PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate”

29-07-2011 Sublinieri

Cititi si:

Reflectii calugaresti (fragment)

1. As spune fratilor mei întru calugarie: nu fiti habotnici, nu fiti tipicari. Sau fiti, daca asa va este firea: dar cu masura, stapâniti-va, înfrânati-va de la un zel care când se împauneaza risca a se apropia de fariseism. Straduiti-va sa întelegeti ca Hristos nu a venit în lume ca sa întemeieze o noua religie, înca o religie, ci sa ne descopere un nou mod de viata (a way of life se spune în presa si literatura anglo-saxona si în cea occidentala în general). Crestinismul astfel, mai ales, îl concep: ca mod de viata cu totul nou, cu totul original, de origine vadit suprapamânteasca. El trebuie învatat în scoli de catre viitorii teologi si teologhisit de preoti; ceilalti (ba si specialistii de mai sus) trebuie mai ales sa-l traiasca, sa-l puna în practica. Crestinismul este dintre substantele care in vitro se vestejesc, care propasesc si prolifereaza numai in vivo.

Le-as mai spune: partea grea la manastire nu-s posturile, metaniile, ajunarile, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevarat greu este, ca în orice obste închisa, sa traiesti în pace si armonie cu ceilalti vietuitori, sa le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trai, sa le rabzi inevitabilele ticuri, manii, reactii instinctuale, sa te insensibilizezi cât priveste propriile-ti reactii nervoase la mediul înconjurator. Relatiile interumane, iata piatra de încercare! Dragostea frateasca ori macar bunavointa, rabdarea, îngaduinta si vointa (iar dam de ea!) de a pastra prietenia între frati: acestea dovedesc autenticitatea unei trairi crestine, unei vocatii monahale … Numai ele omologheaza folosirea denumirii de „manastire”. De nu, totul nu-i decât parada si panorama. Si sunt, însusirile mentionate, doar ascultarea cuvintelor Domnului:

„Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa sa va iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii (Ioan 13, 34-35).

Nimic, nici o însusire oricât de înalta, nici o asceza, nici o stiinta teologica, nici o nevointa, nici o mucenicie nu pot înlocui aceasta porunca absoluta.

Si as adauga: daca nu puteti, daca dragostea nu va este accesibila, macar stapâniti-va nervii si mânia, macar purtati-va ca si cum ati iubica si cum, als ob zic filozofii germani – e si aceasta o modalitate acceptabila, de ordin inferior fireste, însa cu sorti de a fi premergatoare a formei superioare si a se preface cu vremea în iubire, fiind un caz al procesului calificat de Constantin Noica: devenire întru fiinta.

2. În predici (mai cu seama), în articolele teologice (de asemenea) sa nu savârsim grava eroare de a confunda platitudinea stilistica cu ortodoxia. Demonul lozincariei si al stereotipiei ecleziastice este la fel de real si de virulent ca geamanul sau din literatura; pândeste pe toti arhiereii, preotii si monahii, umblând fara odihna si cautând pe cine a înghita, sa compromita, sa sterilizeze. Cele mai bune si mai frumoase simtaminte ori mai frumoase învataturi sunt anihilate de tipizarea verbala, care-i simptom de lene, frica si uscaciune a inimii. Tot atât de dusmanoase sunt stilul pilduitor – edificator – onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comoda de a reduce predica la repetarea Pericopei evanghelice. Cazania e frumoasa, dulce si îmbietoare, totusi nu poate înlocui cuvântul viu. Sa nu ne fie teama a gasi metafore originale, a folosi o vorbire pitoreasca, pe sleau, pe întelesul tuturor, a înlocui cenusiul tern al atâtor predici morocanoase cu vioiciunea culorilor puternice. Nitel fauvism n-ar strica, cutez sa afirm facând o fulgeratoare incursiune în domeniul artelor plastice.

3. Strâns legata de napasta platitudinii si a vorbirii standardizate aflam urgia ramânerii în urma, a zabovirii în trecute vremi, adica predicilor care uita ca se adreseaza unor contemporani, iar nu unor credinciosi de acum câteva decenii ori veacuri, de nu si milenii. Pildele, exortatiile, sfaturile, mustrarile se cuvine sa fie mereu actualizate. Acesta-i adevaratul aggiornamento! Dogma este cea neclintita, nu imagistica, nu captarea, dupa cum în viata profana morala nu se schimba, dar sensibilitatea poetica ia mereu alte înfatisari si dialogheaza cu alte regiuni ale sinei. Nu trebuie trecut cu vederea ca fiecare epoca istorica îsi are pacatele ei predominante; acestea se cade a fi combatuta, nu altele vechi, cazute în desuetudine, atenuate de mersul înainte al istoriei. Actualizarea pildelor si a temelor poate singura feri cuvântul de învatatura, de caderea în monotonie si plictis si de transformare a sa în osânda pentru enorie. Cel care vorbeste în penultimul deceniu al veacului al XX-lea nu se poate referi la aceleasi pacate, naravuri si situatii ca Sfântul Ioan Gura de Aur, Veniamin Costache ori Antim Ivireanul. Sunt, acum, alte boli, alte racile, alte primejdii, alte ispite! Pe acestea trebuie sa le avem în vedere daca vrem sa fim ascultati cu adevarat (iar nu din obligatie si politete si cu mâini discret duse la gura spre a tainui cascatul), urmariti cu atentie si, dupa iesirea din biserica, socotiti drept dascali utili, nu drept roboti si portocale mecanice. Monahii si preotii de mir sunt deopotriva datori sa cunoasca nevoile, greutatile si necazurile zilelor noastre, sa le vorbeasca ascultatorilor ca un contemporan al lor, nu ca o mumie, ca o fantoma, ca un patefon. Calugarilor nu li se cere sa fie la curent cu filmele, comediile si meciurile radiodifuzate sau televizate, dar le revine datoria de a fi perfect informati despre durerile si suferintele celor „din lume” .

Modul de vorbire al monahului sa nu fie distant, mândru, „oficial” , adica sleit, adica sterp. Nu asa a vorbit Domnul, ci mereu prietenos, apropiat, cu imagini clare si mai toate extrase din viata de zi cu zi a pastorului, a plugarului, a pescarului, a vierului si omului de rând.

4. Habotnicia strâmta si zavorâta în sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate. Adevaratul monah nu se cunoaste dupa lungimea ravasita a barbii ori dupa necuratia vesmintelor, chiliei, privatilor. Am oare drept ideal pe monahul dichisit si spilcuit? Aida de, aceasta-i replica de argutie avocateasca, întelege oricine ca grija de curatenie nu-i totuna cu fandoseala.

Murdaria poate fi o nevointa, ca atâtea altele, dar numai strict personala, ea nu se bucura de valoare obsteasca. Spre a se învrednici de nobilul calificativ de nevointa, de jertfa, trebuie mai întâi sa nu izvorasca din lene si neglijenta, ci sa se datoreze unor consideratii si convingeri principiale, cu alte cuvinte sa implice o renuntare: sacrificarea dorintei firesti a omului de a trai în curatenie. În al doilea rând este neaparat necesar sa se tina seama:

a) de spusa Domnului ca în casa Tatalui Sau multe locasuri sunt (Ioan 14, 1);

b) de principiul libertatii care este însasi temelia crestinismului.

Nimeni nu vine cu sila la Hristos, nimeni nu poate impune altuia punctul sau de vedere. Calugarul doritor a practica nevointa nespalarii o va putea face asupra-si în cadrul chiliei sale. Dar nu o va putea raspândi cu otuzbirul si în jurul sau, adica a o preface în regula pentru altii care, ei, nu considera calea murdariei ca ducând fara gres la izbavire. În locurile de libertate, deci, în salile comune, la trapeza, la cuhnii, la vesmântarie, la privati regula va fi respectarea riguroasa a curateniei. Nicicând nu va putea fi invocata aici autoritatea murdariei. Fiecare slobod e sa-si aleaga mortificarea socotita a fi mai adecvata, caci în casa Tatalui multe locasuri sunt si nici un muritor nu are caderea sa atribuie unei anume (relative) modalitati de patimire caracter de generalitate si preeminenta.

Cât priveste spalarea trupului este nimerit a ne aminti cele spuse de Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Romani la capitolul 14. Nespalarea nu-i câtusi de putin dovada de îmbunatatire duhovniceasca deoarece apostolul neamurilor arata (14, 14) ca nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeste ca e ceva întinat, pentru acela întinat este. Pentru acel care nu socoteste ca a te spala si îmbaia e o întinare, spalatul nu-i pacat, iar murdaria si jegul nu-s acte chezasuitoare de mântuire.

Tot la capitolul 14, Pavel mai scrie (v. 3 si 6):

„Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu osândeasca pe cel ce manânca, fiindca Dumnezeu l-a primit”

si

„Cel ce tine ziua, o tine pentru Domnul; si cel nu tine ziua, nu o tine pentru Domnul. Si cel ce manânca, pentru Domnul manânca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu manânca, pentru Domnul nu manânca si multumeste lui Dumnezeu”.

Cu spalatul prin urmare e ca si cu mâncarea ori cu sabatul: cine nu manânca ori tine sabatul sa nu osândeasca pe cel care manânca ori nu tine sabatul. Iar cel care nu socoteste lautul a fi pacat, sa se spele si sa multumeasca lui Dumnezeu si sa nu se sinchiseasca de mutrele acre si ofuscate ale vrajmasilor apei si sapunului. Am întâlnit monahi care nu se spala, dar îsi dau cu parfum ori cu apa de colonie ca sa acopere putoarea trupului. Asta îmi aduce aminte de o spusa din Pateric: decât sa te lauzi ca postesti mai de folos îti este tie sa manânci carne de trei ori pe zi. Tot asa: decât sa întrebuintezi parfumul ori colonia mai bine fa baie de trei ori pe zi.

Tin sa observ – în aceeasi ordine de idei – ca Domnul a spalat picioarele ucenicilor Sai, ba le-a si grait: Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decât picioarele, caci este curat tot (Ioan 13, 10) – de unde reiese ca Hristos nu opreste nici spalatul nici îmbaierea. Iar pe Simon leprosul îl cearta ca nu I-a dat apa sa-si spele picioarele (Luca 7, 44). Pe iudei îi învinovateste ca fac din spalarea mâinilor înainte de masa un ritual; nu masura de elementara igiena o respinge El. Cât despre interdictiile din secolele II-IV, au în vedere termele greco-romane si promiscuitatea lor, nu spalarea în sine.

5. Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios si-mi pare stupid, iar faptul ca-i adoptat de unii calugari crestini (foarte putini la numar, dupa cât îmi pot da seama) nu mi-l face câtusi de putin mai simpatic. Simt, dimpotriva, ca monahul zelator al fanatismului fundamentalist nu-i decât un crestin în travesti si un ortodox strain de credinta pe care, pasamite, o profeseaza si o marturiseste, dintotdeauna cunoscuta pentru statornicia ei dar si pentru sila ei fata de ce nu tine de blândetea crestina si de stramoseasca dreapta socotinta. Sa-mi fie permis a ma referi la celebrul caz Dreyfus din Franta de la sfârsitul veacului trecut (XIX). Pui la îndoiala onoarea unor ofiteri francezi? Era întrebat cel care, convins ca regulile procedurale ale oricarui proces penal nu fusesera respectate, punea sub semnul întrebarii valabilitatea sentintei de condamnare a capitanului Dreyfus. Eu unul as fi raspuns asa: nici gând, cu totul altceva pun la îndoiala: calitatea de ofiteri francezi a unor oameni care nu respecta prevederile legii procedurale si hotarasc o pedeapsa osebit de grava în temeiul unui dosar secret. Îi aseman cu martorii unui duel unde nu s-a vegheat la aplicarea întocmai a ceremonialului; daca se întâmpla sa moara unul din combatanti, cred ca se cuvine sa fie dti în judecata pentru asasinat.

Fanatismul fundamentalist – care vadeste deopotriva rautatea, ridicolul si neghiobia – întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, suprematia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stilistii) si compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios. Întotdeauna l-am preferat pe Zosima lui Terapont.

Calugarul îmbufnat, oricât i-ar fi barba de lunga si de salbatica, iar reverenda si rasa mânjite, nu-i nici el calugar decât de ochii lumii.

6. Pe chipul calugarului e bine sa se poata citi, deopotriva, blândetea, bucuria, smerenia si nobletea.

Iar cât priveste purtarea sa si atitudinea fata de cele ce se petrec în juru-i (în imediata-i apropiere sau mai departe), se cade sa nu uite ca sa fi crestin nu înseamna a da dovada numai de blândete, ci de fermitate si curaj. Curajul e o virtute crestina esentiala. Apar, pâna si în viata cea mai retrasa si mai desprinsa de cele ale lumii, momente când devine obligatoriu sa te pronunti: sa arati de ce parte esti si ce hram porti. Atunci (iar pilde avem din belsug în perioada prigoanei politeiste ori a împaratilor iconoclasti) calitati dominante ajung acestea: curajul, demnitatea, nesovaiala; modelul în asemenea împrejurari sa fie blândul Iisus mergând netemator si dârz catre Golgota. Trupul da, se prabuseste sub povara crucii; dar forta morala (omeneasca) nu se lasa învinsa.

Astfel, arta de a fi calugar se confunda cu (deloc usoara) îmbinare a dulcetii cu asprimea, a molcomelii cu taria, a supunerii cu neclintirea.

(…)

Si mai vreau sa fac referire la convorbirea dintre Sf. Antonie cel Mare si diavol, odata, dupa ce, constatând satana ca nu-l poate spaimânta si birui pe vajnicul schimnic, a stat la taifas cu el. Sfântul îl întreaba pe Scaraotchi daca-s multi calugari în iad. Calugari?! Face interlocutorul Sfântului; nu sunt! Cum asa, se mira Antonie, doar au fost si monahi nevrednici. – Nu-i nici un calugar, afirma din nou celalalt. – Poate ca sunt si nu-i stii tu, staruie Antonie. – Pe toti îi stiu, nu poate fi vreunul despre care sa nu fiu informat! Iar sfântul se tot mira si minuneaza.

Aha! Striga deodata vrajmasul, stiu la ce te gândesti: la oamenii aceia îmbracati în negru de sus pâna jos, purtând un soi de tichie pe cap si un val deasupra-i. Da, din aia, da, avem o multime, de oameni în negru nu ducem lipsa, dar calugari, sa sti, calugari nu avem macar unul.

Purtatori de haine negre, de camilafca si culion ce ne aflam, sa ne straduim a fi calugari. Severi cu noi însine, buni si îngaduitori cu ceilalti, discreti cât priveste stradaniile si nevointele noastre, veseli, blânzi, politicosi: smeriti mai ales. Dar nu si prosti, întelegând ca viata e lucru gingas, iar calugaria si mai si; facându-ne din dreapta socoteala si din relativismul celor lumesti o lege, fericiti dar nu siroposi, neclintiti în credinta, nu si intoleranti, însa constienti de importanta si dificultatile mentinerii unor relatii cordiale cu ceilalti frati si prin urmare decisi a ne vadi nu mai putin destoinici diplomati decât Metternich, Talleyrand, Vergennes, Bismark si Titulescu; apreciem disciplina, mustruluiala de sine, sila de autocompatimire si bazaconii; poate si oarecare doza de tamaduitor cinism; noi stim ca de buna voia noastra ne-am legat la cap fara sa ne doara capul si ca sub reverenda si rasa purtam zale si armura de buni ostasi ai neînfricatului Hristos, Care si El S-a urcat vitejeste si nesilit pe cruce spre a birui rautatea, prostia, iadul, bezna si moartea: principalele ipostaze si unelte ale slutei – grotesti demonii”.

(Din: Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”, Editura Manastirii Rohia)

Cititi si:

*

***

*

Legaturi:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Nicolae Steinhardt, Preotie (pentru preoti), Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate”

  1. Oare chiar cred ortodoxește
    Iisuse cu adevărat
    (Şi…cred), ca să’mplinesc cu fapta
    Ceia ce Tu ai învăţat ?

    Oare chiar vreau cu dinadinsul
    Să împlinesc ce’ai porincit,
    Sau cred, că vreau numai să-mi aperi
    Orgoliul pururea rănit ?

    Oare chiar vreau dreptatea-Ţi sfânta
    (S-o împlinesc) şi calea Ta
    Sau cred că vreau numai să-mi aperi
    Oricând şi’oricum dreptatea mea ?

    Oare chiar cer cu dinadinsul
    Celor ce le-am greşit iertare
    Sau eu mă văd fără de vină
    Şi’aştept la Tine răzbunare ?

    Oare chiar vreau să-i ierţi Iisuse
    Şi să le’araţi cât îi iubesti
    (Când mie mi’au rănit orgoliu)
    Sau…, vreau rapid să-i pedepseşti.

    Nu vreau cumva să faci să vadă
    Că ce spun eu e drept şi sfânt,
    Că Tu m’auzi şi aştepţi gata
    Să-mi împlinesti orice cuvânt ?

    Şi nu vreau oare cumva Doamne
    Să îi lovești rapid şi greu
    Să vadă cât de drept şi vrednic
    E gestul şi cuvantul meu ?

    Oare nu cred, doar ca să-mi aperi
    Onoarea, cinstea şi mândria
    Şi să-mi şi dovedeşti la ceilalţi
    Valoarea şi credincioşia ?

    Oare nu rabd, ca pentru asta
    Să-mi faci (pe faţă) răzbunare
    Când le acord ca pe’o sentința
    Superioara mea iertare ?

    Credinţa mea Te are’n centru
    Pe Tine ca pe Dumnezeu
    Sau ca pe cel ce executa
    Şi apăra doar ce vreau eu ?

    Ortodoxia mea e crucea
    Ce după lege’o am de dus,
    Sau doar dorinţa ocrotirii
    Şi’a ajutorului de sus,

    Ori setea mea de’ascensiune
    Şi dorul de a stăpâni,
    De-a fi în frunte totdeauna
    De-a defăima şi umili?

    Nu-i oare râvna afirmării
    Înalte dar în chip ascuns,
    Prin nevoință, prin rigoare,
    Imagine şi prin discurs ?

    Ori nu-i iubita, apărata
    Şi nesmerita-mi îngustime
    (Corectă-n literă şi crudă ),
    Ca cea mai sfânta înălţime ?

    Cât oare sunt dispus Iisuse
    Să rabd, să iert cu’adevarat
    Când pentru relele primite
    N’am fost şi nu sunt vinovat ?

    Cât pot răbda jugul ocarii
    Şi al necinstei (din credinţa)
    Cât pot purta ( fără de vină)
    Bajocură şi umilimță ?

    Cât pot ierta atunci când sufăr,
    Ori îndura ori milui
    Şi pe vrajmasii cei mai aprigi
    Cât ostenesc să-i pot iubi ?

    Cât ai răbdat Tu în calvarul
    Şi chinul crucii ştiu prea bine,
    Dar (oare) ce şi cât Iisuse
    Pot îndura eu pentru Tine ?

    Ajută-mi Doamne-n tot şi-n toate
    Să fiu creştin cu’adevarat
    Nu cum vreau “eu” nu’n ce-mi convine
    Să fiu demonic înşelat.

  2. deosebit, multumim. Dumnezeu sa-l odihneasca pe parintele Nicolae!

  3. Doamne ajuta!
    Cu adevarat, greu este sa-l suporti pe cel de langa tine, asa cum este, fara sa judeci, fara sa critici…mai ales intr-o casnicie!
    Ferice de cei ce pot duce aceasta cruce fara sa carteasca!

  4. extraordinar! 🙂 de mare folos sufletesc…

  5. Marea greseala este ca omul nu poate rabda/accepta pe cel de linga el, pe semenul lui asa cum este ! Dar oare Dumnezeu nu-l rabda asa cum este ?!

    Apoi trebuie sa intelegem ca noi nu putem schimba caracterul, obiceiurile, comportamentul, atitudinea semenului de linga noi ! Dar DRAGOSTEA din noi poate face acest lucru, pentru ca DRAGOSTEA ESTE DUMNEZEU !

    mare rasplata are de la Dumnezeu cel ce rabda cu rabdare, iarta si-si pune nadejdea toata in Dumnezeu !

    DOAMNE AJUTA !

    Mircea

  6. „Hristos a venit în lume ca să ne descopere un nou mod de viaţă”. Cine mai potrivit decât părintele Nicolae Steinhardt ca să ne spună asta, el care putea să facă diferenţa.
    Încă din vremea comunismului el avertiza asupra folosirii unui limbaj de lemn, sec, lipsit de viaţă, „standardizat” al predicilor, a lipsei lor de legătură cu problemele specifice ale oamenilor cărora li se adresează şi ale vremurilor care au particularităţile lor, durerile lor, mai ales vremurile pe care le trăim, a actualizării pildelor fără a aduce nici o atingere dogmei.
    Şi cine mai potrivit de a vorbi despre habotnicia strâmtă şi fanatismul fundamentalist, pentru că el putea mai bine decât noi toţi să compare cele două lumi, cea de dinainte de Hristos, şi cea de după venirea Lui, când ne-a fost descoperit creştinismul suprapământesc.
    Şi câtă veselie în ochii lui.

  7. Ca toţi cei care au venit la ortodoxie din iudaism sau din cultele protestante sau neoprotestante, + catolicism, părintele Nicolae a căutat să pătrundă esenţa ortodoxiei, pe care părintele Rafail Noica, şi el un convertit, o numeşte firea omului. Realismul celor spuse de părintele Nicolae este atât de evident încât ne surprinde, ne stânjeneşte, ne aminteşte de lucrurile simple, fireşti, de bun simţ, pe care le extrage din armura complicată a unei exprimări sofisticate. Ca şi părintele Seraphim Rose (alt convertit) a reuşit să „vadă” dincolo de aparenţe, dincolo de vorbe, dincolo de rutină, de obişnuinţă, dincolo de aşezarea comodă într-un ritual cu care ne-am obişnuit. Când vii din „afară” vezi parcă lucrurile mai limpede, le preţuieşti mai mult şi Adevărul ţi se dezvăluie în deplina sa valoare.
    Micul ghid de comportament firesc pe care păintele îl propune monahului, este la fel de valabil pentru toţi cei din lume, căsătoriţi sau singuri, care încearcă să se dumirească ce este mai bine de făcut.
    Şi încă ceva minunat care s-a întâmplat cu părintele Nicolae. După tunderea sa în monahism s-a petercut un lucru mai puţin obişnuit: şi-a păstrat numele, al Sfântului Nicolae, atunci când a fost afundat în apa botezului creştin.

  8. Spusele părintelui Nicolae Steinhardt culese din “Jurnalul fericirii” şi din “Dăruind vei dobândi”:

    Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.

    Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi.

    Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru.

    Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.

    Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.

    Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară.

    Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

    Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.

    Creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.

    Creştinismul reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste.

    Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.

    Creştinul este cel ce nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.

    Drepturi fără datorii, e ca şi cum ai vrea lumină fără întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.

    Omul dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate – şi trebuie – să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovat pradă ticăloşilor

    Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.

    Vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea.

    Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul.

    Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.

    Nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural.

    Să nu judecăm pe alţii, dar, când arde casa vecinului, nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc, ci chem pompierii, alerg la cişmea. Altfel, se cheamă că sunt fudul şi nu-mi iubesc aproapele.

    În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

    Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.

    Trebuie să avem mintea aspră şi inima blândă.

    Credinţa e suprema armă secretă, care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi pulverizează hazardul.

    Tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui pe care o doare pe respectiva tiranie.

    Am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

    A ierta este, în esenţă, un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură.

    Nu degeaba tot stărui, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier.

    Aflarea adevărului însingurează.

    Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat.

    Vrem să fim iertaţi dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

    Aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la ce-i pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.

    S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil.

    Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.

    Nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”, ci “a mărturisi”; şi dacă-i aşa, oare nu faptele bune şi mărturisirea nereticentă a credinţei sunt cele mai bune dovezi ale credinţei? Credinţa nu are nevoie de niciun soi de dovezi. Are, însă, nevoie să fie dovedită.

    După ce L-ai cunoscut pe Hristos, îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

    Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită… Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri sau trecerea nepăsătoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

    Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în intregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă. Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirlile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi stă la îndemână.

    Creştinul este liber, aşadar fericit.

    Ascetul arţăgos nu e autentic.

    Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos.

    Omul trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este, adică trebuie să ducă un război greu pentru a primi ceea ce i s-a dat.

    Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

    Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

  9. Pingback: Parintele Arsenie Boca despre DUHUL SECTARIST, FANATIC, INGUST SI ANARHIC
  10. Pingback: Duminica Slabanogului din Vitezda: DESPRE IPOCRIZIA LEGALISTA SI LIBERTATEA DUHULUI: “De ce ajungem sa pretuim mai mult o regula decat un om?” -
  11. Pingback: Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe CALEA CEA STRAMTA, IMPARATEASCA: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?” -
  12. Pingback: In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II) -
  13. Pingback: Parintele Agapie Corbu despre FANATISM, FANATICI si reactia fata de SOCIETATEA APOSTAZIATA -
  14. Pingback: VINDECAREA FEMEII GARBOVE. Predicile PS Sebastian, episcopul Slatinei si Arhim. Nectarie, staretul Manastirii Sihastria Putnei (audio) despre FARISEISM, INVIDIE, IUBIRE SI RECUNOSTINTA -
  15. Pingback: In actualitate: IMPOSTORUL RELIGIOS, FALSUL PROFET, INSELATUL, FANATICUL… (I) -
  16. Pingback: Parintele Nicolae Steinhardt-despre fanatismul fundamentalist | sssefora
  17. Pingback: TINEREA DE MINTE A RAULUI, milostivirea si rautatea care otraveste totul. CUM TE POTI IMPARTASI CHIAR CU DIAVOLUL? -
  18. Pingback: Parintele Nichifor Horia (Iasi) despre MARTURISIREA CREDINTEI, DISCERNAMANT, DRAGOSTE, ZELOTISM SI HABOTNICIE - Recomandari
  19. Pingback: Intelegerea LUI HRISTOS si intelegerea FARISEICA. Legea veche si Legea noua. SENSUL RANDUIELILOR RELIGIOASE EXTERIOARE versus LEGALISMUL FORMELOR GOALE, FARA DUH -
  20. Pingback: Restituiri: INTERVIU INEDIT, DIN 1993 CU PARINTELE IUSTIN PARVU: “Sa te apropii de om, sa traiesti impreună cu el la nevoile, la necazurile lui. DRAGOSTEA dintre noi i-a inspaimantat pe securisti! Nu ne putem mantui de unii singuri…” -
  21. Pingback: DISCERNAMANTUL – lumina, “sarea” si cârma indispensabile vietii duhovnicesti. CUVIOSUL PAISIE: “Vezi lucrurile ingust; esti atenta doar la ceea ce trebuie facut si nu-ti pasa de om. Nu ai discerna­mant si de aceea le infrunti pe
  22. Pingback: Mitropolitul cipriot Atanasie despre BOALA… SLUGII VICLENE: “Cum este cu putinta sa te rogi si sa fii plin de fiere fata de semenul tau? Se poate sa nu mananc mancare cu untdelemn, dar sa-l mananc pe fratele de dimineata pana noaptea. TU, CARE
  23. Pe 29 martie 1989 a trecut la cele vesnice acest mare, urias ‘evreu fara viclesug’.

    Il rog, Acolo unde e, sa se roage pentru noi!

    In memoriam:

    http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate