, de a zâmbi, etc. Spre apusul vieţii acesteia pământeşti ajunsese adus de spate, încovoiat bine, dar această imagine nu sugera gârbovire sau slăbiciune, ci actualiza într-o continuă reluare aplecarea trupului făcând metania mare. Cine l-a văzut la locul său din biserică, în timpul slujbelor de noapte, şi-l poate aminti în această postură, încovoiat, făcând necontenit închinăciuni sau metanii. Aveam să aflăm de la ucenicii dânsului, un lucru uşor de presupus, că toată viaţa a făcut metanii, începând cu câteva mii pe zi, când era tânăr, şi sfârşind cu cel puţin cincizeci pe zi la bătrâneţe. Rigoarea aceasta privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalţi fraţi sau cu închinătorii, treburile în grădina şi gospodăria Schitului, etc. Această rigoare personală se impunea cu asprime şi în jurul dânsului. Aflăm despre ea din mărturiile fraţilor care vieţuiesc în Prodromu, dar si din cuvintele sale adresate monahilor mănăstirii pe care a stăreţit-o atâta timp -mai ales în cuvintele adresate în trapeză. Mănăstirea însăşi luase chipul său în toate. Nevoinţe la slujbe, stăruinţe la ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa bucuriei lumeşti, refuzul oricărei forme de confort si de relaxare. Peste toate o notă evidentă de austeritate, de simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în curte, în chilii, la biserică, la trapeză, la veşmintele de slujbă, etc. Va fi fost o pricină obiectivă şi puţinătatea mijloacelor materiale, nevoile mari ale Schitului într-o perioadă de restaurare a întregului complex mănăstiresc, dar cine l-a cunoscut pe Părintele Petroniu citeşte în această imagine a Schitului chipul monahismului românesc aşa cum l-a înţeles si l-a dorit dânsul: smerit la față, dar închegat si robust în duh.

[…]

Reconstrucţia Prodromului

Părintele Petroniu este cu adevărat ultimul mare ctitor al Prodromului. Alături de dânsul, într-o conlucrare strânsă, complementară, duhovnicească, se află părintele Justinian, neobositul iconom al Schitului în perioada stăreţiei Părintelui Petroniu. Când, în vara anului 1979, am poposit pentru prima dată la Prodromu pentru câteva zile, aveam să constat cu ochii mei starea de ruinare în care se aflau clădirile Schitului, precum şi precaritatea obştii. Părintele Petroniu sosise cu un an înainte, în 1978, însoţit de doi ucenici, părintele Atanasie, actualul stareţ şi părintele Prodromu. Înaintea dânşilor mai sosise un grup mic, din care nu ştiu câţi se stabiliseră la Prodromu. Mai trăiau câţiva din monahii români bătrâni. Convieţuirea cu aceştia a fost aproape imposibilă, pentru că erau chinuiţi de părerea că noii veniţi sunt trimişi de regimul comunist. De aceea au refuzat comuniunea cu ei. Nu intrau în biserică cu ei şi nici nu mâncau la trapeză împreună. Au fost ani grei, de aşezare, în care nu s-a putut face mai nimic în Schit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dar şi cu răbdarea şi înţelepciunea Părintelui Petroniu, Schitul avea să treacă după câţiva ani în administrarea şi gospodărirea noilor-veniţi. După un interimat asigurat de părintele Ilarion Lupaşcu în anul 1984, Părintele Petroniu preia stăreţia pe care o va deţine timp de 27 de ani, până cu puţin timp înainte de trecerea la Domnul. Perioada stăreţiei Părintelui Petroniu este cea în care Prodromu renaşte la propriu, din toate punctele de vedere. Numai cine ştie starea în care era la sfârşitul anilor ’70 poate înţelege efortul uriaş care s-a făcut pentru ca acesta să arate aşa cum arată astăzi. A fost jertfa cea mai mare, asumată conştient de Părintele Petroniu şi de obştea Prodromului în această perioadă. A se tine seama că tot ceea ce s-a făcut – reconstrucţii, renovări, construirea atelierelor de pictură, sculptură, legătorie de cărţi, croitorie, tâmplărie, mecanică, amenajarea grădinilor prin ridicarea de ziduri de piatră protectoare — s-a făcut în condiţii foarte grele, lipsuri materiale, lipsa oricărui ajutor din ţară şi, mai presus de toate, cu un număr foarte mic de monahi ai Schitului.

Toate acestea se întâmplau în acelaşi timp cu respectarea neştirbită a regimului slujbelor şi a pravilei călugăreşti de către toată obştea, dar înainte de toţi de către Părintele Petroniu. Nu a fost timp pentru dezvoltarea prea multă a cântării bisericeşti, nici învăţarea limbii greceşti sau pentru studiu în general, dar de la programul de slujbe şi de la pravilă nu s-a făcut nici un rabat. Îmi amintesc cum se plângeau deseori fraţii mai tineri din obşte nouă, celor care mai treceam pe acolo, că ar fi dorit şi dânşii să aibă timp să ridice nivelul cântării bisericeşti, să înveţe limba greacă, să fie mai odihniţi la slujbă…

Petroniu ProdromitulDin partea Părintelui Petroniu, sacrificiul a fost cu atât mai mare, cu cât lucrurile acestea erau făcute de un om dedicat rugăciunii şi slujbelor bisericeşti şi nevoinţelor monahale în ansamblul lor, dar şi unui mare iubitor de cultură, de lectură. Mulţi dintre monahii români care plecau la Prodromu, odată ajunşi acolo şi confruntaţi cu regimul de osteneală fizică pe care-l presupuneau lucrările de reconstrucţie, plecau în altă parte. Părintele Petroniu dimpreună cu un grup nu prea numeros de fraţi au dus greul reconstrucţiei Prodromului. Întrucât nu putea să sacrifice din rânduiala nevoinţelor sale monahale, Părintele Petroniu a sacrificat mult din preocupările sale cărturăreşti. Arhiva dânsului conţine sute si sute de note bibliografice, extrase din literatura patristică, dar şi din cea modernă, pe cele mai diverse teme duhovniceşti, cea mai mare parte însă pe tema monahismului. Multe dintre ele erau clasificate tematic în dosare. Fără îndoială, Părintele strângea informaţii pentru eventuale proiecte editoriale. Tot ca o dovadă a preocupărilor sale cărturăreşti stau legăturile sale strânse şi corespondenţa pe care a avut-o cu oameni de cultură ca Acad. Virgil Cândea sau istoricul român de la Paris Petre Năsturel, cu ierarhi români cărturari, ca Antonie Plămădeală si mulţi alţii. Corespondenţa dânsului stă dovadă şi pentru o mulţime de legături cu personalităţi bisericeşti şi culturale din Europa, din Franţa, Germania, Italia, etc. Aceştia veneau ca pelerini la Sfântul Munte şi în mod special la Schitul Prodromu, pentru Părintele Petroniu.

Părintele Petroniu era mâhnit când tinerii români care doreau să îmbrăţişeze monahismul la Sfântul Munte mergeau la alte mânăstiri şi nu veneau la Prodromu, tocmai pentru că era multă osteneală fizică şi mai puţină mângâiere şi îndulcire de slujbe, de praznice etc. Era supărat pe tinerii români de foarte bună calitate care aleseseră Mănăstirea Vatoped, de exemplu, sau alte mânăstiri atonite. monah_daniil_stanga_ltDe câteva ori am ajuns la Prodromu însoţit de părintele Daniil de la Vatoped, fiul lui Octavian Cotescu şi al Valeriei Seciu. Am simţit că s-a produs oarecare împăcare cu situaţia. Părintele Daniil ajunsese deja unul dintre cântăreţii de frunte de la strana Vatopedului, cunoscător al limbii greceşti noi şi traducător din greaca veche. Era profilul de monah român de care tare ar fi avut nevoie Prodromu. Nu mă îndoiesc că Părintele Petroniu, el însuşi un cântăreţ de strană neîntrecut şi un mare iubitor de cântare bisericească, un neobosit cititor şi chiar traducător din limba greacă, l-a plăcut mult pe părintele Daniil şi tare l-ar fi mângâiat gândul apartenenţei lui la obştea Prodromului. In fond, totul venea de la numărul insuficient de monahi de la Prodromu, care trebuia să facă faţă unor solicitări prea mari în vederea restaurării Schitului în lipsa argaţilor şi care trebuia să acopere şi tot programul mănăstiresc propriu zis. Şi eu am primit o mustrare de la Părintele în acest sens. Obişnuiam să merg la Mănăstirea Vatoped, pentru că ajunsesem la o relaţie frumoasă cu obştea de acolo şi cu părintele stareţ Efrem şi chiar la o colaborare în favoarea studenţilor între Facultatea de teologie din Bucureşti şi Mănăstirea Vatoped. Odată mi-a spus mustrător: „Ce cauţi frate, acolo? De ce nu vii la noi?!” Eu mergeam aproape de fiecare dată şi pe la Prodromu, dar şederile mai lungi le făceam la Vatoped. I-am mărturisit, cu oarecare jenă că o fac pentru că-mi plac slujbele lor şi cântarea şi în general programul mănăstirii. „Le dă mâna, frate”, mi-a răspuns oarecum răutăcios, „pentru că au o sută cincizeci de argaţi!” Apoi, a recuperat rememorând nostalgic vremurile de altădată: „Ei, aşa era şi la noi la Neamţ în perioada interbelică! Se întreceau părinţi cu cântarea la două străni”.

Acum, când scriu aceste rânduri, sunt nevoit să recunosc spăşit şi către Părintele Petroniu, acolo în lumea drepţilor, unde este el acum, dar şi către mine însumi că ceea ce mă determina să merg mai mult la Vatoped era şi programul foarte confortabil şi regimul de oaspete răsfăţat. Mi-am arătat mereu disponibilitatea de a ajuta Schitul Prodromu, dar am făcut-o prea puţin. Am trimis, la un moment dat, un cadru didactic şi un număr de studenţi de la facultate care au ajutat la informatizarea bibliotecii, lucru care l-a bucurat mult pe preţuitul Părinte Petroniu.

pr. Coman cu Pr. Petroniu 2

Relaţia mea cu Părintele Petroniu

Am avut cu Părintele Petroniu o relaţie frumoasă si îndelungată şi o apropiere care mi-a oferit şi îmi oferă încă multă mângâiere sufletească. Mă primea cu bucurie şi chiar cu drag, deşi era atât de zgârcit în a-si manifesta sentimentele. Si eu mă bucuram cu adevărat să-l întâlnesc, să stau de vorbă cu dânsul, să fiu în preajma dânsului şi să mă aflu fie şi pentru câteva ceasuri sau câteva zile în atmosfera austeră a Prodromului românesc. Am rămas legat de dânsul de la prima vizită la Prodromu, care se întâmpla în vara anului 1979, când eram doctorand la Atena, împreună cu Ilie Frăcea, compatriotul care a ales să rămână, după terminarea studiilor, în Grecia. Am fost ca o amăgire pentru Părintele atunci, pentru că, văzându-ne, s-a bucurat mult, gândind că vom rămâne toată vara şi ne vom alătura fraţilor din Schit la treburi. Am fi făcut-o cu drag, aceasta era şi dorinţa noastră, numai că nu am reuşit să obţinem permis de şedere în Sfântul Munte mai mult de patru zile. Părintele Petroniu avea deja şaizeci de ani, dar era în putere şi se va dovedi de mare ajutor Schitului pentru următoarele trei decenii şi jumătate. Mi-aduc aminte chipul dânsului de atunci, şi vorba: „Haideţi, măi fraţilor, să facem aici ceva treabă! Avem biblioteca de rânduit şi multe altele. Cum de nu v-aţi îngrijit să primiţi permis de şedere pentru mai mult timp?” Nu am apucat să ne aşezăm. În nădejdea că vom reuşi să obţinem prelungirea şederii, ne-a trimis a treia zi la Kareia, cu barca, să rugăm pe însuşi guvernatorul Sfântului Munte pentru prelungire. Drumul acela cu o bărcuţă cu motor în care de-abia încăpeam trei persoane mi-a rămas ca momentul cel mai impresionant al primei mele şederi la Sfântul Munte. Cu binecuvântarea Părintelui Petroniu, am plecat din Schit, noi doi şi părintele Prodromu, pe la două noaptea, pe jos vreo patruzeci de minute până la arsanaua Schitului, pe un drum coborâtor în pantă destul de abruptă. Călătoream pentru prima dată pe mare cu o bărcuţă. Am pornit timid. Părintele Prodromu la cârmă şi noi în spatele dânsului. Era o noapte întunecată de nu vedeai nimic. Marea era neagră, cerul înnorat. Un timp am mers în tăcere. De la un moment dat, am început să întrebăm pe părintele Prodromu, şi dânsul un tinerel la vremea aceea, învăţat mai curând cu drumurile din codrul Sihăstriei, decât cu drumul pe mare, dacă nu este riscant mersul pe mare cu o bărcuţă aşa de mică. Dacă se iscă furtuna avem timp să ajungem la ţărm? Părintele nu ştia nici dânsul ce să ne răspundă. Înaintam ca melcul, într-o linişte de mormânt, auzind numai motoraşul bărcii noastre. Ni se părea că se adună nori negri şi fioroşi deasupra. Tot exprimându-ne noi teama care încet-încet ne cuprinsese, părintele Prodromu a început să fie şi dânsul cuprins de teamă şi după un timp biruiţi de perspectiva unei furtuni care ar fi putut să ne surprindă în larg, am tras barca la ţărm şi am aşteptat zorile. Acestea aveau să ne descopere că norii aceia fioroşi erau câteva umbre de nor. Se anunţa o zi frumoasă. Am pornit din nou la drum şi am ajuns după patru-cinci ore la Kareia, capitala administrativă a Sfântului Munte. Nici binecuvântarea Părintelui Petroniu, nici efortul călătoriei noastre cu barca din capătul Sfântului Munte până aproape în celălalt capăt nu au înduplecat autorităţile să ne prelungească şederea. Trişti şi resemnaţi, nici nu ne-am mai întors la Schit, ci am părăsit Sfântul Munte, punând capăt cu amărăciune primei noastre experienţe atonite. Aveam să mai revin abia după căderea comunismului. Atunci am stat mai mult la Prodromu. Tot o plimbare cu barca avea să rămână momentul cel mai important, de data aceasta împreună cu Părintele Petroniu şi cu un frate care conducea bărcuţă până la Mănăstirea Grigoriu, pe coasta de Apus a Sfântului Munte, ocolind, desigur, capătul peninsulei. Ore întregi dus, ore întregi întors de vorbă cu Părintele Petroniu. Atunci am înregistrat multe din dialogurile noastre şi am publicat mare parte din ele în Vestitorul Ortodoxiei, periodicul central al Patriarhiei Române, la care lucram în vreme aceea. Materialul respectiv este inclus şi în cartea de faţă. M-a surprins atunci în mod plăcut şi am fost tare satisfăcut să fiu îndreptăţit de dânsul în criticile pe care eu însumi le făceam la adresa situaţiei bisericeşti din ţară sau la adresa învăţământului. Întâlneam în dânsul un duh ferm, uneori necruţător. Din toate mi-a rămas în minte constatarea şi verdictul categoric pe care-l dădea dânsul privitor la starea bisericească din România, după căderea comunismului. Cea mai mare problemă a Bisericii”, spunea, „sunt preoţii. Şi aceasta se datorează faptului că se ignoră frecvent impedimentele canonice la preoţie”.

PrPetroniuCartiApoi, vizitele aveau să fie din ce în ce mai dese, dar şi mai scurte. Legătura cu Părintele Petroniu va prinde consistenţă în planul colaborării editoriale. Ne-a bucurat mult faptul că Părintele a ales Editura Bizantină pentru a-şi publica câteva din lucrările sale. A fost cel mai mare dar de la Dumnezeu, venit din relaţia aceasta. Nu am îndrăznit niciodată să-i cer eu ceva spre publicare. Ne-a oferit dânsul cu stilu-i foarte smerit, cum reiese din scrisorile pe care le publicăm în această carte. Aşa am publicate Icoane smerite, Chemarea Sfintei Ortodoxii şi Binecuvântat eşti Doamne. Proză scurtă, cum am spune într-un limbaj literar, scurte reflecţii pe anumite teme sau medalioane consacrate unor persoane pe care le-a cunoscut şi care l-au impresionat. Textele dânsului sunt adevărate mărgăritare; cuvânt dulce, simţit, măsurat, care face să reverbereze discret darul de povestitor al moldoveanului dintr-însul. Ce păcat că a scris atât de puţin. Cuvinte puţine, dar pline de multă putere. Ne-a făgăduit şi predicile într-una din scrisori, dar tot dorea să le mai revadă. Slavă Domnului că în cele din urmă ne-au parvenit, dar, iată, nu aveau să fie tipărite înainte de sfârşitul său pământesc. In afară de predici, la care a lucrat şi pe care le-a redactat cu migală într-o formă aproape de cea finală, Părintele mi-a vorbit în legătură cu o lucrare despre monahism, lucru confirmat şi de părintele Modest, ucenicul de chilie din ultimele luni de viaţă. Lucrarea se intitula Din frumuseţile vieţii călugăreşti, era scrisă într-un caiet cu coperţi roşii. Cu puţin înainte de sfârşitul său, Părintele Petroniu, după mărturiile părintelui Modest, i-a cerut acestuia să caute caietul cu coperţi roşii şi să mi-l trimită la Bucureşti, spre publicare. Caietul se rătăcise undeva prin rafturile bibliotecii pentru că nici părintele Modest nu l-a găsit şi nici Părintele Petroniu care, deşi foarte slăbit, a făcut efortul să-l caute personal. Nădăjduim ca într-o bună zi caietul acela să fie descoperit şi să fie publicat de către Schitul Prodromu, întru pomenirea Părintelui Petroniu şi spre folosul cititorilor cărora era adresat.

I-am purtat Părintelui Petroniu un mare respect. De altfel, cu statura sa de monah devotat impunea mult respect. Am nutrit pentru dânsul multă apreciere şi o simpatie deosebită. Am simţit şi dinspre dânsul o apropiere care m-a onorat şi mi-a dat multă mângâiere. Apropierea aceasta mi-a dat curaj ca, la una dintre ultimele noastre întâlniri, să-i cer pur şi simplu ceva de la dânsul ca binecuvântare. M-am surprins şi eu cu îndrăzneala şi l-am surprins şi pe dânsul. Îmi rămăsese în minte sfatul unui bun prieten grec, iubitor din monahi, domnul Stelian Kementzetzidis, teolog şi editor, de a căpăta ceva, un obiect cât de mic, de la monahii îmbunătăţiţi. „Ce să-ti dau, frate?” a răspuns nedumerit Părintele. Apoi îl văd că se întoarce, se duce la chilie şi vine cu o cruce preoţească de piept, pe care o primise dânsul de la un mitropolit al Scaunului Ecumenic. Am primit-o şi o păstrez cu bucurie, ca pe un dar preţios de la un mare monah.

inmormantarea-parintelui-petroniu-tanase-21Am ţinut mult să fiu prezent la înmormântarea Părintelui Petroniu. Ştiind că la Sfântul Munte monahii se înmormântează foarte repede, uneori chiar în aceeaşi zi şi de cele mai multe ori a doua zi, mă temeam că nu o să am suficient timp pentru a ajunge. De aceea, l-am rugat stăruitor pe părintele Modest să-mi comunice cât poate de repede evenimentul trecerii la Domnul a Părintelui, pentru ca să apuc să ajung şi eu la înmormântare. Îi mulţumesc şi pe această cale şi-i rămân recunoscător. Aşa s-a întâmplat să fiu primul căruia i s-a adus la cunoştinţă vestea morţii Părintelui Petroniu. Într-o scrisoare ulterioară, părintele Modest aminteşte: “A trăit demn şi a murit demn. Nu i-a fost frică de moarte, nici în viaţă, nici pe patul morţii. A murit cu mine-n casă şi nu mi-a dat de veste. Am rămas năuc când am văzut că nu mai respiră şi sub această impresie v-am sunat atunci şi v-am spus că a murit, dar nu sunt sigur că a murit”. În aceeaşi seară am plecat şi a doua zi dimineaţă intram în Sfântul Munte. La înmormântare a fost multă lume. Mulţi închinători români aflaţi în Sfântul Munte sau veniţi special. S-au adunat şi toţi călugării români din Sfântul Munte, dar şi monahi greci, de la Marea Lavră şi de la alte mănăstiri. În ziua înmormântării a suflat un vânt puternic, cum frecvent suflă în capătul Sfântului Munte, unde românii si-au aşezat mănăstirea.

 ***

P. Petroniu cu pr. Sabin si Costion

Petroniu Tănase, un părinte cu totul îngeresc

de Costion Nicolescu

Pentru mine, unul dintre motivele importante de a merge la Sfântul Munte a fost acela de a-l întâlni faţă către faţă, în această lume, pe părintele Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu, schit românesc ţinând de Marea Lavră. Prima dată îl auzisem vorbind despre el, extrem de laudativ, pe Mihai Urzică, pe la jumătatea anilor ’70.

Încă se afla pe vremea aceea părintele Petroniu la Mănăstirea Sihăstria, având ca ascultare, dacă nu mă înşel, să se ocupe de biblioteca mănăstirii. Puţin mai târziu aveam să aflu că a plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul respectiv oarecare mâhnire, deoarece ni se părea că era mare nevoie de el aici. Totul a fost considerat puţin şi ca un sacrificiu, ca o plecare într-o misiune deloc uşoară. Plecarea avea loc într-o perioadă de mare dificultate a Bisericii, îndeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub observaţia atentă a Securităţii. Sunt de atunci 35 de ani, cum se spune, o viaţă de om. La Sfântul Munte, părintele a găsit schitul într-o stare jalnică. Toate clădirile se aflau în paragină, ploua în biserică, uşile erau crăpate… Cei câţiva bătrâni care se mai aflau în mănăstire nu aveau puterea să se mai ocupe de tot ceea ce implică administrarea şi gospodărirea unui lăcaş atât de important din toate punctele de vedere. Părintele s-a dedicat cu trup şi suflet unei cauze care părea aproape imposibilă: renaşterea mănăstirii. Trebuie să ţinem seama că ne aflam în timpul stăpânirii comuniste, când comunicarea clericilor şi credincioşilor români din ţară cu Sfântul Munte era extrem de dificilă. De asemenea, situaţia generală a Sfântului Munte era în vremea aceea destul de deplorabilă. Între timp, cu toate că vremurile s-au schimbat semnificativ în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, părintele Petroniu nu a revenit în ţară decât o singură dată, acum vreo 10 ani.

Când am ajuns să fac Alfa şi Omega, am început să-i trimit cu oarecare periodicitate (mai multe numere într-un pachet) suplimentul. În legătură cu aceasta, ar fi de povestit şi acest episod, semnificativ şi oarecum amuzant. În anul 1995, Ion Raţiu, patronul Cotidianului, a făcut o vizită, împreună cu cei doi fii ai lui, la Muntele Athos, principala lor destinaţie fiind Schitul Prodromu. Prezentându-se părintelui stareţ, i-a spus, pe lângă altele, şi faptul că este fondatorul şi finanţatorul gazetei. Atunci, părintele Petroniu l-a rugat să aştepte puţin, după care a plecat şi s-a întors cu mai multe numere din Alfa şi Omega, vorbind foarte laudativ despre supliment. Surpriza lui Ion Raţiu a fost mare şi plăcută, producându-i un vădit sentiment de mândrie. Dacă până atunci admisese suplimentul pe baza încrederii în directoarea ziarului, minunata Doina Bâscă, acum i-a acordat mai multă atenţie. La întoarcere a solicitat insistent să fac un interviu cu el pentru Alfa şi Omega, o convorbire în care-şi exprima entuziasmul pentru tot ceea ce petrecuse şi se petrecuse cu el la Sfântul Munte. În continuare, i-am trimis părintelui Petroniu şi, prin el, Sfântului Schit, o bună parte din cărţile mele. I-am mai trimis urări de bine cam la fiecare Paşte şi Crăciun. Mi-a răspuns absolut de fiecare dată cu multă bunăvoinţă şi dragoste, cu reală afecţiune părintească, scriind epistolele cu propria-i mână, cu un scris coborât parcă de la vechii caligrafi. Nu de mult mă plânsesem că nu mă învrednicesc să ajung acolo ca să-l întâlnesc direct. Mi-a răspuns că nu este nimic mai simplu, că trebuie numai să-l anunţ când intenţionez să vin şi că totul se rezolvă cu uşurinţă. Acesta este post-scriptumul scrisorii:

11.1.2008

“Vă aşteptăm cu multă bucurie în pelerinajul athonit şi prodromit. Formalităţile de intrare sunt simple. Ne anunţaţi: numele, numărul paşaportului sau al bul. identit. şi data intrării în Athos. Când veniţi la Athos, vă prezentaţi la Biroul vizit. Uranopole, de unde primiţi aprobarea cuvenită.”

Ierom. Petroniu

Dar a trebuit ca să apară această ocazie a unui pelerinaj organizat de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, cu sprijinul direct al Înalt Preasfinţitului Părinte Andrei, de altfel un prieten foarte apropiat al Sfântului Munte. Aşadar, aşteptam cu mare emoţie această întâlnire. Aveam să constat că acelaşi lucru se petrecea şi cu părintele Petroniu, deoarece lista cu numele noastre ajunsese acolo.

Părintele Petroniu era destul de înaintat în vârstă şi ajuns de unele slăbiciuni trupeşti. Una dintre acestea este şi aceea că nu mai auzea bine şi atunci era nevoit să se folosească de un aparat auditiv. Din păcate, era unul care nu ştiu ce avea, dar cel mai adesea ţiuia îngrozitor, cel puţin pentru noi, cei care-i stăteam în preajmă. Nu ştiu ce auzea el, căci nu părea deranjat. Ca să te faci înţeles, trebuia să stai pe partea pe care avea acest aparat şi să vorbeşti destul de tare. Aşa se face că la primele prezentări nu a înţeles prea bine care dintre pelerini este “domnul Costion”. Şi tot întreba, şi tot aştepta cu nerăbdare să dea de el. Până la urmă s-a întâmplat acest lucru. Am avut cu el două-trei întâlniri comune. Una de dimineaţă, mai lungă, când ne-a vorbit mai pe îndelete. Despre ce?

Despre documentele româneşti din Sfântul Munte Athos

“Sunt cel puţin vreo 25-30 de mii de documente, aşa a evaluat un domn Florin Marinescu, care trăieşte în Grecia şi s-a pus să le cerceteze şi să le tipărească. Au apărut mai multe lucrări în limba greacă, dar şi un volum în limba română, despre documentele de la Xiropotamu, editat de Universitatea din Iaşi. Ele se referă îndeosebi la relaţiile Ţărilor Române cu Muntele Athos, la danii, la închinări, la tot felul de binefaceri. După căderea Bizanţului sub turci, la 1453, Ţările Române au fost vreme de vreo 500 de ani una dintre resursele principale de susţinere şi întreţinere a Sfântului Munte, ca de altfel şi a altor locuri sfinte. Şi asta fără recompense şi fără interese. Gratis! De unde aveau Moldova şi Muntenia această putere? Că nu erau atunci tractoare, maşini şi unelte pentru o agricultură intensivă. Se lucra cu sapa, cu hârleţul, cu grebla, cu coasa… Ăstea erau uneltele. Şi, cu aceste unelte, poporul avea destul pentru dânsul, şi a avut de-ajuns ca să dea şi la alţii. Erau aşa de mari producţiile şi bunurile care ieşeau, încât se făcea negoţ intens cu ţările Occidentului. Şi acuma?”

Despre dificultatea de a ajunge călugăr cu statut oficial în Muntele Athos

“Ca să fii călugăr cu statut oficial în Sfântul Munte se cere să ai cetăţenie greacă, iar aceasta se obţine foarte greu. Pentru români, de pildă, trebuie ca Patriarhia de la Bucureşti să intervină pe lângă Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, iar aceasta din urmă se lasă greu, nu se ştie de ce. În ciuda unor intervenţii repetate, sunt solicitări care aşteaptă de aproape 10 ani şi nu au fost soluţionate. Este ceva mai uşor dacă soliciţi închinovierea la greci decât la români. De aceea, în momentul de faţă, se află în Sfântul Munte destul de mulţi călugări cu statut incert, îngăduiţi totuşi vreme de ani de zile în această formă.”

Despre statura duhovnicească a poporului român

“Poporul român a beneficiat, ca rădăcini etnice, de neamuri cu o spiritualitate deosebită. Spiritualitatea sciţilor, a dacilor nu era atât de idolatră ca şi cea a grecilor. Grecia a fost ţara idolilor. Exista la daci, în munţii din jurul Sarmizegetusei, un fel de pustnicie sau, în orice caz, se puteau întâlni oameni care duceau o viaţă asemănătoare cu a pustnicilor creştini de mai târziu. A fost o temelie sănătoasă din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creştinismul la noi avea nişte lucruri asemănătoare cu creştinismul. Şi de aceea a prins creştinismul foarte bine. În ţările noastre s-a format un creştinism deosebit: creştinismul ţărănesc, cu evlavia ţărănească… Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, un creştinism sătesc. Cu tradiţii creştine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viaţa creştină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiţii. “Noi suntem creştini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană.” Dacă ne primeau cu ele şi ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Şi au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viaţă frumoasă, cu tradiţie…, a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se doreşte impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorţuri. Se promovează dezmăţurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate şi toată lumea se murdăreşte. Sfinţii Părinţi consideră că păcatul care murdăreşte cel mai adânc fiinţa umană este desfrânarea. Şi tocmai aceasta este mai cultivată. Şi nu numai la oameni în vârstă, ci şi la copii, încă de la şcoală. Auziţi? Fetiţe de 12 ani, şi fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viaţă. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat, şi atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea aşa ceva.

Ca la mulţi părinţi, şi la părintele Petroniu întâlnim o mândrie pentru ceea ce a fost neamul românesc odinioară, amestecată cu tristeţea pentru starea lui spirituală actuală.

Despre pictura laică (pentru pictorii din grup, dar nu numai pentru ei)

“E firesc ca pictura să înfăţişeze frumuseţile naturale ale lumii în care trăim. Natura, sub formele ei. Ca şi poetul, şi pictorul are un ochi deosebit cu care vede mai mult decât vede un om obişnuit. Vede frumuseţi, pe care apoi le prezintă. Caută să înfăţişeze, să surprindă aceste frumuseţi care trec neobservate de lumea cealaltă. Le înfăţişează ca să atragă oamenilor atenţia, să vadă şi ei şi să înţeleagă că lumea în care trăim e frumoasă. Când Dumnezeu S-a uitat la lucrul mâinilor Sale a văzut şi a spus că ceea ce a făcut este bun şi frumos. Sunt în natură forme şi însoţiri pe care omul obişnuit, deşi le priveşte, nu le vede, nu le sesizează în frumuseţea lor profundă. Şi atuncea, pictorii şi artiştii care le surprind caută să le înfăţişeze şi să le facă vizibile pentru toată lumea. Şi dacă omul este ajutat să le sesizeze, atunci nivelul lui de înţelegere şi de trai se ridică, pentru că în felul acesta înţelege cum cadrul firesc în care e făcut să trăiască este mult mai bogat, mult mai frumos. Şi, atuncea, şi viaţa lui sufletească se înfrumuseţează, se înnobilează. Da. Poeţii şi artiştii au o menire deosebit de însemnată, în sensul de a face vizibile frumuseţile cele ascunse ale firii şi ale fenomenelor pe care Dumnezeu le-a aşezat în lume.”

Despre gândul la moarte

“Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică. Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s veşnici pe pământ. Într-o zi se sfârşeşte viaţa şi omul care a trăit o viaţă creştinească, frumoasă, ştie că ea nu s-a încheiat cu mormântul, ştie că de-acuma începe o nouă viaţă, cea adevărată, cea veşnică. Şi dacă s-a străduit să ducă o viaţă frumoasă aicea, pe pământ, atuncea bunurile, simţămintele, trăirile care sunt imprimate în existenţa lui le duce cu dânsul. Şi intră cu ele în noua viaţă, în viaţa cea veşnică. O viaţă care va fi însă mult mai bogată. Pe lângă ceea ce duce omul cu dânsul, acelea vor fi mult amplificate. Şi fericirea cu care omul intră în viaţa veşnică este incomparabilă cu toate fericirile de pe pământ. Este ceea ce a întrezărit Apostolul Pavel când a fost răpit la al treilea cer, lucruri despre care spune că nu le poate descrie în grai omenesc. Formele noastre de exprimare, noţiunile, cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condiţiile naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt aşa de deosebite, aşa de minunate, încât noi, aicea, nu avem nici un element cu care să putem exprima cum se cuvine ceva din ele. Creştinul care a trăit aici o viaţă în slujba binelui şi are nădejde că s-a mântuit, adică a pregustat din această fericire, nu se sperie de moarte. Ştie că abia de-acuma înainte se începe. El chiar aşteaptă moartea. Este ceea ce se întâmplă cu sfinţii. Ei sunt bucuroşi că ea vine. Oamenii se sperie de moarte când simt că materialul pe care l-au strâns în lumea aceasta nu-i satisfăcător. Trăiri păcătoase, vrăjmăşii, dezbinări, ură, beţie, lăcomie, toate păcatele ăstea, dacă omul nu s-a curăţit de ele, le are imprimate în fiinţa lui şi în sufletul lui. Şi când va învia, trupul lui va fi impregnat de aceste multe materiale negative. Şi va trebui să se târască cu ele în vecii vecilor. Şi aia-i nefericirea şi nenorocirea veşnică. Şi, atunci, sigur că omul se înspăimântă de moarte. Hristos a înviat, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Şi a reorientat moartea, făcând din ea trecere de la viaţa aceasta terestră la viaţa cea veşnică. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu lucruri bune, de care să ne bucurăm în viaţa veşnică. Părintele Stăniloae spune că realizările frumoase artistice ne însoţesc viaţa veşnică şi la nivel de neam. Bunuri precum Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Curtea de Argeş şi toate celelalte asemenea, poporul român le va avea şi în viaţa veşnică. Aşadar, cei care au făcut lucruri frumoase artistice se vor bucura de ele şi în viaţa veşnică.”

Poate că aş fi avut câteva întrebări să-i pun, dar nu sunt obişnuit să fac acest lucru cu alţii de faţă, aşa încât ele au rămas în cea mai mare parte nerostite. După ce am văzut care din cărţile mele sunt în biblioteca schitului şi care nu sunt, am mai dăruit două pe care le aveam la mine (Elemente de teologie ţărănească şi Bucuria convorbirii). Am pândit un moment când părintele ieşea de la chilie, îndreptându-se spre trapeză, ca să fac acest lucru şi să stau câteva minute cu el între patru ochi. Au fost vreo 10-15 minute private, de care tare m-am bucurat, deşi bruiajul aparatului auditiv era îngrozitor. Şi mi s-a părut a fi părintele văzător cu duhul. Fără să-i fi spus despre încercarea în care mă aflam, el mi-a vorbit despre ea şi m-a îndemnat să am nădejde că o s-o trec cu bine. Sau cel puţin aşa am înţeles eu, căci, datorită aparatului, comunicarea nu era facilă.

Nu ştiu cum va fi arătat în floarea vârstei lui, dar când l-am văzut eu era, vorba poetului, “un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Mereu se afla în preajma sa un ucenic sau doi, gata să-l sprijine, să-i asculte sau să-i intuiască “porunca”. Parcă auzeai cuvântul lui Hristos:Adevăr, adevăr îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vrei” (Ioan 21, 18). Cu toate acestea, părintele Petroniu era prezent cam la toate slujbele, şi încă pe întreaga lor durată. Uneori se pleca, se pleca, de aveai impresia că acu, acu se prăbuşeşte. Îţi stătea inima în loc. Dar nu, parcă mereu în ultima clipă, se redresa, şi continua să fie tuturor pildă de trezvie liturgică.

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

costion-nicolescu-si-pr-petroniu-tanase

***



Categorii

Calugaria / viata monahala, Parintele Constantin Coman, Parintele Petroniu Tanase, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “PARINTELE PETRONIU PRODROMITUL († 22 februarie 2011)

  1. Extraordinare materialele despre Parintele Petroniu, multumesc fratilor, cu ajutorul Bunul Dumnezeu sa ne fie pilda, far calauzitor in aceste vremuri incetosate de pacatele noastre.

  2. Pingback: PARINTELE PETRONIU si CHEMAREA LA ADANCIREA VIETII DUHOVNICESTI: “Astăzi este în lume o orbire înfricoşată, o strâmbare a învăţăturii creştine. În ce hal se găseşte creştinătatea în vremurile noastre băgăm de seamă şi din faptul
  3. Pingback: Interviu cu părintele GABRIEL BUNGE, bătrânul duhovnicesc CONVERTIT DE LA CATOLICISM: “Această afecţiune paternă, care nu face concesii în ceea ce priveşte credinţa, dar primeşte persoana cu iubire, şi lasă pe Dumnezeu să facă lucrarea
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate