Parintele Rafail Noica: CHEMAREA MONAHALA si crizele acestei alegeri (VIDEO)

17-09-2008 Sublinieri

“Am vrut sa profit de asta ca sa atrag atentia mai ales parintilor si maicilor stareti si starete.Am invatat de la parintele Sofronie ca monahismul – contrar [chemarii] slujirii bisericii (diacon, preot, episcop) – este un lucru care este numai intre mine si Dumnezeu. “Acolo, zicea el, nici eu, duhovnicul, nu pot sa intervin. Tu trebuie sa te hotarasti daca DA sau NU si, daca DA, abia dupa aceea imi vei face ascultare, dar nu pentru a deveni monah“.

Va spun, impreuna cu un strigat al multora pe care l-am trait eu – e foarte important lucrul asta -, e foarte primejdios sa sugerezi cuiva in general: ‘casatoreste-te sau calugareste-te’, dar mai ales ‘calugareste-te’.

Si sa va spun de ce. Viata ne trece prin crize. Criza inseamna judecata, inseamna ca Dumnezeu ne invita sa judecam lucruri, viata noastra in general, pacatele noastre, sa ne autojudecam impreuna cu Dumnezeu. Si o criza este si o invitare de a trece peste un prag, de cele mai multe ori foarte greu. Uneori sfasietor, tragic, pentru unii oameni la limita, cand simti ca puterile iti sunt depasite de departe. Nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu te trece dincolo de limitele puterii tale fiindca trebuie sa trecem de multe praguri pana sa ajungem la asemanarea cu Dumnezeu. Deci normal ca uneori o sa ne simtim depasiti de cerintele launtrice sau exterioare ale vietii noastre.

In momentul acela de criza, am observat ca monahismul, contrar starii nuntite, nu beneficiaza de nici un argument in favoarea lui. Una din expresiile acestei crize a fost: “ce-am facut, n-am reusit, am ratat-o. In monahism sunt pe nicaieri, nici macar copii n-am in viata asta, nici macar o familie, nici macar un banut sa dau la un sarac, sa fac o fapta buna, nici macar, nici macar…”. Si acestea sunt numai un pic exterioare. Dar vreau sa va atrag atentia ca nu este nimic in firea asta, in zidirea asta, care sa indreptateasca monahismul. Daca in clipa aia monahul nu a avut chemarea, atunci se intampla lucruri grave.

Si va atrag atentia ca amandoua momentele o sa le gasiti in cartea asta pe care m-a binecuvantat Domnul sa pot sa v-o impartasesc: corespondenta parintelui Sofronie cu Dl. Balfour. Gasiti in Balfour si pe acela din mine care “am ratat-o” (el a ratat-o de tot, a pierdut si credinta la un moment dat, nu numai preotia si monahismul) si (…) a revenit la credinta dupa razboi si a ramas in ortodoxie. Dar pot sa va marturisesc ca l-am cunoscut… [era] inca destul de subred, toata viata lui a fost clatinat. Nu ca n-ar fi avut chemare calugareasca. Dar o sa vedeti din circumstantele vietii lui… inclusiv momentul acesta tragic in istoria lumii, un Apus care incepe sa vina inapoi la Biserica… 1000 de ani Apusul a fost despartit de Biserica si incep sa se dezmeticeasca si sa vina. Pragul acesta e foarte greu de trecut. Balfour reprezinta generatia pe care o putem numi varful de lance care a strapuns aceasta platosa pe care si-au format-o despartindu-se de Biserica. Dar varful fiind ascutit strapunge, dar tocmai fiindca-i ascutit e si subtire si se crapa, se sparge, se rupe. Mai multi din generatia lui Balfour au suferit ruperi de tot felul. Insa mai tarziu, astazi, Apusenii sunt mult mai statornici in ale ortodoxiei decat generatia lui Balfour.

Ce voiam sa spun este ca vedeti criza asta in parintele Sofronie. Ajunge la limita pana unde spune la un moment dat: “Ma intreb daca n-am gresit sa aleg calea asta. Dar, pe de alta parte n-am putut, Dumnezeu m-a silit, cum zice proorocul Ieremia, si a fost mai puternic decat mine”. (Dumnezeu sa ne sileasca, nu noi pe aproapele nostru, luare aminte!!! Ca asa cum sileste Dumnezeu, stie El sa o faca si pe asta. Noi nu stim). “Dar, adauga parintele Sofronie, in criza asta unde ma intreb daca n-am gresit devenind monah, ca n-ajung nicaieri – si-l citeaza pe Iov care isi blesteama ziua in care s-a nascut – in acelasi timp nu m-as regasi in nimic altceva”. Si daca nu esti in pozitia asta, in criza asta, [adica] pe de o parte, “nu pot, sunt nicaieri, am ratat-o, sunt cel mai ratat din lume“, dar si “altceva, [pe de alta parte] totusi, nu ma odihneste, altceva totusi nu vreau“, nu poti face fata. Nu toti trecem criza in aceeasi intensitate numai ca trebuie sa stim ca e foarte important in momentul acela ca insusi sufletul sa-si fi facut alegerea.

Va atrag atentia la un lucru foarte important care m-a mahnit de moarte sa-l vad calcat in picioare de mai multe ori: momentul din tundere unde se subliniaza voia libera.

– “De voia ta vii la aceasta?

– “Asa, cinstite parinte, Dumnezeu ajutand“.

Luarea foarfecii (parafrazez):

N-ai facut un gest ceremonial ci din mana lui Hristos tainic in Evanghelia asta ai luat foarfeca si mi-ai dat-o mie si tu frate (sora) ma silesti ca eu sa te tund. Eu iti fac ascultare si te tund“. Si rugaciunile zic mai departe: “Fie ca Domnul sa te intareasca in calea cea buna pe care ai ales dar baga de seama ca aceasta cale trece prin multe greutati“.

In acele greutati cele 2 lucruri sunt importante

1. sa fie chemare autentica.

2. sa fie din libera mea alegere.

Va pot marturisi, ca un pacatos, un baietantru, un tanar impatimit, cum e toata lumea, multam Domnului ca m-a pazit macar canonic cat de cat ca sa pot fi hirotonit, asta nu insemna ca n-am fost un curvar si asa mai departe. Si totusi liberatea cu care puteam sa spun cand ma intrebau ‘si n-aveti voie sa va casatoriti?’ Si le spuneam ‘si cine ma opreste?

Si le spuneam si asta, un pic ca sa subliniez cu gluma starea in care eram. Faceam pe persecutatul:

‘Stiti de multe ori am vrut noaptea sa sar peste poarta si sa imi iau campii, dar stiti ce mi-au facut magarii astia? Nu pot sa sar peste poarta ca o lasa deschisa sa si ma trezesc tot in curte’. 🙂

Cateodata o gluma subliniaza mai bine decat orice realitatea in care esti. Libertatea pe care o traiam: asta e alegerea mea!

Deci aceste doua lucruri: libertatea – subliniata de insasi slujba tunderii – si adevarata chemare.

Pentru adevarata chemare vreau sa va impartasesc lucrul asta ca atentionare, ca fiind Stan Patitul: astazi, in salbaticia lumii asteia unde numai Dumnezeu nu are loc si numai de rugaciune nu mai este vorba – si lucrul asta se accentueaza pe… ceas ce trece – sunt multe suflete care cauta pe Dumnezeu si nestiind unde sa se intoarca…. (Paranteza: pe cati tineri n-am auzit: parinte, astazi unde sa gasesc o fata cu care se ma pot mantui, nu doar asa cum se vede la mass media aceasta… Fata: parinte, unde sa gasesc un baiat cu care ma pot mantui? Si ma gandeam dupa aia: Pai Domnul sa-ti dea tie pe fata aia si tie pe baiatul asta, ca Domnul sa-i adune impreuna!)

Sunt deci… Insa intrebarea de multe ori suscita o alta intrebare: ‘Oare nu sunt de monahism?’ Poate ca nu. Faptul ca vreau sa traiesc o viata de rugaciune nu inseamna ca sunt de monahism.

Ma iertati! Iertati-mi ignoranta. Cum sa distingeti aicea, nu stiu. O las rugaciunii Sfintiilor voastre si calauzirii lui Dumnezeu, dar e foarte important sa vedeti ca nu tot omul care cauta rugaciunea [este de monahism]. Cautatul rugaciunii este firescul fiecarui om, nu este numai pentru tagma monastica.

Iar pentru chipul de viata careia-i zice viata ingereasca, vroiam sa zic ca mi s-a conturat lucrul asta. De mult incerc sa inteleg ce anume este monahismul. Si simt ca tocmai fiindca il traiesc eu, si ca… parca pentru asta m-a nascut Dumnezeu, desi sunt ratat cum nu se poate… Dar, poftim, intr-un fel si Sf. Antonie cel Mare, daca zice ca eu sunt cel mai pacatos dintre pacatosi, deci si el e un “ratat”, ca sa zicem asa. Atuncea poate d’aia ma simt la locul meu, nu stiu. Acuma, intelegeti, nu ma compar cu Antonie cel Mare, nici cu Siluan, nici cu Sofronie. De comparat nu, dar oarecum o anologie este si asta e lucrul important. Dumnezeu va judeca ce suntem si cine si unde am ajuns, si in mainile lui Dumnezeu punem judecata finala; insa analogia cu oamenii astia (si cu cine sa aflam analogie, daca nu cu cei mai mari, ca doar ei sunt adevaratii reprezentanti) analogia face ca totusi, de bine de rau, Gâgă e si el acolo unde treb`e, si-a gasit fagasul.

Dar care este diferenta esentiala intre monahism si mirenismul crestin? N-as sti sa spun in doua cuvinte, dar mi se contureaza ceva pe liniile astea. Tot omul e nascut pentru mantuire. Mantuirea este acum intru devenire, apoi intru rasplatire. Mantuirea nu este numai “bombonica” pe care nadajduim sa ne-o dea Dumnezeu dupa moarte – cum zice englezul in batjocura: “placinta in ceruri dupa ce mori“. Mantuirea este acum, dar in facere. Tot omul este in mantuire, fie ca isi da seama, fie ca nu.

Pentru noi e asa de important ce serviciu vom avea, unde vom locui si asa mai departe. Daca ne uitam atent, Dumnezeu foloseste toate astea pentru a ne grai – adesea inconstient noua – de-ale mantuirii.

Si cand cate un om nu poate totusi sa faca asa o magarie, numai ca sa obtina un un post mai mare, a facut un pas intru mantuire – poate nu-si da seama, poate tine numai un principiu moral, sau mai stiu eu ce – dar in ochii lui Dumnezeu poate a facut in pas intru mantuire.

Insa doua sunt caile mantuirii.

Dumnezeu ne-a dat o lume atat de bogata, atat de frumoasa! Ce frumos imi vorbea adineauri Prea Sfintitul Iustinian de stancile astea si intr-adevar: ce minunatie, ce privelisti ne-a dat Dumnezeu, ce talcuri, ce glasuri, ce grai, daca n-am fi analfabeti si am putea sa “citim”…. Si mai mult. Ce ne-a dat mai mult? Ziceam ca daca eu eram Dumnezeu, ce fructe as fi dat eu? Mere, pere, struguri ca sa-si faca Liturghia si, stiu eu, pepeni poate… Destul. Cand omul poate trai numai cu paine neagra si cu apa de izvor, ce nevoie are de atatea chestii? Ce nevoie e de mango, de kiwi, ce-i nevoie de toate astea pe care nici eu nu le-am cunoscut, nici voi pana acuma odinioara? Si atatea “chestii” in tot pamantul: atatea lumini, atatea culori, atatea fructe, atata mancare, atatea animale, atatea “chestii” interesante ca (ma iertati, gluma) nu ne ajung “reincarnarile” ca sa le aflam pe toate… (Candva asta o spuneam fara introducere, astazi fac introducere ca sa nu se creada ca cred in reincarnare).

Dumnezeu vadit ne-a dat o lume de o deosebita bogatie (si am vazut lucrarea asta a lui Dumnezeu in mai multe suflete, mai ales cateva care mureau) ca sa ne indulceasca, ca sa ne incurajeze, ca prin toate felurile sa ne spuna: “Te iubesc, suflete. Te-am facut din dragoste pentru ca te vreau in Slava in care sunt Eu. Slava pe care mi-ai dat-o Mie o dau lor, zice Hristos. Ca sa fie acolo unde sunt Eu si sa vada slava Mea“. Ce insemna “sa vada Slava Mea“? Nu inseamna ca te uiti printr-o fereastra sau printr-un binoclu, sa vezi acolo, departe, pe Cineva in Slava.

Cum zice Sfantul Serafim lui Motovilov: “Nu te teme, ca daca tu nu erai in starea in care sunt eu acuma, n-ai putea sa ma vezi asa cum sunt“. Iar “nu te teme” este primul cuvant cu care incepe fiecare viziune crestina de la adevaratul Dumnezeu. Zice Sfantul Ignatie Briancianinov: dracii cu frica si cu fascinatie incearca sa ne tina; Dumnezeu si ai lui Dumnezeu – cu dragoste.

Deci Dumnezeu vrea sa ne graiasca: “Esti iubit, iti sunt Purtatorul de grija, M-am gandit la tine peste orice masura ai putea tu sa-ti inchipui (in paranteza: bine ca nu sunt eu Dumnezeu si ca este Cel adevarat, ca ce saracie ar fi fost pamantul asta!), insa, in acelasi timp, greutatea lui Dumnezeu este sa spuna: pamantul asta bogat, viata asta frumoasa, nu este pista ta de aterizaj. Punctul tau final este acolo unde sunt Eu“.

Si asta este mantuirea! Iti castiga increderea, iti castiga dragostea si dupa aia, fie si prin durerea mortii, intr-un fel sau altul, haţ, te ia Dumnezeu din lumea asta. Dumnezeu trebuie sa sufere privelistea tristetilor si deznadajduirilor noastre si noi, poate nu stim… Nu intelegi ca d`aia. Citeste cap IV si inca cateva din Intelepciunea lui Solomon ca sa vezi ce s-a intamplat acolo… [“A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul. Caci vraja viciului intuneca cele bune si ameteala poftei schimba gandul cel fara de rautate“. (4, 11-12)]

Si intr-o zi, tocmai cand un tata isi plangea copilul pe care l-a luat Dumnezeu la 13 ani i-am zis, intinzandu-i o capcana, ca de-acuma ma prinsesem eu in capcana aia sfanta a lui Dumnezeu. Si zic tatalui: “Nu-i asa ca era un inger de copil?”. Zice “Daaa, asa..“. Pai, dragul meu, d’aia ti l-a luat Dumnezeu; ce, vroiai sa devina un drac in lumea asta scarboasa?”. Ca, observam si asta, ca nu avea circumstante sa mearga mai departe. Daca ar fi fost circumstante, cum a fost pentru Siluan, pentru Antonie cel Mare – circumstantele nu sunt numai cele dimprejur, ci si sufletul omului, stie Dumnezeu acolo cate ceva – deci daca ar fi fost circumstante i l-ar fi lasat. Dar daca nu, haţ, il ia cand este momentul cel mai bun. Si ni se pare tragedie aici, insa daca el este in pace… vedea-vom, sa avem si noi parte de pacea aia la sfarsitul vietii noastre!

Deci asta e o cale de mantuire: sa te covarseasca cu bunatati si cu rasfaturi. O, de n-ar fi pacatul in lumea asta, ce dulce ar fi viata asta!

Zicea Sfantul Siluan cand a ajuns sa-l vada pe Hristos: “Daca mi-ar fi zis Domnul: vrei sa-ti dai mai mult har? I-as fi zis: Doamne, vezi ca daca-mi dai, o sa mor“. Zice ca trupul nostru firav nu poate purta nici mult chin, nici multa fericire. Dar cu fericire vrea Dumnezeu sa ne covarseasca, si daca e vorba sa ne chinuiasca, cu aia sa ne chinuiasca, nu cu napaste, nu cu blesteme si, dobandind deci increderea noastra sa ne duca, cu bucurie, intru cele vesnice.

De ce ne-a dat Dumnezeu prin Biserica rugaciunea asta la fiecare slujba: “Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara de durere…. “?

Cum fara de durere? Cand avem durerea mortii, cand ne nastem in durere, ca pe maica o doare si noi venim plangand in viata asta si tot cu plansoare trecem din ea, ne nastem in final, adica savarsim nasterea din Botez in final, la capatul vietii… Dar, poftim, sfarsit fara de durere, nerusinat, in pace. Fie ca Domnul sa ne dea sa avem parte de asta la sfarsitul vietii noastre!

Dar exista si alta cale, exista calea care, in principiu, e mai intensa. Calea celui care zice dintru bun inceput: dar la ce folos toate astea daca mor? Asta este pomenirea mortii.

Zicea parintele Sofronie: nu ca iti amintesti ca intr-o zi o sa mori, ca o sa fii intr-un cosciug, ca ‘hiermii’ o sa te man`ce. Da, da, astea sunt expresii drepte, dar nu asa analitic cum le intelegem noi, e vorba de constiinta ca daca toate astea se sfarsesc, ce rost are? Si va spun ca intrebarea sinucigasului – care la sinucigas este nu intrebare, ci raspuns, din nefericire (fereasca Dumnezeu pe tot omul de napasta asta, intunericul asta) – “la ce folos“, intrebarea asta e cea mai importanta si poate ca asta este la temeiul monahismului.

Insa ‘la ce folos?’ nu ca raspuns, nu ca o deznadejde finala ca evident nu exista nici un folos sau ca Pilat care zice: “ce este adevarul?” si pleaca, n-asteapta nici un raspuns pentru ca ‘stie’ ca n-are raspunsul asta, adevarul nu e nimica, e o himera. Vorbea cu insusi Adevarul dar nu stia.

Monahismul se bazeaza pe constiinta asta ca minunata viata asta, minunata lumea asta, dar daca se termina, nu aici ne este chemarea adevarata, nu aici se savarsesc pana la capat cele ce caut eu. Si atunci este in stare sa lepede – in masura in care noi am lepadat, masura cam firava sa zicem, dar ce-am putut noi, in conditiile noastre, cu alcatuirea noastra de postmoderni hraniti pe E-uri si cu tot felul de “plasticaraie” in jurul nostru…. Toate ne agreseaza, inclusiv lungimile astea de unde care ne inconjoara; nu mai avem nici trupurile celor de odinioara. Eu eram pe nicaieri, ca tarie, in comparatie cu parintele Sofronie cand el avea 90 ani, dar altii cu 20 ani mai mici decat mine nu se compara cu ce sunt eu, sunt un Tarzan aproape; “Tarzan” care sunt pe nicaieri, dar totusi [in comparatie]…: eu n-am stiut ce-i o durere de cap toata viata: eu n-am cunosc multi tineri [de astazi] care sa n-aiba dureri de cap. Multam tie, Doamne! Dar totusi, in firava noastra masura, pentru neputintele noastre sau pentru pacatele noastre, suntem totusi intr-o randuiala a vietii, intr-o chemare care se manifesta printr-o randuiala. Nu randuiala este ce face monahismul, ci chemarea este ceea ce naste randuiala. O randuiala in care intr-o masura mai mica sau mai mare am vrea sa lepadam de acum toate. Nu numai pacatele (…), dar si toate fericirile lumii asteia, cu toate grijile lumii asteia, cu toate durerile lumii asteia. Noi vrem alta fericire, vrem alte dureri, alt zbucium, alte raspunsuri.

Am vrea, daca am putea – chiar daca nu suntem la nivelul asta, cum am vazut in marii Parinti – dar totusi undeva in noi am vrea, daca am putea sa ne lepadam permanent de toata cea a vietii grija, ca sa ne ingrijim numai de Dumnezeu. Poate ca toti, noi monahii, am avut intr-o masura chemarea asta, poate ca toti suntem acuma intr-un stadiu de decadere de la acea chemare, dar lungimea vietii noastre este data ca sa ajungem inapoi la asta.

Deci chemarea mantuirii, in general, este prin indulcirea prin care Dumnezeu incearca sa castige inima omului. Chemarea monahala este o constiinta – undeva trezita mai devreme – ca bun si foarte bun, dar daca se termina, la ce bun? Si cautam cele de dupa… atunci cand se termina. Sau in cuvantul slujbei de inmormantare: “desartaciune toate cele omenesti care nu fiinteaza dupa moarte“. Dar noi cautam totusi cele ce fiinteaza dupa moarte si sa nu uitam chemarea asta!

Pentru monahism, sa bagam de seama – si Domnul sa ne ajute – sa ajutam pe tineri si pe mai putin tineri, trebuie sa ne rugam serios si sa aflam serios daca el sau ea are cu adevarat chemarea monastica. Fiindca in lumea asta salbatica, fara rugaciune, tot omul care vrea rugaciune poate sa creada ca este de monahism. Dar monahismul este o cale deosebita. Si cu pilda asta cu bogatia lumii si cu lepadarea lumii am incercat sa va dau ceva – pana aici mi se contureaza un pic diferenta intre mirenism si monahism.

Mantuirea e aceeasi. Sa ma ierte parintele drag, dar nu sunt de acord cu acel cuvant la parintelui staret Efrem ca diferenta este ca mireanul se mantuieste si monahul se sfinteste. Fiindca toti – si monahi si mireni, si sfinti si altii mai prosti – am primit aceleasi porunci, aceeasi Evanghelie, ca bunavestire a Invierii celei din morti, deci mantuirea este aceeasi pentru toti.

Pe ce cale ajung acolo, pt mine aia e calea cea mai inalta. Daca eu sunt chemat sa fiu mirean – fie casatorit, fie celib, fie cine stie ce mai exista – daca e o chemare si Dumnezeu ma calauzeste, aia e calea cea mai inalta, nu cea ingereasca. Calea ingereasca, daca sunt chemat la ea, pentru mine aia e calea cea mai inalta”.

(Din cuvantul despre “Monahism si mirenism” rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica)

bscap014.jpg


Categorii

Calugaria / viata monahala, Crestinul in lume, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Parintele Rafail Noica, Razboiul nevazut, VIDEO

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Parintele Rafail Noica: CHEMAREA MONAHALA si crizele acestei alegeri (VIDEO)

  1. Dincolo de folosul in sine al acestui cuvant, materialul video are si o valoare “sentimentala”, sa-i zicem, deosebita, facandu-ne sa tanjim dupa acest moment de reunire si de unime de cuget intre ierarhii ardeleni, aflati “de aceeasi parte a baricadei”…

  2. Eu cred ca ceea ce vrea Dumnezeu de la noi este sa pazim poruncile oriunde ne-am afla si astfel sa ne gasim mintuirea. Calea prin care te mintuiesti cred ca pina la urma o alegi singur, dupa inclinatia inimii tale. Daca tu simti si vrei sa te casatoresti/calugaresti/traiesti in feciorie, vei face ceea ce tu insuti vei simti ca ti se potriveste, pentru ca vei auzi pina la urma glasul lui Dumnezeu in inima ta si incredintarea ca aceea e calea potrivita tie. Nu cred ca poate nimeni din afara sa iti impuna ce sa faci. Dumnezeu ne lasa pe noi sa alegem, noi doar trebuie sa ne rugam sa ne arate care este calea mantuitoare pentru fiecare, pentru ca nu toti sunt facuti pentru calugarie. Ca sa fii un bun calugar, trebuie mai intai sa fii un bun crestin.

  3. Maria:

    Pai, crezi la fel ca si parintele Rafail 🙂

  4. daca are dreptate …….Doamne ajuta …

  5. Stie cineva vreun site sau vreun forum destinat numai preotilor ortodocsi?

    Mi se par extrem de putine postarile preotilor.Poate exista site-uri exclusiviste;daca nu sa creem unul sa vedem ce gandesc preotii…Poate nu-i “misca” deajuns acest site,sau poate nu se simt in largul lor stiindu-se cititi de credinciosii obisnuiti…Poate…le e frica?

  6. Nu credem ca exista site-uri sau forumuri numai pentru preotii ortodocsi. Si nu stiu daca e bine sa fie, pentru ca e mai multa nevoie de un dialog al lor cu credinciosii mireni (fie si anonimii din mediul acesta virtual) decat de ceva “exclusivist”, dupa parerea noastra.

    Cu siguranta ca si frica este un motiv pentru care putini preoti scriu (si pentru care extrem de putini au, in general, curajul de a spune ceva chiar si in Biserica despre gravele probleme de astazi), dar probabil ca si lipsa de timp sau poate si refuzul spatiului virtualului ori macar nefamiliaritatea cu internetul sa fie printre cauze. Oricum, cu mare bucurie am vazut (si dupa abonati) ca sunt multi parinti, printre care va numarati, care ne fac realmente onoarea de a ne citi. Poate si mai multi vor prinde curaj de acum incolo. Va multumim!

  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Maica Ecaterina despre viata lacrimilor si moartea euro-monahismului
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (1)
  9. Hristos a inviat!
    Am aflat cum e, cu parere de rau, mai tarziu decat am fost indemnata, si eu n-am vazut dragostea din indemn, sa citesc un Acatist Maicii Domnului in Biserica…
    Am o parere de rau ca n-am fost mai atenta mai demult la chemarea ce se face cu noi toti…Aceste randuri din conferintele Parintelui Rafael Noica imprumuta starea pe care o anuntati ca se poate simti din parcurgerea video.Va multumesc! Desigur ca nimic nu e intamplator…Ce am gasit aici (sau ceea ce m-a gasit pe mine, ca eu…) de la Parintele, e asa cum e cand citesti Vietile Sfintilor…vezi ca se poate…Si e ceva care se simte. Va multumesc pentru nadejde!
    “Esti iubit, iti sunt Purtatorul de grija, M-am gandit la tine peste orice masura ai putea tu sa-ti inchipui “! Ce mai putem vrea! Si suntem mici si asteptati sa crestem si ajutati in crestere…pentru ca ” pamantul asta bogat, viata asta frumoasa, nu este pista ta de aterizaj. Punctul tau final este acolo unde sunt Eu“.
    Cu… atentie la praguri…”iti castiga increderea, iti castiga dragostea si dupa aia…” Tare frumos fel de a spune si care, ma repet, se simte!Poate, sau sigur, ca asta se intampla cu cele ce vin din inima, din cunoasterea directa…Doamne ajuta!Sa ma iertati!

  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Mihail Stanciu despre SENSUL ADEVARAT AL CALUGARIEI vs. ACTIVISMUL “ORIZONTAL”, DE SUPRAFATA, DORIT DE OAMENII SECULARIZATI
  11. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT - 99 de ani de la nastere: "Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate"
  12. Pingback: ORTODOXIA ESTE FIREA OMULUI (I) – Parintele Rafail Noica despre drumul convertirii sale la dreapta slavire, crizele vietii si “a doua gestatie” pentru vesnicie -
  13. Pingback: Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate