“Nu vrem sa traim in duhul lui Hristos – in DUHUL ACELA CARE ARDE, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale…” “OMUL ESTE INGRAT SI CHIAR PERVERS”, vrea sa se bucure de darurile lui Dumnezeu, fara sa-I fie recunoscator Daruitorului – LECTIILE VINDECARII COPILULUI DEMONIZAT

8-08-2015 Sublinieri

O, NEAM NECREDINCIOS SI INDARATNIC…

10th-sundayExtrase din predici si talcuiri la Duminica a 10-a dupa Rusalii (a vindecarii fiului lunatic):

DE CE NOI, CEI “CREDINCIOSI”, NU SUNTEM CONVINGATORI?

“[…]

Noi, crestinii de astazi, traim cu adevarat in duhul lui Dumnezeu, pastrand taria si darurile Sale impartasite noua la Sfantul Botez? Iar noi, slujitorii Bisericii, pastram cu tarie darul sfintei hirotonii, ca sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului?” (Lc. 10,19) Intalnim astazi in lume oameni care-si parasesc Biserica, trecand la alte credinte si chiar la alte religii, oameni care nu mai gasesc de buna aceasta credinta ortodoxa. O gasesc „invechita”; o gasesc „perimata” sau, oricum, nepotrivita pentru vremurile acestea. De ce? Pentru necredinta sau pentru putina noastra credinta! Pentru ca ajungem noi, credinciosii, care de altfel ne afirmam „credinciosia” cu emfaza, sa nu o facem cu destula convingere, motiv pentru care nici nu suntem credibili.

Ce daca vorbim frumos?! Am mai spus si in alta parte: vorbim foarte frumos despre viata de dincolo, dar o iubim mai mult pe cea de aici!… Ne place sa vorbim despre aceea, dar ne agatam toate sperantele noastre de viata aceasta! Caci, cum sa convingi ca Il iubesti pe Dumnezeu daca, de fapt, te arati „indragostit” mai mult de cele de aici? Cum sa fim convingatori atunci cand vorbim de imparatia Cerurilor, daca ne construim cu atata meticulozitate „asternutul” si „culcusul” cald si placut pentru viata aceasta si ne pasa atat de putin de viata de dincolo?!

Sfintii nu erau asa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea — nu atat prin predica lor, cat prin exemplul personal — mergeau, atunci cand necredinciosii ii condamnau la moarte pentru credinta, cantand si bucurandu-se ca se indreptau, astfel, catre viata vesnica in Hristos. De aceea erau convingatori, iar necredinciosii pagani, vazandu-le credinta si speranta, intelegeau ca acestia chiar slujesc Dumnezeului celui adevarat. Cand insa, dragii mei, ne vad necredinciosii pe noi ezitanti, nehotarati, vorbind foarte frumos de viata „spirituala”, dar traind din ce in ce mai „material”, mai „impamanteniti” si mai „inradacinati” in viata aceasta trecatoare, cum sa mai fim convingatori?

De aceea spun ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi trebuit si astazi sa rosteasca niste cuvinte la adresa noastra, ma tem ca le-ar rosti pe aceleasi: O neam necredincios si indaratnic… Necredincios pentru necredinta sau putina noastra credinta, iar indaratnic pentru ca suntem neputinciosi ori nu vrem sa traim in duhul Lui — in duhul acela care arde, insa, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale.

Asadar, Domnul este astazi aspru cu cei din vremea Sa, dar este aspru si cu noi, pentru ca, incet-incet, ma tem ca si in noi se stinge duhul Sau, iar Crestinismul nostru convinge din ce in ce mai putin… Ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un Crestinism din ce in ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim si nu ne rugam, dupa cum ne-a cerut-o Mantuitorul Hristos in evanghelia de astazi.

Poate ca va zice cineva: cum, post si rugaciune? Dar, „toate acestea le-am pazit din copilaria mea…” (Mt. 19, 20). Care post l-am tinut, insa? Acela de bucate, poate, pentru ca postul desavarsit este cand te abtii si de la faptele urate, si de la cuvintele rusinoase si si de la gandurile cele murdare! Acela este postul cel adevarat! Iar rugaciunea, care? Aceea de un sfert de ora dimineata si un sfert de ora seara? Daca, si acelea!… Nu, nicidecum!… Adevarata rugaciune inseamna permanenta comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie sa lipseasca nicio clipa din viata noastra. Ne dorim, adeseori, sa stam de vorba cat mai mult cu mama sau cu tata, cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie sa fie mult mai prezent in viata noastra decat toti acestia la un loc, caci relatia si comuniunea cu El se vor permanente. Asta inseamna adevarata rugaciune, si inca intr-o stare de smerenie si de meditatie sfanta, iar nu de teoretizare a invataturilor lui Dumnezeu, dandu-ne cu parerea care mai de care, potrivit intelepciunii noastre, si facandu-I, pentru aceasta, „varza” invatatura.

[…]

Cititi integral la:

***

vindecare copil lunatic

PUTEREA EXEMPLULUI SI PUTEREA EXPERIENTEI VII

[…]

Asadar, cautati tovarasia credinciosilor, care va poate intari mult credinta. Deosebit de folositoare sunt comunicarea si legaturile cu oamenii ce se deosebesc printr-o inalta dispozitie duhovniceasca – cu nevoitorii, cu staretii... Farmecul sufletului lor credincios, curat, bun si intelept este intotdeauna binefacator si poate sluji drept reazem in clipele grele de indoiala.

Pe de alta parte, trebuie evitata din rasputeri societatea necredinciosilor de tot felul, ca sa nu aveti de suferit din pri­cina inrauririi lor stricatoare.

Nu va lasati inselati, avertizeaza Sfantul Apostol Pavel, tovarasiile rele strica obiceiurile bune (I Cor. 15,33).

„In calea necredinciosilor sa nu umblati si in soborul celor fara de lege sa nu sedeti”,

spune un mare inte­lept din vechime. De lucrul acesta trebuie sa ne amintim cu deosebire in vremurile de acum, cand influenta distrugatoa­re a materialismului este atat de molipsitoare si de puternica si cand dusmanii crestinismului se straduie in fel si chip sa nimiceasca credinta. De murdaria propagandei lor credinta trebuie pazita; ea trebuie pastrata curata si intreaga, fiind­ca este un lucru sfant. Fara sa fie mare nevoie n-o sa intrati intr-un salon cu bolnavi de tifos, unde va puteti usor molip­si; nu veti merge in haine albe la depozitul de carbuni sau la uzina chimica, unde va puteti murdari… Dupa aceea o sa tot scoateti la pete! La fel si sufletul trebuie pazit de mizerie.

In fine, poate ca mijlocul cel mai eficace de intarire a cre­dintei este verificarea ei prin experienta personala. Nimic nu poate inlocui experienta proprie: nici exemplul altuia, nici dovezile, nici convingerile altora. Cea mai credibila pentru om este trairea lui personala. Credinta nu este deloc o colec­tie de adevaruri pur teoretice, si se intemeiaza in minima masura pe logica, desi tocmai din aceasta perspectiva o pri­vesc adversarii ei. Tocmai in aceasta consta insa greseala lor principala. Li se pare ca este de ajuns sa examineze si sa res­pinga pe cale logica acele adevaruri teoretice pe care ei le con­funda cu esenta credintei ca aceasta sa se destrame de la sine. Viata insa rastoarna aceasta judecata a lor si, in pofida bombardamentului constant si intens cu cele mai grele proiectile „stiintifice”, fortareata credintei ramane inexpugnabila.

Daca credinta ar fi cu adevarat numai o suma de adevaruri teoretice, abstracte, si ar avea un caracter exclusiv rational, cere­bral, bineinteles ca nu ar putea fi ferma si ca ar fi usor de clati­nat. Ar fi de ajuns ca fundamentelor ei teoretice sa li se opu­na afirmatii care le neaga, si ratiunea ar renunta cu usurinta la credinta, luand o alta orientare.

Sa zicem ca ati auzit de la un calator o descriere a tarilor tropicale, a locuitorilor acestora, a padurilor luxuriante, a animalelor neobisnuite care le populeaza si asa mai departe. Va puteti imagina cu usurinta toate lucru­rile acestea, dar intrucat informatiile voastre nu sunt confirma­te de experienta voastra personala, ele raman pentru voi abs­tracte, primite pe incredere, si ca atare nestatornice. Apare alt calator si va spune ca in realitate nu e deloc asa cum v-o descrie voua imaginatia, va zugraveste cu totul alt tablou, si ratiunea poate tot atat de usor sa refuze conceptiile dinainte, cat si sa le primeasca pe cele noi.

In domeniul credintei religioase nu observam insa, de obicei, un asemenea fenomen, sau il obser­vam in cazurile cand credinta nu s-a intarit inca si n-a iesit din faza initiala a conceptiilor pur mintale. Cauza consta in aceea ca autentica credinta nu este o simpla perspectiva teoretica, ce poate fi modificata usor asa cum iti vine cheful. Mai intai de toate, credinta este simtirea nemijlocita a puterii vii si atotpu­ternice care actioneaza in viata voastra in mod independent de vointa voastra, simtire intemeiata pe experienta.

In sfintitele carti ale Noului Testament gasim trei cazuri de zamislire a credintei adevarate, si in toate trei cauza credintei a fost experienta traita personal…

[…]

Cititi integral la:

***

Vindecarea-lunaticului2

“Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva”

“[…]

Cand cineva nu poate sa-ti multumeasca pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau pentru un gest de generozitate, pentru a se descarca de povara recunostintei, inventeaza erminii [“interpretari”, n.n.] diverse ale gestului tau, incriminandu-te direct sau insinuand fel de fel de lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau doreste cu tot dinadinsul sa se emancipeze de sub tutela Lui, invocand fel de fel de justificari, este si acela ca, acceptandu-L, trebuie sa recunoasca, deopotriva, ca toate ii vin de la Dumnezeu, ca-I datoreaza totul, incepand cu viata insasi si terminand cu painea cea de toate zilele. Şi daca-I datoreaza totul, trebuie sa-I fie vesnic recunoscator, sa-I ramana vesnic dator! Cu ce ar putea omul sa plateasca darul unic si minunat al vietii?!

Daca nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transforma in oportunism. Şi noi producem astazi aceeasi suparare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastra viata. Ce minune extraordinara ca exist si eu printre atatea miliarde de oameni. Am beneficiat si eu de frumusetea extraordinara, nepatrunsa a creatiei si de tot ceea ce inseamna viata! De unde acest dar?! Chiar sa nu te arati multumitor spre Cel caruia ii datorezi viata? Cand ne pofteste cineva la masa, ii multumim dupa ce am mancat! Cum ar fi sa mananci si sa pleci fara sa multumesti pentru invitatie? Şi iarasi sa te cheme, si iar sa mananci, fara sa spui niciodata „Multumesc”!

Chiar asa stau lucrurile. Este vorba despre o asezare in adevar. Noi spunem ca cea mai inalta asezare a omului, starea cea mai inalta [de fapt, nu este cea mai inalta, ci este starea de normalitate restaurata a omului, n.n.] la care poate ajunge omul este starea de fiinta multumitoare, euharistica. Fiinta multumitoare ajunge sa inteleaga ca toate lucrurile de care beneficiaza vin de la cineva, vin de undeva. Painea este importanta, dar faptul ca aceasta paine este darul cuiva care ma iubeste este si mai important. Painea este si dragoste, nu este numai paine. Ati vazut, mancarea uneori este gustoasa, alteori nu este gustoasa. Este gustoasa cand nu este pur si simplu mancare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Imi spunea cineva zilele trecute:

Cum, parinte, sa fie gustoasa mancarea aceea, cand femeia care o gateste – o femeie in casa – este cu „dracu`” in gura, de la inceput pana la sfarsit, cand gateste?

De aceea este Mantuitorul foarte suparat. Inchipuiti-va amaraciunea Dansului spre sfarsit, cand chiar si ucenicii, neputinciosi si ei, captivi perceptiei si perspectivei meschine omenesti, nu au putut sa vada dincolo de dulceata cuvintelor Mantuitorului Hristos, de inaltimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Insusi.

(…) Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva. Se aseamana unui copil, care se bucura de darul primit, dar il uita imediat pe daruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lacomie si nesat, dar nu-l iau in seama pe daruitor si nici nu incearca sa patrunda ratiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plaseaza intr-un fel de gelozie fata de propriul sau dar, care, iata, in loc sa dea continut relatiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorita acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu sa fi hotarat sa lase creatia sa se urateasca, sa devina pustie, neprimitoare, infricosatoare. Poate atunci oamenii isi vor indrepta mintea si-L vor redescoperi pe Creator si Daruitor si vor intelege ca lumea era darul iubirii Sale pentru oameni. Cred ca este o gelozie a lui Dumnezeu. Am indraznit sa spun lucrul acesta la un congres international dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvant biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, in Vechiul Testament, ca este gelos.

Omul este ingrat si chiar pervers. Şi acum continua sa strige la Dumnezeu cand se afla in impas, cand da vreo suferinta peste el. Se roaga mai departe sa dea Dumnezeu ploaie ca sa avem paine. O face, insa, ignorand esentialul, anume ca Cel caruia i se adreseaza cu aceste cereri este, in fond, Cineva care-l iubeste si care asteapta raspunsul lui la aceasta iubire. Sa-I cerem orice, dar sa luam seama cui cerem! Cand primim, si sanatate si ajutor, sa luam seama de la cine primim. Sa traim impreuna cu El, asa cum ar trebui sa traiasca omul cu Dumnezeu, intr-o relatie de dragoste, de multumire. Sa adormim cu El in gand, sa ne trezim dimineata cu El in gand:

Doamne, multumesc Doamne ca iata, iarasi imi dai darul unei zile binecuvantate, cu lumina, cu soarele, cu frumusetea, cu fetele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!

Iar seara sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa spui:

Doamne, iata, eu cum am raspuns la gesturile Tale nesfarsite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slabanogit, nemernic, pacatuind!“.

Cel mai important este sa traim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi si Dumnezeu este important, nici ceea ce se intampla intre noi si Dumnezeu, ci noi si Dumnezeu. Relatia mea cu Dumnezeu. Eu si Dumnezeu! Lumea aceasta frumoasa si tot ceea ce se intampla in ea este continutul relatiei noastre. Noi ramanem la continut si nu ne ducem la celalalt, la Dumnezeu. Nu insanatosirea mea este esentiala ci faptul ca boala si insanatosirea m-a pus in legatura cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui sa fie reactia celor care sunt vindecati de Dumnezeu. Faptul prezentei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat si mai important decat toate vindecarile la un loc. Vindecarile insele erau semne ale acestei prezente.

[…]”

Cititi integral la:

***

vindecarea fiului demonizat lunatic

CRUCEA INSTRAINARII CHIAR DIN PROPRIA FAMILIE SI ADAPOSTUL CRESTINILOR

” […]

Asa si voi, crestinii, turma mica a lui Hristos, va intristati si suferiti din cauza instrainarii voastre duhovnicesti. Ştiu ca multi dintre voi poarta o cruce grea a instrainarii chiar si in familie. Ştiu cat de greu este sa auziti de la barbatii si fratii vostri, chiar si de la parinti si de la mame, ironii la adresa evlaviei voastre, la iubirea voastra fata de Hristos, fata de rugaciunile voastre.

Rabdati, rabdati cum a rabdat Insusi Domnul nostru, cum au rabdat Sfantul Pavel si toti Apostolii! Urmati-i exemplul marelui Pavel, asa cum si el Ii urma lui Hristos. Daca va hulesc pe voi cum l-au hulit pe el, nu raspundeti raului cu rau, ci rugati-va pentru cei care va necajesc, precum si el si toti Apostolii se rugau; si doar in rugaciune veti gasi liniste sufletelor voastre, fiindca o va auzi pe ea Hristos, care Şi-a dus indelung crucea grea a instrainarii si a hulei. Şi va va odihni pe voi, cei truditi si impovarati, care va intindeti mainile spre Dansul, care va varsati durerea inimilor voastre.

Doar cu gandul la Dumnezeu se va linisti sufletul nostru. De la El este mantuirea, la Dansul este adapostul vostru.

Cititi integral la:

342549-lunaticdecani

Va mai recomandam:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Vindecarea lunatecului

Etichete (taguri)

,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la ““Nu vrem sa traim in duhul lui Hristos – in DUHUL ACELA CARE ARDE, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale…” “OMUL ESTE INGRAT SI CHIAR PERVERS”, vrea sa se bucure de darurile lui Dumnezeu, fara sa-I fie recunoscator Daruitorului – LECTIILE VINDECARII COPILULUI DEMONIZAT

  1. Off topic:
    Un film-pelerinaj despre Lavra Poceaev
    O calatorie la Poceaev:
    https://www.youtube.com/watch?v=lRqdkKUYJNc

  2. “Daca credinta ar fi cu adevarat numai o suma de adevaruri teoretice, abstracte, si ar avea un caracter exclusiv rational, cere­bral…” asta ar insemna ca e o dovada ce infirma existenta lui Dumnezeu. Prin urmare cu cat cineva adera la o astfel de credinta, oricat ar fi ea de perfecta, se indeparteaza de Dumnezeu. O credinta care isi pierde legatura, sau radacina vietii este asemenea unei mladite care se usuca si trebuie aruncata in foc.

  3. Pingback: Predica audio a protos. Ioan de la Sihastria Putnei despre IADUL OMULUI CONTEMPORAN, ZBUCIUMAT, INSINGURAT SI AUTO-PECETLUIT PRIN DEPENDENTA DE TEHNOLOGIE: “II citesti rugaciuni de dezlegare, dar dumneavoastra sunteti gata să-l dezlegati de telefon
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate