Parintele Savatie ne invata SA INCEPEM PRIN A FI SINCERI CU DUMNEZEU

26-02-2008 Sublinieri

“Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: <<Faceti performante>>, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului…”

“(…) Asadar, lucrul care trebuie facut este sa ni-L apropiem pe Dumnezeu. Si inceputul este tocmai infruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa recunoastem: [Dumnezeu] ne socheaza, ne surprinde si chiar ne incomodeaza de prea multe ori, iar noi, acceptand cu o falsa si aparenta docilitate aceste nelamuriri pe care le isca Dumnezeu in mintea si in inima noastra, nicicum nu reusim sa ajungem la El. Lucrul acesta pare socant, dar asa ne-a invatat Dumnezeu sa fim. El ne spune sa nu fim „caldicei“. Sa fim fierbinti! El ne spune ca, daca suntem caldicei, ne scuipa. Cititi Psaltirea lui David, sa vedeti cum Il <<santajeaza>> David pe Dumnezeu: „Doamne vino ca sa nu rada popoarele, sa nu intorci din cauza mea, din cauza pacatelor mele, Fata Ta, sa nu se rusineze cei ce nadajduiesc in Tine, din pricina mea, Doamne! Ce-Ti va folosi de ma voi pogori in pamant, oare sangele mai lauda” Uitati cum Il <<santajeaza>> David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai incotro, vrei nu vrei mantuieste-ma. Ce-o sa zica lumea?”. (…)

Noua nu ne place sa ne rugam, ne irita, ne enerveaza, si in mintea noastra suna cuvinte cam de felul: „Mantuitorul a spus sa nu ne rugam mult ca paganii, dar astia au facut acatistiere de 2 kg! Sa citesc eu acatistul acesta… am ajuns la icosul 7, inseamna ca am trecut de jumatate, acus termin!” Suntem fatarnici in fata lui Dumnezeu! Intelegeti? Este o mare treaba sa ai curajul de a recunoaste tu, nu in fata oamenilor, ci chiar in fata lui Dumnezeu, sa recunosti ca tu n-ai chef sa citesti acatistul [nu sa fugi de Dumnezeu de rusine]. Este un mare lucru, este o biruinta, este o infrangere a omului vechi, este inceputul smereniei, caci iti dai seama ca, chiar asa cum esti tu, Dumnezeu te asista si nu doar te asista, ci chiar atunci, cand vei cadea si vei recunoaste, si vei spune: Doamne, nu imi place mie acatistul acesta, ajuta-ma, nu prea pot sa ma rog, „cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” va veni la tine.

Avem o gramada de cazuri [in Scriptura] care toate ne invata sa credem anume astfel in Dumnezeu. Dar noi suntem politicosi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine daca eu, de exemplu, in locul acatistului voi citi o catisma din Psaltire sau voi spune „Tatal nostru”, asa, cu credinta, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai zis sa spun „Tatal nostru”, iaca, eu il spun, am nadejde, ca Tu ai zis“. Sa vedeti ca atunci avem mai multa liniste! Si tot ce facem, sa-L avem inaintea noastra pe Dumnezeu pururea. Ce inseamna asta? Vedeti cum sunt construite rugaciunile Parintilor: „Caci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea pacatosului, deci primeste-ma“. Santaj! „Tu ai zis sa ne rugam asa, deci, primeste rugaciunea noastra“. Si [asa] incepem a-L trai pe Dumnezeu cel viu! Asa se laudau evreii in fata noroadelor, ca ei cred in Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, desi noi stim foarte bine din cursurile de teologie ca noi credem asa, „ne rugam in Duh si-n adevar“, totusi, ne izbim de o gramada de formalitati si ramanem in ele, nu avem curaj sa fim sinceri, nu avem curaj sa incepem odata, noi nu incepem a trai! Noi inca n-am inteles de ce Dumnezeu este viu!…

Vine odata o femeie la vladica Antonie al Surojului si i se plange: „Vladica, citesc acatiste in fiecare seara, canoane, nici o bucurie n-am, ma irita, nu stiu ce sa mai fac, pentru ca nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am“. Si atunci vladica ii spune: „Stii ceva, incearca, du-te acasa, pune-te in fata icoanei si taci. Si incearca sa auzi, sa asculti ce-ti va spune tie Dumnezeu, pentru ca tu, palavragind atata, nu-L lasi sa-ti vorbeasca si El“. Si s-a dus si a facut asa femeia, si a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parca atat de putin, atat de simplu! Si invataturile astea despre rugaciune si despre intalnirea cu Dumnezeu le gasim la toti Parintii care au scris despre rugaciune. Spune Sfantul Ioan Gura de Aur: nu citi rugaciuni lungi dimineata si seara, mai bine citeste rugaciuni scurte de mai multe ori pe zi.

La Sfantul… n-are importanta… la Duhul Sfant [ca Sfintii sunt locase ale Duhului Sfant] vine un frate si ii prezinta o mare descoperire, pe care a avut-o in materie de rugaciune, pentru ca a fost in oras si a auzit tropare cantandu-se. La care Sfantul ii spune: „Oare Antonie o fi stiut tropare? Oare avva Amon o fi stiut tropare, ca ei opreau soarele de pe cer cu cateva cuvinte”.

Deci, mai buna este intalnirea sincera, dupa care poti sa adaugi rugaciuni cate vrei, dupa care este fireasca setea de rugaciune incat ramai asa, ca Sfantul Arsenie, cu soarele la spate cand rasare si [cand termini] iti apune in fata. Acum, intr-o masura mai mare sau mai mica, tu ai dragostea si chemare spre rugaciunea asta, pentru ca Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici incep restul virtutilor, de aici incepe viata in Hristos. Stiti de ce? Pentru ca daca noi n-am avut incredintarea ca Dumnezeu este viu, ca este cu noi si pentru noi, noi n-avem nici un motiv sa facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, zadarnica este propovaduirea noastra“. Dar noi, daca nu am avut aceasta incredintare ca Hristos a inviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o gramada de pacate, dupa care venim si reprosam, asa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, ca nu se pot face in ziua de astazi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu, sunt unii nascuti asa, predestinati pentru mantuire.

Da, pentru ca noi, spune Apostolul Pavel, trebuie „sa ne bucuram pururea“! Si atunci cum ne bucuram, daca noi ne iritam? Noi vedem lucrurile palpabile, placerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe cand cele duhovnicesti… Am auzit noi undeva ca cutare Sfant, cand se ruga simtea asa o dulcea-a-a-ta in inima, incat a lasat si pe femeia lui frumoasa si s-a retras in pustie. Noi le citim, ne place sa le povestim: „stiti, sunt asa Sfinti“, dar noi, cand vedem femeia asta frumoasa, nu stiu cum, dar parca in pustie nu prea mai vrem sa ne ducem… sau daca ne-am duce, doar cu ea! Deci, bucuria ne lipseste. (…)

Stiti ca omul nu este chiar asa de prost, incat sa schimbe bucuria pe neplacere. Si Dumnezeu stie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne imbie, pe cei pacatosi, zicand ca “acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo va prisosi harul“. Din cauza asta, sa stiti ca oamenilor cu pacate foarte mari le trimite uneori niste stari harice pe care nu le au o gramada de oameni care se roaga in biserica si, sa va spun drept, o gramada de calugari. Nu-i o ciudatenie. Altfel, niciodata pacatosii nu s-ar fi intors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu stiu sa o defineasca, mai tarziu inteleg ca au fost cercetari ale harului. Si stiti de ce se intampla asta? Pentru ca Dumnezeu da harul nu pentru meritele noastre, nu pentru ca am stat nu stiu cat si nu stiu cum, nu pentru ca n-am mancat nu stiu cat si nu stiu cum, ci pentru „duhul umilit si inima infranta“. Uneori acesti oameni, care de regula sunt tineri, ajung la infrangerea inimii pentru ca isi dau seama ca ceea ce au crezut ei ca este totul, de fapt, nu era nimic. Si in infrangerea aceea pe care ei o suporta si pe care ei o recunosc sincer in fata lor insisi – pentru ca cealalta parte [Dumnezeu] pentru ei nu exista, dar se presupune -, pentru aceasta infrangere Dumnezeu le daruieste, uneori, niste stari pe care ei le cauta dupa aceea si ajung la Hristos.

Ma gandesc cum le putem noi impaca, pentru ca altminteri putem ajunge foarte usor la o apologie a pacatului, cumva, sa ajungem sa prezentam pacatul ca pe o cale mai sigura de a dobandi harul, ca pe o cale mai sigura de a ne intalni cu Dumnezeu. Nu este deloc asa, dar noi, care cel putin am recunoscut in mintea noastra ca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iata, cand mai usor, cand mai greu, ne mentinem in aceasta legatura cu El, trebuie sa avem nu doar o mare intelegere pentru pacatosi, ci o dreapta intelegere, [pentru ca, din felul in care ne raportam la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].

(…)

… Un inceput este sa ne uitam tot mai des in noi insine si, cum spune Sfantul Nil Sorski, daca nu putem sa propasim in virtuti, macar sa propasim in vederea propriilor noastre neputinte, adica sa te surprinzi cand te-ai iritat, sa te surprinzi cand ai primit un gand de acesta ca turcii trebuie rezolvati si trebuie sa mergem noi acolo cu niste trupe de la ASCOR sa propovaduim Evanghelia. Sa ne surprindem la ganduri de astea, sa ne dam seama cel putin ca ele sunt normale, sunt omenesti, sunt firesti, dar de fiecare data cand am avut un gand sau altul… ca ai vazut un popa gras, sa zicem, cearta gandul, marturiseste-l tie insuti. Ei, hai, ti-a venit, nu-i grav, e omeneste sa-ti vina, dar la urmatorul sa spui: „Mai, vezi cate parale faci tu cu gandurile astea? Doamne, iarta-ma, miluieste-ma, si pe parintele, si, pentru rugaciunile lui, iarta-ma“. Sau de ti-a venit cutare gand: „Mai, mai, tu vezi ca esti un necredincios?” Sau ti-a cerut cineva milostenie si n-ai avut chef sa-i dai, nu spune: „Astia toata ziua umbla pe aici, le dai si pe urma ei fac pacate cu banii astia“. Sa-ti spui: „Nu-i asa ca esti un purcel, nu-i asa ca n-ai avut chef sa le dai? Doamne, iarta-ma!” Intelegeti? E foarte simplu, intotdeauna avem prilej sa propasim in Hristos, vazandu-ne neputintele astea ale noastre. Si aceasta vorbire cu noi insine despre pacatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun inceput al rugaciunii, care degraba ne va aduce dulceata si bucurie.

Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: „Faceti performante“, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului, ne-a dat exercitiul acesta si ne-a laudat pentru el. Hristos a zis ca n-a venit pentru cei milostivi in lume, pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi. Dar noi dam navala sa ne convingem pe noi insine ca am devenit milostivi, ca am devenit buni, ca am devenit blanzi; noi trebuie sa vrem sa devenim, dar nu trebuie sa primim gandul acesta ca am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie sa ne convingem pe noi ca suntem pacatosi. Cel mai greu lucru: sa te convingi ca tu esti din ce in ce mai departe de Hristos si totusi sa nu de desparti de El. Asta inseamna „tine mintea ta in iad si nu deznadajdui“. Asta inseamna! nu inseamna alte lucruri, nu inseamna sa fii atacat de draci rosii cu copite care bat in geam, si tu te incrancenezi in fata icoanei si-i birui. Nu. Inseamna sa vezi ca tu esti tot mai departe si mai departe si totusi nu deznadajduiesti, pentru ca Hristos spune ca pentru oaia cea pierduta a venit. (…). Dar, stiti, nu doar in fata oamenilor [sa marturisim], hai sa spunem, in fata oamenilor e greu, oare cum sa pari asa prostanac si nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie facut, ca e greu, prea greu, dar macar in fata noastra; noi nici asta n-o putem recunoaste, ca nu suntem chiar atat de buni. Deci, acesta e inceputul vietii crestine, de aici. David spune ca „duhul umilit Dumnezeu nu-l va osandi“. Si daca o veni Dumnezeu cu noi, de acolo incepe nevointa cea buna, ne rugam cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem ca am facut milostenie, chiar daca am dat, dupa aceea ne spunem: „Mai, am vrut sa-i dau mai mult, dar i-am dat mai putin“. Niciodata nu-ti mai vezi o fapta buna, le uiti.

(…)

Oricum ne vrajmasim cu El, nu ne rugam, nu respectam nici o porunca, dar macar hai sa ne vrajmasim cu folos! Sa ne batem cu Dumnezeu ca Iacov si sa-i zicem: “nu Te las sa pleci, pana nu ma binecuvantezi!” Sa incepem infruntarea cea buna, pe care El spune ca o va incununa. Si ce poate fi mai atragator pentru un tanar?

(…)

Care este limita dintre curaj si nesabuinta?

Eu cred ca lucrurile astea doua nu se intersecteaza, pentru ca pornesc din puncte diferite, cresc din tulpini diferite. Curajul este bun. Hristos spune: „Indrazniti“. Curajul este ravna cea buna. Eu stiu cum e cu nesabuinta asta? [Nesabuinta este] atunci cand noi nu mai avem frica de Dumnezeu, atunci cand, dupa ce L-am infruntat cu o intrebare, nu ne-am speriat si n-am cazut la pamant cu lacrimi si, in general, nu mai avem lacrimi pentru pacatele noastre si nu ne mai pare ca suntem pacatosi, atunci n-avem dreptul sa mai indraznim la Dumnezeu, trebuie sa ne plangem; indrazneala cea buna vine numai de la smerenie. Luati seama ca nu cumva sa primim in mintea noastra si in gandul nostru [gandul] ca noi suntem mai privilegiati decat altii de a da buzna la Dumnezeu! Noi dam buzna la Dumnezeu tocmai pentru ca ne consideram mai pacatosi decat altii, suntem atat de deznadajduiti, incat nu mai vedem nici o iesire si atunci strigam: „Doamne, daca nici acum nu ma mai primesti, mor.

Asa-i si spunem. Gasim la Sfinti, foarte simplu. A venit la Pavel cel simplu cineva sa-i scoata dracul; [iar Pavel] s-a catarat pe o piatra si a zis: „Doamne, nu ma dau jos de pe piatra pana nu scoti dracul din omul acesta“. Clar, nu toti avem inca simplitatea asta, dar trebuie sa tindem spre ea. Fiti sinceri, pentru ca Dumnezeu stie starea noastra adevarata – asta e cel mai important lucru – chiar daca noi nu I-o spunem. Noi Il mintim: „Doamne, eu sunt smerit, n-am indrazneala sa spun asa ceva“, dar apoi spune: „Ce-o dat porunca asta asa de grea? pe de o parte, ne-a facut asa frumosi, zice cresteti si va inmultiti si apoi… feciorie?Spune-i lui Dumnezeu ca nu intelegi si El iti va explica! Cum spune la Isaia si la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de altceva, pune neputintele tale inaintea Mea si cheama-Ma in ziua necazului tau si Eu te voi izbavi si tu Ma vei proslavi“. Te voi izbavi! Dar care sunt necazurile noastre? Nu ca a cazut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau ca nu stiu ce lege sau ca nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul patimilor, dar mai mare decat atacul patimilor este necazul necredintei, cand noi nu-L intelegem pe Dumnezeu. Tineti mintea rugaciunea: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Sa putem marturisi ca „nu credem, Doamne, in Tine, nu Te inteleg, am inteles numai un pic, dar asta n-am mai inteles-o, imi pare ca nu-si are locul aici“. Eu va spun asa, mai simplu, dar chiar si asa puteti sa-I spuneti lui Dumnezeu, pentru ca El oricum va vede si stie ce e in inima voastra, El spune ca vede inima si rarunchii, ochii nostri, El ne-a zidit si atunci de ce sa fim cu prefacatorie in fata Lui? Asa sa indraznim la El. Si spune El numai atat pe urma sa facem: sa-L proslavim! Sa spunem: „Doamne, slava Tie, m-ai izbavit de patima asta, de gandurile astea care le aveam fata de Tine, ganduri de hula“. Sa recunoastem gandurile de hula pentru Maica Domnului, pentru Dumnezeu, pentru Sfinti. Cand ne vin ganduri de hula despre Maica Domnului, du-te la icoana, nu te rusina si spune: „Maica Domnului, ce sunt gandurile astea la mine? Eu te iubesc pe tine, dar uite ce mi-a venit“. Si Maica Domnului va spune: „Lasa, ca noi amandoi stim ca nu-i chiar asa“. Plangi si marturiseste-te. Despre Sfinti, cand iti vin ganduri din astea si spui: „Sfantul asta, Constantin, imi pare mie, nu e el chiar asa de sfant… L-au facut astia cu politica”. Du-te la el si-i spune: „Sfinte Constantine, uite ce-mi pare mie, e adevarat?” Si veti simti cum e de fapt. Sau despre Stefan cel Mare: „Ei, a avut el atatea femei, foarte bine sa fie asa sfant si eu vreau sa fiu asa sfant!” Mergeti la el si intrebati-l. Nu, nu-i blasfemie. Incercati sa faceti cum fac copiii si o sa simtiti dupa asta in inima voastra pe Stefan cel Mare. Si sa va spun drept, e sfant. Si eu am avut ganduri fata de el, dar mi s-a descoperit ca el e ca David. Intrebati-l. Si asta nu o spune Savatie, n-am facut revolutie, asta o gasiti la toti Parintii. (…)

***

Cum poate fi infranta iritarea?

Va spun cum mi-a spus mie batranul Selafiil sfatul acesta cand l-am intrebat. „Parinte, cum sa ne rugam ca sa scapam de manie, de iritare? – stiti ca iritarea este prima faza a maniei, cea mai gretoasa stare, mania e cel mai rau lucru pentru ca ea alunga tot, alunga Duhul Sfant, imediat, nu mai e nimic pe urma – parinte, cum sa ma rog pentru manie?” Ma asteptam sa-mi dea niste psalmi, sa-mi spuna cum trebuie sa stai, cate nopti… Dar Batranul spune: „Zi asa: Doamne, departeaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie“. Asta este rugaciunea! Si pentru iritare tot asa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea.

Si, cu blandete. In cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale patimilor, si de aici incepe smerenia. Mandria spune: „Mai, eu niciodata n-o sa pot face asta, si am zis sa nu ma mai irit si, uite, cum m-am iritat! Nu, n-o luati in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iarta-ma, departeaza de la mine“. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iarta-i ca eu am fost de vina. Nu ma duc la ei sa-mi cer iertare ca ma enerveaza, – n-am ajuns la starea asta – dar Tu, Doamne, ne iubesti pe amandoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca vreodata poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu ma pot apropia“. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept, pentru un asa lucru, care pare banal, sa vedeti cat de degraba vi se inmoaie inima, daca nu si plangeti si va si impacati, plecati noaptea si va duceti sa-l cautati sa-l imbratisati, fara canoane, fara nimic, simplu. Tot gandul care v-a venit spuneti-l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeti.

Rusii au un obicei ciudat – cand incep ei cate o seara, cum se spune, „amicala”, „colegiala” care se sfarseste cu cate o betie din aia grozava -, cand simt ca s-au incins, intorc icoanele cu fata la perete. Nu-i gluma, asta e reactia tuturor oamenilor, dar ei sunt mai copii si o fac de-a dreptul. Dar oare noi nu ne intoarcem direct de la Dumnezeu? E tare greu sa stai cu fata la Dumnezeu. Ce-a facut Adam cand a pacatuit? N-a putut sa stea asa – „Doamne, iarta-ma, am pacatuit” -, s-a dus si s-a ascuns sub tufis. Ce, nu stia Dumnezeu ce-a facut? Stia foarte bine. Si noi, ce crezi ca daca ai facut asa [isi acopera fata cu palma ca si copiii si priveste printre degete]: asa-i ca nu ma vezi? – ca si copiii -, credem ca Dumnezeu chiar nu ne vede? Asta facem si noi. S-a aprins in noi mania si noi deodata [indreptatire]: „Dar nu mai este chiar asa, ca zice ca este o manie sfanta, la Moise acolo, cu tablele, cum a facut el, si eu, daca ma manii pe el, e pe dreptate“. El niciodata nu spune drept, sa zica: „Mai, mai, mai, te-ai maniat, gata, Duhul Sfant l-ai pierdut, du-te si te marturiseste si te pocaieste si te impartaseste ca esti prapadit. S-a terminat! nu mai ai viata in tine“. Ce faci atunci? Roaga-te: „Doamne, Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeu“. Ce inseamna acest „inima curata zideste“? Nu „innoieste“, zideste! Dumnezeu face din nou inima. Si asa Ii zi: „Doamne, zideste inima curata intru mine, departeaza de la mine starea asta. Eu am murit, eu Te-am parasit, eu Te-am vandut, pe fratele meu l-am ucis, prapad am facut, gata cu mine, unde sa fug, daca nu la Tine?” Asa sa gandim. Ca nu-i gluma, cand noi ne-am maniat pe fratele nostru… Sa-l luam ca pacat, nu ca pacat de moarte, ci ca pe o sabie care ne-a despartit de Dumnezeu. Dar, sa nu ducem prea mult starea asta, sa nu deznadajduim, ca unii se pornesc de la lucruri care nu le pot face si intra in deznadejde ca nu le pot face. Nu! Spune pur si simplu: „Iarta-ma!“, macar lui Dumnezeu, daca nu poti spune fratelui. Si crede, nici deloc sa nu te indoiesti ca Dumnezeu poate ierta si te iarta chiar atunci.

***

Va rugam sa dezvoltati ideea „Dumnezeu – dusmanul nostru“:

Dusmanul nostru… Stiti de ce? Tocmai la asta ma refer [la ce am zis mai sus]. Pentru ca – hai sa recunoastem – intre astea doua, prima care o spune Apostolul Pavel: „As vrea ca toti sa fiti ca mine [adica feciorelnici]” si proorocul David sau Solomon, pe care le-ati alege? Sa ai 600 de concubine de care vrei tu sau ca Apostolul Pavel, pe nici una…. sa umbli prin soare, sa fii batut cu pietre, sa ti se sfarame corabia in largul marii si la urma sa ti se mai taie si capul? Cum va pare? Asa-i ca cealalta parca-i mai buna? Deci, din cauza asta, la noi in cap, ne pare ca e dusman Dumnezeu, e dusman al firii noastre [cazute]. Firea noastra vrajmaseste cu Dumnezeu, noi vrem cutare, noi nu vrem post, noi vrem asa, multe nu le vrem noi, de asta ne vrajmasim. Din cauza asta, Dumnezeu este „dusmanul” nostru, al firii cazute. Ca sa-L facem prieten, ca sa-L „infrangem” – dupa cum v-am spus – pe acest „dusman”, ni-l facem prieten, n-avem incotro. Spune Apostolul Pavel: „Fratilor, impacati-va cu Dumnezeu“, impacati-va cu Hristos. Deci, in sensul acesta Dumnezeu este dusmanul nostru si noi fugim, fugim de El tot timpul.

***

Care este jertfa pe care Dumnezeu o doreste din partea unui tanar?

Duhul umilit, inima infranta si smerita“, nu zice acolo? Da! Jertfa pe care o doreste?… Sa inceapa odata!

(fragmente din conferinta parintelui Savatie Bastovoi: “In ce trebuie sa creada un tanar astazi?, Bucuresti, aprilie 2002 si aparuta in cartea: Despre curaj si libertate in Ortodoxie“, Editura Sophia, Bucuresti)

savatie_bastovoi.jpg


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Parintele Savatie Bastovoi, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

65 Commentarii la “Parintele Savatie ne invata SA INCEPEM PRIN A FI SINCERI CU DUMNEZEU

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL. Predici audio cu Parintele Hrisostom de la Putna (si text) si Parintele Ciprian Negreanu: “Sa nu cereti altceva, decat mila si iertare!” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL sau o inima care plange. PREDICA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU (si audio) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: SA ALERGAM CU GANDUL LA IISUS! Parintele Coman – problematizari si solutii pentru “razboiul nuclear al gandurilor” (II). IPOCRIZIA SI VICLENIA NOASTRA prin care preferam sa ramanem la nivelul exterior, iar nu sa ne cercetam motivatiile a
  4. Pingback: RIDICA-TE, IA-TI PATUL TAU SI UMBLA! “Dumnezeu ne vrea luptandu-ne si INCERCAND NEINCETAT! El stie putinatatea noastra, stie cat de slabi suntem, dar vrea SA NU NE LASAM si SA NU NE LEPADAM de increderea in iubirea Sa” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunc
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate