UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunci cand simtim ca ne scufundam!

“Aşa se întâmplă şi cu noi, mai ales după ce avem o bucurie sau după ce ne aude Dumnezeu sau se face chiar o minune în viaţa noastră, de multe ori ne relaxăm, ne mândrim, ne umplem de slava deşartă şi atunci, de multe ori, devenim nepăsători, nu mai continuăm rugăciunea, şi de multe ori se întâmplă ispite şi întristări, chiar după mari bucurii… Inima noastră are nevoie de curăţire, ea lesne se leneveşte, lesne adoarme, lesne se culcă pe o ureche. Or, Dumnezeu ne vrea treji, ne vrea prezenţi, ne vrea arzând”.

(pictura de Elena Murariu – detaliu)

Pentru Duminica a 9-a dupa Rusalii, va mai recomandam:

***

Predica in Duminica a 9-a dupa Rusalii a Arhim. Damaschin Luchian (Sihastria Putnei) – 2015:

Rezumat:

– Domnul, desi a vrut sa fie singur, pentru ca I s-a facut mila de oamenii care Il cautau, a renuntat temporar la voia Sa de a se retrage si a se ruga (dupa moartea Sfantului Ioan Botezatorul), nu S-a suparat ca I s-au schimbat planurile, asa cum facem noi, ci le-a vindecat bolnavii, i-a invatat, i-a hranit inmultind painile etc. Apoi a dat drumul multimilor si “S-a suit in munte ca sa se roage singur”, pentru a-si duce la capat gandul de ramane Singur cu Dumnezeu-Tatal.

– Evanghelia este PENTRU NOI, nu doar pentru timpurile acelea in care a fost propovaduita.

– Nu putini dintre noi avem aceasta tendinta de A NU DUCE LUCRURILE PANA LA CAPAT. Pornim bine, suntem entuziasti si hotarati la inceput, dar dupa aceea se stinge entuziasmul. “Apare una, apare alta si ne lasam pe tanjala, nu ducem lucrurile pana la capat”. Aceasta este una dintre metehnele poporului nostru. Noi nu suntem constanti, consecventi, nu mai stim ce vrem si care ne este tinta. Noi, de regula, pornim bine (si in viata duhovniceasca), dar daca apare ceva care ne stinghereste, care ne deviaza putin de la drum, cand ne intoarcem la drumul normal, continuam cu viteza micsorata pe care am fost siliti sa o folosim pe drumurile laturalnice. Ne pierdem prea repede entuziasmul si ne pierdem tinta aceea pe care ar trebui sa o avem permanent in fata ochilor, indiferent de ce s-ar intampla in jurul nostru. Chiar greselile din viata duhovniceasca, n-ar trebui sa ne schimbe atat de mult viziunea, dorinta si puterea sufletului nostru, asa incat sa nu mai avem energia necesara de a ne redresa si de a merge inainte. Uneori daca am facut o greseala, este ca si sfarsitul lumii. Exemple mici: daca am gresit o data mancand de frupt in timpul Postului (sau in zile de post), renuntam de tot sa mai postim (in acea zi sau pana la sfarsit). “Daca este o eroare mica, de ce sa continuu in eroarea respectiva?”. In viata duhovniceasca ne comportam, uneori, infantil, nu intelegem ce vrea de la noi Dumnezeu. Ce castiga Dumnezeu daca ne trimite in iad? Tot ceea ce face Dumnezeu face pentru binele nostru, ca sa ne mantuiasca.

– Pocainta adevarata pe care o face omul nu duce la deznadejde. Parerea de rau pentru o greseala trebuie sa fie urmata in mod obligatoriu de o infuzie de putere de la Dumnezeu care vine prin Sfintele Taine (a Spovedaniei si Impartasaniei) si prin canonul pe care il facem, pentru ca apoi sa venim inapoi la drumul cel bun.

– Mai sunt si alte lucruri care ne pot abate de la calea cea dreapta. Uneori putem fi singuri [duhovniceste] in comunitatile unde lucram si chiar in familii. Acum cam totul s-ar putea sa fie impotriva noastra. Nu-i atat de usor acum sa-ti pastrezi verticalitatea duhovniceasca si calea cea buna si sa nu pierzi din vedere Tinta. Nu este usor, fara sa vreau sa fiu apocaliptic, sa vina vremuri in care sa fim pusi in fata unor optiuni mult mai grave.

S-ar putea să vină vremuri în care să fim puşi în faţa unei opţiuni mult mai grave, s-ar putea să ni se spună: <Dacă vrei să lucrezi mai departe la mine, va trebui să lucrezi şi duminica, va trebui să lucrezi şi de Paşti…>, am mai lucrat noi de Paşti, vă aduceţi aminte când văscoteau afară la ales cartofi de Paşti. Ar putea să vină înapoi timpurile alea. Sau, mai grav decât atât: dacă vrei să vii să lucrezi mai departe, va trebui să nu mai fii creştin sau să nu mai fii ortodox. S-ar putea să ajungem vremuri, cum zice Biblia, când, dacă vrei să cumperi, va trebui să ai bani şi, dacă vrei să ai bani, va trebui să faci compromisuri mari şi atunci se va vedea tăria noastră. Dar dacă acum, cât de cât, ne mai ajută cele dimprejurul nostru să ducem o viaţă bună, nu avem această tărie sufletească, nu ne formăm în acest duh, nu avem o consecvenţă duhovnicească, ce să ne aşteptăm când lucrurile vor fi mai grave? De unde atunci putere? Vom vrea atunci, dar nu vom mai avea resurse.

Noi nu prea avem resurse, că puterile noastre sunt foarte slăbănogite şi suntem câteodată ca o frunză în vânt. Cum zice un psalm: Faceţi făgăduinţe, dar şi împliniţi-le Domnului! Orice făgăduinţă, orice hotărâre bună pe care o luăm noi în viaţa noastră duhovnicească o putem împlini cu ajutorul Acestui Dumnezeu Căruia I-am făgăduit ceva. De aceea avem nevoie de El şi avem nevoie de curaj în viaţa cea duhovnicească. Amintiţi-vă de marele curaj al Sf. Arhidiacon Ştefan când L-a mărturisit pe Hristos sau de Sfinţii Macabei care n-au cedat o iotă din Legea lor cea Veche când au fost puşi în faţa opţiunii de a fi cu Dumnezeul Cel adevărat sau de a trece la păgâni şi au suferit, într-adevăr, dar au fost curajoşi până la capăt.

Timpurile acelea nu s-au încheiat, sunt în plină desfăşurare, când cei care Îl mărturisesc pe Hristos sunt puşi în faţa faptului de a alege: eşti credincios până la capăt, cum zice cartea Apocalipsei, ca să primeşti cununa vieţii, sau te laşi pe tânjală pe drum?

Vedeţi ce se întâmplă în Siria. Despre doi arhierei încă nu se ştie care-i starea lor. Şase luni au stat nişte maici închise de către cei de altă credinţă decât cea creştină ortodoxa, le-au dat drumul, într-adevăr, dar Dumnezeu ştie în ce condiţii au fost ele ţinute. Dar nu numai atât, ci şi copii răstigniţi, creştini, azi, în secolul 21, când termenul de libertatea drepturilor omului e o expresie purtată de gurile tuturor marilor oameni. În secolul drepturilor omului sunt oameni care n-au dreptul să fie creştini. Dar ei au ales să fie creştini pe mai departe!

Există un obicei în biserica coptă ca atunci când cineva este botezat creştin, îi este inscripţionat semnul sfintei cruci pe frunte, încât toţi îl recunosc^[1]. Nu se mai poate ascunde la un moment dat. Primesc semnul sfintei cruci ca semn distinctiv şi şi-l asumă, aşa cum, spre cinstea lor şi spre învăţătura noastră, vă aduceţi aminte că evreii, prigoniţi, purtau steaua lui David tot timpul, toată lumea ştia că sunt evrei şi ei nu se ruşinau de asta. Noi, uneori, ne ruşinăm şi să facem semnul sfintei cruci când trecem prin dreptul unei biserici. Nu avem curaj şi nu avem credinţă. Curajul tot de la Dumnezeu trebuie să-l cerem. Hristos le spune ucenicilor: Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Un psalm spune: Acolo s-au temut de frică unde nu era frică. Avem o sumedenie de frici în zilele noastre. Ignorăm faptul că Dumnezeu este Stăpânul acestei lumi, chivernisitorul ei şi al fiecăruia dinte noi în parte. Avem o mulţime de frici, dar nu avem frică de Dumnezeu!

Sfinţilor le era frică de Dumnezeu, nu de oameni. Noi ne temem de ceilalţi, suntem făţărnici, trăim în minciună. Frica de om, uitarea fricii de Dumnezeu, duce la păcate foarte mari. Să cerem de la Dumnezeu curaj să ne trăim viaţa duhovnicească. Apostolii se temeau când nu erau cu Domnul în corabie, dar când era El, nu mai aveau teamă, pentru că El era Stăpânul. Când Domnul e la cârmă, cei din corabie nu au de ce să se teamă. Corabia noastră e Biserica lui Dumnezeu, despre care El a spus că porţile iadului nu o pot birui, deci oamenii cu atât mai puţin au putere asupra Bisericii. Comunismul a dispărut din România deşi a durat mai mult de 40 de ani şi lumea nu se mai aştepta să se schimbe.

Nimeni nu poate pune altă temelie Bisericii, iar temelia e Hristos. Şi e o temelie veşnică, de nezdruncinat. La cârma Bisericii nu stă nici patriarhul ecumenic, nici patriarhul Daniel, nici patriarhul Moscovei, nu noi conducem Biserica, ci Hristos conduce Biserica! Nimic n-ar trebui, atunci, să ne destabilizeze convingerea că suntem în corabia cea adevărată pe care nimic n-o poate sfărâma. Iar în vremurile cele grele, Hristos le spune tuturor ceea ce le-a spus Apostolilor: Îndrăzniţi! Eu sunt cu voi, Eu sunt în voi, prin împărtăşanie, Eu sunt pentru voi. Nu vă temeţi! Amin.

[1] Vezi şi semnul crucii tatuat pe fruntea femeilor aromâne.

***

Predica la Umblarea pe mare a Ierom. Ieremia Berbec (Manastirea Putna, 2 august 2015):

DE CE AVEM NEVOIE sa trecem prin “FURTUNI”, “INVOLBURARI” si “SPERIETURI” pe drumul mantuirii?

VIATA EVANGHELICA la care suntem chemati, traind in lume, dar nu lumeste = “MERSUL PE APA”

DE CE CADEM SUB VALURI si CE FACEM CAND INCEPEM SA NE SCUFUNDAM?

Să avem încredere că Dumnezeu şi în noi lucrează, şi în noi face minuni!

Transcriere (de la min. 5:30):

[…] În acelaşi timp, ucenicii erau pe mare, în corabie, dar, stârnindu-se un vânt puternic, împotrivitor, n-au avansat mult. I-a prins în mijlocul Mării Ghenizaretului învăluiţi de valuri şi de furtună. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că Dumnezeu a îngăduit – că doar Mântuitorul le spusese să treacă de cealaltă parte a mării – aceste furtuni şi aceste valuri ca să le trezească inima amorţită. Aşa spune Sf. Ioan Gură de Aur, că, după minunea înmulţirii pâinii, ucenicii s-au bucurat mult şi poate s-au şi mândrit puţin că au un aşa Învăţător, pe care mulţimile, ne spun Evangheliştii, căutau să-L facă rege cu forţa pentru că le săturase de pâine, să-L facă conducătorul poporului Israel. Deci, cumva, Mântuitorul, simţind că ei sunt atinşi de slava deşartă şi de mândrie, i-a trimis înainte, peste mare, şi a îngăduit furtuna şi vântul ca să-şi vină în fire, să se trezească inima.

Aşa se întâmplă şi cu noi, mai ales după ce avem o bucurie sau după ce ne aude Dumnezeu sau se face chiar o minune în viaţa noastră, de multe ori ne relaxăm, ne mândrim, ne umplem de slava deşartă şi atunci, de multe ori, devenim nepăsători, nu mai continuăm rugăciunea, şi de multe ori se întâmplă ispite şi întristări, chiar după mari bucurii. Vedem asta şi acum, la ucenici: după o mare minune, iată o mare certare, o mare ispită. În mijlocul mării erau învăluiţi, erau în pericol de a se îneca. Pe de altă parte, ne mai aducem aminte de un episod din Evanghelie, mai înainte întâmplat, când iarăşi erau ucenicii într-o corabie şi iarăşi învăluită de valuri. Atunci, însă, Mântuitorul era cu ei, dar dormea. Şi comentează un părinte: când ucenicii L-au strigat: Doamne, scoală-Te, că pierim!, acest părinte spune: <Dar ce voiaţi, să treacă de cealaltă parte a mării fără nicio greutate? Voiaţi totul lin? Nu se poate!>

Deci marea aceasta învolburată ne arată că şi în viaţa noastră vor fi astfel de momente şi că drumul către Dumnezeu trece şi prin aceste momente şi că aşa trebuie să fie. Noi, de multe ori, ne gândim că, după Dumnezeu, ar trebui ca drumul nostru spre mântuire să fie lin, fără ispite dacă s-ar putea. Dar nu! De ce nu? Pentru că inima noastră are nevoie de curăţire, ea lesne se leneveşte, lesne adoarme, lesne se culcă pe o ureche. Or, Dumnezeu ne vrea treji, ne vrea prezenţi, ne vrea arzând. Şi iată că pe drumul spre mântuire Dumnezeu îngăduie aceste valuri, încât corabia noastră pare că se îneacă în ispite, în patimi, în necazuri, în suferinţe, tocmai ca să ne trezim şi să strigăm la Dumnezeu.

În plus, Sfinţii Părinţi spun că aceste încercări din viaţa noastră au acest dar, aşa cum o mare învolburată scoate gunoiul depus pe fundul mării la suprafaţă şi îl depune pe uscat, aşa aceste încercări au darul de a scoate mizeria din sufletul nstru, din adânc, unde noi credem că suntem curaţi şi nu avem niciun păcat de multe ori. Aceste tulburări scot la suprafaţă această necurăţie din noi şi în felul ăsta scăpăm de ea, noi o dăm la Dumnezeu şi el, prin pocăinţă, ne curăţă. Deci învăţăm din acest episod al mării învolburate pe care l-a îngăduit Dumnezeu ucenicilor că şi în viaţa noastră sunt îngăduite încercări, tocmai pentru a ne curăţi, a ne trezi şi a striga mai tare către Dumnezeu şi a ne apropia mai mult de El.

În marea aceasta învolburată, spune Evanghelia de azi, că la straja a patra Mântuitorul S-a apropiat de ucenici mergând pe apă. Reţinem că abia în straja a patra. Ce înseamnă asta? Romanii şi evreii din timpul acela împărţeau noaptea de la 6 seara la 6 dimineaţa în patru străji de câte trei ore. Deci Mântuitorul S-a apropiat abia în a patra, în ultima strajă. A îngăduit acea încercare destul timp. Şi vedem că şi în viaţa noastră de multe ori aşa se întâmplă. Strigăm, ne rugăm, Dumnezeu nu intervine. De multe ori suntem ispitiţi să credem că nu ne aude sau, mai rău, unii dintre noi că nu există. Dar nu. E o mare rânduială la Dumnezeu, totul este cântărit. Spunea un Sfânt Părinte că Dumnezeu, fiind doctor preaiscusit, merge la sigur. El nu greşeşte nici măcar un milimetru în tăietura lui de chirurg, să zic aşa. Tot timpul le câtăreşte exact cum trebuie şi vine exact la momentul potrivit. Iată, s-a întâmplat şi de multe ori se întâmplă în straja a patra, între 3 şi 6 dimineaţa, ultima etapă a nopţii.

S-a apropiat de ei şi iarăşi o groază şi mai mare! Nu erau de ajuns furtuna şi valurile, iată şi o nălucă, cred ei. S-au speriat şi mai tare ucenicii şi au strigat. Dar Mântuitorul le vorbeşte şi le spune: Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Şi de acum acesta este momentul preadorit şi în ispitele noastre, ca Dumnezeu să Se apropie cu harul Său de inimile noastre şi să ne întărească.

Şi acum se întâmplă un eveniment: Sf. Ap. Petru, prea înflăcărat şi prea iubitor de Hristos spune primul: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă! Vedeţi, cu toată groaza, cu toate condiţiile extraordinare, Sf. Petru are acest îndemn de a-L urma pe Hristos. Practic, Evanghelia de astăzi este o imagine a vieţii Mântuitorului pe pământ. El a fost întru toate asemena nouă, oamenilor, însă fără păcat. El nu S-a învăluit în marea vieţii acesteia. A mers lângă noi, dar nu ca noi, nu cu păcate, nu cu mândrii, nu cu ură, nu cu răzbunare. Nimic din toate acestea. Ca şi cum ar merge pe apă. Iar noi ne învăluim în toate acestea.

Imaginea Mântuitorului pe apă este imaginea Evangheliei. Evanghelia, spun Părinţii, nu este din lumea aceasta. Spune părintele Sofronie Saharov că Evanghelia este însăşi proiecţia vieţii Sfintei Treimi în limbajul nostru, al oamenilor. Deci nu este din lumea aceasta. Şi, ca să întăresc cuvântul, nişte părinţi de-ai noştri s-au dus la părintele Iulian de la Prodromu, în Sfântul Munte, un părinte bătrân, duhovnic, de peste 80 de ani, şi l-au întrebat: „Părinte, vorbiţi-ne despre smerenie.” Şi părintele le-a spus: „O, smerenia! Smerenia nu-i de pe pământ. Ne-a adus-o Mântuitorul din cer.” Aşa şi Evanghelia! Iată că Mântuitorul El Însuşi a trăit Evanghelia, El Însuşi a iubit pe vrăjmaşi, El Însuşi a iertat celor care I-au făcut rău, El Însuşi ne-a arătat modul de a vieţui după Evanghelie. Şi ne cheamă şi pe noi să-L urmăm, să mergem şi noi pe apă, ceea ce e de necrezut pentru noi.

Dar iată, Sf. Ap. Petru a crezut că este El şi a vrut să-L urmeze. Este firesc acest îndemn, acest imbold de a-L urma pe Mântuitorul. El ne-a şi zis: Adevărat, adevărat vă zic vouă că cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face. Deci El a venit şi ne-a arătat exact ceea ce şi noi ar trebui să facem. Ne-a fost model în toate şi noi asta trebuie să şi facem: să-L urmăm. Să îndrăznim să-L urmăm. Aşa le-a şi zis: Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi. Deci este o îndrăzneală pe care, iată, Sf. Petru a avut-o. A ieşit din corabie, a mers pe apă, dar, om fiind, ca noi toţi, văzând vântul s-a temut şi a început să se scufunde. S-a temut şi i s-a tulburat şi credinţa. A venit îndoiala prima dată, că de aia a şi ieşit; a crezut, auzindu-I vocea Mântuitorului, a crezut că El este şi, văzându-L că merge pe apă, a zis: Porunceşte-mi să vin la tine pe apă. Şi s-a dus, plin de credinţă fiind. Şi mergea pe apă. Dar, după aceea, i-a fost distrasă atenţia de vânt, care, într-adevăr, era puternic, de valuri, avea toate motivele să se teamă, bineînţeles, ca şi noi, de altfel, în încercările noastre. Şi atunci i s-a tulburat credinţa, a apărut îndoiala, şi atunci s-a scufundat. Începea să se scufunde. Dar, spre deosebire de ce fac mulţi dintre noi, că noi, când vedem că deja ne scufundăm, cumva ne pierdem de tot încrederea şi oprim rugăciunea. Chiar dacă la început mergea; chiar mergea mersul ăsta pe apă. A trăi după Evanghelie, chiar reuşeam şi noi puţin. E, uite, vine o încercare, un necaz şi noi ne descurajăm, ne pierdem încrederea, renunţăm la rugăciune şi ne scufundăm.

Dar Sf. Petru ne arată un mare model de a nu renunţa, de a nu ne lăsa duşi la fund. Şi ce face?

Strigă! Cu multă putere, bineînţeles: Doamne, scapă-mă, că pier! Şi atunci îndată Mântuitorul întinde mâna şi-l trage. Aceasta este exact imaginea a ceea ce se întâmplă cu noi în încercările noastre sau ceea ce ar trebui să se întâmple dacă noi nu renunţăm, dacă avem încredere şi credinţă în Dumnezeu şi strigăm. Şi Mântuitorul îl mustră: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur că n-a mustrat vântul cum a făcut altă dată, ci l-a mustrat pe Sf. Petru, a mustrat cauza scufundării. Deci nu vântul era cauza! Nu încercarile prin care trecem, nu greutăţile sunt cauza scufundării noastre, ci puţina credinţă; că nu i-a spus <necredinciosule…>, că avea credinţă, mersese pe mare. Insistă Părinţii să ne fie îndemn: oricât ar fi de mari greutăţile, valurile, vânturile vieţii noastre, Mântuitorul e mult mai puternic decât toate acestea. Numai să avem credinţă statornică şi să nu renunţăm. Şi chiar dacă vedem că ne afundăm, cum se întâmplă, să strigăm. Şi El îndată va întinde mâna. Ne va mustra puţin, dar e bine să ne mustre decât să ne afundăm. Şi Mântuitorul l-a ridicat.

Dar n-a încetat vântul să bată – iarăşi, tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur – deci Sf. Petru a continuat să meargă alături de Mântuitorul pe apă în aceleaşi condiţii ca înainte. Vedem că nu alea erau problema, ci necredinţa lui. Când vântul şi marea s-au liniştit? Abia când au urcat în corabie. Şi aici tâlcuiesc Părinţii: se cade să înţelegem că în sufletul în care va intra Domnul Iisus încetează orice frământare a patimilor şi îl îndreptează, îl face să se apropie de patria cerească pe care toţi credincioşii o doresc.

Toţi cei patru Evanghelişti relatează acest eveniment, iar Sf. Evanghelist Ioan spune că, după ce s-a urcat în corabie, a încetat marea şi furtuna şi îndată s-au găsit la ţărm. Deci au ajuns la liman. Şi aşa tâlcuiesc Părinţii că atunci când Mântuitorul intră în corabia trupului nostru, fie prin Sf. Împărtăşanie sau prin rugăciune sau prin orice altă faptă binecuvâtată ştim că vine pacea. Şi gata. Şi se repară tot răul dinainte.

Să ştiţi că aşa este şi când ne împărtăşim sau ne apropiem de Dumnezeu. Sunt multe ispite, de multe ori chiar înainte de împărtăşanie; ba ne certăm, ba ne supărăm sau eu ştiu ce se mai întâmplă. Le îngăduie Dumnezeu ca să ne trezim, ca să strigăm mai tare, pentru că ştie că, atunci când vine, pacea se va aşeza. Şi noi vom vedea ce înseamnă să trăim cu El. Şi aşa trebuie să face iar şi iar. Că noi de fiecare dată pierdem această stare după ce ne împărtăşim. Avem credinţă, după care iar ne luăm cu grijile şi iarăşi intrăm în marea aceasta a vieţii.

Aşadar, aceasta este Evanghelia de astăzi. Această umblare pe mare este imaginea la care ne cheamă Mântuitorul: să fim în lumea aceasta, dar să nu trăim potrivit lumii. Şi de aceea trebuie să citim Evanghelia, vom vedea cât de departe suntem de ea, mai ales să citiţi Predica de pe munte, capitolele 5-7 din Ev. de la Matei, pentru că acolo Mântuitorul ne porunceşţe: Iubiţi pe vrăjmaşi, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei care vă supără, vă prigonesc, vă fac rău şi profită de voi. Deci iată ce ne spune Mântuitorul: Purtaţi-vă aşa, ca Mine, nu vă uitaţi la lume, că lumea ce face? Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mi-ai dat, îţi dau, ba încă şi cu supra măsură, m-ai rănit, nu te uit, lasă că vedem noi, îţi arăt eu… Deci noi citim, mergem la biserică, dar, când vine examenul vieţii, când vin marea învolburată, vântul, furtuna, noi ne purtăm ca răutatea lumii, nu-l ascultăm pe Mântuitorul, nu vrem să mergem după El. Pentru că El ne spune că, dacă vom face ceea ce ne-a spus El, răsplata noastră va fi multă şi vom fi fiii Celui Preaînalt, pentru că aşa este Dumnezeu, cum ne-a spus El în Evanghelie să fim noi înşine.

Deci acesta este mesajul Evangheliei de astăzi: să îndrăznim să mergem pe apă, urmându-L pe Mântuitorul, Care deja merge pe apă în faţa noastră. Să avem încredere în cuvântul Lui mai mult decât ceea ce cred eu şi ceea ce-mi spune lumea că ar trebui să fac. Că eu poate l-aş ierta, dar vine celălalt: <Cum să-l ierţi?!…După câte ţi-a făcut! Încă trebuia să-i faci şi nu-ştiu-ce, şi nu-ştiu-ce…> Şi noi nu avem încredere în Dumnezeu, care spune să-l iert şi să mă rog pentru el ca să se lărgească inima mea şi ascult calea mai uşoară, mai largă a lumii care-mi spune să mă răzbun, să-mi fac dreptate. Şi uşor Îl dăm la o parte pe Mântuitorul.

Şi, ca să întelegem, va voi aduce în faţa ochilor o întâmplare adevărată pe care am suprins-o noi în revista noastră [Cuvant catre tineri] de anul acesta şi îi aparţine unei femei dintr-o familie creştină cu doi copii, cu două fetiţe, una de 6 ani şi una de 8 luni. O familie creştină, le era greu să crească fetele, mărturiseşte o doamnă, şi se gândeau uneori că le-ar prinde bine un ajutor. Şi în aceste condiţii grele pentru ea a rămas însărcinată. Şi mărturiseşte mama: „Nu ne-am bucurat, deoarece credeam că nu o să ne descurcăm singuri cu trei copii.” Aşa credea. Nu ne încredem în Dumnezeu, Care dă suflet copilului aceluia, implicit poruncă ca el să se nască. Deci nu credem în cuvântul Mântuitorului, Dumnezeu, Care dă viaţă şi spune să naştem copilul, ci credem nouă, slăbiciunii noastre şi părerii lumii. Adică Îl vedem pe Mântuitorul mergând pe apă, doar noi ne uităm mai mult la valuri şi la furtună, nu avem încredere în Mântuitorul. Şi aşa spune şi doamna aceasta. „Şi am avut un moment de rătăcire şi ne-am gândit să facem întrerupere de sarcină, avort. Deşi eu simţeam că nu vreau asta.” Şi, întorcându-se de la medic, care tocmai îi spusese că nu mai face avorturi, că vrea să se nască viaţă, mergea spre casă prin ploaie fără umbrelă şi a început să-L roage pe Dumnezeu să o ajute, în tulburarea aceea a ei. Vedeţi, cazul doamnei este exact când Sf. Petru a început să se afunde. Şi în cazul doamnei erau furtună mare şi valuri mari, condiţii grele. Şi a început să se afunde. Era credincioasă, mărturisea: „De când ne căsătorisem am încercat să ducem o viaţă de familie plăcută lui Dumnezeu, ţineam posturile, ne spovedeam, încercam să facem cât mai multe fapte bune, împărtăşeam fetele săptămânal…”, deci o viaţă după Dumnezeu. Şi iată, în condiţiile acestea, într-adevăr grele pentru un om cu neputinţe, s-a lăsat impresionată de valuri, de furtună, şi a început să se afunde. Dar n-a făcut cum fac mulţi dintre noi, să se lase până la fund, ci, asemenea Sf. Petru, a început să Îl roage pe Dumnezeu mergând prin ploaie, deci cum a spus Sf. Petru astăzi, Doamne, scapă-mă! Şi atunci viaţa i s-a înfăţişat ca un zid, ca o piramidă la care toată viaţa au construit prin fapte bune, au pus una peste alta, şi a văzut că fapta asta pe care voia s-o facă acum, nevrând, dar ispitită fiind, avortul, această ucidere, însemna că dărâmă tot acel zid, ca şi cum a muncit degeaba toată viaţa. „Şi mi-am zis: oare ce e mai uşor: să cresc încă un copil sau să o iau de la capăt, să construiesc din nou zidul către cer?” Vedeţi? Înţelepciune. „Şi atunci am ştiut că vreau să păstrez viaţa care începuse să se dezvolte în interiorul meu.” Deci iarăşi a început să meargă pe apă, întărită fiind de Mântuitorul, de Dumnezeu Care o ajutase. „A fost mai greu în primul an, după care am înţeles care a fost rânduiala lui Dumnezeu. Diferenţa de vârstă fiind foarte mică între fetele cele mici, ele se înţeleg bine şi se joacă permanent una cu alta, iar eu pot să mă ocup şi de cea mare, care are teme, apoi de casă, de soţ. A treia fetiţă era ajutorul de care aveam nevoie.” – că aşa a spus la început, că i-ar prinde bine un ajutor. Dumnezeu i-a rânduit.

Dar vedeţi, şi în viaţa noastră voia lui Dumnezeu sau calea către Dumnezeu vrăjmaşul o înfăţişează ca cea mai urâtă, ca aceea care-mi aduce moartea sau care-mi face rău. Şi, dacă nu am credinţa aceasta a lui Petru: Doamne, scapă-mă din aceste valuri de gânduri, de patimi, de orice şi să cred mai mult în El decât în mine şi-n ce-mi spun ceilalţi, mă scufund. Deci aceasta este lecţia de astăzi a Sf. Petru pentru noi: să credem mai mult în Mântuitorul decât în noi înşine, decât în necredinţa, în neputinţa noastră, justificată, dar Mântuitorul este mai puternic decât tot ce-i în jur.

Spune un Sfânt Părinte în Pateric: „Noi toţi credem că Dumnezeu este atotputernic şi că face tot ce vrea.” Toţi credem asta, cei care suntem în Biserică, că suntem creştini. Dar, spune sfântul acela din Pateric: „Dar crede că şi în tine lucrează, şi în tine face minuni!” Ei, aici noi nu credem. Aici e examenul pe care noi îl picăm în viaţa de zi cu zi. Noi nu credem că ne poate ajuta. Aşa cum această femeie, la început, nu credea că Dumnezeu este puternic încât să o ajute să crească şi al treilea copil. Şi noi avem multe exemple în viaţa noastră. Aici, aceasta este minunea, că Dumnezeu face minuni şi în noi şi ne arată cum să ducem o viaţă creştină în condiţiile în care trăim, dacă avem încredere în El. Deci să reţinem acest cuvânt de la Pateric, care vine în completarea Evangheliei de astăzi: să avem încredere că Dumnezeu şi în noi lucrează, şi în noi face minuni, şi că e mai puternic decât păcatul din mine, decât patimile mele învechite, decât răutatea din jur a oamenilor și a mea şi că, dacă eu Îl voi urma, El mă va face alt om, mă va face fiul lui Dumnezeu, mă va învăţa cum să trăiesc altfel în viaţa de astăzi, în condiţiile în care trăiesc; aceleaşi condiţii, dar altfel: cu Hristos.

De aceea am început acest cuvânt de azi cu cuvântul Mântuitorului: Iată, Eu sunt cu voi în fiecare zi, până la sfârşitul veacurilor. Şi al doilea cuvânt pe care trebuie să-l avem în vedere: Fără Mine nu puteţi face nimic. Deci a împlini Evanghelia, noi nu putem. Dar a striga la Dumnezeu ca să ne ajute să o împlinim şi să ne facem oameni adevăraţi, asta trebuie s-o facem şi putem. Şi, odată ce vom striga, El ne va întări şi ne va ajuta. El împlineşte în noi Evanghelia Sa. Că de-aia a spus că Fără Mine nu puteţi face nimic. Deci trebuie să fim cu El ca să împlinim ceva. Aceasta este chemarea: să mergem către El, ca Sf. Petru şi în orice moment să strigăm la El ca să ne ajute, că ne scufundăm.

Vreau să vă mai pun la inimă un alt fel în care Mântuitorul merge pe apă, un alt fel în care Mântuitorul e diferit de noi şi care să ne fie şi nouă întărire în viaţa noastră. În cuvântarea de despărţire de Apostoli, care se întâlneşte la Evanghelia Sf. Ioan începând cu cap. 13 până la 17 şi mai departe, spune la un moment dat Mântuitorul un îndemn: Să nu se tulbure inimile voastre. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. Tocmai îi spusese Sfântului Petru că se va lepăda de Mântuitorul de trei ori. Urma să se întâmple cel mai groaznic moment din istoria omenirii, cel mai sinistru, spun Părinţii, cel mai înfricoşător, când vrăjmaşul a arătat toată răutatea de care era în stare asupra Mântuitorului, cel mai cumplit moment. Şi Mântuitorul le spune ucenicilor: Să nu se tulbure inimile voastre. E ceva ce noi nu facem. Noi la cel mai mic necaz, la cea mai mică vorbă urâtă, noi ne tulburăm. Înţelegem că inima Lui nu s-a tulburat. A îndurat toată suferinţa, toată groaza. Inima lui nu s-a tulburat. El mergea pe apă. Aşa e Mântuitorul nostru. Şi aşa ne vrea şi pe noi. Pentru că El nu ne-a arătat ceva ce noi nu putem, n-a făcut demonstraţii cu noi, niciodată n-a făcut un gest sau o minune de care nu era nevoie sau pe care apostolii să n-o poată face. Deci ce a făcut El trebuie să facem şi noi. Când ne spune: Să nu se tulbure inimile voastre, trebuie să facem asta.

Asta ce înseamnă? Vine necazul, vine supărarea, vine ocara, vine rana, boala… Nu vă lăsaţi învăluiţi de valuri. Prima dată ridicaţi-vă mintea şi inima la Dumnezeu: <Doamne, e mare încercarea asta, nu pot, mă învălui, nu pot, fii cu Mine, că Tu ai spus Voi fi cu voi în fiecare zi, deci fii şi cu mine acum! Şi Tu ai spus că fără Tine nu pot să fac nimic, iată că am acum ceva de făcut, am de trecut o încercare grea, fii cu mine, Te rog, că nu pot să trec!...> Ei, avem temelie pe cuvântul Lui, pe cuvântul Lui ne putem baza cererea asta şi El vine; pentru că, spune un Sfânt Părinte, că dacă n-ar veni, n-ar exista. Or, El există şi vine! Numai necredinţa noastră se întoarce din drum înainte ca El să vină.

De aceea, iubiţi credincioşi, vă mai fac un îndemn, tot cu cuvintele Mântuitorului. El a spus: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Şi, pentru că ştia că suntem mai tari de urechi, repetă în următorul verset: Pentru că oricine cere, primeşte; oricine caută, află; oricui bate i se va deschide. Aşa şi noi, în încercările noastre, dacă strigăm, nu are cum Dumnezeu să nu vină! Va veni în straja a patra, dar va veni negreşit! Nu există să nu vină. Există doar ca noi să ne întoarcem din drum, să renunţăm să mai strigăm. Ne scufundăm.

Deci aceasta este marea lecţie de astăzi: să avem credinţă în El, în cuvintele Lui, şi să ne punem viaţa, să ne orânduim viaţa după cuvintele Lui, nu după lume. Sf. Pavel, în Apostolul de astăzi, spune că el a pus o temelie care e Hristos. Ei, să fie acea temelie şi la noi, în sufletele noastre! Adică prima dată să mă gândesc cum ar vrea Mântuitorul să mă port. Oi vedea că nu pot, dar atunci vine a doua: „Ajută-mă, Doamne! Scapă-mă, Doamne!” şi nu se poate să nu ajute. Nu are cum. Că e un Părinte grabnic ajutător.

Şi Maica Domnului este grabnic ajutătoare. Precum copilul când strigă, mama îndată se apropie, aşa e şi Maica Domnului. Încercările sunt mari şi vom trece prin încercări în viaţa noastră, dar avem haruri mari şi multe. Numai Maica Domnului cea plină de har şi toţi sfinţii pe care trebuie să-i strigăm în rugăciune şi nu se poate să nu trecem prin toate, nu se poate. De-aia ne-a spus Mântuitorul: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea, am biruit toate patimile, am biruit toată răutatea. Aveţi încredere, şi voi veţi birui cu ajutorul Meu. – asta e chemarea noastră, ăsta e mesajul Evangheliei de astăzi.

Ca să închei, un ultim îndemn: să nu punem neputinţa şi greutăţile noastre mai presus de puterea lui Dumnezeu. El este atotputernic, să nu uităm! Este smerit, dar poate toate şi atunci ne recomandă un sfânt părinte contemporan ca, în vremurile acestea în care trăim să ne rugăm, strigând neîncetat către Domnul: <Doamne Iisuse, atotputernice Iisuse, milostiv fii mie, păcătosului!>, iară şi iară. Şi puterea Lui va birui neputinţa şi chiar puţina mea credinţă şi greutăţile prin care trec.

Doamne Iisuse Hristoase, aşa cum ai călătorit cu sfinţii Tăi ucenici în corabie pe mare, învăluită de vânt şi valuri şi i-ai scăpat de la înec şi moarte, tot aşa, Doamne Iisuse Hristoase, călătoreşte şi cu noi, cei ce ne rugăm Ţie, pe valurile înviforate ale acestei vieţi şi ne scapă sufletele noastre din învăluirea vântului celui potrivnic al ispitelor. Că Ţie se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Legaturi:

***