CORONAVIRUSUL, ÎMPĂRTĂȘANIA și CREȘTINII. “Să ne privim în oglindă, punându-ne întrebarea cu toată sinceritatea: de ce ne împărtășim?”

Coronavirusul, Împărtășania și creștinii

Cu mare întristare privesc la ispita care se revarsă asupra Bisericii în zile acestea tulburate de isteria coronavirusului. Și nu sunt atât de mâhnit din pricina celor din afara Bisericii care atacă Biserica, ci din pricina noastră, a celor care ne considerăm Biserica.

Am impresia că noi nu mai cunoaștem, dacă am cunoscut vreodată, învățătura de credință a Bisericii primită nu de la om, ci direct de la Dumnezeu. Cum putem considera Sfânta Împărtășanie, Trupul și Sângele lui Hristos celui Viu, Calea Adevărul și Viața, Lumina lumii, Răsăritul cel de Sus, Fiul Tatălui Ceresc prilej de îmbolnăvire, legându-ne de măruntul fapt că se dăruiește cu aceeași linguriță? Nu tocmai Hristos a spus: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54) și iar „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56)? Păi dacă-i Viață, nu-i nici moarte și nici boală, ci numai sănătate. Că nu o cred necredincioșii nu-i de mirare, „căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. Cum, dar, ne clătinăm așa de tare în credință încât chiar fundamentele ei ni se zdruncină? Din pricina unui amărât de virus? Asta nu face să arate decât măsura credinței noastre, sau mai bine zis a necredinței, pentru că ne aflăm din nou în fața unui examen, așa cum a fost referendumul pentru familie. Și din nou suntem nepregătiți, din nou îl picăm.

Ce este însă și mai îngrijorător nu este necredința în sine, ci faptul că ne-o justificăm cu argumente așa-zis științifice, bazându-ne pe judecata noastră omenească, strâmbă și failibilă, și pe Dumnezeu Îl dăm la o parte spunându-i: „Da, înțelegem, așa e, dar vezi Tu, dacă totuși…?” Măcar să adoptăm atitudinea tatălui copilului lunatic: „strigând [..], a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Adică el și-a conștientizat neputința, necredința, și a cerut ajutor Domnului, pe când noi ne-o justificăm cu slabe cunoștințe lumești, nici pe acelea stăpânindu-le, fără a cere ajutorul Lui.

Mai suntem noi, în situația de față, în stare a săra lumea aceasta? Mai avem noi credibilitate în fața celorlalți de alte credințe când ne călcăm în picioare propria credința, înfricoșați fiind doar la gândul unui pericol minor? Vai de noi, creștini cu jumătăți de măsură! Ni se potrivește ca o mănușă diagnosticul pus de Hristos episcopului Bisericii din Laodiceea: căldicei.

„Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apocalipsa 3, 15-18).

Cum vom fi noi în stare să dăm piept cu antihriștii lumii de azi cu o atitudine timorată, plângăcioși și speriați din orice? Doar Hristos ne-a spus:

„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. (Ioan 16, 33)

Nu i-a certat El pe apostoli:

„Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?” (Marcu 4, 40)

Nu ne avertizează El în Apocalipsă:

„Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”. (Apocalipsa 21, 8)?

Dar, veți zice, tot El a spus:

„pe cel slab în credință primiți-l fără să-i judecați gândurile” (Romani 14, 1).

Așa e, dar asta nu înseamnă că trebuie să coborâm toate ștachetele pentru a ne potrivi celui mai slab, ci să îl sprijinim și să-i fim noi model. Dacă cel slab încă nu are consolidată credința despre natura Sfintei Împărtășanii, ca Trup și Sânge ale Mântuitorului, nu înseamnă că se poate împărtăși oricum doar de dragul de a se împărtăși. Biserica nu are normă de împărtășanie, nici nu vrea să o dea cu orice preț că altfel i se strică în depozit. Dumnezeu Însuși nu se împărtășește nouă cu Harul Său dacă noi nu suntem pregătiți, ci ne pregătește întâi și doar apoi Își revarsă darul asupra noastră. Altfel El Însuși și-ar încălca propria poruncă:

„Nu dați mărgăritarele voastre porcilor” (Matei 7, 6).

Cum adică, suntem noi cumva porci? Da, cu adevărat da, suntem porci în fața realităților duhovnicești. Tare cuvânt, nu? Ne rănește părerea noastră despre sine, cum că na, nu am omorât pe nimeni, nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții, cum adică să fim porci?

Îmi aduc aminte acum de o întâmplare cu Sf. Antonie cel Mare care, întâlnind un diavol ce luase chipul unui călugăr și se arăta supărat că Dumnezeu nu-l iartă și pe el de păcate, a promis că se va ruga pentru el. Dumnezeu i-a descoperit însă cu cine stătuse de vorbă și, culmea, i-a transmis că îl iartă dacă vreme de trei ani va sta într-un loc nemișcat și va striga de o sută de ori într-o zi: „Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răutatea cea veche, urâciunea pustiirii, înșelăciunea cea întunecată”.

Sfântul Antonie revine cu mesajul dar diavolul, schimbându-și prefăcuta smerenie în râs, îl ia în derâdere zicând: „Cum să spun eu așa ceva despre mine? Eu sunt minunat întru isprăvi, oamenii mă ascultă și fac voia mea, cum să mă numesc așa?” Și dându-i cu tifla a dispărut. Dumnezeu nu i-a cerut nimic imposibil. Având firea îngerilor și nesuferind de nicio slăbiciune trupească, pentru el era o nimica toată canonul. Fiind vechi de când lumea, trei ani ar fi fost iar o nimica toată. Ce-l oprea totuși? Mândria. Mândria era și este cauza distanțării lui de Adevăr, ruperea conștientă și voită de Dumnezeu.

Mândria de a nu ne recunoaște ca porci ne oprește și pe noi de a ne vedea adevărata stare și ne trece de partea diavolului. Iată ce ne transmite Mântuitorul direct: „Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7, 11). Auziți? Ne face Hristos răi. Dar, Doamne, ce am făcut ca să fim etichetați ca răi? Și ca să fie treaba oablă ne mai servește una: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu”. (Marcu 10, 18) Adică, cu alte cuvinte, același lucru: suntem răi. Să nu ne mirăm că nu ne recunoaștem în acest apelativ, căci pe lângă răutate suferim și de orbire. Și mai cum? „Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine (Isaia 29, 13)”. Adică fățarnici. Să continui? Vom găsi că Dumnezeu ne pune înainte toate păcatele, fără nicio spoială, așa cum sunt ele. Nu ne place. Nu ne place deloc. Dar așa cum nu ne place când doctorul ne dă un diagnostic serios, dar urmând tratamentul prescris de el ne vindecăm, smerindu-ne prin faptul că îi dăm credit și ascultăm de el, tot așa ar trebui să urmăm și tratamentul prescris de doctorul Hristos, smerindu-ne prin credință și ascultare. Nu înțeleg însă de ce, la teologie se pare că toată lumea se pricepe, chiar mai bine decât „popii”. Sau poate că înțeleg, văzând tot mai multă drăcărime dezlănțuită într-o lume dezorientată și încolțită din toate părțile.

Suficiența de sine a omorât vestul creștin și, pare-mi-se, boala aceasta este contagioasă și la noi în răsărit. Abordând un triumfalism de păstrători autentici ai tradiției, am uitat tradiția pe care pretindem că o păstrăm. Am uitat că tradiția nu este o învățătură omenească, ci este de origine dumnezeiască, așadar neschimbabilă în esența ei, adaptabilă timpului pe care îl trăim doar ca formă exterioară, în măsura în care această adaptare este pentru a spori înțelegerea a ceea ce Dumnezeu vrea să ne transmită. Tradiția nu stă într-o linguriță dar, în loc să vedem dincolo de ea, ne împiedicăm de această smerită bucată de inox. Ea, săraca, ne desparte de Hristos. Nu slăbiciunea și necredința noastră.

Sfântul Apostol Pavel este foarte categoric în dialogul lui cu regele Agripa: „De ce se socotește la voi lucru de necrezut că Dumnezeu înviază pe cei morți” (FA 26, 8)? Adică ce e cu neputință la Dumnezeu? De ce se socotește de necrezut a fi prezent în Sfânta Împărtășanie? Dar, la urma urmei, de ce ne împărtășim? Să ne privim în oglindă, punându-ne întrebarea cu toată sinceritatea: de ce ne împărtășim? Că așa face toată lumea? Că poate e o „poțiune magică” care ne vindecă de beteșugurile noastre, un fel de talisman? Că o fi ajutând la ceva? Că, de fapt, nici noi nu știm prea bine de ce? Mai bine ne dăm un pas în spate și, înainte de a ne mai împărtăși, să ne limpezim gândurile și credința, „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului”. (1 Corinteni 11, 29). Mai bine nu ne împărtășim decât să nu știm cu Cine (nu cu ce) si de ce ne împărtășim. Și dacă lucrul acesta ni se limpezește, nu ne mai sperie niciun virus patetic „made in China”.

Ioan Crișan

***

PLUS – Un cuvânt profetic de la Sfantul Nicolae Velimirovici:

„În vremea aceea, fariseii și cărturarii – înaintașii șovinilor și scriitorilor estetiști moderni – s-au apropiat de Iisus și I-au spus dojenitor: Pentru ce ucenicii tăi nu umblă după predania bătrânilor, ci cu mâinile nespălate mănâncă pâine? /Mar. 7, 5/

Le răspunse Mesia în mânia Sa îndreptățită, dând același răspuns fariseilor de acum două mii de ani și europenilor moderni:

Acum voi, fariseii, partea cea dinafară a paharului și a blidului curățiți, iară cea din lăuntrul vostru plină este de hrăpire și de vicleșug. Nebunilor, (…) cele din lăuntru dați-le milostenie, și iată toate vor fi vouă curate. /Lc. 11, 39-41/

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos nu le-au înțeles nici fariseii din Ierusalim, nu le pot înțelege nici intelectualii moderni. În mania lor fanatică pentru curățenia exterioară, ei nu îl pot răbda pe omul a cărui piele nu este îmbăiată și a cărui față nu-i bine spălată.

Este o singură deosebire, și nu mică, între evreii tăiați-împrejur și europenii netăiați împrejur: evreii erau robi ai curățeniei de dinafară în numele Dumnezeului Iahve, iar europenii sunt în numele biologiei. Evreii credeau că prin curățenia de dinafară se apără de păgânism, iar europenii – atei, la rădăcină – cred că prin curățenia exterioară se apără de microbi, de viermii molipsitori și nevăzuți.

Nici evreilor, nici europenilor nu le-a trecut prin minte că prin curățenia exterioară nu ating vreun alt scop decât cel de a nu duhni înaintea oaspeților lor. Iar când Hristos spune: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, este un program pozitiv, nu de apărare, ci vizionar. Cei ce își curățesc inimile n-o fac pentru a nu-i vedea pe draci, precum evreii, sau pe microbi, precum europenii, ci ca să-L vadă pe Dumnezeu.

O, Hristoase, înălțime de Himalaia deasupra mlaștinii urât-mirositoare! Ai răbdare, și mai rabdă! Poruncește slugilor Tale să propovăduiască fără istovire curățenia lăuntrică, curățenia inimii.

Mulțimile simple de oameni vor înțelege și vor primi și se vor apuca de ce e mai greu – curățirea sufletului și-a inimii de viclenie și mârșăvie, de zavistie și nemilostivire, de necredință și de toată fărădelegea. În vreme ce mâinile moi vor căuta mereu apa doar ca să se spele de putoare spre a putea săvârși fapte murdare.

Blândule Hristos, ajută-ne să ne curățim inimile și, pentru rugăciunile Sfintei Preacurate, mântuiește-ne. Amin”.

(Sf. Nicolae Velimirovici, Prorociri despre vremurile noastre prin fereastra temniței, Editura Predania, 2020)

Legaturi: