TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare

12-08-2015 Sublinieri

ispovest-2_0

Taina mărturisirii

Pocăinţa este un act dinamic de responsabilitate faţă de Dum­nezeu şi faţă de oameni. Cu toate că presupune cercetarea şi cunoaşterea sinelui, ea nu e un suspin de au­to­­con­tem­­plare narcisistă. Păcatul e o ruptură a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Atunci când ni se spune că fiul ri­sipitor îşi vi­­ne în sine (Luca 15, 17), înseamnă că el îşi corectează ati­tudinea faţă de tatăl său:

Sculându‑mă, mă voi duce la ta­­tăl meu şi‑i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18).

Ne căim faţă de Dum­ne­zeu, şi ne căim în comuniune cu cei­lalţi, ca membri ai Bisericii. În Bi­se­ri­ca Primară, po­căinţa era un act de măr­tu­risire publică şi de re­­conciliere prin care penitentul era readmis în obştea credin­­cioşilor (cf. Ma­tei 3, 6; Faptele Apostolilor 19, 18).

Prin urmare, mărturisirea are loc înlăuntrul Bisericii. Ea nu este o procedură strict personală sau unul din tratamentele indicate atunci când cineva se simte apăsat de vi­no­­văţie. Ea nu se reduce la recunoaşterea unei culpabili­tăţi oarecare sau a răspunderii faţă de un comportament ce contravine normelor de conduită – şi nici nu trebuie să iz­­vorască din teama de a fi pedepsit. Mărturisirea e strâns le­­­gată de straturile cele mai adânci ale fiinţei uma­ne, de esen­­­ţa fiinţei, de relaţiile in­terumane şi, mai pre­sus de toa­­te, de relaţia omului cu Dumnezeu:

Ţie unuia am gre­­şit (Psal­mi 50, 5).

Mărturisirea pecetlu­ieşte o schim­­bare de di­recţie, o tranziţie de la individua­lism la comuniune. Este o Sfântă Taină, „forma văzută a harului ne­văzut (du­pă cum observa Fericitul Augustin), care restabileşte co­mu­ni­unea dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este raţiunea pen­tru care mărturisirea are loc în­lăuntrul ru­găciunii – de­oarece o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu lumea di­vi­nă nu se poate realiza în de­plinătate, cu inten­sitate, de­cât prin intermediul rugăciu­nii.

Mărturisirea şi rugăciunea sunt mijloace şi circum­stan­ţe pe care ni le oferă Biserica pentru a birui păcatul şi moartea. Pocăinţa este atât temelia şi temeiul rugăciunii, cât şi consecinţa ei.

„Rugăciune adevărată săvârşeşte acela ca­re uită că se roagă”,

spunea Sfântul Antonie cel Ma­re.1 În mod similar, pocăinţa autentică îl determină pe om să ui­te de sine însuşi şi să se umple de dorul de Dum­ne­zeu, Ca­re se află în adâncurile pocăinţei făpturii.

Frescoes Old Nagorichno 12-14 centuries - impartasire apostol - euharistiaSfânta Euharistie, actul suprem de comuniune dintre om şi Dumnezeu, împreună‑părtăşia cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne este dăruită „spre iertarea păcatelor şi spre via­ţa de veci”. Euharistia este celebrare, mărturie şi ofran­­dă a împăcării noastre, a tuturor, întru Hristos; ea începe odată cu împărtăşirea cu El în Biserică, adică în Trupul Său, şi se încheie la plinirea vremii. Pentru că Hristos este de­săvârşit, păcătoşii care se împărtăşesc cu El sunt che­maţi să devină şi ei desăvârşiţi:

Fiţi, dar, voi de­să­vâr­şiţi, pre­cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48; I Petru 1, 13; II Petru 1; Efeseni 4, 13).

Acest lucru nu este posibil decât prin harul lui Dumnezeu, a Cărui pu­te­re se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9). Drept aceea, rugăciunea care precede Sfân­ta Euharistie con­ţine elemente de pocăinţă care ne pregătesc pentru îm­părtăşirea cu Trupul şi Sângele Dom­nu­lui.2 Numeroşi scri­itori creştini, printre care şi Origen, in­flu­entul teolog ale­xandrin din veacul al III‑lea, subli­niază importanţa îm­părtăşaniei pentru iertarea păcatelor.3

Aspectul euharistic al mărturisirii era mai evident în Bi­­serica Primară, pe vremea când pocăinţa nu era un act personal sau individual, ci un act public.4 Mărturisirea par­­ticulară a început să se practice de‑abia după veacul al IV‑lea5, deşi pe atunci nu avea încă atributele cultice, ri­tu­a­­lice, pe care le‑a dobândit mai târziu6. Foarte puţini dintre Părinţii Bisericii vorbesc despre iertarea păcatelor ca despre o procedură formală, iar în ceea ce priveşte re­du­­cerea păcatului la aspectul său de crimă legală sanc­ţio­na­­bilă pentru care penitentul trebuie să‑şi ispăşească pe­deap­sa cuvenită, aceasta este o noţiune care nu apare ni­că­­ieri în literatura patristică.7 Iată ce spunea Sfântul Ioan Gu­ră de Aur în legătură cu acest subiect:

Ai săvârşit un pă­cat? Intră în biserică şi fă pocăinţă pentru păcatul tău […]. Pentru că aici, în biserică, este Doctorul, nu Jude­că­to­rul; aici nu eşti cercetat şi anchetat, ci primeşti iertare de păcate.8

Din nefericire, mărturisirea este uneori greşit în­ţe­lea­să, într‑un mod care subminează pocăinţa lăuntrică au­ten­tică, substituindu‑i‑se. Spre pildă, unii creştini se simt „în­­dreptăţiţi” să primească Sfânta Euharistie pur şi sim­plu în virtutea faptului că s‑au mărturisit – ceea ce con­tra­zice adevărata menire a pocăinţei. Această atitudine ero­nată rezultă, probabil, din reducerea simplistă a Tainei Spo­vedaniei la „iertarea păcatelor”. Teologia scolastică a extrapolat conceptele de păcat, pocăinţă şi iertare pe tă­râm juridic, punând accentul pe puterea de absoluţiune a pre­otului. În tradiţia ortodoxă însă, preotul este martorul pocăinţei credinciosului, nicidecum „detectivul” care‑l surprinde asupra faptului pe cel ce comite fărădelegea sau „beneficiarul” unor secrete care i se dezvăluie numai lui. El nu dispune de puterea de a‑i ierta pe credincioşi de pă­cate şi nici nu are autoritatea de a‑i absolvi de vinovă­ţie. Astfel de concepţii greşite nu fac decât să plutească la su­prafaţa lucrurilor, denaturând funcţia mărturisirii şi a părintelui duhovnicesc – aceea de a reintegra în Trupul lui Hristos atât pe credinciosul care se căieşte, cât şi pe duhovnicul care‑i ascultă mărturisirea.

Cuvintele „Eu, nevrednicul preot şi duhovnic, prin ­pu­­te­­rea dată mie, te iert şi te dezleg pe tine, X, de păca­tele ta­le” nu erau cunoscute în ritualul liturgic al Bisericii Or­to­­doxe din Grecia. Ele sunt de origine latină şi au apă­rut mai târziu, fiind preluate ulterior de ruşi şi introduse în căr­­ţile lor liturgice într‑o perioadă în care gândirea fran­co‑la­tină şi practicile ei liturgice au influ­enţat mult teo­lo­gia ortodoxă rusă.9 Accentuându‑se în mod exage­rat no­ţiu­­nea de „putere” conferită preotului, s‑a ajuns la compromiterea mărturisirii, care, în loc să fie un îndemn pen­tru cre­dincios de a‑şi recunoaşte şi regreta fără­delegile co­mise, a devenit o procedură de justificare a ofenselor sau nele­giu­irilor făptuite sau chiar de discul­pare a celui ce le‑a să­vârşit. De aceea, atragem atenţia asupra semni­fi­caţiei rugăciunii de iertare a păcatelor pe care o rosteşte pă­­rin­tele duhovnicesc în Biserica Ortodoxă, imediat după mărturisire: ea cuprinde mărturia adusă de acesta, în du­hul cre­dinţei, despre coborârea milostivi­rii lui Dum­nezeu asu­­pra celui care se căieşte sincer şi din toată inima, că­ru­ia îi iartă păcatele săvârşite. Iertarea de păcate nu este „administrată” de preot; ea este un har ofe­rit de Dum­ne­zeu în şi prin Biserică – Trupul lui Hristos – „spre ier­ta­rea păcatelor şi spre viaţa de veci”.10

În încheiere, aş dori să spun câteva cuvinte despre spo­­vedania „generală”, deosebită de cea particulară, adi­că de cea care are loc faţă către faţă, între credincios şi pă­­rintele său duhovnicesc. În anumite circumstanţe, spo­ve­dania generală poate fi o formă autentică de pocăinţă ca act comunitar, care implică întreaga Biserică. În vir­tu­tea acestui fapt, ea reprezintă adevărata esenţă a Sfintei Tai­ne a Spovedaniei.11 Desigur, ea nu înlocuieşte mărturi­si­rea particulară, care presupune atât cercetarea sinelui şi dez­văluirea greşelilor sau a păcatelor săvârşite de credin­cios, cât şi îndrumările ori poveţele duhovni­ceşti ale pre­o­tului care este martorul celor destăinuite. Ca şi în ce­le­lal­­te Sfinte Taine, funcţia preotului nu se cuvine să fie nici exagerată, nici minimalizată. Episcopul Kallistos Wa­re afirmă următoarele:

Toţi cei ce au cunoscut binecuvântarea de a avea ca pă­­rinte duhovnicesc un preot scăldat în harul unei ade­vă­­rate autorităţi spirituale vor ade­veri importanţa rolului preotului, care nu este un simplu sfătuitor. Rugăciunea de dezlegare pe care o rosteşte el nu este o rugăciune de ru­­tină. El poate lega şi dezlega de păcate sau poate re­fu­za să dezlege pe cineva de păcate – deşi aceasta se în­tâm­­plă foarte rar – sau poate să impună un ca­non (ep­iti­mion) prin care credinciosului nu i se îngăduie un anu­mit timp să pri­meas­că Sfânta Euharistie sau prin care i se cere să îndeplinească o anumită însărcinare. Aceasta din urmă este o practică foarte rar întâlnită în practica or­to­doxă contemporană, dar e important de ştiut că pre­­o­tul are acest drept […]. Oricum, să nu considerăm pe­ni­ten­ţa o pedeapsă, nici o modalitate de a is­păşi nele­giu­i­rea comisă […]. Nu dobândim nici o «vred­nicie» dacă am îm­plinit un canon, pentru că, în relaţia sa cu Dum­ne­zeu, omul nu poate pretinde niciodată că este vrednic prin si­ne însuşi. Aici nu trebuie să gândim în termeni ju­ridici, ci în ter­meni terapeutici.12

Cel mai semnificativ aspect al mărturisirii nu se dato­rea­ză nici penitenţei, nici penitentului, ci lui Dumnezeu, Cel ce vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor (Psalmi 146, 3). Nu este vorba despre anularea unei da­­torii de ordin moral, ci de vindecarea păcătosului, şi aceas­­­tă vindecare este darul lui Dumnezeu.

Să luăm noi în­­şine leacul mântuitor al pocăinţei. Să primim de la Dum­­­nezeu pocăinţa care ne tămăduieşte, căci nu noi sun­tem cei care I‑o oferim Lui, ci El este Cel ce ne‑o dăru­ieş­te nouă”,

spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.13 Terme­nul gre­cesc pentru spovedanie, exomologesis, nu implică doar măr­turisire, ci şi prinos de mulţumire (cf. Matei 11, 25; Lu­ca 10, 21):

Lăuda‑Te‑voi, Doamne, din toată ini­ma mea, spune‑voi toate minunile Tale (Psal­mi 9, 1).

***

Mărturisire şi vinovăţie

Am menţionat, în treacăt, norul de vinovăţie care în­vă­lu­ie uneori Taina Spovedaniei, înnegurând‑o. Aceasta nu este o chestiune strict teoretică, deoarece vinovăţia face par­te din condiţia umană şi din tragismul ei. Ne simţim de obicei vinovaţi după ce am făcut o greşeală ori atunci când suntem confruntaţi cu teribilele suferinţe sau nenorociri care‑i încearcă pe atâţia oameni din jurul nostru în tim­purile pe care le trăim şi pentru care avem toţi un grad de responsabilitate. Cu toate acestea, în contextul specific al pocăinţei şi mărturisirii, culpabilitatea poate fi o emo­ţie amăgitoare.14

exomologeseÎn Sfânta Scriptură nu există cuvântul „vinovăţie” (eno­­che), deşi adjectivul „vinovat” (enochos) apare de câ­­teva ori. În loc de vinovăţie, Sfintele Scripturi şi Bise­ri­­ca ne vorbesc de­spre păcat (amartia) ca despre un eşec, o în­­frângere, o pierdere, o breşă în relaţiile interumane, ca­re poa­te duce la mustrări de conştiinţă. În privinţa rădă­cinii ter­menului grecesc enechomai („vinovat”), co­no­ta­ţia sa este aceea de a fi strâns legat de cineva sau ceva, a păstra pe cineva sau ceva cu tot dinadinsul sau chiar a în­drăgi pe ci­neva sau ceva – în antonimie cu noţiunea de a se simţi ru­şinat faţă de o divinitate care aplică mă­suri pu­nitive.

Acest accent distorsionat pus pe vinovăţie îşi are obâr­şia într‑o cultură individualistă caracterizată printr‑o hipertrofie a eului în care predomină o viziune strict per­so­na­lă despre păcat şi mântuire, precum şi un sistem pu­ni­tiv de sorginte juridică. Atât timp cât a fost credin­cioasă sieşi şi Sfintelor Scripturi, Ortodoxia a rezistat ori­cărei for­me de individualism sau de aderenţă riguroasă la un anu­mit corp de legi – fie că s‑a pus problema pocăin­ţei şi a mărturisirii, fie că a fost vorba de­spre aplicarea le­gis­la­ţi­ei canonice. Biserica Ortodoxă se fereşte atât de a cre­di­ta în mod nejustificat realizările sau meritele cuiva, cât şi de a exagera culpabilitatea resimţită de cei ce su­feră eşe­curi; aceasta ar fi pur şi simplu o altă formă de egocentrism şi egolatrie sau un alt aspect al încercării de a îm­blân­zi o divinitate mânioasă. Atitudinea Ortodoxiei este de a accepta cu credinţă şi recunoştinţă revelaţia dum­ne­ze­iască întrupată în Mântuitorul Iisus Hristos şi de a‑i răs­punde cu fapte pline de iubire pentru El şi lumea pen­tru care El a suferit moarte de cruce (Filipeni 2, 8).

Crizele de comunicare sau comuniune pot duce la for­me patologice de vinovăţie. Există însă şi o altă vino­vă­ţie, izvorâtă din simţul de răspundere faţă de sine şi faţă de ceilalţi, care duce la o acută conştientizare a drepturi­lor, nevoilor şi sentimentelor celor din jurul nos­tru. Vi­zi­u­­nea creştină despre om este o viziune socială. Orice cri­ză intervenită între oameni care se iubesc unii pe cei­lalţi, ca şi orice amplificare a indiferentismului şi a instituţionalizării exagerate intensifică atmosfera de vino­vă­ţie. Sfin­ţii se mărturisesc zilnic nu pentru că ar suferi de vreo ne­vroză, ci pentru că se află într‑o comuniune con­s­tantă cu Dumnezeu, cu oamenii pentru care se roagă şi cu întrea­ga creaţie. Ei ştiu cât de mare nevoie au de aproa­pele lor, dar mai ales ştiu cât de mare nevoie au de Dum­ne­zeu. Ei ştiu că păcatele nu pot fi biruite de unul singur şi ac­ceptă cu bucurie această neputinţă ca pe un element component al condiţiei umane, mărturisind, în ace­laşi timp, adevărul atotputernicei şi mântuitoarei iu­biri a lui Dumnezeu în Hristos Iisus, Care a luat „asupra Lui pă­ca­te­le lumii”. Recunoaşterea propriilor limite ne apropie de co­muniunea cu Dumnezeu, singurul care poate şter­ge pă­ca­tele noastre:

Păcatul meu l‑am cunoscut şi fă­rădelegea mea n‑am ascuns‑o […], şi Tu ai iertat nelegiuirea pă­ca­tu­lui meu (Psalmi 31, 5‑6).

Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu îi iu­­beşte pe toţi oamenii la fel, chiar şi pe cei care cad în adân­­cul răutăţilor – sau poate îi iubeşte mai ales pe aceia ce au căzut în neputinţele cele mai teribile:

Dumnezeu Îşi arată iubirea faţă de noi prin aceea că Hristos a murit pen­tru noi când noi eram încă păcătoşi (Romani 5, 18).

Dum­nezeu nu‑Şi ascunde faţa de la păcatele noastre, ci ne în­tâmpină îndeosebi atunci când suntem copleşiţi de ele. Noi suntem cei care nu suntem în stare să ne confruntăm cu ele sau cu Dumnezeu. Identificarea lui Dumnezeu cu fie­­care dintre noi şi acceptarea Lui plină de dragoste, in­di­ferent de gravitatea relelor pe care le‑am săvârşit, trans­for­mă pocăinţa şi mărturisirea dintr‑o „negociere” dispe­ra­tă de a obţine iertarea păcatelor într‑o sărbătoare lăun­tri­că, întru lauda Celui care ni L‑a dăruit pe Hristos:

Drept aceea, nici o osândă nu este acum asupra ce­lor ce sunt în Hristos Iisus, căci legea duhului vieţii în Hris­tos Iisus m‑a eliberat de legea păcatului şi a morţii (Romani 8, 1‑2).

Să spunem şi noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel:

Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Dom­­nul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum îm­­păcarea (Romani 5, 11).

Ni se oferă în dar modul de a‑L redescoperi pe Dumnezeu şi pe noi înşine; în­les­nin­du‑se astfel aşezarea pe calea care ne duce la întemeie­rea unei relaţii depline de iubire cu Dumnezeu, cu ceilalţi oa­meni şi cu întreaga creaţie.

* * *

Aşadar, pocăinţa şi mărturisirea constituie modalitatea de a‑L redescoperi pe Dumnezeu şi pe noi înşine, de a ieşi din impasul provocat de săvârşirea păcatului. Graţie ier­tării obţinute prin mărturisire, trecutul nu mai este o po­vară insuportabilă, ci o încurajare pentru viitor. Viaţa nu mai e marcată de disperare, ci de o încrezătoare aş­tep­ta­re a binelui – ceea ce îi conferă un vădit aspect es­ha­to­lo­gic: întrezărim, aici şi acum, făgăduinţele veacului ce va să fie.

Nici unul care pune mâna pe plug şi se uită în­dă­­răt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62).

A privi înapoi înseamnă a atrage soarta ne­ves­tei lui Lot (cf. Facerea 19, 26), în timp ce a privi înainte înseamnă a primi revelaţia că Dumnezeu Însuşi merge ală­turi de noi – fără să gândim că am ajuns la desăvâr­şi­re, ci doar nutrind nădejdea că o vom dobândi, aseme­nea Sfân­tului Apostol Pavel:

Eu încă nu socotesc s‑o fi dobândit [desăvâr­şirea], dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, tind la cele di­na­inte (Filipeni 3, 13-14).

Domnul nostru Cel răstignit şi înviat este în faţa noas­tră şi ne aşteaptă. Prin urmare, „cu frică de Dumne­zeu, cu credinţă şi cu dragostesă ne apropiem.15

NOTE:


[1] Citat în Sf. Ioan Cassian, Predici, 9, 31. Cf. Sf. Evagrie, Despre rugăciune 120, PG 79:1193.

[2] Se pare că la începuturile creştinismului spovedania făcea parte din Sfânta Liturghie sau din alte ritualuri liturgice legate de oficierea Sfintei Euharistii. Ulterior, ea a fost asociată şi cu slujbele de Utrenie şi Pavecerniţă. Cf. F. Nikolasch, „Sfânta Taină a Pocăinţei, învăţătură răsăriteană”, în Concilium 1, 7, 1971, pp. 65‑75.

[3] Origen, Despre rugăciune 28, PG 11:528‑9.

[4] Mărturisiţi‑vă aşadar unul altuia păcatele şi rugaţi‑vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, ne îndeamnă Sf. Apostol Iacov (5, 16). La început, mărturisirea avea loc în faţa tuturor credincioşi­lor aflaţi în Bi­serică (Cf. Constituţiile apostolice 8, 8‑9 şi Sf. Grigorie din No­ua Ce­zaree, Canonul XII), iar apoi în faţa unui pă­rinte du­hov­nic, ca re­pre­zen­tant al Bisericii (cf. Socrates, Istoria ecle­ziastică 5, 19 şi 7, 16; Sf. Ioan Gură de Aur, A patra predică despre Lazăr, PG 48:1012).

[5] Pentru o descriere detaliată a acestei practici, vezi N. Uspensky, Evening Worship in the Orthodox Church, Saint Vladimir’s Semi­nary Press, New York, 1985, p. 22.

[6] Ioan Postitorul, patriarh al Constantinopolului în sec. al X‑lea, a fost autorul celei mai vechi rânduieli de spovedanie elaborate în scris. Se pare că textul scris de el a constituit sursa slujbelor de spovedanie ofi­ciate în Grecia şi în ţările slave.

[7] Cf. J. Meyendorff, Byzantine Theology: Historical Trends and Doc­­­trinal Themes, Londra, 1974, p. 195.

[8] Despre pocăinţă, 3, 1, PG 49:292.

[9] Cf. A. Schmemann, Confession and Communion: A Report, New York, 1972, pp. 13‑16.

[10] Din Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

[11] Sf. Nicodim de la Sfântul Munte (†1809) subliniază faptul că Dumnezeu este Cel ce iartă păcatele, nu preotul. Cf. Exomologetarion, ed. a 9‑a, Veneţia, 1889, pp. 77‑78.

[12] Ep. Kallistos Ware, „The Orthodox Experience of Repentance”, în „Sobornost/Eastern Churches Review” 2, 1, 1980, pp. 24‑25. A se vedea Ep. Kallistos Ware, The Inner Kingdom, în Opere complete, vol. 1, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 2000, pp. 43‑57.

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre pocăinţă, 7, 3, PG 49: 327.

[14] Timothy Ware, Eustratios Argenti: A Study of the Greek Church under Turkish Rule, Oxford, 1964, p. 20 ff

[15] Din Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

chryssavgis-john-pr-vindecarea-launtrica-a-omului-arta-indrumarii-duhovnicesti-12382

Legaturi:


Categorii

Ce este pacatul?, Impartasania, Parintele John Chryssavgis, Pocainta, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare

  1. Opinia că spovedania se făcea în vremurile apostolice public, eventual în cadrul Sfintei Liturghii este doar o supoziție. Exista și practica aceasta, dar numai pentru pesoanele care aveau păcate mari și aveau nevoie de smerire în fața altora și de rugăciunile celorlalți. Iar aceasta se făcea după spovedania particulară. Chiar e interesant cine a pus în circulație această opinie nefundamentată.
    Pentru detalii: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/04/06/pr-vasile-mitrofanovici-studiu-despre-randuiala-canonica-a-tainei-pocaintei-si-a-dezlegarii-pacatelor-in-istoria-bisericii/
    Spovedania publică avea rostul ei. A dispărut tocmai pentru că, după oficializarea creștinismului, nu mai era folositoare duhovnicește, ci smintitoare și nepractică; apăreau încurcături și cu autoritățile statului care ar fi trebuit să sancționeze anumite delicte ce deveneau astfel cunoscute.

  2. Pingback: Experienta SFASIERII LAUNTRICE, ASUMAREA VULNERABILITATII, A RANILOR SI A NEPUTINTELOR in comunitatea Bisericii si in responsabilitatea slujirii preotesti. PUTEREA ADEVARATA IZVORASTE DIN SLABICIUNE. “Menirea noastra nu e de a fi invincibili, ci vul
  3. Pingback: Pr. John Chryssavgis despre ABUZUL DE AUTORITATE DUHOVNICEASCA, pericolul idolatriei clericale si FOLOSIREA “ASCULTARII NECONDITIONATE” ca mjloc pentru DEGHIZAREA AMBITIILOR DE IMPUNERE A VOINTEI PROPRII asupra altora: “Cel care amesteca
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate