VIATA PARINTELUI GALERIU in marturii si evocari (inclusiv video). OCHII ARZATORI AI DRAGOSTEI CARE A ARS FARA ODIHNA SI FARA CRUTARE IN SLUJBA LUI HRISTOS: “Iubirea lui circula ca un fluid, punand in miscare inimile, cladind nadejdi, daruind bucurii. Pleca din inima sa, facea inconjurul lagarului si se intorcea la el in­miita, plina de sudoarea si neca­zurile sublimate in lumina”

“Nu îi era teamă. Se mistuia lăun­tric pentru o singură ţintă – să propovăduiască oamenilor evanghelia”.

***

“Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ulti­mii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stă­teau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapu­ma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâmplase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat...”

***

“La noi acasă, uşa a fost întotdeauna deschisă. Mama a trăit între uşă şi telefon. Ca-ntr-o răscruce. Cu excepţia momentului liturgic, când avea treabă în primul rând cu Dumnezeu, tata răspundea la toate chemările enoriaşilor…”

Vedeti si:

Fericiti cei prigoniti:

Părintele Constantin Galeriu, Predicatorul de foc

Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare pre­dicator. Atât de mare, în­cât părea singurul în at­mosfera cenuşie a Bucu­reştiului de sfârşit de secol şi mileniu.

Dacă intrai în bise­rică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprinzătoare, cu profunzimi de nebănuit. Te pu­teai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugăciune. Avea în ea deschiderea notelor de orgă şi pu­terea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, ma­iestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bise­ricii, direct în uliţă, pierzându-se prin­tre casele vechi de pe strada Sfântul Sil­vestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o as­cul­te, le aţinea drumul spre piaţă precu­peţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un eli­xir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucu­reşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.

Părintele Galeriu era când eruditul profesor univer­sitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se des­călţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pen­tru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Galeriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învăluitoare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprânce­nele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran mol­dovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceas­ta a fost taina vieţii lui. Pe ea au căutat-o milioa­nele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitra­hilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperin­du-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preo­cupare a noastră, oricât de măruntă – un ţel, în orice icnet – o rugăciune, şi în orice om – un copil al lui Dum­nezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat defi­nitiv pentru Dumnezeu.

Copilăria din tinda raiului

E o seară de iarnă, aşa cum şi astăzi mai sunt în satele noastre. Cu paşi vătuiţi de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se aşterne vârtos şi nu se lasă dusă, cu foc în sobă şi poveşti. Mai ales cu poveşti. La început, mama le spune copiilor ce a ci­tit ea din Crean­gă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri şi în­tâmplări din poveşti: cu zmei şi balauri, feţi-fru­moşi şi ilene-cosânzene aleargă prin faţa ochilor larg deschişi ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică di­rect în odaie şi să le vorbească micuţilor des­pre tărâ­mul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoa­pele se plumbuiesc peste ochii frumoşi, alungându-i în vis.

Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călu­gări pelerini, veniţi de la mâ­năs­tirile nemţene, popo­seau uneori în casă, istorisindu-le is­prăvile groza­ve, pline de mi­nuni, ale sihaştrilor de odi­nioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tai­nice şi profunde s-a copt lin la focul nop­ţilor de iarnă şi sub umbra magică a mona­hilor pere­grini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe căr­turari. Părintele însuşi spu­nea – “am prins şi eu ceva înde­mânare şi tâlc de la mama”. Muiat în credinţă şi în tradiţia nea­mu­lui, su­fletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al stră­moşilor săi răzeşi – simplu şi ne­prefăcut, trainic şi sme­rit, înzestrat cu o înţe­lepciune adâncă, în mă­su­ră să dea seama de lucru­rile mari ale lumii.

În acei ani, micul Con­stantin l-a cu­noscut pe Dum­nezeu. Domnul răze­şilor, “drag şi bun”, care vine să colinde cu Moş Cră­ciun satele mol­do­ve­neşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pe­depse pentru boierii nemilostivi. Icoa­na aceasta a dumnezeirii îi va fi covâr­şit sufletul şi-i va fi călăuzit pri­mele rugă­ciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoa­lă în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la semi­nar. Do­rea să ajun­gă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale anevoioasă. Dar ştim cu certitudine că în inima lui se aprin­sese un foc. Părin­tele Galeriu spunea că Dum­nezeu i-a încălzit “odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.

Şcoala

Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cu­noaşterii umane. Min­tea sa ascuţită a răscolit mult în afara graniţelor teologiei, căutând răs­punsuri, aflând întrebări. Pentru el, ştiinţele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creaţiei, deschise spre infinitul tainelor dumnezeieşti. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoţesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligenţă aparte (a fost mereu bur­sier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele îşi amintea că în vremurile acelea nu se pre­dau numai materii teologice.

“Era o veche tra­diţie la sat, ca preotul să ştie de toate, să măsoare şi pă­mântul şi să-i vorbească omului şi de ciclul cerului”.

Aşa că micuţii seminarişti învăţau, pe lângă Noul şi Ve­chiul Testament, tipic şi muzică, necesare unor viitori preoţi, şi astronomie, agronomie, logică sau psi­hologie. Din­co­lo de aceste preo­cupări, fundamentală a fost la Con­stantin cău­ta­rea lui Dumne­zeu. Uriaşul du­hovni­cesc din anii ma­tu­rităţii s-a trezit la viaţă încă din anii aceş­tia de seminar. Pentru el, cunoaşterea nu era măr­ginită de gândire şi nu se oprea înghe­ţată la un şir de raţio­namente reci. Era mai degra­bă ve­dere interioară, împăr­tăşire de har.

“Da­ru­ri­le lui Dumnezeu”, spunea părin­tele, ci­tân­du-l pe Sfântul Gri­gorie Palama, “sunt ochi duhovniceşti cu care poţi privi întregul Uni­vers”.

Şi aceşti ochi i s-au deschis de tim­puriu.

La facultate, a avut parte de câteva întâl­niri provi­denţiale, care i-au cristalizat expe­rienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitro­po­litul martir Irineu Mihălcescu (înlă­turat din scaun şi apoi ucis de comunişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi re­gim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut po­litic, cu care avea să-şi dea lu­crarea de licen­ţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Ro­mâne, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin exce­lenţă. Tânărul a fost con­taminat de verva şi talen­tul oratoric al îndrumă­torului său, de preo­cupările pentru ascetică şi mis­tică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teo­lo­gice.

Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărtu­risitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comunist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferin­du-i chiar o bursă în Germa­nia, la finalizarea studiilor.Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facul­tatea terminată, s-a gândit să pără­sească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. Dra­gostea pentru Sfin­­ţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nem­ţeni care-i marcaseră copi­lăria vor fi contribuit la aceas­tă alegere. Dar pronia îi rân­duise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satu­lui, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru

– “Nu băiete! Nu vei intra în mâ­năstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Ga­leriu”.

Con­stan­tin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.

În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin inter­mediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani.

“La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: “dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l as­culţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”.

La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsă­toriţi.

Slujire şi prigoană

Satul Podul Văleni era în anii ’40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele acestora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mu­­tat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos.

“Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii. Era complet absor­bit de slujire”.

Sfântul lăcaş ce-i fusese dat spre grijire era vechi şi coşcovit, căci Ialomiţa se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat şi a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu nu­mai pe sătenii de la Podul Văleni, ci şi pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui ţăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul şi nici nu-ţi puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniştit:

– “Mergi acasă, roagă-te şi fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”.

Şi aşa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminţi, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă şi, curând, la bisericuţa din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra şi s-au gân­dit să îl aducă la Ploieşti, la o parohie mai mare. Pă­rintele a păşit în marele oraş, odată cu intrarea bise­ri­cii ortodoxe române în­tr-o nouă zodie. Su­flarea de ghea­ţă a co­mu­nismului se întindea spre altare. Din or­di­nul stăpânirii, cre­din­cioşii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amie­zii. Dar părintele Galeriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figu­rile das­călilor din fa­cultate, mulţi dintre ei închişi, dar ne­ple­caţi cioca­nului şi secerii. Aşa că nu a ţinut sea­ma de interdicţie.

La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slu­jea, dumi­nica după-amiaza se ţineau întâl­nirile Oastei Domnu­lui. Părintele era sufle­tul lor. Predica, spove­dea, slujea. Era o bul­boa­nă spirituală, pe ca­re autorităţile au încer­cat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dra­gostea cu care îl încon­jurau mulţimile de cre­dincioşi care se scur­geau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile.

“Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am benefi­ciat de liberta­tea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimi­neaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai ră­gaz… După Sfân­ta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ reli­gios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această catehe­ză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.

Un pachet cu mâncare

E dimineaţa devreme. Preoteasa Argentina se trezeşte pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată şi tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Şi-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soţ deţinut politic, îşi va găsi ceva de lucru. Deschide uşa pentru a deretica în faţa locuinţei în care stau cu chirie şi vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă aşezat frumos în faţa uşii. Preoteasa îl aduce în casă şi-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securită­ţii? Nu. Înăuntru e o pâine şi ceva de mâncare. Din acea zi şi până când părintele s-a întors de la închi­soa­re, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, în faţa intrării. Ne­smintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu încercată şi o ajuta.

“Mai bine de un an de zile nu am ştiut cine era. Am încercat să-l prind pe anoni­mul care se jertfea pentru noi, dar nu reuşeam. Aducea pa­chetul şi apoi se as­cundea. Până într-o dimineaţă, când am văzut o bicicletă re­ze­mată de gard. Am bănuit că e a lui şi am aşteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus printre lacrimi că de când a fost arestat pă­rintele, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să ne aducă în fie­care dimineaţă o pâi­ne şi ceva de mân­ca­re. Şi s-a ţinut de cu­vânt. În fiecare zi”.

Când credincioşii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mişcare. Co­şuri cu ouă, saci cu grâu şi porumb, că­ruţe cu cartofi, puti­neie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belşug de mărinimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta ge­ne­rozitate se reîntorcea acum însu­tit.

“Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar pri­meam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbaţii închişi”.

Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forţată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile şi sufletele celor care nu consimţiseră la marşul spre viitorul “de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.

Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deţinut era uriaşă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă şi cu un colţ de pâine. Nu-ţi făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!

Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fiecare lovitură de sapă, spunea şi un “Doamne miluieş­te!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-şi sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alţii. Îi iubea pe ceilalţi deţinuţi ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credinţă atât de profundă. În anumite privinţe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilă­rie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic. Dacă un deţinut era des­culţ, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea pro­pria haină. Dar, prin dragostea celorlalţi, părintele nu rămânea multă vreme nici desculţ şi nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mişcare ini­mile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului şi se întorcea la el în­miită, plină de sudoarea şi neca­zurile pe care le subli­mase în lumină. Când autorităţile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr de­cât în libertate.

Când iubirea zideşte o casă

“Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieşisem puţin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătări­oară şi se învârteau miraţi în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un ţâr şi cu o bar­bă mare, încâlcită. Am crezut că era un cerşetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schim­­baseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunos­cut… Era numai piele şi os, îmbrăcat mai rău decât un cerşetor. Şi era şi bolnav, se îm­bolnăvise de hepa­tită”.

Preoteasa îşi înăbuşă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi şi între noi se aşterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferinţa era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioşii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau aşa de bucu­roşi că scăpase cu viaţă, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul şi în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l ştie apărat de cruce şi altar. Părintele şi-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăun­tric pentru o singură ţintă – să propovăduiască oame­nilor evanghelia.

“Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celui­lalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împăr­tăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.

Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Plo­ieşti, iar predicile părintelui răzbeau prin ceaţa cenuşie pe care comunismul o aruncase peste ţară. Într-o lume aservită şi umilită, el era liber şi nesupus. An după an, părintele adăuga la făptura sa har şi iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflaţi în nevoi.

“Într-o zi, la uşa noastră a venit un cerşetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colţ, aşa că l-am refuzat. Părintele a aflat după câteva zile şi s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă şi a dat-o de pomană, zicându-ne – «Acum o să vedeţi şi voi ce înseamnă să fii necăjit şi să nu ai ce mânca».”

Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană şi s-a făcut auzită şi în capitală. A devenit doctor în teologie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoţi şi, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploieşti s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care îşi va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâl­nirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile per­so­nalităţi ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părin­tele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în pei­sajul unei biserici ce părea îngenun­cheată. Era teologul racordat atât la teologia şi ştiinţa contemporană, cât şi la învăţătura Sfin­ţilor Părinţi. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală şi de sa­vant erudit, avea să câştige pentru Hris­tos suflete care nu ar fi putut să fie prin­se de nici un alt “năvod” al Duhului.

“Vom muri şi vom fi liberi!”

L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne despre acel strigăt al unui decembrie sângeros. Era fascinat de izbuc­ni­rea aceasta spontană şi fier­binte a credinţei, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi ve­dea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului – fără pată, purtând în pântecele ei o înviere.În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piaţa Universităţii. Era însoţit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o fă­cuse întreaga viaţă. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor ucişi. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopţi care se sfârşise prin jertfă.

“Bunicul era frământat. Îngenunchea şi se ruga în fiecare loc în care fuseseră ucişi revoluţionari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori faţă de aceşti oameni. Datori să ne jertfim şi noi mai mult”.

Părintele aşteptase această schimbare. Anii în care predicase sub ameninţările Securităţii, cei în care ţinuse cateheze la Ploieşti sau la Bucureşti au repre­zen­tat o formă de revoltă paşnică, singura la care poate con­simţi un slujitor al Răstignitului. Şi revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă şi blândă, care te înfiora şi te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar şi la Canal, se putea acum revărsa în voie.

Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ţinea cursuri de teologie la trei facultăţi, era invitat la simpozioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare şi, în plus, îşi vedea conştiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi şi-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se aşeze decât atunci când o face şi părintele. Dân­sul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiem­brie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârşit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci uce­nicul s-a aşezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii şi, atunci când soarele tre­cea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului şi înflăcărare a Duhului, s-a aşezat.

Aşa a vieţuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruţat deloc, nu şi-a îngăduit nici un răgaz.

“Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram şi îl sfătuiam să se odih­nească. Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii aşteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, şi-l ac­centua întotdeauna pe «astăzi». Îi spu­neam că e deja o enciclopedie şi-mi răs­pun­­dea, zâmbind, că nu-i destul. Îi replicam că o să-şi dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oa­menii vor zice doar – «Dumnezeu să-l odihneas­că»! Mă privea şi spunea – «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”,

spune soţia sa.

Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferinţe sau slujbe. Atunci, în maşină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureşul zilnic, dar şi acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un inte­lectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă şi fără cruţare. Cristian Galeriu îşi aminteşte că, adeseori,

“înainte de a intra într-o con­­ferinţă era com­plet epuizat. Acumula atâta obo­sea­lă încât observam că ne ur­mă­reşte cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petre­cea cu el un lucru aproape mi­ra­culos. Deodată se înviora, ridi­cându-se de cele mai multe ori în picioare, şi vorbea de par­că era diminea­ţa, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămaşa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbeşte se odihneşte cu adevărat”.

Şi întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har şi se constituiau în semne ale sfinţeniei, s-au înmulţit în ultimii ani de viaţă.

Vuietul Duhului

Într-una din zile, pe când se întorcea din oraş, s-a întâlnit cu un om sărman. L-a binecuvântat cu drag şi l-a miluit cu câţiva bănuţi, aşa cum făcea cu orice cer­şetor. Dar omul nostru era desculţ, iar banii primiţi nu i-ar fi ajuns pentru o pereche de pantofi. Aşa că Părin­tele Galeriu s-a descălţat în plină stradă şi l-a încălţat pe necăjit. Apoi s-a întors acasă în şosete, senin de parcă ar fi umblat toată viaţă fără nimic în picioare.

“Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ulti­mii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stă­teau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapu­ma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâm­plase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat...”

În acei ultimi ani l-am cunoscut şi eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiţi. Mulţi credincioşi mărtu­riseau că binecuvântarea lui putea fi simţită pe creştet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeş voinic, deprins cu munca. Am trecut şi eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr şi trufaş. A doua zi, atunci când părintele obişnuia să binecuvânteze din uşa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simţeam inima prinsă ca într-o gheară de oţel, năclăită-n supărare şi obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuşi. Greu şi cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat… Un cui fierbinte s-a împlântat în mintea care nu dorea să ştie de iertare. Apoi, o pace adâncă şi bună mi s-a răspândit în inimă, covârşindu-mi sufletul. Primisem o iertare ne­cerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înţeles că părintele săvârşise în locul meu şi căinţa, şi iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toţi. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă şi jertfitor.

Sfârşitul lui a venit năpraznic şi neaşteptat. Îl în­veşnicisem cu toţii la altarul bisericii Sfântul Silves­tru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că îşi închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toţi, păcătoşi, mus­tind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt şi vorbind cu noi. Mai ales vorbind.

Şi totuşi, în cele din urmă şi cu totul neaşteptat, a murit. Un accident cere­bral l-a prăbuşit. Şi-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca nicio­dată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit aşa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o preţuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă şi acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât:

– “Eşti binevenit!”.

Vestea aceasta, că este aştep­tat în împără­ţiile luminii, l-a bucurat şi l-a întărit. Într-o dimineaţă, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soţia sa şi i-a spus:

“Ce chip luminos ai!”.

Au fost ultimele cu­vinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă şi s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormân­tarea lui au venit mii de oameni, de la preşedinţi de stat şi până la ţiganii umili care veneau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi aşezat în mormânt, deşi era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcu­beu, vestind plecarea din lumea aceas­ta a unui uriaş al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mor­mântul său nu s-au veştejit niciodată.

“Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc… Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice ad­mi­rativ: «Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe ur­mă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit ono­rat!” (Petre Țuțea)

“După ce am auzit prima predică a Pă­rintelui, m-am dus în continuare şi în cele­lalte duminici, aşa cum se duce însetatul la izvor. Există fiinţe alese care-şi lasă amprenta în cei cu care se întâl­nesc. În mine, Părintele Galeriu şi-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.” (Mihai Șora)

“Pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oa­meni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat «Părinte» şi «duhovnic», dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine… Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Ga­leriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.” (Virgil Cândea)

(Cristian Curte – Revista Formula AS, Anul 2012, Numărul 1040)

***

„Părintele Profesor Dr. Constantin Galeriu, preot si predicator de excepţie”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în cunoscutul Tratat despre preoţie că

„ascultătorii judecă predica nu numai după cuvintele rostite ci și după faima predicatorului…”

de câteva decenii, părintele Galeriu este cel mai cunoscut preot român din Bucureşti, din țară, chiar și de peste hotare. Este preotul a cărui faimă, mai ales sub aspect predicatorial, îi determină pe creştini să vină la Biserica Sf. Slivestru, spre a-l vedea şi asculta, de la distanţe kilometrice apreciabile, în orice anotimp al anului şi în ciuda oricăror greutăţi. Mai ales după evenimentele din decembrie ‟89, când comunicarea a scăpat de sub control de restricţii, părintele Galeriu s-a situat constant în rândurile celor mai solicitaţi slujitori, nu numai pentru oficierea unor slujbe particulare, ci şi pentru diverse evenimente publice, comemorări, sfinţiri, conferinţe, etc.

Presa, radioul, televiziunea, sunt, de asemenea, prezente cotidiene la uşa casei parohiale, spre îngrijorarea doamnei preotese Argentina, depăşită adesea în încercarea de a le face solicitanţilor o programare cât de cât.

«Pot să renunţ, dar nu pot să refuz!»

Toată lumea îl vrea numai pe părintele Galeriu!^[1] Iar Părintele nu refuză pe nimeni, căci se călăuzeşte după un principiu pe care-l rosteşte adesea şoptit, ca pentru sine:

„Pot să renunţ, dar nu pot să refuz!”.

Părintele a realizat că odată cu intrarea în preoţie viaţa nu-i mai aparţine, iar credincioşii, simţind dăruirea totală a păstorului, îl căuta fără teama refuzului. Care sunt, de fapt, motivele acestei preferinţe adesea exclusiviste? Ce-i determină pe creştini să străbată zeci, uneori sute de kilometri pentru a-l vedea şi asculta? De ce este atât de solicitat pentru slujbe, atât particulare, cât şi publice?

De ce este chemat atât de stăruitor spre a ţine conferinţe în Bucureşti, în mai toate oraşele din ţară şi în importante centre culturale din străinătate?

De ce reprezentanţii mass-mediei, în general grăbiţi şi foarte ocupaţi, stau câteodată ore sau zile în şir, cu o răbdare de care ei înşişi nu se credeau în stare, pentru a-i lua Părintelui un interviu, fie şi numai de 5 minute?

Acestor întrebări nu se poate răspunde, desigur, într-un spaţiu jurnalistic limitat, dar se pot da, totuşi câteva indicii. Fără îndoiala, nota dominantă a faimei Părintelui originalitatea omiletică.

Părintele Galeriu este un predicator de excepţie, recunoscut ca atare nu numai de enoriaşi, între care se numără şi intelectuali de marcă ai Bucureştiului, ci şi de studenţii care l-au avut profesor, totodată de toţi preoţii care îl cunosc. Dimensiunea omiletică a personalităţii Părintelui nu poate fi, însă, apreciată izolat.

Părintele este, deodată, un slujitor impecabil, un duhovnic înţelept şi răbdător, un profesor de teologie de vocaţie. Aceste calităţi nu-l determină să fie un om retras, distant, intangibil.

Părintele este de-o simplitate pilduitoare, dublată de o solicitudine fără margini: stă de vorbă, nediscriminator, cu tanti Lenuţa (venită la Biserică pentru a-i „explica” pe îndelete câte defecte are „ingratul” ei ginere, ori de câte „făcături” e în stare vecina…), sau cu un important om de stat, care aşteaptă docil la rând pentru a-i cere sfat în probleme de care depinde uneori soarta ţarii.

Părintele ştie şi mărturiseşte adesea că pentru cel venit să-i ceară cuvânt, indiferent cine ar fi, problema pentru care vine este cea mai importantă din lume. Şi părintele o tratează ca atare. De aceea, mai ales când spovedeşte, miezul nopţii îl găseşte aproape întotdeauna în Biserică.

«Părintele Galeriu este un predicator harismatic»

Din punct de vedere omiletic, aspect asupra căruia ne-am propus să zăbovim, părintele Galeriu este un predicator harismatic. Este semnificativ să amintim că într-o parohie de munte, la încheierea Sfintei Liturghii, a fost întrebat odată un ţăran cum a vorbit părintele lor în acea zi. Ţăranul, pe a cărui faţă se putea citi uşor expresia unei mulţumiri deosebite, a răspuns:

„Ştii cât de frumos cântă mierla primăvara? Aşa a vorbit părintele astăzi!”.

A vrut să spună, adică, indescriptibil, fascinant, minunat. Am ales această mică ilustrare, pentru ca aprecierea i se potriveşte întru-totul şi Părintelui Galeriu, care vorbeşte într-adevăr cu totul şi cu totul fascinant.

Predicând întotdeauna liber şi înfăţişând învăţăturile într-o formă impecabilă, când îl asculţi ai simţăminte apropiate celor pe care le trăieşti ascultând o pasăre măiastră, sau un violonist experimentat care interpretează din memorie şi fără greş o piesă celebră. Părintele îţi dă siguranţa că nu poate greşi, aşa cum violonistul autentic nu poate cânta fals. Atragem atenţia, în consecinţă, că nimeni nu va putea să-şi facă o impresie reală asupra felului de a vorbi al Părintelui, decât ascultându-l direct. Căci o predică de-a Părintelui ne apropie într-un fel de realitate, dar pierde multe din detaliile pe care doar rostirea verbală le surprinde. Şi după cum în pictură tocmai detaliile sunt cele care pecetluiesc valoarea unui tablou, tot aşa şi în predică: detaliile dau culoare rostirii omiletice.

Prezentăm acum câteva dintre atuurile omiletice ale Părintelui din care sperăm să rezulte imaginea de predicator original, cât de cât apropiata celei reale:

Părintele nu predică numai la Amvon, ci prin tot ce face. Viaţa însăşi a Părintelui este o carte deschisă de pedagogie creştină, din care credincioşii pot citi în fiecare zi. Pare să aibă mereu în atenţie cuvintele Fericitului Augustin:

”Sit eius quasi copia dicendi forma vivendi!”.

Părintele nu pierde nici o clipă din vedere Modelul Suprem: Mântuitorul Iisus Hristos. Căci numai despre El s-a spus:

„Niciodată n-a vorbit vreun Om ca Omul Acesta”^[2].

Modelului desăvârşit, sub acest aspect special de Învăţător, Părintele Galeriu i-a consacrat, de altfel, unul dintre cele mai reprezentative studii omiletico-dogmatice, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem³.

Studiind (de fapt, contemplând Modelul Suprem, părintele cercetează cu multă râvnă şi tâlcurile Sfinţilor Părinţi, pe care-i evocă în toate predicile. Cu toate că are acasă cărţi de ultima oră şi din cele mai variate domenii, apropiindu-şi cu precădere filosofi creştini moderni, din care citează cu o dexteritate debordantă, mereu are lângă foaia de scris unul sau mai multe volume din Sfinţii Părinţi. Anul trecut, bunăoară, nu s-a despărţit nici o clipă de Omiliile duhovniceşti ale Sf. Macarie Egipteanul, despre care l-am auzit odată exclamând:

„Îmi sunt atât de dragi!”.

Alt atu determinant, cu raportate la conţinutul predicilor, este formaţia sa de dogmatist. De aceea cele mai multe dintre ele au un pronunţat caracter dogmatic. Să nu uităm că părintele a fost cel mare dogmatist al ortodoxiei româneşti, alături de părintele academician Dumitru Stăniloae şi că a susţinut, la Catedra de Dogmatică, teza de doctorat Jertfă şi răscumpărare, cunoscută publicului larg şi prin reeditarea ce i s-a făcut. (1993).

Predica Părintelui Galeriu are greutate şi pentru faptul că propovăduitorul este preot de vocaţie, nu un oficiant oarecare, sau un învăţător plătit. Calitatea lui de părinte autentic face ca tot ce spune să trezească receptivitate maximă.

El se deosebeşte clar de toţi învăţătorii de ocazie, indiferent de cultul sau mişcarea care-i finanţează, adeverindu-se cuvintele Sf. Ap. Pavel:

”Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi.”^[4]

Conţinutul de substanţă al predicilor Părintelui, întemeiat pe Scriptură, Sfinţii Părinţi, pe cugetările marilor gânditori ai lumii, dar nu mai puţin pe propriile-i trăiri şi experienţe duhovniceşti, este prezentat într-un limbaj ales, liturgic, armonizat unui stil adecvat, i-am zice personal, la care se adăuga o gestică discretă şi o expresie a feţei şi a ochilor care însoţesc fericit adevărurile expuse, subliniindu-le.

Nu se îndepărtează niciodată de limbajul liturgic, fără a respinge, însă, neologismele, sau anumite expresii moderne, atunci când sunt binevenite. Părintele are întotdeauna în vedere că limbajul nu este un scop în sine, ci un auxiliar.

Excelent cunoscător al limbii române, nu se sfieşte, totuşi, să deschidă, de câte ori are nevoie DEX-ul, Dicţionarul de neologisme, Dicţionarul de sinonime, Îndreptarul ortografic etc.

Este preocupat întotdeauna de găsirea celei mai fericite expresii pentru exprimarea ideilor, dar numai în ambianţa liturgică. Căci predica este, de fapt, un act liturgic. Originalitatea omiletică este ilustrată, aşadar, deodată cu fondul, şi prin forma de exprimare, adeverindu-se astfel, cugetarea inspirată a filosofului Syrus:

”Sermo imago animi est; vir qualis, talis est oraţio!”.

Oprindu-ne aici cu această modestă prezentare, nu socotim că încheiem, ci că întrerupem ceva. Părintelui va trebui să-i consacrăm într-un viitor apropiat cel puţin un volum, la care se va ajunge în urma unei teze de licenţă şi apoi de doctorat, având ca subiect viaţa şi activitatea cucerniciei sale.

Însă până atunci avem de făcut ceva tot atât de important: toţi cei care am fost învredniciţi cu cinstea de a-i fi ucenici, să-i stăm pe-aproape spre a-l ajuta să finalizeze măcar o parte din proiectele aflate pe masa de lucru.

(Pr. Dr. Vasile Gordon – Biserica și Școala. Analize omiletice, catehetice și pastorale, Editura Christiana, București, 2003, pp. 284-304 apud Revista Parohiei Sf. Ilie Gorgani, numărul apărut cu ocazia împlinirii a 80 de ani a părintelui Galeriu)

1. „Părintele Galeriu: vocația cuvântului – la împlinirea vârstei de 80 de an – Preot Vasile Gordon.

2. Sfânta Evanghelie după Ioan, VII, 47.

3. Ortodoxia, 1/1983.

4. Sfântul Apostol Pavel – Epistola I Corinteni, IV, 15.

***

Părintele Galeriu, făcătorul de pace

Povestea vieţii Părintelui Galeriu am depanat-o alături de Rodion şi Ciprian, doi dintre cei patru fii ai săi. Filtrate de amintirile lor din copilărie au ajuns la noi scânteile harului unui predicator pe care l-am numi paradigmatic pentru sfârşitul secolului XX. Asta a fost, în fond, Părintele Galeriu: predicatorul în condiţie absolută, cu ochi nespus de buni şi mare iubire de oameni. Venit în lume ca să o împace. Plecat dintre noi ca să ne vegheze şi să ne bine sfătuiască din locul său, de Sus.

Rodion şi Ciprian sunt bărbaţi frumoşi, cu barba încărunţită şi stufoasă, asemeni Părintelui lor. Îşi amintesc cu plăcere de anii copilăriei, aşa cum a fost ea: chinuită şi plină de neprevăzut. O singură umbră de tristeţe. Tatăl le-a lipsit mult timp: în multe rânduri a fost ridicat de acasă şi întemniţat. Apoi, îi va fi dăruit lui Dumnezeu şi semenilor din timpul cuvenit familiei.

“La noi acasă, uşa a fost întotdeauna deschisă”,

povesteşte Rodion.

“Mama a trăit între uşă şi telefon. Ca-ntr-o răscruce. Cu excepţia momentului liturgic, când avea treabă în primul rând cu Dumnezeu, tata răspundea la toate chemările enoriaşilor. Noi nu ne puteam bucura de el. Rar se întâmpla să ciocnim un ou de Paşti. Apoi pleca. Biserica îi stăpânea programul. Ajungând medic la Parincea, lângă Bacău, la 40 km de locul unde s-a născut tata, am descoperit prin ’71 un pacient, om necăjit, care, după ce l-am tratat, mi-a spus aşa: “Eu m-am născut în 1918 în Răcătău. Cu tatăl dumitale sunt prieten vechi. Şi acum, de Paşti, mi-a trimis 100 de lei”. Şi tata plecase din Parâncea în 1943.“

Destinul

Părintele Galeriu a îmbrăcat sutana în 1943. Tot atunci s-a şi căsătorit. Nunta a făcut-o cu 10.000 de lei, banii câştigaţi la seminar. Luase premiul I la predică. Nichifor Crainic şi Gala Galaction vedeau în tânărul seminarist o mare valoare şi hotărâseră să-l trimită la Berlin pentru studii. N-a fost să fie. Războiul l-a ţinut acasă. Pronia l-a trimis pe Galeriu într-unul dintre cele mai sărace cătune din Prahova: Podul Văleni. Parohie micuţă: 90 şi ceva de familii. În vreme de război fiind, a izbutit să restaureze Biserica. Numai el ştie cum. De aceea, oamenii de acolo nu l-au uitat niciodată. Părintele Toma Chiricuţă, unul dintre cei mai mari predicatori ai timpului, îi promisese că îl va aduce la Institut, în Capitală. L-a uitat însă în sătuc. Abia în 1948 a venit ca preot la Biserica Sf. Vasile din Ploieşti, unde a slujit timp de 25 de ani. Pentru a locui cât mai aproape de biserică, părintele şi-a construit o căsuţă cu o sufragerie şi două camere. În ’73 a fost chemat la Bucureşti. În ultimii ani de viaţă, Părintele Galeriu parcă întinerise. Răspundea tuturor chemărilor din ţară. Studenţii ortodocşi, pe care el îi iubea atât de mult, organizau conferinţe în toate centrele universitare. În cele 40 de zile ale postului trebuia să fie peste tot. La Biserica Silvestru din Capitală, unde slujea, dar şi la Timişoara sau Iaşi. La Biserica Sf. Vasile erau la un moment dat 40.000 de enoriaşi. Părintele Galeriu avea o memorie absolut senzaţională. Cunoştea până şi arborele genealogic al enoriaşilor săi.

Nu avea limite în generozitate

Printre fiii duhovniceşti s-au numărat Ioan Alexandru şi Sorin Dumitrescu. L-a spovedit şi pe Horia Patapievici. Părintele Galeriu nu avea limite de generozitate când era vorba să sprijine un fiu spiritual. La 13 decembrie 1983, când a murit Nichita Stănescu, Dora l-a sunat pe Sorin Dumitrescu, care a luat legătura cu preotul. Ceauşescu dăduse dispoziţie ca Nichita să rămână la morgă două zile, până-l duc la Uniunea Scriitorilor. Părintele Galeriu a venit la Spitalul de Urgenţă şi l-a dus la Biserica Sf. Silvestru, să fie privegheat creştineşte.

Îndumnezeire prin teatru

“Tata era un propovăduitor complex”,

îl descrie Ciprian.

“Făcuse o caravană de film religios. Mergea prin sate şi le punea ţăranilor filme despre naşterea lui Hristos, despre răstignire. Dânsul nu a respectat niciodată reguli impuse. În timpul facultăţii, Părintele Galeriu fusese conducătorul grupei de studenţi, care erau şi actori. Timp de doi ani, Părintele Galeriu a reprezentat piese de teatru cu tematică religioasă. Toma Caragiu, pe atunci directorul teatrului din Ploieşti, a venit într-una din zile la tata, pentru că punea în scenă o piesă în care apărea un duhovnic care spovedea un puşcăriaş. Au intrat atunci la idei Poliţia şi Securitatea. Tata i-a păstrat neştearsă amintirea şi, după ’77, i-a făcut în fiecare an parastas.”

Drumul spre Canal

Fiindcă le spunea oamenilor că nu Marx e adevăratul învăţător, ci Hristos, Părintele Galeriu a fost băgat la beci. Era în postul Sfintei Mării când l-au arestat, în 1952. Cu doi ani în urmă mai fusese arestat, pentru că nu-l denunţase pe liderul liberal Victor Nicolau, pe care îl ascundeau socrii săi. Copii erau toţi mici. Cel mai mare dintre fraţi era născut în 1945. Se aflau cu toţii la Mănăstirea Cheia în vacanţa de vară.

“Tata ne-a lăsat să facem praznicul şi a plecat la parohie. N-a mai venit. Situaţia era grea. Mama nu avea serviciu, eram patru copii, casa era toată răscolită şi dânsul arestat. Atunci a fost dus la Canal. L-a scăpat Gala Galaction, care i-a scris lui Petru Groza aşa ceva: “Draga Petrică, mă grăbesc”. Adică, Gala era bătrân şi se temea să nu moară până nu-l ştia pe tata liber.”

Întoarcerea acasă

Cât a fost închis preotul, familia n-a murit de foame. A primit sprijin din partea credincioşilor. Sâmbăta şi duminica veneau căruţe de prin sate, cu făină, ulei, păsări. Pe atunci, la fiecare mănăstire se făcea slujba pentru Galeriu. Într-o convorbire cu Dorin Popa, Părintele povestea cum a ajuns acasă, proaspăt eliberat, iar copiii nu l-au recunoscut^[1].

“Era de Sf. Dumitru. Soţia se dusese la hram, apoi la o creştină. Când am ajuns la poartă, am venit ca un soldat de pe front cu o raniţă în spate, nebărbierit. O creştină venise la noi nu ştiu de ce. Nu m-a cunoscut. Mi-a dat voie să intru eu înainte pe poartă. Când am ajuns în casă, Ciprian şi Serafim – erau mici – nu m-au cunoscut nici unul. Ceilalţi doi nu erau acasă. Am început să-i întreb, cu meşteşug metodic, aşa, cum ar iscodi cineva pe copii, de una, de alta, cum o mai duc, dar unde e mama voastră şi aşa mai departe. Apoi, încetul cu încetul s-au dumirit. Pe urmă a venit soţia. Mi-a spus: “Măi omule, nici când erai tu acasă nu am avut atâta belşug, cât am avut în lipsa ta”. “Adică cum? Au avut grijă?”. “Da. În fiecare dimineaţa, într-un loc, găseam o pâine. O punea cineva acolo, pe furiş.”.”

Călător cu piciorul şi cu spiritul

Continuă Rodion:

“În 1957, la 11 ani, împreuna cu tata, mama şi un grup de ucenici am avut experienţa primă a unui lung drum, a unui pelerinaj la mănăstirile din nordul Moldovei. Tot ceea ce s-a petrecut în acele două-trei săptămâni de vară îmi revine în memorie ca şi cum toate opreliştile pe care le-ar pune în calea ta lumea pot fi depăşite.

Coborând de la Putna la Sihăstria, am poposit în toate mănăstirile, folosindu-ne doar de sprijinul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Am călătorit în camioane, pe lemne, pe butoaie, pe jos. La fiecare mănăstire eram servit cu bunătăţuri: şerbet de cireşe amare cu apă rece, zmeură, mese binecuvântate de călugări la câte o stână. Eram la Sihăstria şi unul dintre ciobănei m-a suit pe un măgar. Tocmai când tata şi cu Părintele Cleopa dădeau binecuvântarea, am trecut eu printre ei călare pe măgar, împins de ciobănel.

Oriunde mergeam era tot timpul o întâlnire fericită, de bucurie şi de slăvire în comuniune. Toată viaţa am fost urmărit de asta. N-a existat vară, până să se îmbolnăvească tata, fără să facem drumul acesta”.

(Rodion Galeriu – Jurnalul, ediția electronică din 5 aprilie 2004, apud Și eu am fost ucenicul/ucenica părintelui Galeriu, ediție îngrijită de Argentina Grămadă Dragu, editura Reproexpres, Valencia, pp. 118-121)

1. Dorin Popa, Cu Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă.

***

Testamentul părintelui Galeriu

Multe şi minunate sunt cuvintele pe care marele duhovnic, Părintele Constantin Galeriu, le-a lăsat fiilor săi duhovniceşti, dar şi întregului neam omenesc, creştinesc şi românesc. Neamului omenesc pentru că în toată învăţătura împărtăşită ne vorbea despre tot omul din lume, «omul creat după Chipul lui Dumnezeu», citându-l adesea pe indianul contemporan care a spus: “Creştinismul este al lui Hristos, dar Hristos nu este doar al creştinilor”… Neamului creştinesc pentru ca acesta îi era crezul: “Creştinii sunt vizionarii lumii”; iar acest crez era cules din Evanghelie, era Cuvântul Mântuitorului asumat şi trăit viu: “Voi sunteţi lumina lumii…” Şi nu în ultimul rând, neamului românesc, pe care l-a iubit şi la slujit cu iubire şi dăruire sfânta, până la ultima clipă a petrecerii pe acest pământ. Acestui “neam sfânt”, cum îl numea Părintele, i-a pregătit, generaţii întregi de episcopi, preoţi, călugări; dar şi profesori, doctori, avocaţi, pictori, artişti, muncitori, oameni luminaţi, cu conştiinţa trează care slujesc semenilor şi vieţii după Cuvântul Evangheliei, aşa cum au văzut şi au învăţat de la Duhovnicul lor.

În seara de dinaintea înmormântării, văzând cum oamenii de ordine pun oprelişti în calea celor ce urmau să ia parte la slujba de înmormântare, o mare greutate îmi apăsa sufletul şi atunci l-am rugat pe Părinte să vegheze pentru a fi mângâiaţi toţi oamenii care rămân în spatele gardurilor… Iar Părintele nu a întârziat să răspundă.

Astfel că, în momentul purtării trupului Părintelui spre locul de odihnă din curtea bisericii, deasupra mulţimii prezente la procesiune, în jurul soarelui s-a arătat un frumos curcubeu – semn biblic ce revelează legământul, arătându-ne cât de trainic şi viu este legământul între Părintele duhovnic şi fiii săi duhovniceşti, dar şi între Dumnezeu Creatorul şi creaţia Sa.

Puterea mărturiei

Cuvântul care mi-a luminat “cerul inimii” a fost rostit de Părinte în împrejurări deosebite şi are valoare de Testament. Era cu trei luni înainte de adormirea sa întru Domnul.

Am fost plecată din Bucureşti şi, în jurul prânzului, când am revenit am mers, să văd ce mai face Părintele… Imediat cum am păşit în curte am înţeles că se întâmplase ceva grav. Toţi cei ramaşi erau marcaţi de o mare tensiune… Fără să întreb ce s-a întâmplat m-am alăturat celor prezenţi, pentru a ne ruga împreună.

După schimbarea antibioticului, Părintele făcuse o reacţie alergică puternică şi fusese chemată Salvarea, care dusese de urgenţă la spital. Prin simţirea lui vie şi delicată, înţelegând, dincolo de cuvinte, ce este în sufletul meu, diaconul Cristian Galeriu, m-a invitat să-l însoţesc la spital, acolo unde erau de veghe Ioana şi Gabriel (cei nelipsiţi în toată perioada de suferinţă a Părintelui). Încercam din răsputeri să alung din suflet orice spaimă, orice apăsare, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi umple sufletul de credinţă, de nădejde… M-am apropiat de pat… Avea ochii închişi, chipul îi era obosit, dar scăldat într-o lumină neobişnuită. Totul era parcă încărcat de gravitate, de taină…

Era pentru prima dată, de când ne cunoşteam, când nu spunea nici un cuvânt de întâmpinare… Părintele, care întotdeauna ne mângâia şi ne îndrepta privirile spre lumină, a prins deodată să ne grăiască, rostind şi rostuind înţelesuri abia dibuite:

«De acum am înţeles, nu mai încape îndoială… Erau momente în care mă întrebam: cum va fi?… Şi nu găseam răspunsul potrivit… Astăzi l-am primit… Începusem să mă desprind… şi, înainte de a înţelege limpede ce se petrece, când am ridicat ochii… Maica Domnului împreună cu Fiul ei aşteptau cu braţele deschise spre întâmpinare»

Au urmat câteva clipe de tăcere… clipe încărcate de rugăciune, de har… Şi după acele câteva clipe de tăcere, şi-a adunat puterile şi ne-a zis:

«M-am străduit să vă aşez în suflet credinţa, voi să o mărturisiţi!».

Te rugăm din adâncul sufletului, Prea bunule Părinte, să veghezi cu rugăciunea către Mântuitorul şi Sfânta Sa Maică, Cei ce pot face ca viaţa noastră să fie o mărturie vie a jertfelniciei în care ţi-ai petrecut întreaga ta viaţă… Amin!

(Iulia Chirea – Și eu am fost ucenicul/ucenica părintelui Galeriu, ediție îngrijită de Argentina Grămadă Dragu, editura Reproexpres, Valencia, pp. 142-144)

Alte legaturi: