“Voiau cu tot dina­dinsul ca Bătrânul să tăgăduiască Biserica şi să devină un zelot orb”. DE CATRE CINE SI DE CE A FOST DEFAIMAT si in timpul vietii, si dupa adormire, SFANTUL PAISIE AGHIORITUL?

16-09-2016 Sublinieri

saint-paisios-hand-painted-byzantine-icon_800

Reacţiile zeloţilor si ale invidioşilor

Oamenii smeriţi

Bătrânul spunea: „Fericiţi sunt acei oameni care au reuşit să devină asemenea pământu­lui smerit, care în timp ce este călcat de toţi, îi poartă pe toţi prin iubirea lui şi îi hrăneşte cu dragoste ca o mamă bună, care a scos şi mate­rialul bun de plăsmuit pentru trupul nostru. De asemenea, pământul primeşte cu bucurie şi ceea ce aruncăm, de la roadele bune până la gunoaiele necurate pe care le prelucrează fără zgomot în vitamine şi le oferă în chip bogat împreună cu roadele lui, fără părtinire, oamenilor buni şi răi”.

Cu toate că nevointa lui era recunoscută de către toţi, Bătrânul se confrunta deseori cu furia zeloţilor din Sfântul Munte şi cu comentariile amare ale călugărilor invidioşi de aproape şi de departe. Era în planul lui Dumnezeu să fie ne­căjit de aghioriţii înşişi. Aceasta nu înseamnă, desigur, că în Sfântul Munte nu existau călugă­ri care să-i arate iubire şi să-i ceară sfaturi. Zeci de monahi treceau zilnic prin chilia lui smerită, ca să-şi spună gândurile şi să primească părerea lui. Dar şi după adormirea Bătrânului urmau să apară comentarii care arătau încă o dată că există oameni îmbrăcaţi în rasa monahală, care în timp ce trebuiau să arate sensibilitate duhovnicească şi să fie atenţi la tot ceea ce spun şi scriu, ei că­deau foarte jos şi descopereau că lumea lor sufle­tească este peşteră de tâlhari.

a) Nebunia zeloţilor

patriarch_paisiosZeloţii, stiliştii, adică cei care ţin calenda­rul vechi, cu râvna lor cunoscută şi cu ideile lor obsesive, l-au osândit pe Bătrân că n-a urmat propria lor linie în relaţiile cu Patriarhia Ecume­nică, îi cereau să rupă orice legătură cu aceasta, să nu-l pomenească pe Patriarh şi să-i lumineze pe vizitatorii lui referitor la primejdiile care pasc Ortodoxia din partea Patriarhului şi a acţiunilor lui. Zeloţii aceştia nu cugetau deloc la marea sa jertfă duhovnicească, la grija lui de a cultiva oamenii în spiritul moralei ortodoxe, la neliniştea cea bună pe care o semăna în sufletele oameni­lor, la mângâierea care le-o dăruia, la rugăciunea pe care o făcea pentru cei îndureraţi, la nevointa lui cea mare, în două cuvinte la prezenţa lui bi­necuvântată în Sfântul Munte. Voiau cu tot dina­dinsul ca Bătrânul să tăgăduiască Biserica şi să devină un zelot orb.

Ca mărturie amintim de două cazuri: revista Sfântul Arhanghel Esfigmenitul a Mănăstirii Esfigmenu, care-i osândeşte pe toţi şi pe toate, şi se uită doar pe sine, într-un articol care poartă titlul „Părintele Paisie Aghioritul, aducător de pagu­bă şi după moarte“, spune următoarele: „înde­părtat el însuşi de credinţa ortodoxă a părinţilor noştri, înşela poporul lui Dumnezeu, care venea de la marginile pământului să primească sfaturi şi îi îndemna pe oameni să-i urmeze pe păstorii eretici”. Şi deoarece revista cea grijulie aflase că urmau să fie puse în circulaţie şi biografiile Bă­trânului, s-a neliniştit, pentru că acesta continua şi după adormire să fie primejdios. Îndeosebi îi îndemna pe biografi şi pe alcătuitorii de articole să nu-şi împovăreze sufletele scriind despre sfin­ţenia inexistentă a părintelui Paisie.

Dar şi în revista Aghioritul Bătrânul este osândit, ca şi toţi duhovnicii contemporani, că niciodată n-a sfătuit „ceva care să-i ocrotească pe credincioşi de acţiunile anti-ortodoxe ale Patri­arhului Ecumenic şi ale acoliţilor săi. Niciodată! Despre problemele credinţei păstrează tăcere, o tăcere vinovată şi osândită de Sfinţii Părinţi”. Şi îndoindu-se de harismele pe care le-au avut, autorul articolului spune că aceşti părinţi, între care şi Bătrânul Paisie, nu constituie o autorita­te în spaţiul Ortodoxiei, fiindcă „au făcut jocul celui viclean, pentru că nimic din cele spuse de ei nu are legătură cu Patericul, cu cuvântul antieretic, ei făcându-se pricină a rămânerii atâtor suflete în comuniune cu erezia”. Nu trebuie să mai explicăm că fragmentele de mai sus sunt nedrepte şi pătimaşe. Le-am amintit doar ca să arătăm că Bătrânul s-a con­fruntat cât timp a trăit cu nebunia zeloţilor, care îşi continuă lucrarea şi după adormirea lui.

b) Amărăciunea invidioşilor

gerontas-paisiosÎn afară de zeloţi existau şi invidioşii, acei călugări care simţeau amărăciune pentru faima cea mare a Bătrânului din cauza râului neîntre­rupt de oameni, care coborau la Panaguda, din diferitele întâmplări minunate pe care închină­torii le povesteau despre strălucirea chipului său sfânt. Şi nu erau puţini cei de acest fel. Astfel am auzit de multe ori spunându-se că Bătrânul era vrăjitor, că impresiona lumea prin diferite magii, că noaptea comunica cu felinarul sau cu lanterna cu duhurile viclene etc. Imi amintesc de exemplu că odată Bătrânul mi-a vorbit cu atâta amărăciune despre aceste osândiri:Ce să vă spun, părin­te? Ziua nu apuc să fac nicio treabă din pricina oamenilor care vin. Astfel sunt silit seara să fac câte ceva la lumina felinarului sau a lanternei. Vreau să spăl o rasă şi sunt nevoit să aprind lumina noaptea. Şi fraţii văd lumina aprinsă în chilie şi spun că fac vrăji. Ce să mai zic?” Alţii îl osândeau că este iubitor de bani. Spuneau că lumea care vine acolo intră în biserică şi aruncă o grămadă de bani. Şi despre această osândire mi-a spus: „Ştii, nu deschid chilia ca să intre înăuntru vizitatorii şi să se închine, cu toate că aşa ar trebui să se întâmple. Nu vreau să spună că deschid ca să-mi lase bani!” Cuvintele aces­tea le spuneau părinţii aghioriţi căzuţi sufleteşte, căci în chip sigur ştiau că părintele era [ne]agonisitor. Şi o dovadă limpede a acestui fapt este că niciodată n-a ridicat coletele poştale pe care i le trimiteau şi pe care întotdeauna le returna.

Alţii, iarăşi când se lumina de ziuă şi îi ve­deau pe închinători că coboară către coliba Bătrâ­nului, spuneau cu ironie că Paisie deschide dis-de-dimineaţă şcoala catehetică. Alţii se mirau într-adins de dorinţa închinătorilor de a stărui să vadă „un călugăr neînvăţat care nu are nimic special de oferit”. In final, erau şi mulţi călugări învăţaţi şi instruiţi, care se ocupau cu treburile Koinotitei (Consiliul director al Sfântului Mun­te), care nu voiau niciodată să coboare la chilia Bătrânului, socotind că faima despre Bătrân era exagerată, şi îndeosebi era vorba despre înşelă­ciune. Dar aşa se întâmplă întotdeauna! Nu este uşor să accepţi un nou sfânt în timp ce tu însuţi ai părăsit lupta personală, sau ai căzut în cursa auto-suficienţei duhovniceşti.

In final s-a dovedit că oamenii din lume aveau mintea mai curată şi de aceea alergau lân­gă Bătrân şi se foloseau duhovniceşte.

(Presb. Dionisie Tatsis, “Ascetul de la Panaguda”, Editura Egumenita, 2016)

1049560

Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Cuviosul Paisie Aghioritul, Parintele Dionisie Tatsis, Stilisti/ schismatici

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““Voiau cu tot dina­dinsul ca Bătrânul să tăgăduiască Biserica şi să devină un zelot orb”. DE CATRE CINE SI DE CE A FOST DEFAIMAT si in timpul vietii, si dupa adormire, SFANTUL PAISIE AGHIORITUL?

  1. Pingback: SCRISORI INEDITE ALE SFANTULUI PAISIE AGHIORITUL despre necesitatea absoluta a PREGATIRII, inclusiv prin postire, pentru SFANTA IMPARTASANIE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate