OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHNEASCA INTRU NOI
Extras din Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica tuturor sfintilor (2013):
[…] Aşa şi noi, dacă noi am pune în faţa noastră neîncetat lucrările lui Dumnezeu cu noi, tainele pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi, minunile, rugăciunile nenumărate pe care ni le-a ascultat şi cele pe care nu ni le-a ascultat și am văzut în timp că bine a făcut că nu ni le-a ascultat atunci, că dacă ne împlinea rugăciunea în felul cum credeam noi atunci, nu înţelegeam sau nu vedeam sau nu descopeream lucrurile acelea sau nu întâlneam această situaţie. Până şi rugăciunile pe care Dumnezeu pare că nu ni le ascultă putem să le folosim în timp, dacă avem înțelepciune, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru minunile pe care le face cu noi, pentru că, dacă deschidem bine ochii, o să vedem că şi acele rugăciuni părut neascultate sunt, de fapt, nişte rugăciuni mai înalte împlinite cu noi.
Dacă suntem sinceri și corecţi, spunem: <Doamne, fă tu cum crezi că e mai bine cu mine, că, până la urmă, eu nu ştiu ce-i mai bine. Eu o să mă rog pentru tot felul de lucruri, de nimicuri sau lucruri mari pentru mine, dar nu ştiu dacă sunt bune sau rele, dacă e bine sau rău. Tu fă cum crezi Tu!>. Şi mult mai puţine n-o să le împlinească Dumnezeu şi o să vedeţi că multe din cele foarte mici, până şi cele care-ţi trec numai prin minte, Dumnezeu ţi le împlineşte, multe, multe şi mici, dar câteva din cele mari mai greu ţi le împlineşte. Şi o să zici: <Bine, dar astea mici mi le împlineşti aşa de repede, și numai că am visat sau m-am gândit ce frumos ar fi, şi ultimul gând ce l-am avut, şi cea mai mică rugăciune, iar cealaltă, în care am zis că vreau pe acesta să-mi fie soţ sau aceasta soţie, nu mi-o împlineşte?…> Sau cine ştie ce lucruri mari sau să mergi undeva sau să rămâi definitiv în profesia asta sau să faci cealaltă, <Pe astea nu mi le împlineşti, Doamne?…> Şi simţim că ne străduim, forţăm mâna lui Dumnezeu și El parcă tot nu Se lasă. Şi asta se întâmplă pentru că mai ales aceste lucruri mari, când cineva cere lucruri mari și care să ţină o viaţă, acestea pot duce la moartea noastră veşnică duhovnicească sau la viaţă veşnică. Sunt lucruri prea mari, nici nu ştiu dacă ştim ce cerem atunci când cerem. Foarte mulţi oameni vin, după ani şi ani, şi plâng şi zic: „Eu mi-am dorit să mă căsătoresc cu nu-ştiu-cine. Eu am trecut peste toate barierele. Eu am călcat peste toate sfaturile şi am făcut lucrul acesta şi acum îmi pare rău. De ce nu m-a oprit Dumnezeu?” Tot ei sunt cei care se revoltă mai târziu şi se învârtoşează şi zic: „Trebuia să mă oprească Dumnezeu!”, deşi uită că atunci erau gata să zică: „Îmi dau viaţa dacă nu-mi dai asta, îmi pun capăt dacă nu-mi dai ceea ce cer eu!”.
Şi, de multe ori, din două motive Dumnezeu nu împlineşte anumite rugăciuni ale noastre mari:
1. de obicei, când cerem lucruri mari, acestea chiar sunt mari şi implică şi viaţa altor oameni şi ne implică şi pe noi în viaţa lor şi, pe de o parte, încă nu suntem pregătiţi şi nu suntem destul de copţi pentru aşa ceva şi putem face mai mult rău decât bine şi Dumnezeu poate să amâne luni şi ani, până ne împlineşte acea rugăminte şi pare că Dumnezeu a fost zgârcit şi abia ţi-a dat, dar abia după ce ai crescut şi ai învăţat şi ai înţeles multe. Ia gândiți-vă: staţi pe loc după ce aţi fost învățați o viaţă să mergeţi din treaptă în treaptă, din clasa întâi aţi fost numai pe locul întâi, la liceu aţi fost printre primii, la facultate poate aţi fost tot aşa. Şi la un moment dat după aceea stai pe loc un an şi baţi pasul pe loc, doi ani, trei ani, nu simţi de niciunde un ajutor, nu mai vezi zâmbet pe chipul celor cu care te întâlneşti, nu mai vezi nimic, ţi se pare că s-a terminat lumea, că parcă Dumnezeu Şi-a luat mâna. După ce treci prin această perioadă în care vezi cât de greu e să te lepede, de multe ori chiar prietenii, să te dea la o parte şi să te judece chiar cei mai dragi, să se bucure cei care până atunci te invidiau, după ce vezi toate acestea, tu, care poate până atunci erai nepăsător faţă de durerile celorlalţi, treceai uşor peste lacrimile celor din jurul tău, să ştiţi că altă atenţie capătă omul faţă de aceştia, altă durere a inimii are faţă de cel necăjit. Dacă după un an, doi, trei se împlineşte ceea ce a vrut, dar altă aşezare are să nu sară calul acolo unde a hotărât el să facă şi în lucrurile bune pe care le face să nu se umple de prea multă bucurie şi efuziune și să facă lucruri exagerate, să greşească enorm şi faţă de oamenii aceia şi faţă de el, şi să-l doară inima şi faţă de cei necăjiţi şi întristaţi şi să sară în ajutorul lor atunci când va fi vremea… Acesta e un mic exemplu, dar pot fi mii de alte motive pentru care Dumnezeu să întârzie, mii de alte taine ale sufletului pe care Dumnezeu vrea să le crească, vrea să le descopere cu tine.
De fapt, de multe ori suntem aşa de siguri de ceea ce vrem şi suntem hotărâţi, încât, de obicei, ce vrem nu este duhovnicesc, ci doar o realizare cât mai bună aici pe pământ, materială, profesională, familială. De multe ori, aceste opriri sau întâmplări care ne stau în cale sau situaţii în care Dumnezeu pare că nu ascultă să ne treacă mai departe, acestea îţi deschid pentru prima oară ochii asupra unor realităţi ale lumii pe care până atunci nu le-ai băgat în seamă. Începi să descoperi că ai suflet, că este ceva în tine care suferă, pe care nu l-ai crescut până atunci, care nu are aripi, pe care nu l-ai învăţat să zboare niciodată, că tu puteai să ajungi aşa până la sfârşit, fără să-ţi dai seama că tu ai venit în lume pentru altceva decât ca să fii primul, să fii în frunte, să realizezi, să faci, să dregi. E alt motiv pentru care ai venit în lumea asta şi pe Altcineva trebuie să descoperi, pe Altcineva, cu amar, să-L cunoşti şi să te întâlneşti cu El. Şi de multe ori oamenii numai la aceste dureri mari încep să cunoască pe Altcineva, pe Dumnezeu.
Şi noi credem că în suferinţă Îi place lui Dumnezeu să se întâlnească cu noi. Nu! Este nevoit! Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu.
Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.
Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine.
Dar nu mai bine ar fi ca înainte de acea vreme, ca să nu fie nevoit Dumnezeu să ne poarte şi prin încercări şi prin ispite şi prin eşecuri, să se întoarcă omul spre Dumnezeu, să dea mulţumire lui Dumnezeu, să dea slavă lui Dumnezeu, să-şi aducă aminte neîncetat de Dumnezeu, să pună înaintea lui ziua şi noaptea porunca lui Dumnezeu, ba mai mult, să pună înaintea lui ziua şi noaptea prezenţa vie a lui Dumnezeu care-I aici şi acum, în Care umblăm, suntem, respirăm, să pună înaintea lui prezenţa, să pună înaintea lui minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu el şi asta e mărturia cea mai mare, s-o pui înaintea ta această mărturie, să-ţi aduci tu aminte în primul rând de ce lucrări a făcut Dumnezeu cu tine până acum, şi câte a făcut, şi după aceea această mărturie sincer şi fără cuvinte prea mari şi complicate s-o mărturiseşti şi altora.
Aşa cum părintele Arsenie spunea că nu ajunge, credinţa nu e numai să crezi în Dumnezeu, să ai o credinţă, să ştii foarte bine Crezul şi să-l ştii şi explica sau să ştii foarte bine învăţătura de credinţă. Nu e asta credinţă. Şi diavolul ştie toate lucrurile acestea, crede şi se cutremură şi diavolul crede şi se cutremură, credeţi că nu ştie el toate realităţile despre Dumnezeu? Le ştie şi se şi cutremură, noi măcar nu ne cutremurăm aşa, în general, nu ne prea cutremurăm, ci mult mai mult, zicea el, este credinţa şi este acea întâlnire măcar o singură dată cu Iisus, în viaţă, şi toţi am avut-o într-o anumită măsură, mai mult sau mai puţin, am avut această întâlnire sau mai multe întâlniri, mai multe atingeri, măcar ca şi în Cântarea Cântărilor: Mirele la uşă a venit, a pus mâna pe zăvor, pe clanţă, Mirele Hristos, şi eu până să apuc să mă trezesc, mireasa din pat, el a plecat. Dar când am pus mâna pe clanţă era mirul de pe mâna Lui, era pe clanţa aceea, mirosea. Şi mi-a lăsat mir pe mâna mea. Şi eu am fugit, cum zice acolo, am fugit la porţile Ierusalimului şi pe la paznici şi am zis: N-aţi văzut cumva pe Mirele meu, n-aţi văzut trecând pe aici? Şi-L căuta neostoit sufletul. Mireasa e sufletul omenesc. De multe ori poate n-a fost o întâlnire aşa cum am vrea noi. Poate această întâlnire nu va fi decât dincolo, vie, clară, faţă către faţă, dar pentru cei mai mulţi dintre noi a fost deja această întâlnire, au fost multe astfel de întâlniri în care Dumnezeu tainic bate la inima şi la sufletele noastre şi simţim mireasma dumnezeiască a prezenţei Lui, din când în când măcar. Simţim mireasma dumnezeiască atunci când ne scapă din necazuri mari, când ne ridică cu mână tare şi braţ înalt ca pe Petru din valuri şi ne spune parcă: Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Şi de-atâtea ori L-am simţit aşa.
Măcar aceste mărturii să le aducem înaintea sufletelor noastre neîncetat şi-atunci fețele noastre se vor îmbărbăta, se vor încuraja, vor ţine mai cu osârdie porunca lui Dumnezeu, se vor răbda mai departe, vor ţine mai departe cuvântul lui Dumnezeu, vor trece mai uşor peste toate ispitele de cuvânt, de gând pe care le aduc oamenii, diavolii le aruncă în mintea noastră, să ne lepădăm, să ne lăsăm, să abandonăm lupta, să ne lăsăm pradă unor ispite, unor încercări, unor gânduri murdare, unor fapte murdare. Vom trece peste acestea, pentru că totdeauna ne vom aduce aminte: <Dar cum, Dumnezeu n-a fost cu mine atunci? Nu-mi aduc eu aminte ce-a făcut Dumnezeu? Nu-mi aduc eu aminte cum mi-a vorbit Dumnezeu atunci în adâncul inimii mele? Nu-mi aduc eu aminte cum m-a scos atunci din necaz? Nu se poate să-l reneg pe acest Dumnezeu!>. Acela e chipul adevărat al lui Dumnezeu. Până să-L descoperim tainic în Scriptură, de multe ori Îl descoperim mai uşor chiar în lucrarea Lui cu noi, chiar în lucrarea aceea de zi cu zi cu noi, lucrările, minunile lui Dumnezeu pe care le-a făcut cu noi, Îl cunoaştem mult mai repede. Şi tot acest chip îl putem vorbi şi povesti şi-l putem mărturisi şi înaintea oamenilor şi este mai puternic decât orice mărturisire.
[…].
CITITI INTEGRAL PREDICA SI ASCULTATI, IMPREUNA SI CU UN ALT CUVANT AL ACELUIASI PARINTE, LA:
Legaturi:
- LEPADAREA LUI PETRU si PRIVIREA LUI IISUS. “Fara ispite si caderi, omul nu isi cunoaste slabiciunea”. Adevarata CAINTA ca “durere mistuitoare” pentru RANIREA DRAGOSTEI versus SPOVEDANIA FORMALA, DIN OBISNUINTA, fara frangerea inimii
- Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si VULNERABILITATEA IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU NOI
- CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?”
- “Ce fericiti am putea fi daca L-am cunoaste cu adevarat pe Hristos!”
- OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”…
- MARTURIA UNEI TINERE “purtatoare de mir” din zilele noastre despe INTALNIREA VIE CU HRISTOS: “Numai pentru asta merită să trăieşti, să-L faci pe Dumnezeu aerul tău, viaţa ta, sângele tău. Altfel, viaţa e serbădă, fără sens…“
- Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
- PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”
- “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I)
- “DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE ADEVARATĂ NEBUNIE…”
- GUSTAREA LUI DUMNEZEU. Talcuirea duhovniceasca a Parintelui Zaharia de la Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului Mare: “Mai mari decat acestea vom vedea”. TAINA VIETII IN HRISTOS ca NEINCETATA INNOIRE
- “Dumnezeu ne slujeşte nouă. E incredibil. E altceva! E ceva din alta lume! Hristos este opusul high-life-ului lumii actuale”. BADARANIE sau SENSIBILITATE SLUJITOARE? Omul intre IMPARATIA PUTERII si IMPARATIA IUBIRII SMERITE
- IUBIREA TRĂDATĂ ȘI ZDROBITĂ A LUI DUMNEZEU. Cuvântul care TACE în fața batjocoritorilor ucigași și vicleni: “Sărbătorim DUREREA INFINITĂ a Celui infinit
- DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE
- TAINA SPALARII PICIOARELOR IN VIATA NOASTRA sau… cand Dumnezeu ingenuncheaza in fata mea – LACRIMA SI HAR de la Parintele Constantin Sarbu
- SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?
- DUMNEZEU, CERŞETORUL DRAGOSTEI NOASTRE… “A, Tu eşti Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin… am atâtea treburi de făcut…, treburi, griji, interese!”
- “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”
- “ACESTA ESTE DUMNEZEUL NOSTRU: El Se pogoara in mizeria cea mai adanca a firii umane ca sa scoata de acolo margaritarul cel de mult pret” – PREDICA PUTERNICA (si audio) IMPOTRIVA DEZNADEJDII, A DELASARII si A JUSTIFICARII PACATELOR
- Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la Evanghelia lui ZAHEU VAMESUL: Curajul de a ne lasa PRIVITI DE HRISTOS
- CUM SI CAND LUCREAZA DUMNEZEU MINUNI IN VIATA NOASTRA? “Dumnezeu este atent la nevoia noastra, la durerea noastra, la dorul nostru cel mai adanc si ne cheama ca si PRIN NOI sa-si imparta si sa inmulteasca darurile Sale”
- Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!”
- Meditatie zguduitoare la Pilda Fiului Risipitor a Arhim. Andrei Coroian: CHEMAREA BRATELOR PARINTESTI ALE CELUI RASTIGNIT SI CHINUIT DE PACATELE NOASTRE…
- INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE? “Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab. Apoi, să te laşi în grija lui Hristos, căci nimic în această viaţă nu este mai tare decât Hristos”
- CUM SE APROPIE DUMNEZEU DE INIMILE NOASTRE SI CUM II RASPUNDEM NOI? “Credem mai mult cuvantului lui Hristos sau cuvantului lumii acesteia, care pe toate le rastalmaceste?”. Predica audio a Parintelui Nichifor la Duminica a II-a dupa Rusalii
- LECTIA ORBULUI MARTURISITOR CARE A BIRUIT DUHUL “PROFITOR” AL LUMII vs. LEPADARILE NOASTRE DE FIECARE ZI. Ce minuni face Dumnezeu cu noi, ce vrea sa ne dea Dumnezeu prin incercari? Avem ochi sa mai vedem LUCRAREA LUI DUMNEZEU IN NOI?
- “Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispititorului? “BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA” (III)
- PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este smerenia. Unde este smerenia, acolo vine Dumnezeu”
- CE SA FACEM ATUNCI CAND NE SIMTIM INCERCATI LA MAXIMUM? Poruncile = spovedania lui Dumnezeu; incercarile = dovada prieteniei si increderii lui Hristos in noi
- RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile?
- SFANTUL SILUAN ATHONITUL – cantari si cuvinte duhovnicesti: “Fara har, sufletul e asemenea unui dobitoc”. CAND NE ASCULTA DUMNEZEU RUGACIUNILE?
- Sfantul Siluan despre NECREDINTA, MANDRIE, IUBIRE SI PACEA INIMII. “Omului pacatos Domnul ii pare neinduplecat, pentru ca nu este har in sufletul lui”
- Parintele Serafim Rose: “De ce par a fi atat de puţine minuni astazi?” Tamaduirile si minunile se fac inimilor indurerate, dar care au nadejde
- Sfantul Isaac Sirul despre FOLOSUL INCERCARILOR si TINDEREA SPRE “CELE DE PRET” ALE LUI DUMNEZEU: “Tot ce se primeste usor repede se si pierde. Fiecare lucru dobindit cu durerea inimii e si pazit cu grija”
- SFANTUL ISAAC SIRUL despre incercarile duhovnicesti si mangaierile harului. SMERENIA BIRUIESTE DEZNADEJDEA COPLESITOARE: “Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mangaierii“
- DUREREA ALTUIA – DUREREA NOASTRA. Cum dobandim rabdare si ce folos avem din incercari? ISPITELE INSINGURARII
- CE SA FACEM ATUNCI CAND NE SIMTIM INCERCATI LA MAXIMUM? Poruncile = spovedania lui Dumnezeu; incercarile = dovada prieteniei si increderii lui Hristos in noi
- PARINTELE ARSENIE BOCA (†28 nov. 1989) SI CHEMARILE LUI DUMNEZEU (“Cele sapte surle”) pe… Cararea Imparatiei (I): “Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume”
- PARINTELE ARSENIE BOCA si CELE SAPTE SURLE PRIN CARE DUMNEZEU NE CHEAMA (II). Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri, primejdii si nenorociri
Despre chipul multi-ipostatic al lui Hristos:
https://calindragan.wordpress.com/tag/multiipostatic/
Spunea Părintele Sofronie Saharov:
“Această definiţie a omului hristocentric multi-ipostatic este întru deja dar nu încă, se referă antinomic la o realitate deja împlinită, dar şi la una care încă nu a fost împlinită deja. M-a uimit descrierea Părintelui Sofronie, care în sensibilitatea sa de expresie, spunea că naşterea unei Persoane este un eveniment cosmic, ce generează zgomot puternic în lume, precum avionul care depăşeşte pragul sunetului.
Despre omul multi-ipostatic nu se poate vorbi decât antinomic, pentru că raţiunea noastră („mintuliţa”) nu are capacitatea de a înţelege întru totul unitatea în sobornicitate a acestei entităţi multi-ipostatice, a acelei fiinţe zidite după chipul multi-ipostatic al lui Hristos. Omul este o taină, şi într-o şi mai mare măsură este taină Însuşi Ziditorul nostru, a cărui esenţă este deplin transcendentă nouă.”