PARINTELE EPIFANIE COMBATE EXTREMISMELE STILISTE si arata cum Biserica intotdeauna a lucrat cu ICONOMIE si DREAPTA SOCOTEALA

7-11-2007 Sublinieri

epif4.jpg

Ca si contemporanul sau, marele Cuvios athonit Paisie (a se vedea aici), si Fericitul Parinte Epifanie Teodoropulos a cautat sa mentina carma dreapta a intelepciunii si sa povatuiasca Biserica pe calea imparateasca, impotriva extremelor de orice fel. Am vazut aici ce atitudine categorica, severa si fara echivoc a manifestat parintele Epifanie fata de ecumenism si fata de abaterile grave de la credinta ale Patriarhului Ecumenic Atenagora. Dar pentru ca intransigenta sa nu fie interpretata gresit si sa conduca la atitudini “revolutionare”, de razvratire si ruptura, asadar pentru a nu da in niciun un fel “apa la moara” zelotistilor, extremistilor si super-corectilor “canonici” (impotriva carora, in America, dar in aceeasi perioada, a scris si Parintele Seraphim Rose foarte mult!) a tinut sa ia o pozitie la fel de ferma si dura fata de cealalta ratacire, aflata la polul extrem anti-ecumenist, si anume ratacirea stilista.

Parintele Epifanie afirma raspicat ca este

rau, foarte rau ca s-a facut schimbarea calendarului. Dar de la acest punct pana la punctul de a vedea calendarele ca dogme de credinta si sa legam de ele validitatea Tainelor si dobandirea mantuirii distanta este abisala“.

Am extras din cartea “Cele doua extreme, ecumenismul si stilismul o alta epistola a Parintelui Epifanie, adresata in acelasi an, 1969, dar de aceasta data unui monah stilist din Sf. Munte. Relevanta marturisirii facute de Parintele Epifanie si pentru noi este foarte mare, nu numai pentru a combate propaganda stilistilor de la noi (de care multi se simt atrasi tocmai pentru ca acestia sunt radical anti-ecumenisti!), ci si pentru a putea noi insine sa ne gasim dreapta masura si sa vedem, prin exemple graitoare si imbatabile din Istoria Bisericii care a fost duhul in care aceasta a luptat, de-a lungul vremii, prin indelunga-rabdare si iconomie, dinaluntrul sau, pentru a marturisi in acelasi timp Adevarul fara niciun compromis, pentru a se amenda si delimita de ratacirile episcopilor (fie ei si patriarhi) fara teama, dar si pentru a se pazi cat se poate de mult de producerea unor schisme sau a unor “lupte” fratricide.

Lectura scrisorii este de un real folos duhovnicesc chiar si pentru cei mai putin interesati de disputele teologice si calendariste si ii poate linisti si intari pe cei indimidati ca ar putea fi socotiti schismatici daca indraznesc numai sa dezaprobe fapte sau afirmatii neortodoxe comise sau “ingaduite” de catre intai-statatorii nostri.

cele-doua-extreme.jpg

COMBATERE A EXTREMISMELOR STILISTE

În Atena la 23 noiembrie 1969

Prea Cuviosului monah teolog

Teodorit Mavros

Sfântul Munte

Iubite părinte Teodorite, bucură-te neîncetat în Domnul.

Am luat cunoştinţă de epistola Sfinţiei Tale de cincizeci de pagini din 22 septembrie 1969, adresată unui oarecare „părinte Nestor”, prin care răspunzi la o precedentă scrisoare a mea către un monah atonit.

M-am mâhnit mult pentru două lucruri: mai întâi pentru dezordinea ideilor şi apoi pentru patima pe care o ai împotriva mea. Desigur, nu o să te imit. Dar nu se poate să las fără răspuns epistola ta.

Îţi fac următoarele observaţii, urmând firul răspunsurilor tale, căzând de nevoie în anumite repetiţii:

1. Scrii că:

De unde a cules (părintele Epifanie) informaţia că în subiectele dogmatice avem perioade de aşteptare şi că nu începem imediat să reacţionăm împotrivă, ci mai amânăm îndepărtarea ereticilor prin caterisire?” (pag. 3). Mai jos scrii arătând prin multe „dovezi” că în privinţa dogmelor niciodată nu se îngăduie iconomia şi sfârşeşti: „Biserica noastră niciodată nu a îngăduit iconomia în domeniul dogmelor şi al credinţei ortodoxe” (pag. 4).

Încurci cumplit lucrurile, iubitule. Una este adoptarea de către Biserică, de dragul iconomiei, a unei oarecare învăţături străine şi includerea ei în dogmele Bisericii ca adevăr şi cu totul altceva este îngăduinţa arătată faţă de persoane rău slăvitoare şi care învaţă învăţături străine. Primul lucru este de neconceput şi niciodată nu s-a petrecut şi nici nu se va petrece, pentru că Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului“, nu vistierie de rătăciri şi de erezii.

Al doilea lucru însă, adică îngăduinţa arătată faţă de persoane rău slăvitoare, s-a făcut de multe ori. Întrebi de unde am cules informaţia? Din Istoria Bisericească, prea iubitule. Cerceteaz-o cu atenţie şi vei vedea dacă Biserica cunoaşte sau nu „perioade de aşteptare“. Sunt în afara adevărului cele scrise în epistola mea că Biserica, folosind iconomia, i-a suferit veacuri întregi pe rău slăvitorii latini? Au existat chiar cazuri în care îngăduinţa nu a fost temporară, ci permanentă. Biserica, părinte Teodorite, este împărăţia harului, nu tribunal corecţional, nici Curte marţială. Ca atare, ea priveşte foarte departe şi cercetează mulţi factori înainte de a hotărî. Vrei un exemplu? Nu ştii cazul Fericitului Augustin? Învăţătura lui despre „predestinaţia absolută” este pe de-a-ntregul rău slăvitoare, iar aceasta nu este singura lui greşeală. Şi cu toate acestea Biserica, luând în considerare mulţi factori, niciodată nu l-a condamnat, deşi au trecut de atunci cincisprezece veacuri. Dacă ai fi trăit atunci şi ai fi văzut îngăduinţa Bisericii faţă de învăţăturile greşite ale lui Augustin, ai fi renegat-o şi ai fi ieşit din ea. Astăzi vei găsi şi vei înşira multe îndreptăţiri pentru această poziţie a Bisericii, dar să fi trăit atunci…

Vrei să afli şi un alt caz minunat de iconomie pe care îl citează Sfântul Atanasie cel Mare în epistola sa către Rufinian? Ascultă şi te înfricoşează de nespusa îndelungă răbdare şi îngăduinţă a ei. După încetarea silniciei ariene s-au întrunit multe sinoade de episcopi ortodocşi, înaintea acestora s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se alipiseră de erezia lui Arie. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit purtarea zicând:

Noi nu am fost de acelaşi cuget cu Arie. Nu! Ci ne-am gândit că dacă vom sta împotrivă, vom fi surghiuniţi, iar pe scaunele noastre vor veni alţii, cu adevărat arieni, care ar fi adus nenorociri Bisericii. De aceea am hotărât să primim erezia şi să ne făţărnicim că şi noi cugetăm cele ale lui Arie până ce se va depărta primejdia“.

Cu adevărat, o uriaşă iconomie, iubite părinte Teodorite. Ascultă însă şi continuarea. Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii, ci chiar au fost aşezaţi în episcopii. Unele ca acestea au săvârşit Sinoadele, părinte Teodorite. Sfântul Atanasie cel Mare este de acord cu acestea şi le adoptă, îndemnând pe fiul duhovnicesc şi împreună-slujitorul său Rufinian ca să le primească şi el şi să pună în aplicare cele hotărâte, fără a învinui Sinoadele de prea multă îngăduinţă. Îl îndeamnă de asemenea să facă cunoscute hotărârile clerului şi poporului de sub povăţuirea sa, aşa încât şi ei să afle cum stau lucrurile şi să nu arunce împotriva lui (a lui Rufinian) acuzaţii cum că ar fi prea îngăduitor cu ereticii. (Precum vezi, fraţii tăi superzeloţi şi superortodocşi nu au lipsit din nici o epocă…) Dar iată textul:

„…Când a încetat silnicia ce se făcuse, s-a adunat sobor, de faţă fiind episcopi şi din alte părţi. S-a făcut, aşadar, sobor şi de către episcopii care locuiau în Ellada, precum şi de cei care locuiau în Spania şi în Galia. Iar lucrul acesta a plăcut (părinţilor soborniceşti) pretutindeni, ca şi aici: ca acei întâi-stătători ai necredinţei care s-au pocăit să fie iertaţi, dar să nu li se dea loc de clerici, iar celor ce nu au fost fruntaşi în erezie, ci au fost traşi cu sila, s-a hotărât să li se dea iertare şi să aibă şi loc de clerici, mai ales că s-au dezvinovăţit în chip vrednic de crezare, şi soborul a fost de părere că purtarea lor s-a întemeiat pe oarecare iconomie, deoarece aceia au dat încredinţare că nu căzuseră în păgânătate, ci, ca nu cumva să fie numiţi alţii, care să strice Bisericile, au ales să se plece în faţa silei şi să poarte povara decât să piară noroadele. Şi spunând acestea, ni s-a părut că vorbele lor sunt vrednice de crezare, pentru că şi Aaron, fratele lui Moise, în pustie a îngăduit călcarea de lege a poporului, ca nu cumva, întorcându-se în Egipt, să rămână în idolatrie. Şi, într-adevăr, la arătare bun temei avea: că rămânând poporul în pustie era cu putinţă să înceteze cu necredinţa, în timp ce întorcându-se în Egipt şi-ar fi aţâţat şi mărit necredinţa. Din această pricină a fost cu putinţă să se ierte şi ceea ce s-a făcut de către cler. Şi s-a dat iertare celor care au fost înşelaţi şi au suferit silnicie. Acestea le spun Evlaviei Tale deoarece am îndrăznire să cred că cele care s-au hotărât le va primi sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu şi nu va osândi cumpătarea cu care au hotărât pedepsele cei ce au făcut soborul în acest fel. Fă să se citească acestea clericilor şi poporului care se află sub cârmuirea ta, ca astfel şi ei să cunoască şi să nu te clevetească că te porţi aşa faţă de aceia” (V.E.P.E.S., vol. 55, pp. 86-87)

5. Scrii că „părintele (Epifanie), abordând problema Bisericii, lasă să se creadă că ea este formată numai din episcopi!!!”, în timp ce, precum scrii, „toate în Biserică sunt judecate de Conştiinţa Poporului, care constituie păzitorul şi străjerul Ortodoxiei” (Sublinierile sunt ale noastre).

Nu voi intra în polemică cu tine asupra acestei poziţii a ta, ca să nu deschid alt subiect şi să mă întind fără măsură. Mă voi rezuma numai la două observaţii:

a) niciodată şi nicăieri nu am spus că Biserica „este constituită numai din episcopi“. Am spus doar că episcopii sunt ofiţeri. Aşadar, de credem că episcopii Bisericii Greciei sunt ortodocşi (iar eu cred aceasta fără să mă îndoiesc), nu trebuie să-i dăm jos şi să aţâţăm răzvrătiri. Dacă însă îi considerăm trădători, atunci să-i lepădăm şi să rânduim noi ceea ce este de făcut. Atât şi doar atât am scris.

b) Cugeţi că „toate în Biserică se judecă de Conştiinţa Poporului (însemnare: Clericii de cine aparţin?), care şi constituie păzitorul şi străjerul Ortodoxiei“. Dar din aceasta ce reiese, iubite părinte T.? Că se îndreptăţeşte îndrăzneala ta de a te rupe de Biserica Greciei? Altfel ar fi stat lucrurile dacă ai fi spus „am făcut aceasta deoarece astfel mi-a dictat conştiinţa MEA“. De ce cauţi sprijin în „Conştiinţa Poporului“? „Conştiinţa” cărui „Popor” a judecat şi te-a îndrumat să faci astfel? Conştiinţa celor care cugetă asemenea ţie? Dar oare noi nu avem „Popor“, părinte T.? La noi nu există oare o mulţime de credincioşi care îşi lucrează „cu frică şi cutremur” mântuirea lor? Numai episcopii constituie Biserica Greciei? Nu şi „Poporul“? Dar „Conştiinţa acestui Popor” nu-i consideră trădători pe episcopii Bisericii Greciei. Ce vrei să facem? Să ignorăm Biserica şi să dăm atenţie „Conştiinţei Poporului“, adică următorilor tăi? Dar de ce? Sunt mai mulţi ai voştri? Nu! Sunt mai înţelepţi? Nu! Sunt mai duhovniceşti? Nu! Sunt mai sfinţi? Nu! Atunci de ce???

Fraţii tăi, „Părinţii aghioriţi zeloţi” în pagina 20 a broşurii lor pe care am citat-o mai sus, referindu-se cu laude la schisma care s-a făcut de către partizanii Sfântului Ioan Gură de Aur după caterisirea şi surghiunirea lui nedreaptă şi înscăunarea lui Arsachie pe tronul patriarhal, scriu: „Nu au aşteptat sfinţii aceia (însemnare: adică următorii dumnezeiescului Părinte) hotărârea sinodală care să-l caterisească pe Arsachie, nici episcopi ca să se pună în capul mişcării“. (Sublinierile ne aparţin).

Tu te fereşti să scrii unele ca acestea, deoarece, fiind mai învăţat decât aceia, ştiai două lucruri: a) Că mai marii schismei amintite mai sus au fost patruzeci de episcopi, numiţi „ioaniţi“, care au rămas credincioşi Sfântului Ioan Gură de Aur şi au refuzat să se împărtăşească cu urmaşul aceluia, şi b) că acea schismă s-a făcut împotriva poruncii limpezi a dumnezeiescului Părinte, prin care cerea ca prietenii lui, episcopii care nu au semnat condamnarea sa, să se împărtăşească cu urmaşul său SPRE EVITAREA SCHISMEI. Iată ce spune textul:

Stăteam şi noi, cei patruzeci de episcopi împreună cu Ioan în trapeza episcopiei… Şi aflându-ne noi în nedumerire, Ioan, insuflat de Duhul, ne spune tuturor: «Rugaţi-vă, fraţii mei, şi, dacă îl iubiţi pe Hristos, nu cumva cineva să părăsească Biserica sa din pricina mea»… Cuprinşi de negrăită mâhnire, unii plângeam, iar alţii ieşeau afară din sală cu lacrimi în ochi, sărutând pe Ioan pe ochi şi pe capul lui cel sfinţit, precum şi pe iscusita şi fericita sa gură. După ce ne-a rugat să ne întoarcem în sală – pentru că umblam încolo şi încoace precum albinele ce zumzăie în jurul stupului – ne-a spus: «Luaţi loc, fraţii mei, şi nu mai plângeţi, pentru că astfel mă mâhniţi şi mai mult. Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri câştig», fiindcă se răspândise vestea că i se va tăia capul din pricina curajului său peste măsură… Unul din cei de faţă a grăit tânguindu-se: «Plângem pentru că am rămas orfani, pentru că Biserica a rămas văduvă şi rânduielile ei au fost încălcate…» După ce (Ioan) a lovit cu degetul arătător în palma mâinii stângi, i-a spus celui care vorbise: «De ajuns, frate! Gata cu vorba multă! Precum v-am zis, să nu vă părăsiţi Bisericile, fiindcă lucrarea învăţătorească nu a început de la mine şi nici nu va lua sfârşit cu mine»… După aceste cuvinte, Evlisie, episcopul Apamiei Bithyniei, a spus: «Este de neocolit intrarea noastră, care avem Biserici, în împărtăşire silită (cu potrivnicii Sfântului Ioan – n.tr.) şi semnarea osândirii tale». A spus Sfântul Ioan: «SĂ AVEŢI ÎMPĂRTĂŞIRE, CA SĂ NU SFÂŞIAŢI BISERICA, dar să nu semnaţi, pentru că nici un lucru vrednic de caterisire nu aflu în mine»” („Dialogul istoric al lui Paladie, episcopul Elenupolei“, cap. 8, Migne 47, 27-28).

Astfel au făcut, iubite părinte T., adevăraţii Părinţi ai Bisericii. Se cutremurau de despărţiri şi schisme şi făceau tot ce le stătea în puteri ca să le evite.

Dacă după aceea partizanii lui Gură de Aur n-au ascultat de el şi, neîmpărtăşindu-se cu urmaşii lui, au suferit mucenicii cu adevărat diocletianice de la stăpânire, aceasta (adică neascultarea) nu a fost un motiv ca el să nu-i privească cu mare simpatie şi să nu-i socoată mucenici ai conştiinţei. Cu toate acestea, poziţia sfântului Părinte a fost clară: FĂRĂ SCHISME!

6. Mă întrebi: „Care sinod a hotărât schimbarea calendarului? Care sinod a condamnat pe cei care s-au împotrivit schimbării calendarului, adică pe cei care ţin calendarul vechi? Prin urmare, deoarece nu s-a adunat sinod de către Biserica ecumenică ca să consfinţească schimbarea calendarului, care dintre cele două părţi se află în armonie cu duhul Bisericii, cea care a primit schimbarea sau cea care s-a opus ei?

Iubite părinte T., de ce strâmbi sensul discuţiei? Chestiunea nu este dacă bine sau rău s-a făcut schimbarea calendarului (rău s-a făcut), ci dacă se îngăduie ruperea de Biserica Greciei pentru calendar, de vreme ce Biserica Ortodoxă Universală (folosesc cuvintele tale) nu a lepădat Biserica Greciei datorită schimbării făcute, ci a continuat să se împărtăşească frăţeşte cu ea. Nimeni nu s-a gândit să-i condamne pe stilişti pentru faptul că ţin calendarul vechi. Atunci ar fi trebuit să condamne atâtea şi atâtea Biserici locale, care urmează acest calendar. Greşeala iubiţilor stilişti nu a fost stăruinţa de a păstra vechiul calendar – şi ar fi putut să şi-l păstreze urmând exemplul celorlalte Biserici – ci greşeala lor este că ignorând şi dispreţuind poziţia Bisericii Greciei în Biserica Universală, ei au proclamat drept schismatică Biserica Greciei şi rupându-se de ea s-au făcut pe ei înşişi super-Biserică [nu altfel s-a intamplat cu stilistii desprinsi din Biserica Ortodoxa Romana – nota noastra]. Şi întreb: de vreme ce întreaga Biserică Ortodoxă nu a rupt din Trupul ei Biserica Greciei în ciuda schimbării făcute, „care dintre cele două părţi se află în armonie cu duhul Bisericii” (folosesc din nou cuvintele tale), cea care continuă împărtăşirea cu Biserica Greciei sau cea care s-a rupt de ea?

Adu-mi condamnarea Bisericii Greciei de către celelalte Biserici (fie şi indirectă, adică întreruperea împărtăşirii) pentru schimbarea calendarului, şi atunci voi deveni şi eu stilist. Nu puteţi face acest lucru? Atunci dovediţi-vă următori ai practicii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, ai împărtăşirii canonice cu Biserica Greciei şi atunci iarăşi mă fac stilist. Nesăvârşindu-se aceasta, cum este cu putinţă să întrerup împărtăşirea cu Biserica Greciei, rupându-mă astfel de Biserica Ortodoxă de pretutindeni, care are împărtăşire cu Biserica Greciei? Nu, frate! Mie nu mi-a trecut prin cap să substitui Biserica Ortodoxă Sobornicească. Şi nici nu am crezut vreodată că Biserica Ortodoxă Sobornicească s-a înecat în rătăcire, aşa încât să pot să nu îmi pese de cele pe care le face ea şi de cei cu care se împărtăşeşte…

7. La întrebarea mea: „Care Sinod a slobozit pe cei doi arhierei ai stiliştilor de vinovăţia schismei (de vreme ce până în anul 1935 au fost în Biserica Greciei, adică în «schismă») şi apoi de caterisirea lor?“, răspunzi următoarele: „Recunoaşterea lor de către Sinod nu se putea face, deoarece de facto nu a existat Sinod adevărat în Grecia, care să lucreze în duhul scumpătăţii şi astfel să-i primească. A fost un caz de forţă majoră“.

Dacă „nu a existat Sinod adevărat în Grecia“, a existat însă un astfel de Sinod în altă parte, în Ierusalim, de pildă, sau în Antiohia. Ştii însă bine că nici o Biserică care urmează vechiul calendar nu a vrut să intre în legături canonice cu stiliştii din Grecia sau, cu atât mai mult, să anuleze caterisirile celor doi arhierei mai sus amintiţi. Este de mirare faptul că în timp ce acei arhierei au încercat în numeroase rânduri să obţină recunoaşterea lor, fie şi indirect, de către celelalte Biserici Ortodoxe, niciodată nu au izbutit aceasta, în ciuda schimbării calendarului, toate Bisericile Ortodoxe şi-au păstrat legăturile canonice cu Biserica Greciei şi nu au dorit să intre în împărtăşire cu stiliştii din Grecia. Concluzia este evidentă: sau Biserica Greciei nu este schismatică (de vreme ce nu a fost renegată de celelalte Biserici Ortodoxe), şi atunci rău au procedat stiliştii că s-au rupt de ea, sau este schismatică (dar de unde s-a rupt?) şi atunci schismatice sunt toate Bisericile Ortodoxe, care au împărtăşire cu ea. În zadar te strădui, iubitule, să împaci cele care nu se pot împăca şi să afli ieşire. Ieşire nu există. Sau toate Bisericile sunt schismatice, pentru că se împărtăşesc cu o Biserică schismatică, sau Biserica Greciei nu este schismatică.

8. Voind să justifici cele de nejustificat, pui înainte un argument cu desăvârşire nepotrivit: că Patriarhia ecumenică, care „făcând iconomie s-a abătut de la scumpătatea canonică“, a hotărât în trecut ca să fie primiţi prin miruire cei care se întorc de la nestorianism, în timp ce Canonul 95 de la Sinodul 6 ecumenic hotărăşte ca unii ca aceştia să fie primiţi numai prin „libellus”. Aşadar, şi stiliştii „iconomisesc cu scumpătate“, aşa cum scrii, evitarea împărtăşirii cu Biserica Greciei.

Totuşi, nu vezi aceasta, iubitule: Patriarhia ecumenică, abătându-se de la Canonul mai sus zis, a pretins miruirea celor care veniseră de la nestorianism, dar nu a întrerupt împărtăşirea cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, nici nu a fost lepădată de ele din pricina acestei abateri, ci a rămas înăuntrul Trupului Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Stiliştii însă, neîmpărtăşindu-se nici cu Biserica Greciei, nici cu celelalte Biserici, în ce situaţie bisericească se află? Concluzia se impune de la sine. Sau numai stiliştii din Grecia constituie Biserica Ortodoxă a lui Hristos, iar celelalte Biserici locale au căzut, sau celelalte Biserici locale sunt cu adevărat Biserici Ortodoxe şi atunci stiliştii în mod greşit s-au constituit ca Super-sinod şi super-Biserică şi au renegat o întreagă Biserică locală, pe care o primeşte toată Biserica Ortodoxă Sobornicească.

9. Întrebi de ce nu pomenesc „despre protestele (împotriva schimbării calendarului) mitropoliţilor Halkidei, Patrelor, Dimitriadei, Sirului, Thirei la început şi apoi şi cele ale mitropolitilor Driinupolei, Kasandriei, Dimitriadei şi Dramei“. Dar problema nu este aceasta, părinte T. Şi eu, dacă aş fi trăit atunci, aş fi protestat împotriva schimbării. Există o lucrare epistolară a mea ce cuprinde multe pagini, trimisă acum optsprezece ani pururea pomenitului Panteleimon, mitropolitul Hiului, care a circulat în copii şi în care critic schimbarea ca pe o mare nereuşită şi susţin cu toată puterea evitarea măsurilor poliţieneşti împotriva stiliştilor. Aceleaşi lucruri am scris şi în articolele mele din periodicele religioase. Cred împreună cu pururea pomenitul Hristos Andruţos că schimbarea calendarului, „nefăcându-se aşa cum trebuie de către conducerea obştească a Bisericilor, a adus extrem de întristătorul fenomen al despărţirii, unii prăznuind într-o zi, iar alţii nu, şi care s-a făcut izvor de sminteală şi dezbinare între credincioşi” („Simbolica“, p. 418). În anul 1959 s-a scris într-o revistă că schimbarea calendarului, care a adus divizarea calendaristică,

ar fi putut aduce şi dezbinare canonică a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti, deoarece toate Bisericile Ortodoxe care au rămas cu vechiul calendar, ar fi putut, dacă ar fi vrut, să întrerupă orice împărtăşire cu Biserica Greciei şi s-o declare schismatică pentru îndrăzneaţă schimbare unilaterală. DAR ACEASTA NU S-A FĂCUT. Celelalte Biserici au tăcut la cele care s-au săvârşit şi astfel au continuat împărtăşirea canonică cu Biserica Greciei. Şi, prin urmare, ea a rămas, în ciuda acestei schimbări iraţionale şi nefolositoare, o parte sănătoasă din punct de vedere canonic a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni“.

Schisma, iubiţi fraţi, nu au pricinuit-o abaterile de la linia exactă a Sfintelor Canoane, ci întreruperea împărtăşirii şi a legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi renegarea de către acelea.

Aşadar, problema este următoarea: Este îngăduit ca noi să renegăm o întreagă Biserică locală, atunci când Biserica Ortodoxă Sobornicească evită să facă aceasta? Nu ne facem noi în felul acesta Super-Biserică? Una este dezacordul şi protestul şi altceva este renegarea unei Biserici care are împărtăşire cu toate Bisericile Ortodoxe.

10. Este sau nu este adevărat că dintre cei doi arhierei din America care l-au hirotonit pe Acachie unul a fost şi atunci şi este până astăzi NOU-CALENDARIST? Nu ştiu, dar aştept de la tine să-mi spui. Eu am auzit numai că celălalt episcop care l-a hirotonit pe Acachie a fost NOU-CALENDARISTUL episcop român Teofil Ionescu. Faptul că arhiepiscopul rus de Chicago, Serafim, evită să numească în actul de hirotonie al lui Acachie pe celălalt episcop şi se limitează să scrie numai că l-a hirotonit pe Acachie „împreună cu încă un episcop canonic al Bisericii noastre Ruse din străinătate“, întăresc cele ce se zvonesc. Ca şi cum nu ar fi destule acestea, a venit să adeverească zvonul despre care am spus şi o scrisoare-răspuns către mine a unui preot stilist, Vasile Sakkas, din Geneva. Scrisoarea despre care este vorba combate (ca şi epistola Cuvioşiei Voastre) cunoscutul meu tratat epistolar. Aşadar, în aceasta citesc că celălalt episcop care l-a hirotonit pe Acachie a fost într-adevăr episcopul român Teofil Ionescu. Se înţelege că cel care a scris epistola vede „cu mult pogorământ (!!!) această problemă” (pag. 28 a epistolei), cu toate că puţin mai înainte (pag. 15) s-a arătat că noi (adică Biserica Greciei) „în 1924 nu am practicat iconomia (n.a. prin schimbarea calendarului), ci AM SĂVÂRŞIT FURT DE CELE SFINTE, HULIND DUHUL SFÂNT…” Aşadar şi Teofil Ionescu, nou calendarist fiind, a săvârşit şi el… ierosilie şi a hulit împotriva Duhului Sfânt. De la un astfel de episcop au luat stiliştii arhieria? De la un apostat, schismatic, de la un FUR DE CELE SFINTE şi HULITOR AL DUHULUI SFÂNT???!!!

Dar atunci ce nevoie a fost să străbatem tot oceanul şi să ajungem în cealaltă emisferă pentru a găsi un episcop nou calendarist şi a primi de la el Tainele? Slavă lui Dumnezeu, Grecia este plină de episcopi şi am fi putut uşor şi fără călătorii ostenitoare şi primejdioase să primim de la ei orice Taină am fi vrut…

Am scris în epistola mea cea criticată de către tine că stiliştii, prin enciclica oficială editată în anul 1950, au proclamat nevalide Tainele Bisericii Greciei şi au impus remiruirea nou-calendariştilor ce se întorceau la ei. La acestea răspunzi următoarele: „în primul rând, NICĂIERI (sublinierea este a noastră) nu s-a aplicat în practică, ci doar s-a exprimat în cuvinte ca reacţie împotriva rehirotonirilor şi a altor feluri de silnicii pe care le-a practicat Biserica oficială“.

O, iubite părinte T.! Dacă iubiţii stilişti „au astfel de prieteni, ce le mai trebuie duşmani“? Aşadar acea Enciclică, ce impune remiruirea, după spusele tale nu a fost pusă NICIODATĂ în practică, nici măcar în primele zile! Adică s-a elaborat în cunoştinţa faptului că nu se va aplica! Dar această poziţie a ta constituie cea mai mare înjosire a iubiţilor stilişti, îi iei drept – nici mai mult, nici mai puţin – nişte vicleni, mincinoşi şi înşelători şi mai ales în cele mai sfinte chestiuni… După spusele tale, una cred ei, alta propovăduiesc şi alta fac. Cred că Tainele Bisericii oficiale sunt valabile, dar propovăduiesc, din cauză de… reacţie, că nu sunt valabile şi impun remiruirea. Dar fiindcă cred că Tainele sunt valabile, nu săvârşesc remiruirea!… Fără îndoială, din 1924 până astăzi iubiţii stilişti niciodată nu s-au învrednicit de un astfel de strălucit avocat!… Sunt sigur că mulţi dintre ei, văzând poziţiile tale, vor spune: „Avocatul nostru ne-a distrus în adevăratul înţeles al cuvântului“.

Este adevărat argumentul tău că „niciodată nu s-a aplicat în practică” remiruirea? Citeşte „Orthodoxos Paratiritis (Observatorul ortodox)” (ziarul stiliştilor) din octombrie 1969 şi acolo vei vedea următoarele: „Cât priveşte remiruirea, O SĂVÂRŞIM potrivit Canonului 1 al Marelui Vasile“. Auzi, iubite? Aşadar nu mai scrie că „NICIODATĂ nu s-a aplicat în practică”, pentru că cei apăraţi de tine te vor dezminţi în chip dureros.

11. Spui pe şleau că „NU EŞTI DE ACORD cu crezul” Enciclicei pomenite mai sus, care consideră nevalabile Tainele celor ce ţin calendarul nou. Prin urmare, după spusele tale, ele sunt (sau au fost până la o vreme) valabile. Consemnez aceasta pentru pricini lesne de înţeles. Nu necesită comentarii.

12. Vorbeşti despre „rehirotonirea” clericilor stilişti de către Biserica Greciei. Dar dacă deschizi, iubite, orice scriere de Dogmatică Ortodoxă sau de Drept canonic vei vedea că din capul locului Biserica nu recunoaşte ca validă nici o lucrare săvârşită în afara ei, adică în erezii, schisme şi comunităţi parabisericeşti. Dar este cu putinţă, în cazul întoarcerii unor persoane în sânurile ei, ca, punând în lucrare iconomia, să recunoască ceea ce s-a săvârşit în afara ei (de pildă hirotonia) dăruindu-i astfel validitatea care-i lipseşte, sau, punând în lucrare scumpătatea, să nu recunoască ceea ce s-a săvârşit şi să poruncească repetarea acelei lucrări. Îţi aminteşti de schisma bulgară? Patriarhia Ecumenică, în consens cu celelalte Biserici, a afurisit Biserica Bulgariei timp de o sută de ani şi a caterisit episcopii ei. După trecerea a şaptezeci de ani s-a ridicat Schisma, iar Biserica ecumenică, aplicând iconomia, a recunoscut şi a primit toate cele care s-au săvârşit în perioada Schismei. Oare aceasta înseamnă că toate cele ce s-au făcut câtă vreme a durat schisma sunt în regulă? De multe ori Biserica a recunoscut drept clerici, fără repetarea hirotoniei, şi persoane hirotonite de eretici. „După predania Sfinţilor Părinţi, sunt primite de ortodocşi atât hirotoniile ereticilor, cât şi cele ale ortodocşilor (Vezi Rallis-Potlis „Colecţia sfintelor şi dumnezeieştilor canoane“, vol. 5, pp. 433-434). Dar oare aceasta înseamnă că harul preoţiei este valid la eretici? Despre aceasta scrie limpede profesorul Am. Alivizatos în lucrarea sa „Iconomia” la pag. 76:

Desigur, Biserica are putere, dacă vrea, să refuze recunoaşterea validităţii Tainelor altei Biserici (în mod deosebit a validităţii hirotoniei) sau celor în chip rău şi anticanonic săvârşite de ea, atâta timp cât, după părerea ei, nevoile bisericeşti nu îi impun lucrul acesta“.

Aşadar, rămâne întotdeauna la judecata Bisericii atât să primească cele săvârşite în afara ei (sau înăuntrul ei, dar împotriva rânduielilor ei), cât să le şi lepede. Primul lucru se face în numele iconomiei, iar al doilea în numele scumpătăţii. Să audă acestea fraţii tăi „Părinţi zeloţi aghioriţi“, care în pagina 11 a revistei mai sus amintite se întreabă de ce Biserica Greciei a primit fără hirotonie clerici proveniţi din rândurile stiliştilor, de vreme ce mai demult a caterisit pe arhiereii care i-au hirotonit pe aceia.

13. Scrii că sunt „un oponent conciliant, care la următorul pas va neguţători sigur cele sfinte în faţa unor amabilităţi din partea mai marilor zilei“. Nu am ştiut că după tunderea ta în monahism ai dobândit harisma prorociei (sau cel puţin a mai înainte-vederii). Altfel cum ai putea considera drept SIGUR următorul pas al meu?

Iubite Teodorite, ca unul mai bătrân decât tine şi ca preot (nevrednic, dar preot) al Domnului îţi dau un sfat: Ia aminte de sineţi! Dacă eu sau oricare altul vom ajunge mâine „neguţători de cele sfinte” sau mucenici ai Credinţei, numai Domnul, Cel ce le vede pe toate, poate cunoaşte. Nu mă supăr pentru aceste jigniri ale tale, ci mă tem de încrederea în sine pe care am descoperit-o la tine. Nu cugeta înalt, ci teme-te!Teme-te ca nu cumva să-ţi fie smerită semeţia la fel ca a lui Petru. Lasă de o parte prorocirile despre paşii siguri ai lui cutare sau cutare, îndreptaţi către trădare, şi agoniseşte-ţi cugetare smerită. Dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie. Îmi amintesc de pilda celui care a căzut din ceata celor patruzeci de Mucenici şi mă înfricoşez. Dar pe tine cine te-a asigurat împotriva căderii? Teodorite, lasă prorocirile despre viitorul celorlalţi şi ia aminte de sineţi!

(Intreaga carte poate fi citita aici in format PDF)

fresca-judecata-de-apoi-mst-voronet01.jpg


Categorii

Dogme/ erezii, Marturisirea Bisericii, Parintele Epifanie Teodoropulos, Portile Iadului, Razboiul nevazut, Stilisti/ schismatici, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “PARINTELE EPIFANIE COMBATE EXTREMISMELE STILISTE si arata cum Biserica intotdeauna a lucrat cu ICONOMIE si DREAPTA SOCOTEALA

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PARINTELE EPIFANIE TEODOROPULOS (1930-1989): “Cum sa nu fiu mahnit? Problemele Bisericii si ale fiilor mei duhovnicesti ma frang” -
  2. Pingback: ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate