Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!”

28-09-2014 Sublinieri

pescuirea-minunata

Vedeti si:

***

pr. Ciprian Negreanu

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj) la Evanghelia Pescuirii Minunate (Duminica a XVIII-a dupa Rusalii) – 2012:

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

La iad cu Scriptura sub braţ… 

Despre ispita SCOATERII DIN CONTEXT si A TALCUIRII DUPA VOIA NOASTRA a cuvintelor lui Dumnezeu, pentru a ne indreptati si pentru a evita sa-I urmam lui Hristos:

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. S-a citit Evanghelia a 18-a după Rusalii, ştiţi că noi am ajuns la a 27-a, 28-a, dar ne-am întors la a 18-a, pentru că o dată cu aceste duminici dinainte şi de după Înălţarea Sfintei Cruci, ciclul duminicilor obișnuite se schimbă și nu mai merge înainte, obişnuit, ci e o mică dereglare. Și poate v-aţi întrebat de ce în calendar merg duminicile de la prima, a doua, a treia şi mai departe, consecutiv, apoi încep să se deregleze din cauza câtorva sărbători, în jurul cărora şi pentru care se fac duminici speciale, cum e această sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, pentru care două duminici sunt speciale. Aşa cum tot postul Crăciunului e special și are duminicile lui, aşa cum sunt duminicile dintre Crăciun și Anul Nou și Bobotează și atunci se dereglează foarte multe şi e o altă rânduială a duminicilor în fiecare an, în funcţie de cum cad Paştile.

Oricum, astăzi s-a citit din Evanghelia de la Luca, capitolul 5, versetele 1-11, pescuirea minunată. O pescuire pe care numai Sf. Apostol și Evanghelist Luca a reţinut-o și a povestit-o cu detalii și foarte frumos. Ceilalţi s-au rezumat la a spune cum i-a chemat la apostolat, cum a trecut Hristos pe malul mării și le-a spus: Veniţi după Mine! Şi toate celelalte. Aici, Sf. Ap. Luca intră în detalii şi spune şi cum l-a întâlnit pe Petru și pe fratele său, Andrei. Şi, probabil, cealaltă corabie era a lui Ioan şi Iacob, pentru că se zice că erau două corăbii la ţărm când a venit cu mulţimile. Cumva se dezleagă puţin un gând pe care nu-l puteam dezlega uşor: de ce i-a ales aşa pe apostoli, de ce pe ei și nu pe alţii? Şi, de asemenea, de ce le-a spus doar: Veniţi după Mine! şi gata? Adică cine dintre noi poate să spună că, dacă ar veni Hristos, dar noi nu L-am cunoaşte, n-am şti de El, şi ar trece cu mulţimile pe lângă noi şi doar ne-ar zice: Veniţi după Mine!, noi am lăsa totul, toate, casă, părinţi, cum era Petru, cu soţie, cu copii, Ioan şi Iacob erau cu tatăl în corabie şi au lăsat totul şi s-au dus după El. Cine poate face aşa? Şi asta ne face cumva să ni se pară că lucrurile stau altfel, unii poate am putea să ne gândim că a fost ca o hipnoză sau le-a luat minţile sau n-au ştiut ce zic şi s-au dus după El. Or, Dumnezeu nu face niciodată aşa! Dumnezeu, cu bună-ştiinţa omului şi cu bună-voia lui şi cu toată libertatea şi cu toată persoana lui, fără să-i diminueze capacităţile lui şi puterea lui de judecare, de înţelegere, respectându-i libertatea în mod absolut! Şi atunci ne întrebăm: cum de au răspuns aceşti oameni aşa de uşor? Au lăsat tot şi au plecat după El!

Ne face, pe de altă parte, să ne simţim îndepărtaţi de Evanghelie și de tot ce se mărturiseşte acolo, socotind, aşa cum au socotit mulţi, că aceia erau alţi oameni, un fel de supermen, oameni deosebiţi, de o altă capacitate, capabili de lucruri deosebite; or noi suntem oameni păcătoși, iar Evanghelia este despre oamenii aceştia şi pentru oamenii aceştia extraordinari care au trăit oarecând și care erau în stare să facă nişte lucruri deosebite, pe când noi ne vedem în altă lume, plini de imposibilităţi, plini de neputinţe, plini de întrebări, parcă nicio asemănare între noi şi ei… Hotărârea lor și claritatea lor de a urma lui Hristos, de a lăsa totul pentru El nu găseşte în noi niciun răsunet, noi nu suntem capabili de aşa ceva… Noi, pentru cele mai mici lucruri stăm și ne gândim mult și ne sucim și ne învârtim şi zicem: <Aşa fac!… Ba nu, aşa!… Ba poate n-a fost bine aşa, poate e mai bine aşa!> Și la ei nu vedem asemenea stări de confuzie, de aşteptare, n-au avut nevoie de timp de gândire vreo lună. Dar să ştiţi că această mărturisire – şi de aceea părintele Teofil Pârâian îl iubea foarte mult pe Sf. Apostol și Evanghelist Luca pentru aceste detalieri, pentru aceste explicaţii pe care ceilalţi Apostoli [nu le-au dat], pentru că Evangheliile, în general, sunt o introducere mai lungă la Patimile și Învierea Mântuitorului, acestea fiind esenţa lucrării și vieţii lui Dumnezeu pe pământ. Iar Apostolii, văzând o asemenea lucrare minunată a lui Dumnezeu pe pământ, Învierea şi Patimile, tot ceea ce s-a întâmplat atunci, parcă trec cu grăbire peste unele detalii, peste lucrurile de fineţe pe care noi, parcă, acum avem nevoie să le ştim. Ei trec cu grăbire peste detaliile chemării lor, peste ce s-a întâmplat, de fapt, de au venit ei imediat după Hristos, nu stau să ne spună că chemarea primilor apostoli - Sf Andrei cel intai chematIoan era ucenicul lui Ioan Botezătorul și Andrei, se pare că şi Iacov, fratele lui Ioan, şi că aceştia au auzit când Ioan Botezătorul a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! şi au fost dintre cei care I-au urmat imediat după aceea, iar Mântuitorul, văzându-i urmându-L, le-a zis: Ce voiţi? Vrem să vedem unde stai. Iar El i-a dus acasă la El, unde stătea, în Capernaum, şi le-a arătat unde stă. Ne spun câteva detalii de felul acesta, dar acestea sunt foarte importante, pentru că înseamnă că ei nu erau nişte necunoscători, ei ştiau de la Ioan că va veni Mesia, că le spusese: Acesta trebuie să Se înalţe şi eu să cobor. Acesta este mai mare decât mine şi eu nu sunt vrednic nici să-I dezleg încălţămintea. Vă daţi seama, dacă aceşti oameni erau cumva iniţiaţi de Ioan Botezătorul, le-a fost cumva uşor când le-a zis: Veniţi după Mine să vină după El. La Petru nu prea ştiam nimic, dar Evanghelia după Luca ne dezvăluie cum s-a decis el să-L urmeze pe Hristos, ce s-a întâmplat. Că n-a zis doar: Vino după Mine şi Petru şi-a lăsat toate, și familia şi toate ale lui, şi a plecat după Hristos, ci, când s-a întâmplat acest episod, el avea deja mărturia lui Andrei, fratele său, care era ucenicul lui Ioan Botezătorul şi care, probabil, îi spunea: <Uite ce am auzit de Acest Învăţător, despre Acest Om al lui Dumnezeu: că El este Mesia, e Cel Care va să vină!> Dar, probabil că Petru, ca orice om serios, nu prea-l lua în seamă – cum socotim noi, aşa, cum că am fi oameni serioşi şi nu luăm în seamă orice veste, orice zvon: <Eh, poveşti, să mai vedem…>, zicem noi. La fel și Petru, om mai în vârstă, om de care mai târziu ascultau Apostolii pentru că avea cea mai mare experienţă, şi administrativă, şi de viaţă, şi ca vârstă. A primit prima oară chemarea lui Andrei, a auzit despre Mântuitorul, dar asta nu l-a mobilizat pe el să se schimbe, n-a zis: <Da, Acesta e!>, nu era convins de lucrurile acestea şi probabil că problemele vieţii îl făceau să nu fie atât de atent la toate detaliile pe care i le spunea Andrei. Dar această întâmplare de care ne vorbeşte Sfântul Luca ne deschide mintea și inima să înţelegem ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat că Petru l-a putut urma pe Hristos.

Vamesul MateiŞi atunci altfel înţelegem lucrurile! Dintr-o dată vedem că aceşti oameni erau ca şi noi. Nu erau peste om, mai presus de oameni, nişte zei născuţi mai înainte, nişte semizei născuţi să fie ucenicii lui Dumnezeu, să fie vestitorii lui Dumnezeu în toată lumea. Nu erau născuţi cu o stea în frunte, ci erau şi ei oameni ca toţi oamenii, erau ca şi noi, cu ispite ca şi noi, cu încercări ca și noi, cu boli ca și noi. Matei era vameş la o vamă – a fi vameş era una dintre cele mai rușinoase meserii între iudei, erau socotiți coada de topor a romanilor în mijlocul poporului, nu erau ucişi de zeloţi și de iudei pentru că îi protejau romanii şi pentru că aveau puterea în mână, dar, dacă puterea romană s-ar fi clintit o clipă din ţară, ar fi fost primii ucişi, ca nişte vânzători de țară, ca nişte prigonitori ai poporului. Şi totuși, cu ce era acest om deosebit? El, fiind la vamă, auzea tot timpul tot ce se întâmplă, pe unde merge Mântuitorul, ştiţi că vameşii, cei care stau la vamă, cei care stau la trecători, la poduri, unde se iau taxele, ei cam ştiu cine trece, cine vine, ce se aude, ce zic cei ce vin, ce zic cei ce pleacă. Aşa a auzit vameşul Matei pe mulţi dintre cei care veneau și spuneau: <Cum de l-a înviat pe acela? Cum a lucrat cu celălalt? Ce i-a spus celuilalt? Cum i-a dat ochi celuilalt?…> Omul acesta, Matei, avea în minte multe strânse, pe care numai Dumnezeu le ştia și probabil că se scârbea tot mai mult de ceea ce făcea acolo și de faptul că trebuia să scoată bir de la oameni, de ceea ce făcea el, dar nu ştia cum să facă, cum să iasă din meseria asta, unde să se ducă. Şi, atunci când Mântuitorul l-a chemat: Vino după Mine, dacă bănuim aceste lucruri din mintea şi din inima lui Matei, înţelegem de ce a plecat cu grăbire de la vamă şi a plecat după El. Şi după aceea a făcut masă mare cu toţi vameşii, şi-a luat rămas bun de la toţi – urma să plece după Mântuitorul. Şi L-a chemat şi pe Mântuitorul la masă şi ziceau cei de afară: Cum de mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?

Dacă nu ştim sau măcar nu bănuim toate aceste lucruri, ne explicăm simplist situaţia:

<Dom’le, aceştia erau nişte oameni născuţi, sortiţi să fie Apostoli, ei au răspuns direct: Da, gata!, probabil că de mici erau predestinaţi, aşa, ca nişte roboţei pentru momentul acela şi asta explică totul! Or noi suntem oameni normali, oameni fireşti, noi nu putem să-L urmăm pe Hristos aşa şi ne vedem de treburile noastre…>,

adică aceia ar fi deosebiţi și noi – vai de capul nostru. Nu! Să ştiţi că aici e una dintre marile greşeli. Şi noi suntem la fel ca ei! Şi cu noi Dumnezeu lucrează la fel! Aşa cum, în inima lui Matei vameşul, Dumnezeu îi aducea tot felul de mărturii noi despre puterea Sa, despre lucrarea Sa, despre ceea ce făcea El, despre cuvintele Sale care se înnodau unul cu altul ca într-o moară. Aşa cum Maica Domnului – tot Apostolul Luca ne spune – că tot ceea ce s-a întâmplat înainte de naşterea Mântuitorului, după naşterea Sa, fuga în Egipt, toate minunile pe care le-a trăit ea, tot ceea ce a auzit despre Mântuitorul, ea le aduna în comoara inimii sale, le punea pe toate la un loc şi încerca să le înţeleagă, să-şi dea seama de măsura şi de măreţia lui Dumnezeu, Care lucrează cu Ea şi ce face El cu ea, ce se întâmplă cu ea. Nu le arunca, nu le punea undeva în podul minţii, cum punem noi lucrurile în podul casei și uităm de ele şi rămân acolo, prăfuite, ci le aduna în comoara inimii sale, ca şi cum ar fi un loc în casă pe care-l vizitezi cel mai des, pe care îl ştii ca în palmă, aşa era comoara inimii Maicii Domnului, unde aduna tot ceea ce ştia despre Mântuitorul şi le cerceta, probabil, adesea.

Aşa, probabil, avea şi Matei: tot aduna în inima lui tot ce auzea de Mântuitorul. Tot timpul inima sa îi spunea tot mai des că el e păcătos şi el de ce face aşa dacă Acel Om spune că aşa trebuie? Conştiinţa lui tot mai des era mai vie și mai lucrătoare în inima sa, îi spunea: <Uite ce spune Acel Om! Şi tu ce faci?>. Dar să ştiţi că la fel lucrează Dumnezeu şi cu noi. Şi ca Petru, prin minuni extraordinare – la Petru degeaba s-au adăugat cuvânt cu cuvânt de la Andrei vorbele și le auzea de la unii și de la alţii, nu era convins, gândea că oamenii vor să piardă vremea cu poveşti, cine ştie, poate că era un tip practic, pe care nu-l prea duceai cu vorbele şi nu prea a ascultat de ceea ce-i spunea fratele său şi de ceea ce mai auzea şi de minunile despre care i se povestea. […] Şi atunci, cu acest om, Dumnezeu a lucrat cu el printr-o minune chiar în ceea ce făcea el ca profesie: era pescar, se ocupa cu pescuitul. Şi a pescuit noaptea – acela era timpul propice pescuitului – deci toată noaptea pescuiseră și nu prinseseră nimic și vine Acel Învăţător de care i-a tot zis Andrei, dar probabil a stat el acolo, aşteptând să termine Mântuitorul de zis și nu cuvintele Lui l-au convins, şi la sfârşit le-a zis: Daţi corabia mai spre mijlocul lacului, aruncaţi mreaja la adânc! Şi el a şi sărit și a zis, ca şi cum ar zice <Asta e meseria mea! Eu Te-am ascultat pe Tine, dar asta e meseria mea!>: Toată noaptea ne-am chinuit și n-am prins nimic Totuşi, a ascultat, a aruncat mreaja, de rușinea mulţimii, de rușinea Celui Care i-a zis să facă asta, de ruşinea de a nu asculta, de a fi chiar băţos, nu știu. chemarea ucenicilor, pescuireaOricum, a făcut ceea ce trebuia să facă şi atâta peşte a prins încât cred că nu a mai fost nicicând o zi ca aceea, încât se minuna că nu putea să tragă nici mreaja, era atât de plină de peşte că aproape se rupea şi au trebuit să cheme şi alte corăbii ca să vină să îi ajute să îi aducă la mal şi acolo au scos peştii. Atât de impresionat a fost de acest lucru, care pentru el era foarte clar că nu era omenesc, căci el avea, probabil, mii de nopţi petrecute pe mare și aşa ceva el nu mai văzuse. La un singur cuvânt al Acestui Om […] s-a întâmplat o minune care-l depăşea cu totul, s-a cutremurat. Aşa ceva nu se mai întâmplase: să prindă atât de mult peşte ziua și la o singură aruncare a mrejei.

Şi atunci l-a prins Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne prinde sau încearcă să ne prindă după caracterul fiecăruia, lucrează cu noi în felul nostru. Şi acum sunt unii ca Matei, care probabil că fac lucruri pe care n-ar trebui să le facă şi poate trăiesc în minciună şi în profesii sau în lucrări care sunt ca un furtişag sau ca un lucru rău. Şi acum sunt oameni ca Petru, care abia îşi câştigă pâinea și care nu au timp nici să-şi ridice mintea sau n-au timp sau n-au vreme să-şi ridice mintea la cele înalte, considerând că au destulă treabă, au familie, copii, probleme, rude bolnave. Şi cu Petru Dumnezeu a lucrat altfel, prin minuni. Să ştiţi că şi acum Dumnezeu lucrează la fel! Tot aşa, cuvintele Lui, şi din conştiinţa noastră – care lucrează tot timpul, spunându-ne ceea ce e bine şi rău –, dar şi din ceea ce auzim, şi din ceea ce vedem la alţii, cum lucrează Dumnezeu în alte case, în alte familii, în alt om, cu un alt bolnav, cu noi înşine, sunt convins că am putea umple fiecare o jumătate de caiet cu câte minuni a lucrat Dumnezeu cu noi până acum. Dacă am sta să ne gândim, de când eram mici şi am spus: <Doamne, dacă mă ajuţi acum…! Numai Tu mă poţi ajuta!>, iar El te-a ajutat; dar tu ai uitat, ai zis că s-a întâmplat, că n-a fost o minune, ai găsit alte explicaţii. Deci nu cu cele pe care le-am auzit în jur, ci cu cele care s-au întâmplat cu noi, am putea umple caiete întregi. Şi nu numai cu minuni mici, ci cu minuni mari! Cum a trăit şi Petru, aşa am trăit și noi minuni mari, care ne-au scos din încercări şi din greutăţi din care nu credea nimeni că se mai putea ieşi. Dumnezeu ne-a scos cu mână tare și cu braţ înalt.

Numai că ceea ce ne diferenţiază pe noi de acei oameni e acea sinceritate a lor: acei oameni, când s-au convins, au crezut desăvârşit şi I-au urmat lui Hristos. Pe când noi suntem versatili, suntem alunecoşi, ne minţim pe noi înşine, nu mai suntem sinceri cu noi înşine. Chiar dacă trăim acel lucru, chiar dacă strângem în noi cuvintele iosif-indoiala1Evangheliei pe care le auzim, cuvintele Părinţilor pe care le auzim, sunt cuvinte de foc în inima noastră şi le punem unul lângă altul şi le adeverim, zicem <Aşa este, aşa este, e frumos, ce adevărat este!>, dar avem la sfârşit, sau când vrem noi, acel cuvânt viclean: <Ei, dar nu acum… Nu despre mine e vorba… Lasă acum; mai târziu!… Nu e cazul la mine, eu am o problemă mai gravă ca ăia…> Găsim câte ceva prin care să nu credem, să nu-i urmăm cuvântului, să nu-i dăm putere; pentru că toţi credem în Dumnezeu, sunt foarte rari oamenii care nu cred în Dumnezeu, numai că foarte puţini cred cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă credem în El, chiar dacă zicem că-L urmăm, cuvântul Lui nu e băgat în seamă.

Îl tot chemam pe părintele Teofil Părăian şi-i ziceam: Părinte, aţi vorbit odată despre cuvinte prea puţin băgate în seamă ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai vorbiţi-ne!” Şi a zis: „Dragă, păi toate sunt nebăgate în seamă…! Aproape toţi putem spune că toate, la noi, sunt nebăgate în seamă sau sunt băgate în seamă o vreme, cât ne convin, şi apoi, când nu ne mai convin, nu mai sunt băgate în seamă. Dacă, până să avem o râcă cu cineva, puteam să trâmbiţăm peste tot şi să fim falnici că iubim pe toată lumea, că trebuie să facem bine celui ce ne face rău, când se întâmplă să fim vorbiţi de rău sau să avem cu cineva o supărare, acest cuvânt nu mai are putere pentru noi, nu ne mai convine, chiar nu vrem să ne mai aducem aminte de el, pentru că ne cam stresează, ne doare și nu mai avem nevoie de el. Şi luăm alte cuvinte ale lui Dumnezeu pe care atunci le punem în valoare. Cum făcea Moise Arapul. El era un fost tâlhar, a devenit monah, a devenit unul dintre cei mai mari părinţi ai pustiei Egiptului, iar, când au năvălit tâlharii în pustie peste călugări, după ce trecuseră mulţi ani de când el se schimbase, el s-a dus la stareţ şi a zis: „Părinte, lasă-mă să-i bat!”, că avea putere şi ar fi putut să-i lege, fusese mare şef de tâlhari, îl căutase Imperiul Roman zeci de ani să-l prindă, atâta ceată de tâlhari avea în subordine și nu-l puteau prinde. Iar stareţul i-a spus: „Nu se poate! Nu asta e legea lui Dumnezeu!” Iar el a zis: „Dar nu există vreun cuvânt, ceva..?” care să-i dea dezlegare să-i bată. „Nu există”, i-a spus stareţul. Iar el s-a uitat şi a zis: „Dar este la Moise! Uite: dinte pentru dintre, ochi pentru ochi! Lasă-mă în legea lui Moise!” Şi nu-l lăsa părintele. Doar i-a legat, altceva rău nu le-a făcut. S-a rezumat, până la urmă, la atât.

Aşa cum el, atunci, încerca să găsească o cale de a pune între paranteze poruncile lui Dumnezeu, aşa încercăm să găsim noi nişte locuri, nişte justificări că am face bine ceva ce facem rău. De fapt, de a scoate din context, pentru că Scriptura toată e într-un Duh şi, în momentul în care noi nu mai rezonăm cu acest duh al Scripturii, suntem dispuşi să scoatem din context, să rezonăm numai cu anumite cuvinte, cu anumite fraze, cu anumite litere. Cu alea rezonăm, ne plac, nu contează că le scoatem din context. De exemplu, cineva care vrea să urască pe altcineva vine cu argumente de genul: <Păi zice Hristos: Cine nu urăşte pe toţi pentru Mine, nu-i vrednic de Mine!” Găseşti motive. Cum zicea cineva: „Părinte, eu îi urăsc pe duşmanii mei! Îi urăsc!” „Dar de ce?” „Păi nu zice David în psalmi despre vrăjmaşii lui…?” Degeaba îi explicam eu că acele cuvinte sunt în înţeles duhovnicesc, el şi-a găsit în asta motiv. În general, sectele sunt o asemenea ieşire din duhul Evangheliei, se pune accentul pe ceva, se exagerează ceva, peste măsură. Ortodoxia a încercat întotdeauna să păstreze acest echilibru între toate învăţăturile, să păstreze Duhul.

Despre aceasta Mântuitorul spune: Duhul face viu, litera ucide. Adică, scos din context, pus în felul tău de a gândi, orice text dumnezeiesc poate ucide. Ispitirea-lui-IisusAşa cum, aţi văzut, priceputul cel mare la aşa ceva, expertul e diavolul. El, când a venit la Mântuitorul să-l ispitească în munte, i-a zis: Nu este scris în Scriptură că, dacă Te vei arunca de pe stâncă, îngerii Te vor ţine…? și celelalte… Este scris în Psalmul 90: Îngerii Te vor ţine să nu-Ţi loveşti piciorul Tău de piatră. El a scos din context când I-a spus: Aruncă-Te! Că aşa zice Dumnezeu!, pentru că Scriptura ne spune de mii de ori: Nu-L ispiti pe Dumnezeu! Nu cere lucruri necuviincioase de la Dumnezeu, lucruri care nu-ţi folosesc, pe care le ceri doar ca să te măreşti, să te slăveşti. E ca şi cum ai citi: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Şi tu zici: <Uite, zice Scriptura că nu este Dumnezeu!>, dar tu ai scos din context! E demonic. De aceea e periculos ca cineva să se apuce să îşi devină el singur sieşi învăţător. Cum au făcut protestanţii. Ei au zis că zice Sf. Apostol Pavel la Romani că harul este totul. Prin faptă nu se mântuieşte nimeni, harul este totul, harul este dat în dar. Și a venit Luther şi a zis: <Vezi? Harul este totul! Faptele n-au valoare faţă de har. Deci tu numai să crezi! Nu mai trebuie să posteşti – că de-asta nu mai postesc protestanţii – nu mai trebuie să faci nimic deosebit, că harul, dacă vrea – vine, dacă nu vrea – nu vine.” Şi gata! Ei se luptau atunci cu catolicii şi degeaba veneau catolicii să le spună: <Uite ce spune Ioan Evanghelistul: Arată-mi tu credinţa şi eu îți voi arăta faptele! Iar Iacov zice: Credinţa fără fapte e moartă.> Iar Luther zicea: <Ce Iacov…? Iacov e nimic faţă de Pavel!> şi scotea din context, înţelegea greşit ceea ce Pavel încerca să le explice romanilor, nişte lucruri finuţe, de mare adâncime soteriologică, adică de mântuire; Luther le înţelegea brutal.

Toate aceste ieşiri, scoateri din context, noi le facem continuu în viaţa noastră, ne cam îndreptăţim viaţa cum putem. Cei care-L cunosc pe Dumnezeu şi-L recunosc și cred în El, de multe ori nu le pasă de cuvântul Lui. Sunt şi cărora le pasă. Dar mai este o ispită: diavolul, dacă vede că le și pasă de cuvântul lui Dumnezeu, atunci face această şmecherie, le zice: <Ia în seamă cuvintele acestea şi nu le lua în seamă pe celelalte. Acum ia-le în seamă pe celelalte, nu le lua în seamă pe astea. Acum argumentează-ţi viaţa cu cuvintele astea şi pe celelalte lasă-le uitării, că te stresează> – şi tot aşa, numai ca să facă din noi ce vrea. Şi aşa putem să facem orice, că, dacă ştim că a te mânia e un păcat şi orice păcat trebuie alungat repede din sufletul nostru, noi zicem: <Da, dar Dumnezeu zice Să nu apună soarele peste mânia voastră, deci până seara eu post să stau mânios şi să fac toate răutăţile din lume şi seara mă liniştesc, dar până atunci…> Şi la orice putem să argumentăm aşa, ne alegem concepţiile şi credinţă, ni le facem după chipul și asemănarea noastră, în funcţie de ce caracter avem, de ce porniri, şi ne alegem noi citatele care ne sunt de ajutor. Or, a lăsa Evanghelia aşa cum este ea şi a urma duhului ei este semn de mare smerenie. Cine poate să facă asta e deja pe calea lui Dumnezeu. Și acest lucru nu se poate face decât urmând explicaţiile Sfinţilor, urmând înțelesurile pe care le-au dat Părinţii cei mari, care s-au curăţit de toate patimile. Ei nu mai încercau să-şi îndreptăţească patimile, că nu le mai aveau sau le ţineau sub stăpânire. Pe când noi, asta facem din Evanghelie: încercăm să ne îndreptăţim urâciunile şi răutăţile noastre. Sfinţii n-au mai avut aceste oprelişti, ei au avut, mai ales sfătuiţi de Duhul Sfânt, adevăratul înţeles al cuvântului, care a venit de la Apostoli, înţelesul cel bun. Şi de aceea e bine nu după capul nostru să înţelegem Evanghelia, ci după învăţătura Bisericii, care vine de la Sfinţii cei mari. Aşa s-o înţelegem și să încercăm s-o urmăm aşa, nu după mintea noastră, că acolo putem greşi, ci să mergem, cum zicea părintele Arsenie Boca, dureros cuvânt: „la iad cu Scriptura sub braţ.

10 fecioareTot aşa de îndreptăţite se simţeau şi fecioarele cele neînţelepte, care au zis: Doamne, deschide-ne! Erau foarte îndrăzneţe. <Noi am fost aici, am făcut tot ce trebuia!> Ştiţi ce preînchipuie faptul că aveau candele în mâini toate? Aţi văzut, candelele sunt cu tot felul de înflorituri, cu tot felul de sculpturi; candela înseamnă credinţa, înţelegerea credinţei, înţelegerea detaliilor credinţei. Dar credinţa, fără căldura iubirii, fără căldura faptei, e moartă. Flacăra e căldura iubirii, căldura faptei. Credinţa fără fapte e moartă, aşa cum zice Iacov. Tu degeaba cunoşti, aşa cum cunosc teologii, excepţional de bine Scripturile şi tot felul de detalii, că, fără flacăra iubirii de oameni, fără flacăra iubirii de Dumnezeu, e moartă, n-are valoare. Degeaba vii cu candela în faţa lui Dumnezeu, dacă n-ai uleiul, untdelemnul dragostei, n-are valoare. Dumnezeu o să zică:

Nu vă cunosc pe voi. Cine eşti?

O să fim exact cum a fost acel ucenic al unui părinte din pustie, care s-a dus și a zis: „Părinte, am învăţat Scriptura pe de rost!” Şi părintele i-a zis: „Ajunsu-ți-a ţie străinul ca şi fratele?” Adică să ţii la el cum ţii la fratele tău. „Nu mi-a ajuns…” Şi îi mai pune câteva întrebări de felul ăsta, ucenicul răspunde că nu. Păi degeaba o ştii pe de rost. E ca şi cum ai candela, dar nu e aprinsă, degeaba o ştii pe de rost. Şi o ştia pe de rost, vă daţi seama? Nu e mântuitor să ştii Scriptura pe de rost, nu e mântuitor să ştii toţi Sfinţii Părinţi pe de rost, cum zice Pavel: De-aş cunoaşte limbile oamenilor și ale îngerilor şi de aş avea toată cunoştinţa şi dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Exact ca la acele fecioare neînțelepte. Ce folos? O să rămâi afară. Nu are nicio valoare. Dar nici fără această învăţătură nu poţi să fii flacără aprinsă şi cu untdelemn în ea! Trebuie să ai această învăţătură, această cunoaştere, dar de aici trebuie să şi aprinzi, după aceea, candela inimii. Chiar dacă candela ta nu e aşa de sculptată, nu e aşa de brodată, e acolo, un căuş în care pui puţin ulei și puţină flacără, dar arde! Și atunci, Dumnezeu ne va primi!

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Pescuirea minunata – 2010:

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“SE INGRIJESTE DUMNEZEU”

“… A descoperit că Dumnezeu nu era cum crede el, că Dumnezeu nu numai că îi cunoştea toate neputinţele, ci şi că era interesat şi chiar Îl durea inima pentru durerile lui…”

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Suntem în a optsprezecea duminică după Rusalii, duminică în care se aminteşte şi se pomeneşte pescuirea minunată, adică, de fapt, chemarea la apostolie a Sfântului Apostol Petru, „pescuirea” lui Petru ca să devină mare pescar de oameni, şi nu numai el, căci ni se zice la sfârşit că erau de faţă şi Ioan şi Iacov, prietenii lui, care şi ei tot atunci au fost „pescuiţi”. […]

Dumnezeu este iubire, spune Sf. Ioan Evanghelistul, şi prin aceasta au cunoscut ei [Apostolii] că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu i-a iubit înainte de a-L fi iubit ei pe Dumnezeu.

Ei pentru aceea L-au iubit pe Dumnezeu şi L-au cunoscut, pentru că au înţeles că El îi iubea dinainte. Şi aceasta este şi taina ca sufletele noastre să se dezlege spre dragoste de Dumnezeu, că tot zicem: <Vreau să am dragoste de Dumnezeu, dar nu reușesc. Încerc să împlinesc prima poruncă, dar nu prea pot…> copy-pere-sophrony-homelie1989-01-20-41Ca să Îl iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să Îl cunoşti şi să Îl cunoşti în aşa măsură încât să înţelegi că El te iubeşte şi că te-a iubit dinainte de a fi tu! Înainte de a-L fi cunoscut tu, cel puţin, și chiar înainte de a fi tu, pentru că El ştia că vei fi, ştia şi vremea naşterii tale și toate cele ce urmează şi te voia dinainte de a fi! Că te iubeşte din pântecele maicii tale, iarăşi e adevărat. Și cunoscând tu iubirea aceasta a lui Dumnezeu, nu ai cum să nu-L iubeşti pe Acest Dumnezeu, Care te-a iubit dinainte, ştiind păcatele tale în care urma să cazi, ştiind dinainte răutăţile pe care le vei spune despre El, lepădările; şi totuşi, El te-a iubit! Nu te-a lepădat.

Cum vedem în vieţile noastre, că El, ştiind dinainte că noi, peste o zi-două ne vom lepăda de El sau ne vom ruşina de El sau vom zice cuvinte de hulă la adresa Lui sau nu-L vom mărturisi de rușine în faţa oamenilor, cu toate astea El îţi ascultă rugăciunea spusă cu două-trei zile înainte şi simţi darul lui Dumnezeu în timpul rugăciunii sau îţi dă mari daruri sau Se milostiveste cu tine si îţi îndeplineşte rugăminţile pe care le aveai cu ani de zile şi te minunezi după aia: că Dumnezeu, ştiind că eşti aşa şi că te vei lepăda de El puţin mai încolo, cum a putut să aibă atâta dragoste să îți dea? Şi ştiţi că cu toţi se întâmplă aşa! De câte ori, în nenumărate zile, am avut mari daruri de la Dumnezeu și bucurii mari şi după aceea, în plictisul și lenea noastră, ne-am lăsat de Dumnezeu și ne-am îndepărtat de El şi am făcut lucruri urâte şi la adresa Lui am spus vorbe necuviincioase sau chiar ne-am lepadat de El – în sensul că am ales altceva, am ales alte porunci ale veacului acestuia şi ale oamenilor şi pe Dumnezeu L-am lăsat deoparte – şi după aia ne minunăm cum Dumnezeu, ştiind dinainte, S-a milostivit şi ne-a dat şi după aia noi, iar întorcându-ne, cerând, El ne dă, după aceea noi iar ne facem răi şi ne învârtoşăm și El trece cu vederea şi iar vine vremea când El ne dă… Şi asta e minunat.

La asta se referă cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, că El ne-a iubit dinainte de a-L cunoaşte noi. Aceasta i-a rănit în adâncul inimii în cel mai frumos înţeles al cuvântului, le-a rănit inima atât de mult, încât nu s-au mai putut desprinde de Dumnezeu. Au cunoscut că Dumnezeu îi iubea dinainte.

Şi aş vrea să vă arăt această taină şi în pescuirea lui Petru, pentru că şi Petru, pentru aceea s-a întors şi L-a iubit pe Dumnezeu, pentru acea întâmplare din ziua în care s-a întâmplat minunea pescuirii. Petru era fratele lui Andrei. Andrei era un om mai aplecat spre mistică, spre cunoaşterea adevărului, mai pregătit şi mai hotărât să-L aştepte pe Mesia, cercetând Scripturile şi învăţăturile şi proorocii. Petru era mai practic, pus pe treabă, şi-a făcut familie, şi-a făcut casă, mergea la pescuit, se ostenea, era un fel de şef al pescarilor, gândiţi-vă că mai târziu, după Înviere, a mers pe lacul Ghenizaretului şi a zis: Ies să prind peşte şi au mai zis şapte împreună cu el: Venim și noi cu tine! Era ca un mai-mare peste ei. Se pricepea. Aşa cum mulţi ai veacului acestuia sunt pricepuţi, şi bine este că sunt. Andrei – necăsătorit, umbla mai mult să cunoască chemarea-apostolieadevărurile Scripturilor, căuta să vadă când se vor împlini, înseta sufletul său după Dumnezeu, înseta după adevărurile lui Dumnezeu, după proorociri, a auzit de Ioan Botezătorul şi s-a dus şi i s-a făcut ucenic, el şi Ioan şi Iacov, şi l-au ascultat și l-au urmat; de aceea erau aşa de interesaţi ei şi L-au primit imediat pe Hristos, pentru că erau deja pregătiţi de Sf. Ioan Botezătorul. Andrei probabil i-a spus de multe ori lui Petru despre ce spunea Ioan Botezătorul despre Mesia, dar probabil că Petru avea un fel de reţinere despre această „pierdere de vreme” a lui Andrei, însă ceva ştia de la Andrei. Aşa că, atunci când vine Acest Învăţător, pe care nu-L ştiau încă a fi Mesia, Petru avea deja un fel de respect faţă de El, datorită cuvintelor lui Andrei, dar fără a fi foarte implicat. Stă şi Îi ascultă cuvintele din bun-simţ şi chiar Îl lasă să urce pe corabia lui pentru a le vorbi mulţimilor, probabil că aprecia ce spunea Hristos, dar le considera chestiuni teoretice, fără mare legătură cu greutăţile oamenilor, cu lucrurile practice.

Şi ştiţi că lucrul acesta se continuă în istorie; cei mai mulţi zic aşa, chiar părinţii le spun copiilor: <Bine, du-te şi tu la biserică o dată-de două ori, dar mai ocupă-te şi tu de viaţa ta, că alea sunt teorii…>. Şi Petru gândea la fel atunci. Nu credea că Acest Dumnezeu, Care vorbea şi Care propovăduia şi despre Care se vorbea, e interesat de neputinţele şi de micimile vieţii lui. Unde e Dumnezeul Acela Care să fie preocupat de micimile vieţii omului? – asta îl făcea pe Petru să nu fie prea entuziasmat de ce spunea Hristos. Dar Petru, în ziua pescuirii minunate, a descoperit tocmai că Dumnezeu îi iubea dinainte de a-L fi cunoscut ei, că Dumnezeu e interesat de aspectele vieţii lui, asta a descoperit Petru în ziua aceea! A descoperit că Dumnezeu nu era cum crede el, că Dumnezeu nu numai că îi cunoştea toate neputinţele, ci şi că era interesat şi chiar Îl durea inima pentru durerile lui!

Dumnezeu n-a stat să-i explice ceva lui Petru, ci la final doar i-a spus Mână barca la adânc şi coboară mreaja pentru prins peşte. Petru a înţeles că Mântuitorul ştia că n-au prins peşte, le ştia neputinţa, le ştia durerea, și s-a mirat. Asta a fost prima mirare a lui Petru, că ştia Mântuitorul chestia asta mică, cum că trei-patru pescari au fost pe mare și n-au prins peşte toată noaptea şi de asta se întorceau trişti acasă. Asta a fost o mare mirare a lui Petru, că Dumnezeu este interesat de asemenea micşorimi. Dar atunci i-a şi vorbit aşa, mai cu îndrăzneală: Învăţătorule – ca şi cum I-ar zice: <Tu cu ale Tale, eu cu ale mele…!> – toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic – în lacul Ghenizaretului pescuitul se face şi acum noaptea, pentru că nu e un lac adânc, lumina goneşte peştii, umbrele îi alungă, iar acum era amiază – dar, după cuvântul Tău, voi face. – adică <Hai, treacă de la mine…>. Dar se vede încă ruptura asta din mintea lui dintre viaţa asta a pământenilor, a păcătoşilor, cu probleme, cu necazuri, şi impresia lui că Hristos vorbeşte despre lucruri frumoase și despre teorii.

10_pescuirea-minunataAruncă, totuşi, mreaja, şi se umple mreaja de peşti şi dintr-o dată se cutremură Petru, ştiind bine că nu se prind ziua peştii şi că niciodată nu prinsese atâţia, încât aproape se rupea mreaja şi se scufunda corabia de mulţimea peştilor. Dându-și seama dintr-o dată că Dumnezeu le ştia necazul şi le ştia şi gândurile, s-a cutremurat sufletul lui Petru, ştiind că Se îngrijeşte Dumnezeu şi ştie şi cele mai mici necazuri ale omului şi că Îl interesează. Atunci a zis Petru:

Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos,

ca şi cum ar fi înţeles atunci Petru că Dumnezeu ştia totul despre sine, îi ştia toate gândurile şi toate îndoielile şi l-a copleşit puterea lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-a ieşit Hristos, ci a şi venit în casa lui! Iar Hristos, fără să fie rugat, că Petru nici nu i-a spus, nici nu a îndrăznit să-L roage, a vindecat-o pe soacra lui. Petru L-a cunoscut pe Dumnezeu altfel decât Îl credea, s-a cuprins de dragostea lui Dumnezeu pentru că a cunoscut că Acest Dumnezeu îl iubea pe el dinainte de a fi ştiut el, că Dumnezeu ştia din noaptea dinainte că ei n-au prins nimic şi le ştia durerea şi tristeţea. Asta i-a aprins sufletul lui Petru. Şi faptul că a mai şi venit acasă la el şi, fără să fie rugat, S-a atins de mâna soacrei lui și acesta s-a ridicat şi slujea lor, asta cu atât mai mult l-a făcut să vadă şi să înţeleagă că Dumnezeu ştie durerile oamenilor, inclusiv ale acestei femei necăjite care n-a strigat şi n-a cerut ajutor.

Se vede clar că Petru a avut această ispită înainte, că a separat de Dumnezeu problemele practice, viaţa, necazurile durerile, lipsurile. Şi noi privim lucrurile ca tot aşa. Chiar dacă nu zicem aşa, undeva mintea tot acolo ajunge, tot la asta tinde să se gândească. Mai târziu, Dumnezeu l-a întărit tot în această problemă, ceea ce înseamnă că el tot aici a avut o lipsă, o durere, încât Dumnezeu a continuat să-l întărească. Şi cum? Când au venit să ceară dajdie pentru cezar şi i-au spus: Învăţătorul vostru nu plăteşte dajdia?, Petru a zis că da, dar nu prea ştia ce să zică. Şi s-a dus la Hristos şi i-a spus, iar, după ce i-a spus mai multe, Dumnezeu l-a trimis: Du-te și prinde peşte şi pe care peşte îl vei prinde, aceluia deschide-i gura şi vei găsi în gura lui un satir. Vă daţi seama? The PantokratorGrija aceasta a lui Dumnezeu! Aceasta cred că îl impresiona pe Petru, îl cuprindea spaima și l-a cuprins şi mai târziu, când a văzut că toate sunt văzute şi sunt cunoscute de Dumnezeu. Inclusiv peştii care vor trece prin faţa lui, Dumnezeu ştia care sunt! Asta l-a cutremurat pe Petru: înseamnă că Dumnezeu ştie toate micimile vieţii noastre! Ştie și ce peşte trece prin faţa ta când pescuieşti! Ştie şi pe care să-l trimită la tine când trebuie să-l prinzi!

Şi, mai târziu, tot cu Petru se întâmplă, când Mântuitorul îl trimite pe el şi pe Ioan ca să pregătească locul Cinei celei de taină, ultimele Paşti alături de ei, şi le spune că vor găsi în satul din faţă o asină legată şi lângă asină un mânz pe care n-a şezut nimeni şi dezlegaţi mânzul acela şi aduceţi-l la Mine şi de vă vor întreba nişte oameni de ce dezlegaţi mânzul asinei, voi spuneţi că Învăţătorului îi trebuie şi vă vor lăsa şi veniţi cu el aici. Vă daţi seama, să te duci în nu-ştiu-ce sat, să ştii că acolo e legat un mânz cu o asină, el, om practic, care ştia cât de uşor se schimbă lucrurile, iar dacă pe acel mânz n-a stat nimeni înseamnă că Dumnezeu ştie bine tot ce s-a întâmplat cu mânzul acela până atunci! Şi exact aşa a fost, cum le-a spus Hristos. El, care credea că pe Dumnezeu nu-L interesează lucrurile acestea mici. Şi, după ce se apropie de Ierusalim, le spune: Mergeţi şi pregătiţi loc pentru Paşti şi veţi intra acolo şi la poarta cea mare a Ierusalimului veţi afla un om ducând pe umeri o cofă cu apă şi să vă luaţi după el şi unde se va opri el să intraţi în casa aceea şi să spuneţi că în foişor am venit să pregătim loc pentru Învăţătorul pentru Paşti şi vă va primi. Vă daţi seama, totul ar fi putut părea întâmplător, pentru că nimic nu a fost aranjat dinainte, totul a fost cursiv. Aceste lucruri l-au minunat, l-au plecat cu totul pe Petru ca să înţeleagă marea milostivire a lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeu zice că nici un fir din capul vostru nu se va clinti fără voia lui Dumnezeu, le știe pe toate şi nu numai că le ştie, ci Se îngrijeşte şi Îi e drag de om!Acestea l-au făcut pe Petru să-L iubească pe Dumnezeu, de fapt acestea i-au dezlegat inima să-L poată iubi. Cum şi acum inima multora este legată, zicând <Noi avem necazuri, noi avem dureri, nu avem timp de teorii…>, ca şi cum Dumnezeu n-ar mai fi în celelalte treburi pe care le ai. Ba da! E foarte mult Dumnezeu! Şi ştie şi când te doare când nu ţi-a ieşit ceva, şi, dacă Hristos i-a spus lui Petru ce să facă pentru a plăti dajdia, înseamnă că El ştie ce să facem când avem datorii şi greutăţi şi putem să-L întrebăm pe El ce să facem și cum să facem, că Dumnezeu nu se scârbeşte că-L întrebi de bani! Înseamnă că atunci când pregăteşti o masă, un eveniment, ca atunci când ei au pregătit Cina, poţi să-L întrebi pe Dumnezeu: <Ce să fac? Unde? Cum? Cât?>, înseamnă că Dumnezeu nu se scârbeşte de micimea acestui lucru, ci va veni să ne ajute! La orice lucru El te va ajuta! El se pricepe la toate şi poate să facă mai multe decât poţi tu face! Extreme_humilityAceasta e smerenia lui Dumnezeu: că Se coboară până şi la cele mai mici! Adică Dumnezeu nu-l iubeşte pe om platonic, de sus, numai când te rogi sau ceva, ci te iubeşte cu toate ale tale, aşa cum eşti! Nu iubeşte căderile tale, nu iubeşte felul tău rău de a fi, răutăţile tale; le înţelege, le îngăduie încă, le pedepseşte uneori, dar numai ca să te întorci. Dar te iubeşte! Asta e mare taină a lui Dumnezeu, că te iubeşte! Nu ştiu de ce. Nu găsim explicaţii decât în adâncul Fiinţei dumnezeieşti, Care este dragoste și Care nu poate fi altfel şi Care iubeşte desăvârşit, nu ca noi. Aşa cum Avraam s-a minunat, atunci când a fost pus să-şi jertfească fiul, s-a minunat că Dumnezeu S-a îngrijit, că i-a trimis berbec şi tot ce-i trebuia ca să jertfească acolo sus, şi nu l-a lăsat să-şi jertfească fiul, şi s-a îngrijit să împlinească şi ceea ce i-a proorocit, că din el se va naşte mulţime de neamuri şi neamul sfânt al lui Dumnezeu, și de toate S-a îngrijit Dumnezeu, încât Avraam a numit acel loc în care Dumnezeu l-a pus să jertfească pe fiul său şi i-a trimis, în loc, un berbec, l-a numitSe îngrijeşte Dumnezeu”. Are un înţeles mult mai adânc acest nume, pentru că pe acel loc, mai târziu, pe Muntele Moria, va fi Ierusalimul şi pe acel loc va fi jertfit Fiul Său. Ca şi cum de omul căzut în necaz, în ispită, învrăjbit de diavol, vrăjit de toată tulburarea şi minciuna minţii noastre şi a inimii noastre, S-a îngrijit Dumnezeu. Şi S-a îngrijit atât de mult încât şi pe Fiul Său L-a dat jertfă ca să se mântuiască omul. Ierusalimul rămâne locul unde S-a îngrijit Dumnezeu de om, acolo s-a arătat grija Lui dumnezeiască. Ne mirăm şi ne minunăm cum a îngăduit Dumnezeu ca Fiul Său Cel Unul-Născut, Care e din veşnicie şi a Cărui slavă nu se poate spune, cum a lăsat ca Fiul Său să fie ucis de către oameni şi batjocorit şi scuipat? Şi atât de mult S-a îngrijit Dumnezeu de om încât a îngăduit acestea, ca prin toate să încerce să-l ridice pe om! Cât de mult trebuie să-l fi iubit Dumnezeu pe om şi de ce! Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!”

***

p. ioanichie balan predicand

Predica Parintelui Ioanichie Balan la Duminica pescuirii minunate (1997):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Tata conduce Corabia!” Hristos este cu noi!

ASCULTAREA DE DUMNEZEU SI MANTUIREA IN CORABIA BISERICII

“Iubiţi credincioşi, În plină toamnă fiind, iată şi Sfânta Evanghelie de astăzi parcă ne întâmpină cu nişte sfaturi speciale pe toţi cei ce iubesc pe Hristos şi mărturisesc pe Preasfânta Treime. Sfânta Evanghelie de astăzi ne pomeneşte de o pescuire minunată din lacul Galileea. Mântuitorul Hristos de-abia ieşise la predică să vestească Evanghelia mântuirii şi a început această vestire din nordul Ţării Sfinte, din Galileea. Și a ajuns la malul lacului Galileea sau Ghenizaret şi a văzut două corăbii şi S-a urcat într-o corabie, care era a lui Petru, care încă nu era chemat la apostolie. Şi i-a spus:

Te rog, depărtează puţin corabia de mal, ca să vorbesc poporului cuvânt de învăţătură.

Şi a făcut aşa.

pescuirea minunata CernicaCe învăţăm de aici? Mai întâi smerenia Domnului, că l-a rugat pe ucenic, pe om, să-I dea voie să intre în corabie şi să îndepărteze corabia de la mal. Că dacă Hristos Se smereşte în faţa omului, ce bine ar fi dacă şi noi ne-am smeri în faţa Domnului! Şi le-a dat cuvânt de învăţătură din corabie. Ce învăţăm de aici? Sfinţii Părinţi spun că corabia este simbolul Bisericii. Vedeţi multe biserici făcute ori în formă de cruce, ori în formă de corabie. Astea sunt două modele care sunt de aproape două mii de ani în lumea ortodoxă. Şi a predicat Mântuitorul din corabie poporului care era pe uscat. De ce din corabie? Întâi pentru că era multă lume. Apoi pentru că corabia este simbolul Bisericii. Hristos vorbeşte lumii din toate părţile: şi din Evanghelie, şi din suferinţă, că ne dă câte o boală, că ne grăieşte că trebuie să mai suferi, trebuie să te pocăieşti; ne grăieşte şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; ne grăieşte şi prin gura preoţilor care ne învaţă, că una este viaţa preotului şi altul este darul Duhului Sfânt, pe care i-l dă Dumnezeu; ne grăieşte Dumnezeu şi prin gura Sfinţilor Apostoli. Ne grăieşte Dumnezeu şi de pe uscat, şi din corabie. Deci corabia este simbolul Bisericii.

De aceea suntem chemaţi şi trebuie să venim regulat la biserică, în fiecare duminica şi în sărbători şi când avem necaz. Unde să alerge omul când marea este în furtună? Dacă corabia este la îndemână, de ce să te îneci, de ce să stai să simţi apa până la gât şi în suflet şi să ajungi în iad cu demonii? Când vine furtuna, când vine necazul, când vine războiul, când vine boala, când vine patima şi te chinui gata să te îneci, unde să alergi? La părintele! În corabie! Deci Hristos a învăţat lumea din corabie ca să ne înveţe pe noi, oamenii, că din corabia mântuirii, care este Biserica, să grăiască cuvânt de mântuire poporului lui Dumnezeu. Şi, după ce a grăit acest cuvânt de învăţătură către poporul de pe mal, a spus lui Petru:

Îndepărtează corabia mai la adânc şi aruncaţi mrejele ca să prindeţi peştele.

Ce a făcut Petru? A făcut ascultare! Cu alte cuvinte, ce a făcut Domnul? I-a încercat și pe apostoli, să vadă dacă au ascultare. Îl primesc pe Hristos în corabie? Aruncă mreaja când Domnul le poruncește ca să vâneze sufletele sau nu? Fără ascultare nici Domnul, nici Biserica nu ne pot mântui. Trebuie o ascultare întâi de Dumnezeu, apoi de păstorii noştri sufleteşti, apoi de tata şi de mama şi apoi de conștiință. Că şi conştiinţa spune: <Nu-i bine să faci asta şi aia! De ci ai ocărât  pe cutare? De ce l-ai dat pe cutare în judecată? Nu-i bine!> Acela e glasul conştiinţei, ascultă de ea. Dacă am asculta mai mult n-ar fi atâtea certuri, tulburări, bătăi, crime și nenorociri.

Şi ce a zis Mântuitorul?

Aruncaţi mreaja să prindeţi peşte.

Şi Petru a zis:

Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit şi n-am prins nimic.

Cum să prindem acum? E ziuă! Noaptea se prinde peştele, aşa e legea peştelui şi a mării.

Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mreaja.

pescuirea-minunata1Adică dacă trebuie să fac ascultare, voi face. El Îl vedea pe Hristos ca pe un învăţător, un dascăl, Care a venit să le spună ceva din corabie. Încă nu ştia el că Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu. Şi ei încă nu ştiau că vor fi ucenicii lui Hristos. Şi, aruncând mreaja, ne spune Evanghelia că au prins mulţime mare de peşti, încât se rupea mreaja. Şi erau două corăbii, le-a chemat pe amândouă şi le-a umplut de peşte. Vedeţi roadele ascultării? Vedeţi roadele smereniei? Când omul e smerit şi ascultă şi întreabă pe tata şi pe mama şi mai întreabă şi pe preot dacă e bine să facă una sau alta, când întrebăm, nu greşim. De aceea spune un proverb: Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Când faci ceva de capul tău, fie și o casă cu trei etaje, fie și o maşină scumpă, fie şi ştiu eu ce altceva, întotdeauna, dacă nu ai binecuvântarea unui preot al lui Dumnezeu, deci a Bisericii, nu ştiu dacă-ţi merge bine. Şi, ca să nu încercaţi degeaba, faceţi ce vă spune Evanghelia de astăzi: întrebaţi! Şi veţi vedea roadele şi răspunsul la întrebarea smerită a frăţiilor voastre.

Şi au prins atâta peşte, că abia l-au adus la mal pe două corăbii. Vedeţi roadele ascultării? Vedeţi minunea lui Dumnezeu? Şi care este rezultatul acestei minuni, al acestei pescuiri minunate? Care este sensul lor religios, duhovnicesc? Mai întâi, cum am spus, corabia este Biserica. Dar ce este peştele? Peştele simbolizează pe creştini. Sufletele noastre, aceşti taţi şi aceste mamei în ale căror braţe stăm ca nişte îngeraşi, ei nu sunt oarece; ei strâng un înger în braţe. Copilul, când este mic și este botezat, este înger. Păcat că nu credem toţi la fel. Că, dacă am crede că naştem îngeri, nu demoni, n-ar mai fi avorturi. Ei bine, peştele e simbolul creştinilor în Biserică. Cu cât suntem mai mulţi creştini, cu atât corabia mântuirii este mai încărcată de hrană duhovnicească, de suflete care se duc la mântuire. Cu cât biserica e mai goală şi cârciuma e mai plină, cu atât biserica aceea se ruinează şi satul sau târgul acela merge spre pierzare. Aşa cum se vede acum. ihtisDeci noi, creştinii, suntem ca nişte peşti, în limba veche se spune IHTIS, şi peştele e simbolul lui Hristos, ca să ştiţi şi aceasta. Deci nu e întâmplător spusă această Evanghelie, ci ca să ne îndemne pe noi să intrăm în corabie. Care corabie? Biserica! Să ne îndemne pe noi să ascultăm pe Hristos, că fără ascultare nici în cer, nici pe pământ nu vom avea odihnă. Să ne smerim și să credem în Hristos şi când ne dă poruncă să facem cutare sau cutare, nu direct, ci prin preot, că de aceea e pus preotul şi duhovnicul, şi când ţi-a spus Dumnezeu prin preot sau duhovnic să faci sau nu ceva, fă ascultare! Şi ai să vezi cât peşte sau câte fapte bune o să prinzi în viaţă şi cât de blânzi copii îţi va da Dumnezeu și cât de bine o să-ţi meargă în căsuţa ta şi în corabia în care tu locuieşti.

Deci, iubiţi fraţi, pe scurt, ăsta este tâlcul Evangheliei de astăzi. Toţi creștinii sunt nişte corăbioare, aşa îi aseamănă Sfinţii Părinţi. corabia-bisericii1Iar corabia mare, în care intră celelalte, micuţe, este Biserica. Iar Stăpânul corabiei, Învăţătorul, Mântuitorul, Răscumpărătorul, este Hristos, Care ne cheamă, Care ne învaţă, Care ne dă porunci, Care ne dezleagă păcatele, Care ne primeşte, Care S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Aşadar, foarte pe scurt v-am spus tâlcuirea acestei Sfinte Evanghelii. Este extraordinar de interesantă. Toţi suntem o corabie a mântuirii. Şi o ţară ortodoxă este o corabie a mântuirii neamului aceluia! Numai dacă creştinii aleargă la biserici, nu în alte părţi; numai dacă creştinii se ţin de Sfânta Cruce şi de cele sfinte şi ascultă poruncile şi dau viaţă copiilor lor şi nu-şi ucid rodul pântecelui lor, numai atunci Dumnezeu binecuvântează corabia aceea, casa aceea, târgul acela, ţara aceea! Iar dacă ne-am ţine, cum ştiţi până acum, de răutăţi şi de ucideri şi de fărădelegi, cu adevărat corabia noastră se va sfărâma; va intra apă în ea, soţul cu soţia nu se vor înţelege, pentru că au făcut atâtea avorturi şi păcate, mâna Domnului se va lua de deasupra acelei case şi se va îneca corabia.

Ferească Dumnezeu să ne înecăm în valurile acestei vieţi fără pocăință, fără rugăciune, fără duhovnic, fără mântuire. Iar, dacă vreţi să vă meargă bine în familia dumneavoastră, nu uitaţi că fiecare suflet este o pasăre cerească, o mică corăbioară, şi fiecare casă şi familie este, la rândul ei, o corabie. În casa unde creştinii se roagă, unde merg la biserică regulat, unde nu se avortează, unde creştinii se ţin tare de Sfânta Cruce, de Sfintele icoane şi se mai şi roagă şi muncesc cinstit şi se mulţumesc şi cu mult şi cu puţin, şi cu pâine mai albă şi cu pâine mai neagră – că pe amândouă tot Dumnezeu ni le dă, nu ni le dă nici guvernul, nici altcineva, ni le dă Dumnezeu, după cât merităm.

Deci, transformaţi-vă sufletele şi casele în nişte biserici mici, în nişte corăbii sfinte unde locuiesc tata cu mama, cu băieții si fetițele, în care locuieşte Duhul Sfânt, unde se află icoana la răsărit şi, neapărat, Sfânta Cruce, unde se cântă psalmi şi se citeşte din psaltire, unde se plânge citind paraclisul Maicii Domnului, unde creştinul fac mătănii, se roagă cât pot, postesc cât pot – nimeni nu te obligă atât sau atât, dar fă cât poţi, fă măcar o parte din cât poţi – şi unde toţi ai casei urmează porunca lui Dumnezeu, dată prin duhovnic. Duhovnicul are un rol extraordinar! Rolul pe care Mântuitorul îl are pentru toată lumea ca învăţător, ca răscumpărător, acela îl are duhovnicul pentru fiecare casă. Dar nu tata se duce la un părinte la nu-ştiu-câţi kilometri şi femeia la alt duhovnic, la nu-ştiu-câţi kilometri, şi fiecare e de capul lui. Mergeţi toţi din familie la acelaşi preot, să vedeţi ce bine vă merge în casă. Şi când tata se roagă şi mama face mătănii şi îngeraşii de copii stau în jurul dumneavoastră şi se închină şi ei cum pot şi casa e sfinţită regulat măcar de două-trei ori pe an şi părintele vine şi binecuvântează şi duhovnicul vă sfătuieşte şi îl ascultaţi şi vă spovediţi mai des şi ţineţi sfintele posturi şi vă împărtăşiţi măcar de patru, dacă nu de mai multe ori pe an, după cum vă dă voie duhovnicul, să vedeţi ce bine merge în casa aceea. Să vedeţi corabia familiei ce liniştită este şi ce frumos cresc copilașii şi mamele şi bunicile şi bărbaţii se întorc acasă de la muncă cu pâine caldă subsuoară, cu un ban mai mult în buzunar și casa merge mai departe şi corabia merge spre Hristos şi pacea Duhului Sfânt va umbri peste casa dumneavoastră.

Nu uitaţi taina aceasta. Noi nu vrem să vorbim degeaba, vrem să vorbim cu folos. Timpul este scurt, viaţa este foarte scurtă şi mâine ne cheamă Hristos să dă socoteală. Deci vorbim şi din dragoste pentru dumneavoastră, dar vorbim și din frică, pentru Hristos. Că vai de noi să nu spunem nimic la popor sau să-i spunem trei vorbe și cu asta drum bun acasă. Vrem să vă îndemnăm ceva de zidire sufletească. Deci fiecare casă de creştin ortodox român să fie o biserică, nu cârciumă, nu casă de desfrâu, nu loc de întâlnire între tineri. nu discotecă. Că, după ce vine necazul, tot la duhovnic ajung oamenii pentru că n-au ascultat. Noi vă spunem dinainte: casa trebuie să fie o biserică, o corabie vie care pluteşte pe apele veacului acestuia. Nu vedeţi câtă tulburare este în lume? Nu ştim de ce, dar toată lumea este tulburată. Şi oamenii foarte bogaţi! Am vorbit cu oameni foarte bogaţi, din alte ţări, bineînţeles: „Domnule, eşti mulţumit? Că ai atâta avere!” „Nu, părinte,” „Păi de ce?” „Nu ştiu. Sunt tulburat.” Ba că să nu le fure averile, ba se tem de moarte… Păi bine le face, Dumnezeu te înţeapă cu boldul. Ai averi ca să mori şi să le laşi altora. 450px-Orthodox_prayer_cornerDe aceea noi vă rugăm încă o dată: transformaţi-vă sufletul şi căsuţa într-o biserică vie, cu icoane şi Sfânta Cruce și o căndeluţă mică-mică sau măcar un cap de lumânare când te rogi că acum untdelemn nu prea mai este, pentru păcatele noastre mari şi multe unii ani sunt cum ştiţi, că nu merităm altă soartă. Să nu dăm vina nici pe guvern, că soarele şi vântul nu depind de ei, nici căldura, nici recolta de pe câmp. Deci toţi, începând cu tineretul, şi chiar terminând cu bătrâneii, care umplu cârciumile, toţi am schimbat căsuţa din biserică, unde se rugau mama şi bunica de le curgeau lacrimile, în ceea ce avem acum. De aceea vă îndemnăm să transformăm căsuţele noastre în bisericuţe vii. Şi aceasta cum se face? Întâi să fie sfinţită casa, măcar o dată sau de două ori pe an. Apoi să se facă mai multă rugăciune în casă; lăsăm vorba, lăsăm politica, lăsăm ziarele, că şi aşa sunt pline de minciuni. Rugaţi-vă mai mult. Citiţi la Psaltire măcar o catismă-două pe zi. Aşa se sfinţeşte casa. Apoi spovediţi-vă regulat, măcar în cele patru posturi. Iar când ai un necaz mai mare, du-te neapărat la preot, spovedeşte-te şi, dacă îţi dă voie, împărtăşeşte-te! Apoi vei vedea ce bine merge în casa ta.

Într-o istorioară adevărată veche ni se spune că, atunci când nu erau motoare ca acum, cu sute de ani înainte, mergea o corăbioară pe Marea Mediterană. Şi, la un moment dat, s-a ivit o furtună mare. Şi nu erau vapoare ca acum. Deşi şi acum se mai scufundă şi vapoarele. Şi, la un moment dat, toată lumea a căzut în genunchi şi se rugau şi plângeau, că erau gata să se înece. Şi numai un tânăr copil şedea şi se ţinea cu mâna de marginea corabiei şi nici nu-i păsa. Şi unul dintre oamenii de pe corabie îi spune: <Măi, dar tu nu te rogi? Nu vezi că pierim? De ce nu te rogi! Roagă-te, că pierim acum!> <Eu corabia-bisericii-hurezi-1cred că nu ne înecăm!> <Dar de ce?> <Păi tata conduce corabia!> Asta înseamnă că, dacă noi suntem în corabia mântuirii, în Biserică, oricâte furtuni ne aduc sectanţii, oricât ne dau cu tunul în noi ateii, necredincioşii, nebotezații, care mai de care, că acum ne-au umplut ţara păgânii şi străinii, să nu vă temeţi! Noi suntem în Biserică, ei sunt în afara Bisericii. Noi avem Cruce, ei au spadă şi pistoale. Noi avem Sfânta Liturghie, ei au cine ştie ce altceva, nu au ceea ce ne-a dar nouă Hristos.

Hristos este cu noi. Să nu ne temem, că nici România nu va pieri dacă noi vom fi oameni de treabă. Luaţi aminte, nici corabia vieţii noastre nu se va scufunda dacă e Hristos în casa noastră şi în inima noastră, dacă El conduce casa. Iar, dacă suntem legaţi de cârciumi, dacă suntem biruiţi de patimile cele grele, de desfrâu, de alcoolism, de uciderea de copii, temeţi-vă tare, că nici eu, nici altul nu vă pot garanta mântuirea. Ori ne schimbăm, ne întoarcem în corabie și ne transformăm prin Duhul Sfânt, ori, dacă nu, pierim! Să-L rugăm pe Bunul nostru Dumnezeu şi Mântuitor să binecuvânteze ţara noastră, România, să întărească ortodoxia în această ţară de două ori milenară, care a păstrat atâta sfinţenie, sfânta credinţă ortodoxă. Apoi, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să binecuvânteze satele şi oraşele cu pace, cu ortodoxie tare, cu preoţi și păstori buni, care să păstorească turma lui Hristos pe calea mântuirii. Si iarăşi, Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să binecuvânteze corabia familiilor dumneavoastră şi să vă dea Dumnezeu în sate preoţi buni, în case pace și linişte şi copii cât mai mulţi şi binecuvântaţi, ca Dumnezeul păcii, Dumnezeul milostivirii, să aibă milă de noi toţi şi să ne binecuvânteze întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Legaturi:

***

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Parintele Ioanichie Balan, Pescuirea minunata, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!”

  1. Predică rostită de părintele Damaschin, în Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată), 26 septembrie 2010

  2. Pingback: MÂNĂ LA ADÂNCUL INIMII! -
  3. Pingback: Predici audio la INVIEREA FIICEI LUI IAIR si SFANTUL NECTARIE TAMADUITORUL. Invidia prigonitoare – “umbra privirii lui Cain peste lume”. ESENTIAL ESTE GANDUL CU CARE VENIM LA BISERICA, CU CARE NE APROPIEM DE DUMNEZEU -
  4. Pingback: BARBATIE si MILA versus DISPRET si INJOSIRE. Cum ne recapatam DEMNITATEA de FII AI LUI DUMNEZEU? Cum se poate ODIHNI in noi PRUNCUL HRISTOS? “In acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu“ (si AUDIO) -
  5. Pingback: Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“ -
  6. Pingback: CUM SI CAND LUCREAZA DUMNEZEU MINUNI IN VIATA NOASTRA? “Dumnezeu este atent la nevoia noastra, la durerea noastra, la dorul nostru cel mai adanc si ne cheama ca si PRIN NOI sa-si imparta si sa inmulteasca darurile Sale” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE? “Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte sla
  8. Pingback: OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHN
  9. Pingback: “Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM! | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate