PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre ECHILIBRUL PSIHOLOGIC vs. AȘEZAREA LĂUNTRICĂ venită în urma tensiunilor și luptelor duhovnicești. “Fiţi sinceri cu Dumnezeu când staţi de vorbă cu El, nu fiţi politicoşi”. NECESITATEA UNEI RELAȚII PERSONALE CU DUMNEZEU și FOLOSUL DUHOVNICESC AL STĂRILOR-LIMITĂ sau al DEZNĂDEJDILOR celor bune (VIDEO +TEXT)
Vedeți și două dintre cele mai recente cuvinte ale Preasfințitului Ignatie:
- “BAT VREMURI DE PRIGOANĂ ȘI LA PORȚILE ȚĂRII NOASTRE și ni se va cere o mărturisire reală”. PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre CUM SE FACE MĂRTURISIREA ADEVĂRATĂ A CREDINȚEI ORTODOXE, pornind de la lupta cu NOI ÎNȘINE. Pilda muceniciei Sfântului Haralambie și a trăirii Părintelui Iustin (VIDEO + TEXT)
- PREASFINȚITUL IGNATIE, Episcop de Huși: “Când ne simțim iubiți, noi înviem, simțim că avem un rost. A IUBI PE CEL DE LÂNGĂ TINE ÎNSEAMNĂ A-I DA VIAȚĂ ÎN INIMA TA. Dacă îl urăști, asta înseamnă că de fapt tu L-AI UCIS ÎN INIMA TA” (predica audio + text). OARE CHIAR NU AM OMORÂT NICIODATĂ, PE NIMENI?
PS Ignatie, Episcopul Hușilor – conferință organizată de ATOR Iași, 11 noiembrie 2017, la “Tânărul ieșean”:
De la echilibrul interior, la echilibrul vieții
(prima parte)
Va mulţumesc foarte mult pentru invitaţie, chiar dacă tema am aflat-o doar cu o zi înainte şi, întotdeauna când sunt pus în faţa unei asemenea situaţii inedite şi ad-hoc, nu luate din vreme, am o expresie: “Welcome to Romania!“. In sensul că la noi totul se face sub imperiul stringenţei, extrem de rapid, şi depinde de capacităţile tale de a te acomoda, când îţi este sugerat să faci ceva.
Este o temă frumoasă, nu ştiu cui aparţine, probabil că voi aţi propus-o, însă din momentul în care am aflat această temă, m-am gândit: oare chiar putem vorbi de echilibru interior? Există acest echilibru interior care să aibă drept consecinţă – cel puţin asta cred că sugerează tema – echilibrul vieţii? Concluzia mea este că nu cred că vom putea ajunge niciodată la echilibrul acesta interior. Ca să vă dezamăgesc de la început… De ce? Pentru că există, cel puţin în lumea în care trăim noi, în societatea aceasta care un pic exacerbează latura aceasta a psihicului, psihologizăm absolut totul căutând armonie, echilibru, starea aceasta de acalmie sufletească pe toate planurile. Mie mi se pare că, într-un fel, ni se vând nişte iluzii, şi în ceea ce este legat de armonie şi de toate stările noastre emoţionale, de gândurile pe care le avem.
Acum, sigur, mă veţi întreba: Bun, părinte, dar Biserica ce face? Nu asta ne învaţă, că avem nevoie de starea aceasta de linişte, trăindu-ne credinţa, fiind aproape de Hristos? Sigur, aşa este! Însă termenului acestuia de echilibru, care ne este mult mai la îndemână, vă este mai uşor să operaţi cu el dpdv conceptual, eu i-aş găsi un sinonim, şi anume starea de aşezare lăuntrică.
Am în minte două exemple din Scriptură. Sigur, pot fi mai multe, însă pe acestea le-am considerat ca fiind cele mai relevante, mai sugestive, legate de aşezare, de faptul că pot fi momente în viaţa noastră în care suntem total dezechilibraţi din punct de vedere psihicologic [omenește], ca să mă exprim aşa, putem fi total destructuraţi, total dispersaţi în interior, şi această stare de dezechilibru să ne ducă la o stare de așezare, de pace lăuntrică, de lumină pe care o simţi că vine acolo, în interiorul tău.
Primul episod este cel legat de Petru. Cred că vă este foarte cunoscut. Apostolii erau pe barcă. Şi nu ştiau cine este acolo, departe, în zare. Aveau undeva în mintea lor faptul că s-ar putea să fie o fantasmă, o proiecţie a minţii lor, fiindcă nu era lumină puternică, în sensul că era spre dimineaţă. Şi Petru, ca cel care era mai curajos într-un fel, lua viaţa mai de piept şi reuşea să prindă esenţa în mâini, Îi spune lui Hristos: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine! Lucru pe care Hristos îl încuviinţează şi-i spune lui Petru să se dea jos din barca în care eşti şi… haide la Mine, pe mare. Sigur că a merge pe apă, pe mare, înseamnă un dezechilibru, din start înseamnă că te arunci într-un dezechilibru, în marea plină de dezechilibru. Însă Petru a avut credinţă. Pe măsură ce-şi aţintea ochii înspre valurile care credeau că-l înăbuşesc, că-l năpădesc, deja nu mai putea să meargă pe mare. Şi atunci îşi aţinteşte privirea spre Hristos, rugându-se: Doamne, scapă-mă! Izbăveşte-mă! Prin urmare, Petru a început cu această stare de credinţă, de echilibru, însă şi-a pierdut-o când privirea lui, mintea lui, fiinţa lui nu mai era concentrată înspre Hristos, Cel Care i-a dat această putere prin cuvântul acela: Haide, Petre, înspre Mine!
Eu cred că momentele acestea de dezechilibru din viaţa noastră ne sunt extrem de benefice. În general, considerăm că momentele de deznădejde sau orice alt sinonim vreţi să daţi momentelor de dezechilibru, sunt o mare pacoste pentru sufletul nostru. Sigur, pot fi momente cu adevărat năucitoare pentru noi, zdrobitoare, în care nu mai poţi să înviezi în niciun fel, însă eu undeva simt că momentele de cea mai mare deznădejde, de dezechilibru cumplit, sunt cele care te ajută pe tine ca om să poţi să prinzi esenţa, să poţi să prinzi ce ţine de esenţialul vieţii. Eu cred că Petru, din această stare de deznădejde, când vedea că valurile se năpustesc asupra lui şi era pusă în pericol viaţa lui, cred, intuiesc, că şi-a adus aminte că, dacă el nu se aţinteşte înspre Hristos şi să nu lase nimic să-i distragă atenţia dinspre Hristos, din momentul acesta de dezechilibru, de deznădejde, când a simţit că dpdv uman nu mai are ce să facă – acum vă puteţi întreba dacă n-avea posibilitatea de a înota, de ce să mai ceară ajutor de la Dumnezeu? Nu ştiu dacă Petru ştia sau nu să înoate, cert este că, pentru el, pericolul era mult mai mare decât faptul de a-şi aduce aminte că el ştia să înoate. Ştiţi că şi în viaţa noastră sunt lucruri pe care le deprindem cu uşurinţă, devin o obişnuinţă a vieţii noastre şi, într-un moment de cataclism, într-un moment de tulburare, nici măcar lucrul acela pe care ştiam să-l fac aproape din reflex. Pentru că eşti prea absorbit de starea aceea de încercare, de suferinţă, de durere a sufletului tău, încât să reuşeşti să activezi în tine potențialitățile pe care ştiai că poţi să le pui oricând în lucrare. Cred că la Petru era starea aceasta de dezechilibru total, extrem, în care el a trăit această experienţă că este nevoie să te uiţi înspre Hristos. Atât timp cât el a spus cuvântul acesta: Doamne, dă-mi putere să merg pe mare!, a avut credinţa aceasta, se uita înspre Hristos, i-a recunoscut vocea, avea încredere în acel cuvânt. Dar, la momentul în care a văzut că valurile îl înăbuşă, el, de fapt, a uitat de Hristos.
În starea aceasta de dezechilibru, el a învăţat ceva. Şi anume că e atât de important să te uiţi spre Hristos în momentele astea de poticneală, de răfuială lăuntrică sau cu cei din jurul tău. Cel puţin asta credem noi, asta învăţăm şi eu am nădejde că, ori de câte ori îţi aţinteşti privirea spre Hristos, El poate să te salveze dintr-un moment de dezechilibru. Dar stările de dezechilibru să ştiţi că ne sunt foarte benefice, ne învaţă foarte multe lucruri. Sunt convins că fiecare dintre voi aţi avut cel puţin o experienţă de felul acesta în care chiar dacă aţi simţit că nu primiţi ajutor de nicăieri, nici măcar de la Dumnezeu, chiar dacă aţi simţit că sunteţi într-o stare limită, poate v-aţi revoltat văzând tăcerea lui Dumnezeu şi lipsa de promptitudine în a vă ajuta, chiar şi aşa, dacă rămâi în starea aceea şi de smerenie şi de revoltă – să ştiţi că revolta împotriva lui Dumnezeu este permisă; sună şocant, dar este permisă! Avem nenumărate exemple în Scriptură: Iacov, de exemplu, se luptă cu Dumnezeu să-I vadă faţa. Şi mai sunt atâtea episoade din Scriptură în care noi putem să ne revoltăm, putem să ne răfuim cu Dumnezeu. De ce? Pentru că, în felul acesta, tu descoperi că ai o relaţie personală cu Dumnezeu. Lucru pe care-l facem fiecare dintre noi. Când ai o problemă cu cineva de lângă tine, te nemulțumește, nu e suficient de atent, încerci să stai de vorbă cu el şi-ţi exprimi revolta interioară, că ar trebui altfel să se raporteze faţă de tine, să relaţioneze cu tine. Eu cred că şi cu Dumnezeu ar trebui să stea lucrurile tot în felul acesta. Nu se supără Dumnezeu dacă suntem sinceri. Se va supăra dacă ne fardăm şi ne mascăm şi vrem să mimăm o relaţie cu El, în care am vrea, chipurile, să nu-L deranjăm, în care am vrea, chipurile, să nu-I spunem ceea ce simţim că e o durere care taie în carnea noastră şi noi am vrea să părem că Îl menajăm într-un fel pe Dumnezeu.
Mintea mă mai duce la un alt exemplu legat de puterea aceasta de a te raporta la Dumnezeu într-un mod cât se poate de sincer, natural şi firesc: părintele Sofronie. Vă rog, cei care aveţi răgaz, citiţi-i autobiografia spirituală, duhovnicească. Sunt nenumărate momentele de răbufnire, de revoltă, de nihilism, dar nu nihilism în sensul acesta modern al cuvântului, ci de stare de nimicire, de totală deznădejde. Sfântul Siluan, de altfel, cel mai la îndemână! Deznădejde totală. Ce-i deznădejdea? Nu-i altceva decât un imens dezechilibru duhovnicesc. Nu vorbim de dezechilibru psihic, căci deja nu mai este de competenţa noastră, dacă suntem oameni smeriţi. Este de competenţa medicilor, a celor care îţi pot prescrie medicaţia, dar nu înseamnă că noi nu putem avea o soluţie şi la aceste forme de dezechilibru. Am numit cu toată convingerea şi cu toată tăria că cel mai bun antidepresiv nu sunt neapărat medicamentele, ci rugăciunea şi mai ales rugăciunea lui Iisus. Dacă veţi citi viaţa Sfântului Sofronie – n-am greşit, va fi canonizat părintele Sofronie – veţi vedea relaţia aceasta personală cu Dumnezeu pe care a avut-o. Dar personală, nu aşa cum o înţelegem noi la nivel uman, adică o chestiune care ţine de bună ziua, de a ne întâlni să bem o cafea sau, concentrând ce înţelegem noi prin relaţie personală, a socializa. Adică la modul foarte epidermic al cuvântului, exterior: te întâlneşti undeva, stai la o cafea, la un ceai, oriunde. Sigur, cam de aici se porneşte, să zicem, dar nu asta înseamnă totul.
Relaţia personală înseamnă în primul rând această capacitate extraordinară de a trăi durerea, suferinţa celuilalt, ca pe propria ta durere. Să poţi să intri în pielea celuilalt, în pielea durerii sau a bucuriei celuilalt, şi să le simţi ca pe ale tale, să trăieşti conţinutul vieţii celuilalt ca fiind conţinutul vieţii tale. Foarte greu. Asta înseamnă relaţie personală trăită, dacă vreţi, la modul absolut, excepţional, numai de Hristos. Hristos Şi-a asumat şi a trăit păcatul şi suferinţa fiecărui om. El, Cel Care este fără de păcat, neprihănit, desăvârşit, dar a trăit şi pe cruce şi în grădina Ghetsimani atât de plenar această durere şi această suferinţă încât L-a dus la cruce, la răstignire, la jertfă, care este proba supremă a dragostei fiecăruia. Nu poţi să vorbești de dragoste dacă nu ai această capacitate interioară – nu exterioară, nu impusă, una care simţi că face parte din fiinţa ta, e de o fiinţă cu tine, în carnea ta, în trupul tău, în sângele tău – nu poţi să zici că iubeşti pe cineva dacă nu te jertfești pentru el. Or, lucru accentuat de părintele Sofronie mai bine decât de mine, în Hristos găsim cu adevărat ceea ce înseamnă această relaţie personală, plenară a fiecăruia, a lui Hristos cu fiecare dintre noi.
Am făcut această mică divagaţie. Revin la Petru şi anume la faptul că, deşi Petru şi-a redobândit o anume stare de echilibru, dacă ne uităm în Evanghelii, cam toată viaţa lui a fost într-un anume fel o formă de dezechilibru. Nu vi le mai amintesc, poate sunteţi familiarizaţi cu lectura Sfintei Scripturi.
Un al doilea exemplu: parabola fiului risipitor. O ştiţi foarte bine, nu cred că este cazul să v-o reamintesc, doar m-aş lega de anumite puncte din această parabolă a întoarcerii fiului risipitor şi, aş putea spune, a încăpăţânării fiului rămas acasă chipurile cuminte, deosebit, ascultător într-un fel de tatăl său. Câţi dintre părinţii de astăzi ar putea într-un fel să aplice cel puţin aceeaşi manieră de a respecta libertatea copiilor săi? În momentul în care un copil decide că vrea să-şi ia lumea în cap, cum spune noi pe româneşte, să vă reneg, să-mi văd de ale mele şi să-mi trăiesc viaţa. În parabola fiului risipitor, nu cred că Hristos a rostit-o degeaba şi niciun verset şi niciun cuvinţel din acea parabolă nu se pot pierde şi nu putem să zicem că nu au o semnificaţie pentru noi sau n-ar trebui s-o regăsim în viaţa noastră, ci să ştiţi că de la un capăt la altul, inclusiv momentul acela de debut, când fiul cel mai tânăr spune: Dă-mi partea mea de avere! În greacă e mult mai profund, noi nu reuşim să redăm în limba română. În greacă, avere este ousia, care este un cuvânt polisemantic, pe lângă avere înseamnă şi fiinţă. Adică: Dă-mi ceva din fiinţa ta, dă-mi ceva din ceea ce ai tu mai profund şi să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred eu, după mintea mea, conform mentalităţii pe care eu o am. Adică e mult mai mult decât a te gândi că-i dă tatăl partea de avere, o sumă de bani; e mult mai profund şi mai răvăşitor să-i ceri tatălui tău: Dă-mi din tine ceva să plec să risipesc. Cu alte cuvinte, să batjocoresc acel ceva din fiinţa ta, tot ce înseamnă paternitate, dragoste, grijă, atenţie, orice. Şi foarte interesant, revoltător pentru noi, tatăl, senin, împăcat: Du-te! Fără să-i reproşeze, fără să-i traseze un ghid de comportament, fără să-i spună ce să facă în viaţa lui sau să se întoarcă, nici măcar atât nu-i spune, nici măcar că-l aşteaptă! Nimic din toate acestea. Noi aşa am fi reacţionat, omeneşte vorbind, când cineva ne spune un adio, că vrea să se ducă şi să-şi ia lumea în cap: “Bun, du-te, te aştept, inima mea e deschisă, braţele mele sunt deschise…” sau “Nu faci bine…” şi, ştiţi mai departe cum am putea să continuăm. Tatăl din parabolă e ca şi cum i-ar spune: “Bine, frate, du-te şi dezechilibrează-te cât poţi tu de mult! Din punct de vedere duhovnicesc, sufletesc, cum crezi tu!”
Şi ştiţi ce-l întoarce pe fiul risipitor la starea de aşezare: pocăinţa. Starea de pocăinţă. Și la Petru, când mergea pe mare, era tot o pocăinţă, era o spovedanie, o mărturisire a necredinţei care l-a prins când valurile îl năpădeau, îl înăbuşeau şi-i puneau în pericol viaţa; el şi-a spovedit neputinţa şi starea de limită. Să ştiţi că Dumnezeu intervine în viaţa noastră atunci când noi cu adevărat nu mai putem face nimic, nu mai ţine de mine să fac ceva concret. Sigur că noi avem propria noastră măsură, noi avem propria noastră grilă prin care zicem: “Dar nu mai pot! De ce nu intervine Dumnezeu?” Să ştiţi că atunci când nu intervine Dumnezeu încă mai sunt resurse în tine, ca om. Dumnezeu începe să lucreze atunci când limitele tale sunt cu adevărat limite. Dar nu că ai vrea tu să fie limite pentru tine sau în capul tău sau cum ţi-ar conveni ţie. Cu adevărat sunt limite. Şi este tot un cuvânt din Scriptură: Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, când ajungi la o stare-limită, dar cu adevărat limită pentru tine, când tu realizezi lucrul acesta că nimeni şi nimic nu te mai poate izbăvi, nu te mai poate smulge din hăul acela, din prăpastia în care te-ai rostogolit, atunci vine Dumnezeu, atunci vine şi te înviază Dumnezeu.
Or, fiul risipitor este cel care înviază, cel care-şi găseşte starea aceasta de aşezare interioară, care este mai mult decât echilibru, prin pocăinţă. Şi pocăinţa, ştiţi, nu-i neapărat smiorcăiala aceasta, faptul că te duci să-ţi plângi păcatele – sigur, e parte componentă şi această stare de a-ţi plânge păcatele – însă pocăinţa este altceva: să trăieşti la modul plenar dorul după învierea sufletului tău. Nu atât după faptul că tu conștientizezi cât de nimic eşti sau în ce stare de degradare groaznică ai ajuns cu sufletul tău, cât în tine să învieze, să se reactiveze în tine această energie a învierii, să doreşti să te restructurezi, să te restartezi. Aşa cum restartezi un calculator sau reinstalezi tot sistemul de operare. Asta înseamnă pocăinţa. Pocăinţa, împreună cu Împărtăşania, îți reinstalează sistemul tău de operare.
Fiul risipitor este cel care decide să fie restaurat, pentru că el nu rămâne numai în a-şi conştientiza nebunia păcatului şi starea groaznică în care a ajuns, viaţa lui era undeva în oglindă cu cea a porcilor, a căror mâncare voia s-o mănânce, el descoperă că viaţa lui este ca a porcilor, avea posibilitatea să-şi vadă mizeria din sufletul lui. Dar nu rămâne numai la starea aceasta, că am greşit, ci mă voi întoarce la tatăl meu şi îi voi spune că nu sunt vrednic nici măcar să mă numească ca pe unul din argaţii lui. Adică el nu numai conştientizează starea de păcat, este un punct de la care se pleacă, dar el vrea să şi învieze, tânjeşte după această stare de filiaţie, după dorul acela de casă, al dragostei părinteşti cu care el a crescut. Fiindcă în momentul acela de debut al parabolei a decis să se rupă şi să batjocorească acea căldură a dragostei de acasă.
Un ultim exemplu: Maria Egipteanca. Stare totală de dezechilibru, o desfrânată, o prostituată notorie – dar notorie nu pentru că îşi consuma energiile trupului pe bani, ci o făcea numai pentru plăcere. Şi mă gândesc că Dumnezeu, în iconomia Lui, nu ştiu, îmi este greu să spun asta, dar Maria Egipteanca atât de jos a mers, atât de mult s-a afundat în prăpastia aceasta a păcatului, încât nu mai avea decât o singură şansă: să urce. Starea aceea de dezechilibru era atât de totală încât nu mai avea decât o singură soluţie. Acum poate îmi veţi zice: Bine, dar să ajungem şi noi să căutăm starea aceasta de dezechilibru ca să putem să înviem? Nu! Maria Egipteanca era absorbită de ceea ce însemna păcatul, plăcerea; într-un fel se autoflagela, dacă vreţi, desfigurându-şi sufletul. Ea nu ştia ce înseamnă suflet frumos. A trebuit să intre în contact cu harul lui Dumnezeu, cu puterea lui Dumnezeu în biserica în care voia să se închine şi numai de acolo ea a descoperit cât de jos este, în ce stare de degradare duhovnicească este. Şi atât de tare a coborât încât nu putea decât să mai urce.
Într-un fel, să ştiţi că nu m-am ţinut de tema conferinţei pentru că poate părea – şi aşa este – că am făcut o pledoarie în favoarea dezechilibrului, adică dezechilibrul ar putea fi şi benefic. Şi, sigur, te duce la o anumită stare de echilibru, dar nu poţi decât prin Dumnezeu, numai prin starea aceasta de pocăinţă, de părere de rău, de dorul acesta că vrei să înviezi şi să vrei să fii al lui Dumnezeu. Noi căutăm echilibrul acesta şi în relaţiile cu oamenii, dar nu poţi să-l ai dacă nu este în tine, starea aceasta de aşezare.
Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Sunt anumite persoane în preajma cărora poţi să trăieşti o stare de libertate deplină. O stare de risipire, dacă vreţi, dar în sensul frumos al cuvântului. Şi cred că fiecare dintre noi am întâlnit cel puţin un om în preajma căruia simţi că zbori, simţi că sufletul se povesteşte pe sine cu atâta naturaleţe, cu atâta deschidere, cu atâta drag, chiar dacă pe acea persoană n-ai văzut-o de foarte multe ori. De ce? Pentru că în acel om este multă libertate, este harul libertăţii, care se transmite şi în cei pe care îi întâlneşte. Cred că aţi întâlnit şi oameni la polul opus, în preajma cărora te timorezi, simţi o stare de inhibiţie. Bun, sigur, poate să facă parte şi din structura ta de om, că poate eşti mai timid, mai inhibat, nu ai curajul acela de a vorbi în faţa cuiva nu numai dacă nu-l cunoşti, ci poate şi dacă-l cunoşti. Acestea sunt accente, nuanţe, care ţin de structura sufletească a fiecăruia. Dar, cu toate acestea, acelaşi om, care poate se deschide foarte greu, trăieşte anumite momente de inhibiţie, totuşi, lângă omul care este liber în Hristos, nu-i încorsetat de nicio patimă, are această stare de libertate, această putere de a-şi întinde aripile, poţi să te deschizi cu foarte multă naturaleţe.
Dar sunt oameni în faţa cărora devii opac, parcă îţi vine să mai pui vreo două sute de lacăte. Şi nu reuşeşti să comunici în niciun fel. Sigur că aici poate fi ispita judecăţii, e cauzată şi de lipsa noastră de libertate, dar undeva ceva nici dincolo nu funcţionează cum trebuie. Sigur, nu trebuie aplicată ad litteram această paradigmă, căci în cele mai multe situaţii smerit ar fi să ne asumăm noi faptul că poate nu reuşim să ne deschidem în faţa celuilalt şi e mult mai uşor să zici că celălalt nu are libertate interioară, că s-ar putea să fie robit de anumite patimi, e foarte simplu să arunci pisica în ograda celuilalt. Smerenia este cea care te învaţă în primul rând pe tine să te evaluezi, să te autoscanezi, să te radiografiezi şi să-ţi vezi toate hibele şi toate bubele care sunt în tine şi pe care le conştientizezi. Să ştiţi că noi în faţa propriei conştiinţe nu ne putem minţi niciodată; ne minţim în faţa celor din jurul nostru, ne fardăm teribil de bine, vrem să pozăm mai mult decât suntem, dar în faţa propriei tale conştiinţe nu poţi să te minţi niciodată, oricât ar fi de anesteziată această voce a conştiinţei, nu te poţi ascunde niciodată. Cu atât mai mult când este vorba de păcat.
Şi ştiţi că am mai spus de multe ori, pentru că asta trăiesc şi eu, nu sunt scutit, nu sunt mai bun decât niciunul de aici: cea mai grea luptă este cea cu tine însuţi. Nu este luptă mai mare. Cu celălalt o mai rezolvi, îl mai ignori, te mai rogi, mai rabzi, dar lupta cu tine însuţi este groaznică. Când descoperi câte lucruri ar trebui să faci şi în ce proces de revizie tehnică ar trebui să intri şi că n-ar trebui să mai circuli nicăieri, pentru că s-ar putea să accidentezi şi să pui în pericol vieţile celor din jurul tău. Grea luptă. Însă Hristos este Cel Care ne va ajuta fiecăruia dintre noi.
De aceea, mă iertaţi, eu nu cred într-un echilibru. Nu va veni niciodată. Puteţi să-l căutaţi, nu va veni niciodată. Va veni altceva: o luptă pentru a fi mai buni, pentru a ne îndumnezei, o tensiune pentru a fi mai aproape de Hristos, dar echilibrul acela după care poate că tânjiţi nu-l veţi găsi. Veţi găsi altceva, o anumită aşezare a conştiinţei, o stare de har care şi aia e o tensiune.
Uitaţi-vă în vieţile sfinţilor. Gheron Iosif Isihastul, câte tensiune era acolo. Şi în scrisorile pe care le trimitea ucenicilor săi. Părintele Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, o întreagă tensiune. Dacă citiţi viaţa Sfântului Siluan Athonitul şi veţi număra momentele de “echilibru”, să ştiţi că sunt mult mai puţine decât cele de tensiune şi de luptă pentru a-L câştiga pe Dumnezeu, pentru a-L dobândi pe Dumnezeu în viaţa ta.
Sigur că la nivel psihologic poţi să fii un om non-conflictual. Dar nu asta înseamnă, cel puţin pentru mine, echilibru. Slavă Domnului, ne-am bucura ca lumea să fie măcar în felul acesta, să zicem non-conflictual şi ca omul să nu fie dificil, un om în preajma căruia să-ţi fie imposibil să stai şi să simţi că nu-i numai o cruce, ci o mie de cruci pentru tine să stai lângă un om extrem de dificil. Fie în viaţa de familie, fie colegul tău de şcoală sau prietenul tău, este groaznic dacă dai peste un asemenea om. Sigur că un asemenea om trăieşte nişte rupturi interioare, nişte dezechilibre, dacă vreţi. Dar starea aceasta de aşezare sufletească înseamnă mai mult decât echilibru.
Eu am trăit câţiva ani în Occident, să ştiţi că, în general, oamenii din Occident, şi vorbesc de lumea anglofonă, sunt foarte echilibraţi, sunt atât de eleganţi şi în orice controversă, dacă au o părere contrastantă au o stare de serenitate, ei nu caută să intre cu tine în conflict ca să-ţi demonstreze cât de neîntemeiat şi de neargumentat este punctul tău de vedere. Nu, ci echilibru, armonie, eleganţă, bun simţ, maniere, dacă vreţi, într-un cuvânt. Dar, totuşi, e o lume în care nu este Hristos! Nu cred că Hristos ne cere să fim numai manieraţi! Sigur, nu poţi să spui că eşti al lui Hristos şi să ai o bădărănie fără margini, nu ai cum! Lângă Hristos, dacă stai, nu poţi să fii decât un om de o gingăşie, de o nobleţe interioară, de o frumuseţe a ceea ce înseamnă relaţiile cu cel de lângă. Or, dincolo, în Occident, găseşti un anume echilibru şi al vieţii sociale şi economice, sigur că sunt altfel de tentaţii, o altă nelinişte care bântuie, dar la nivel psihologic, când ai intrat într-un spital sau te-ai dus într-un magazin, ştie să-ţi zâmbească doamna, forţat sau nu, ştie să-ţi mulţumească ea dacă tu ai uitat să-i mulţumeşti, fără să-ţi transmită că este neapărat un favor. Deci poate fi o stare de echilibru, să spunem, măcar la nivel epidermic, exterior. Dar nu e cea profundă, pe acre o descoperi în Liturghie.
Să ştiţi că eu am descoperit un tânăr, cel mai mic gest al lui, modul cum intra în biserică, modul cum trăia Liturghia, modul cum îşi făcea cruce, modul cum reuşea să fie atent, să asculte pe cel de lângă el, mie mi se părea că era armonia întruchipată. Nu reuşesc să descriu, vedeţi? Lucrurile pe care le trăieşti la o anumită intensitate, rămâi mai mult cu harul şi cu farmecul lor decât cu capacitatea de a le turna în cuvinte, de a exprima ceea ce ai văzut. Să ştiţi că am întâlnit oameni de felul acesta, nu exagerez, era armonia întruchipată, şi modul cum privea, nu idealizez, nu aveam niciun motiv să idealizez, era pentru prima dată când am întâlnit acea persoană. Şi, sigur, ulterior, când am reuşit să-l cunosc şi am aflat într-un fel care e cheia succesului lui: era un om de mare rugăciune şi de mare interiorizare. Vorbea foarte puţin, dar tăcerea lui nu era o tăcere care te deranja, ci o tăcere care simţeai că-ţi vorbeşte tot timpul. Şi-ţi era drag să stai lângă omul acela, fără să-ţi spună nimic. Era un om de mare rugăciune. Şi să ştiţi că era student ca şi voi, şi eminent! Şi am rămas foarte impresionat.
Sigur că, în momentul în care reuşeşti să te interiorizezi, să găseşti starea aceasta de aşezare prin spovedanie, prin împărtăşanie deasă, şi mintea se limpezeşte, capeţi tu o străvezime asupra a tot ceea ce se întâmplă în jurul tău, asupra oamenilor cu care te întâlneşti şi pentru tine uimitoare! Sau poate nici măcar nu o conştientizezi pe această străvezime pe care o ai asupra vieţii tale, asupra celor din jurul tău sau prin cuvântul pe care-l dăruieşti cuiva care are nevoie.
Sunt binecuvântate şi stările de dezechilibru. Nu le căutaţi, dar nici nu fugiţi de ele. Dacă vin, primiţi-le aşa cum vin, rugaţi-vă Domnului să vă dea putere şi să ne rugăm să depăşim, să ieşim din starea de dezechilibru şi vă asigur că, dacă vom acţiona în felul acesta, din fiecare stare de tulburare, de neașezare sufletească vom învăţa enorm de multe lucruri. Şi atât vă încurajez: fiţi sinceri cu Dumnezeu când staţi de vorbă cu El, nu fiţi politicoşi. Nu că ar trebui să-I spui lui Dumnezeu vorbe indecente, nu, ci în sensul că ai vrea să-I spui ceva care L-ar supăra şi te gândeşti că nu mai vrei să-I zici. Spune-I-o! Nu Se supără Dumnezeu! Se supără dacă nu I-o vei spune. Chiar dacă o ştie, că-ţi cunoaşte mintea, ştie adâncul fiinţei tale, îl ştie cel mai bine Dumnezeu. Dar e nevoie ca tu să verbalizezi, să exteriorizezi, să scoţi din tine ceea ce trăieşti. Şi sunt convins că lucrurile pe care le verbalizezi, le spui celui de lângă tine, unui om de suflet sau ţi le spui şi ţie cu voce tare, altă semnificaţie capătă decât dacă le înmormântezi şi le laşi să stea numai în tine, nu rezolvi absolut nimic. De aceea, dacă plecaţi cu gândul acesta, deja pentru mine înseamnă foarte mult: raportaţi-vă cât se poate de personal la Dumnezeu. Cât se poate de personal! Aşa cum te raportezi faţă de iubita ta, de iubitul tău, când ai curaj să-i spui ceea ce nu-ţi convine, ceea ce nu-ţi place sau ceea ce-ţi place, ceea ce te bucură, ceea ce te odihneşte sau ceea ce nu te odihneşte.
Dacă vom reuşi lucrul acesta, frumuseţea credinţei nu va mai fi o chestiune care ţine de adeziune intelectuală sau de un set de convingeri sau de o inerţie pe care ai moştenit-o că aşa te-a învăţat mama, tata sau bunicul. Vei simţi ca relaţia ta este una personală şi vie cu Dumnezeu.
Legaturi:
CUV. SOFRONIE SAHAROV: “Dragostea eu nu am dobandit-o, si cum as putea fi eu linistit?”
Parintele Savatie ne invata SA INCEPEM PRIN A FI SINCERI CU DUMNEZEU
“Cum sa ma rog? Nu stiu cum sa ma rog…” – ne raspunde PARINTELE RAFAIL NOICA
“BINECUVANTATA DEZNADAJDUIRE” – Pogorarea la iad impreuna cu Hristos
CUM SA NE CONVERTIM TRAIRILE PSIHOLOGICE IN SIMTIRI DUHOVNICESTI?
Interesanta abordarea si adevarate argumentele, folositor cuvantul Prea Sfintitului Ignatie.
Excelent material!!!!!!!!! Intr-adevar se vede maturitatea duhovniceasca si experienta de viata aici! Se trece dincolo de mentaliatate reductionista binara care se tot aplica Mantuitorului de tipul 1+1 fac 2, alb/negru – fara sa se cada in relativismul non-crestin.
Da! Asa ceva DA!
Extraordinar!
“Şi ştiţi că am mai spus de multe ori, pentru că asta trăiesc şi eu, nu sunt scutit, nu sunt mai bun decât niciunul de aici: cea mai grea luptă este cea cu tine însuţi. Nu este luptă mai mare. Cu celălalt o mai rezolvi, îl mai ignori, te mai rogi, mai rabzi, dar lupta cu tine însuţi este groaznică. Când descoperi câte lucruri ar trebui să faci şi în ce proces de revizie tehnică ar trebui să intri şi că n-ar trebui să mai circuli nicăieri, pentru că s-ar putea să accidentezi şi să pui în pericol vieţile celor din jurul tău. Grea luptă. Însă Hristos este Cel Care ne va ajuta fiecăruia dintre noi.
De aceea, mă iertaţi, eu nu cred într-un echilibru. Nu va veni niciodată. Puteţi să-l căutaţi, nu va veni niciodată. Va veni altceva: o luptă pentru a fi mai buni, pentru a ne îndumnezei, o tensiune pentru a fi mai aproape de Hristos, dar echilibrul acela după care poate că tânjiţi nu-l veţi găsi. Veţi găsi altceva, o anumită aşezare a conştiinţei, o stare de har care şi aia e o tensiune.”
Foarte folositor. Multumim!
Parintele Ioanichie Balan zicea: “viata crestinului este jumatate dragoste, jumatate razboi’…
„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii.” Proverbe 4:23.
„Aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el” Proverbe 23:7
„Toate lucrurile sunt curate pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat, ci şi mintea şi conştiinţa le sunt întinate. Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o urâciune, nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună.” Tit 1:15,16