Mai ştim noi oare să cerşim?
In aceasta meditatie, scriam: Omul cazut ajunge sa-si iubeasca in mod pervers temnita, sa se indragosteasca de miasmele propriei putreziciuni, sa gaseasca cea mai mare desfatare in secretiile purulente si putroase ale patimilor proprii… Nu vrea vindecare, vrea doar sa-si planga de mila.
Într-adevăr, ştim să ne plângem de mila proprie, de mila noastră, dar nu mai ştim să plângem după mila Altuia, după mila Celuilalt.
Putem, astfel, îndrăgi temniţa în două moduri: bravând şi/sau cedând. Să nu confundăm, astfel, îndemnul de a nu ne plânge de milă cu cel de a nu plânge deloc şi de a zăcea în nepăsare. Sau, şi mai rău, de a brava. De a spune şi crede că „faci faţă” situaţiei, că treci peste, că nu eşti copil, ci bărbat/femeie în toata puterea, care nu (are voie) să plângă. Nuuu, dimpotrivă, zâmbeşte tot timpul, „emană” siguranţă de(spre) sine, îşi pune, chipurile, nădejdea în Dumnezeu şi în mila lui (de fapt, în sine).
Ei, hai să nu ne minţim. Dacă rostim repede „voia lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu“, nu înseamnă că o spunem din adâncul inimii, ci doar din vârful buzelor. Dacă am spune-o din adâncul inimii, am spune-o cu inima înfrântă şi smerită, cu lacrimi, cu frică, cu cutremur. Când o spunem „pe de rost“, dar nu „par coeur”, o spunem din obişnuinţă, din reflex. Adică, bravăm. Ne închipuim că vom face faţă, că vom izbândi peste ispite.
Şi când ne vom confrunta cu ispita reală, dură, vom descoperi că inima noastră nu era gata pentru bătăi. Ne descoperim ca frunze uscate care, la primul vifor al ispitelor, sunt spulberate în praf şi pulbere încă înainte de a atinge pământul.
Atunci, da, vom claca, vom plânge de mila nostră, şi vom considera vinovaţi pe ceilalţi de răul nostru. Nu vom plânge, alergând la celălalt, ca un cerşetor, cerşind milă, cerşindu-l pur şi simplu, aşa cum este, sperând că nu ne va da şarpe în loc de pâine, ci vom considera de la bun început că ne va da şarpe, îl vom considera răspunzator pentru relele noastre ca să nu fim nevoiţi să ne recunoaştem adevărata faţă, vrednică de un văl mai gros şi mai complet decât al musulmancelor…
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Mila de sine e un mare dusman al mantuirii noastre.E mai placut si mai comod sa ne autocompatimim decat sa iesim din aceasta stare si sa ne luptam cu noi insine si cu patima.:(
Da, dar un la fel de mare dusman este si bravarea, despre care s-a scris aici, care provine dintr-o mandrie subtila si aduce… prisos de impietrire sufleteasca. Impietrire pe care adesea oamenii o iau ca pe ceva bun, cred ca e o seninatate si o liniste placute lui Dumnezeu, dar raceala inimii ii tradeaza. O alta roada a acestei atitudini este suficienta, increderea si bizuirea in sine si faptul de nu mai putea sa te umilesti pentru a cere ajutorul aproapelui, pentru a nu parea slab si umil in fata lui.
Reiau cuvintele parintelui Arsenie de la patriarhie, postate aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/?p=590
Nu este nimeni care sa fi inceput viata lui in Biserica altfel decat asa: patruns la inima. Daca cineva zice ca este in Biserica si ca traieste viata Bisericii, dar nu a simtit niciodata strapungerea inimii, nu a cunoscut-o, nu a simtit-o si nu o traieste, unul ca acesta se amageste pe sine. Aduceti-va aminte ca Insusi Domnul a zis : “Foc am venit sa arunc pe pamant…“. Foc! Strapungerea inimii, din care se naste duhul pocaintei, focul ravnei de a placea lui Dumnezeu, de a face voia Lui renuntand la sine, la toata patima si la tot pacatul, este o insusire definitorie a vietii crestine, a vietii in Biserica. Si, daca mai este nevoie, sa aducem aici ca marturie si cuvantul Sfantului Ioan Scararul care spune ca “chiar daca ne-am indeletnici cu vietuiri marete – am face fapte bune care par foarte mari – dar inima noastra este neindurerata – lipsita de strapungere – atunci trebuie sa le socotim pe toate acestea vanturi mincinoase si trecatoare“. Sa aducem ca marturie si cuvantul Sfantului Isaac Sirul care spune ca “o rugaciune facuta fara durerea inimii este ca un fat lepadat”. De altfel, Sfantul Isaac Sirul, in rugaciunea catre Mantuitorul Iisus Hristos alcatuita de el si pe care o citim mereu la sfarsitul Acatistului Mantuitorului, marturisind ca fara aceasta strapungere a inimii nu este cu putinta sa inceapa cineva viata in Hristos, o cere pe aceasta de la Dumnezeu si zice : “Doamne, daruieste-mi pocainta nestirbita si inima indurerata ca sa pot sa pornesc cu tot sufletul in cautarea Ta!“