CUVIOSUL PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”

12-02-2009 Sublinieri

Capitolul despre rugaciune din volumul “Trezire duhovniceasca”, care a cules nestematele cele mai pretioase din trairea si cugetarea unuia dintre cei mai mari sfinti ai vremii noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul, contine probabil cele mai importante si mai exhaustive invataturi practice despre rugaciune. Este pur si simplu predania esentiala pe care ar trebui sa o cunoasca si sa se nevoiasca a o aplica orice crestin cu dorinta sincera de mantuire si, in orice caz, aproape obligatoriu, orice calugar.

In primul rand sunt cuvinte vii, limpezi, profunde, luminoase si pline de miez, izvorate din prea-plinul Duhului; Cuviosul nu da niste sfaturi teoretice, scolastice, scoase din carti si nici niste “instructiuni tehnice” sau “metodologii” garantate, de a obtine anumite trairi sau rezultate concrete, asa cum cauta multi. Nu ni se vorbeste despre lucruri “inalte”, “deosebite”, rafinate si nu suntem lasati sa alunecam in directiile egoiste sau exaltate spre care este povarnita, de regula, firea noastra cazuta. Randurile de mai jos sunt indispensabile, alaturi de cele ale Sfantului Ignatie Briancianinov, de pilda, pentru a discerne unicul duh adevarat, profund ortodox, al rugaciunii si a-l deosebi de alte influente, foarte la moda si la noi, astazi. Rugaciunea facuta fara durerea inimii, fara umilinta si strapungere, fara marime de suflet, fara o stare de trezvie, de constiinta acuta a tragediei lumii si a semenilor nostri, deci fara dragoste nu este adevarat rugaciune: “Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, nirvana“, spune clar parintele.

Este un cuvant care, ca multe asemanatoare ale Parintelui Paisie, biciuieste duhul eretic al nepasarii, al “narcisismului duhovnicesc”, al nevointei individualiste, dar reprezinta, totodata, si un avertisment implicit pentru toti acei “activisti” ai faptelor exterioare, facute fara rugaciune, deci golite de Duh si de Viata lui Hristos. Cum spunea un parinte cu care vorbeam deunazi, astazi cei mai multi vorbesc lumii in numele lui Dumnezeu, fara sa vorbeasca si cu Dumnezeu si fara sa-L traiasca minimal sau, cel putin, fara sa-L traiasca pe… Acest Dumnezeu pentru care zic ei ca fac misiune.

Acolo unde se trateaza lucrurile exclusiv omeneste, ba, mai mult, lumeste, acolo unde ne punem duhul si voia noastra in locul Duhului Sfant, acolo unde viata duhovniceasca este trecuta la “si altele” sau este rezervata calugarilor, nici faptele noastre nu vor aduce roade binecuvantate, care sa ramana in veci, iar Ortodoxia se transforma in ortodoxism, in ideologie. Daca intri, ca lider de organizatie crestina, ca jurnalist, ca teolog sau carturar intr-o lupta cu duhurile satanice fara sa ai o solida asezare si inradacinare in duhul rugaciunii, fara sa te straduiesti sa si traiesti pentru Hristos, daca nu lucrezi manat de durerea inimii pentru semenii tai, oricate harisme firesti ai avea, pana la urma vei sfarsi rapus de patimile tale sau vei culege spini si palamida, in loc de grâne.

gracanica-monastery-a-nun-in-prayer.jpg

Este trebuinţă de multă rugăciune

“Odinioară, mai înainte ca cineva să întreprindă ceva, dacă era om vieţuitor în lume, mai întâi se gândea, iar dacă era om duhovnicesc se gândea şi se ruga. In vremea noastră chiar şi oamenii “duhovni­ceşti” nu numai că nu se roagă, dar nici nu se mai gân­desc. Şi mai ales acum când apar probleme serioase, aceştia fac experienţe pe lume. In toate cazurile, înainte de a acţiona, să ne întrebăm: “Oare am gândit bine la aceasta? M-am rugat pentru aceasta?”. Atunci când cineva acţionează fără să gândească şi fără să se roage, acţionează satanic. Şi iată, adesea, mulţi creştini prin modul în care acţionează nu Il lasă pe Dumnezeu să intervină. Unii ca aceştia cred că ei sin­guri le vor reuşi pe toate. In timp ce chiar şi cel necre­dincios spune uneori “Va avea grijă Dumnezeu”, aceştia nu spun nici măcar aşa ceva.

(…) Cu smerenie şi rugăciune se îndreaptă toate cele neîndreptate.Astăzi trăim în anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă aceasta. Lucrurile înaintează tac-tac. Ce ne aşteaptă nu ştim. Toată această situaţie ce s-a înstăpânit ne vorbeşte în acest sens. De aceea cu atât mai mult acum trebuie să ne sprijinim mai mult pe rugăciune şi să luptăm împo­triva răului prin rugăciune. Singura soluţie aceasta este. Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făptura Sa, deşi nu suntem vrednici de milă. Nu va mai exista nici o oprelişte. Fiecare va face ceea ce îi va spune gândul său. Se va întâmpla ceea ce spune Sfântul Cozma[1]: “Vei umbla multă vreme ca să afli un om. Iar cei care vor trăi, vor mânca din linguri de aur”. Unora, desigur, le spune gândul: “Dacă proorociile se vor îm­plini întocmai, la ce va folosi rugăciunea?”. Dumnezeu ştie că astfel se vor desfăşura lucrurile, dar noi facem rugăciune pentru ca un rău să fie mai puţin dureros şi să nu se întindă. De aceea se spune şi în Evanghelie că pentru cei aleşi se vor scurta zilele[2]. Intr-un război, de pildă, cu puterea rugăciunii se face o minune prin care se izbăvesc mai mulţi, sunt mai puţine victime şi astfel oamenii se folosesc duhovniceşte, cred şi se schimbă în înţelesul cel bun.

Lucrurile sunt serioase. Minune este faptul că până acum lumea n-a sărit încă în aer. Dumnezeu să ne mi­luiască, pentru că lumea depinde de trei-patru per­soane. Soarta lumii stă în mâinile câtorva smintiţi. Paremia spune: “Caii dau cu copitele şi puii de găină mor”. Aşa este. Când se iau la ceartă statele mari, cele mici, sărmanele, sunt nedreptăţite. Cele mari îşi dau cu copitele şi distrug pe cele mici. Este trebuinţă de multă rugăciune, multă rugăciune, ca Dumnezeu să lumineze pe cei mari, pentru că, dacă vor, pot distruge lumea. Dumnezeu cunoaşte multe moduri prin care să le dea şi acestora puţină luminare. Dacă Dumnezeu luminează, dă unul o poruncă şi se schimbă toate.

putna-20060001-41.jpg

Cereri în rugăciune

– Părinte, dacă este binecuvântat, spuneţi-ne câte­va subiecte pentru care trebuie să ne rugăm în mod special.

– La început să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să aibă drept rezultat venirea la frica lui Dumnezeu a tuturor celor ce trăiesc şi a celor care vor trăi. Eu spun în rugăciunea mea: “Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine“. Şi mai spun: “Doamne, mântuieşte pe cei necredincioşi“. (Desigur, Biserica a rânduit bine să se spună: “Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi…”, pentru că se poate ca cei necredincioşi să fie nemulţumiţi, pentru faptul că Biserica se roagă pentru ei). Când preotul spune: “Pentru cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii”, eu adaug şi “pentru cei ce nu ne-au cerut”. Pentru că trebuie să ne rugăm şi pentru cei care ne-au cerut să ne rugăm pentru ei, dar şi pentru cel ce nu ne-au cerut, şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi. Există atâ­tea mii de oameni care au mai mare nevoie şi pro­bleme mai serioase decât acei care ne-au cerut să ne rugăm. Să facem rugăciune şi pentru cei ce au fost nedreptăţiţi, ca să se arate adevărul; să li se dea liber­tate celor închişi şi să-i folosească duhovniceşte neca­zul prin care au trecut.

Când pun lemne în foc, slavoslovesc pe Dumnezeu şi spun: “Dumnezeul meu, încălzeşte pe cei ce nu au căldură”. Iar când ard scrisorile ce mi se trimit – le citesc şi apoi le ard, pentru că multe dintre ele cuprind subiecte secrete şi mărturisiri – spun: “Să le ardă Dumnezeu tuturor toate cusururile. Să-i ajute să tră­iască duhovniceşte şi să-i sfinţească”. Incă mai obişnu­iesc să cer de la Sfinţi să apere pe oamenii care le poartă numele, şi de la toţi Sfinţii să păzească pe cei care nu au sfânt protector.

Părinte, ce este mai bine să cer, mila lui Dum­nezeu în general sau să adresez şi cereri concrete potrivit cu “Cereţi şi vi se va da vouă”[3]?

– Să te rogi în general şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe cei ce suferă trupeşte şi sufle­teşte“, în această rugăciune sunt cuprinşi şi cei adormiţi. Dacă-ţi vine în minte o rudă, spune şi pentru ea o rugăciune: “… Miluieşte pe robul Tău cutare“, şi treci imediat la rugăciunea generală pentru toată lumea, “… Miluieşte toată lumea Ta”. Poţi să-ţi aduci aminte de o persoană care are nevoie şi să te rogi puţin pentru ea, după care spune: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi şi să te doară pentru toţi, ca să nu plece… trenul doar cu un călător. Să nu ne oprim numai la o singură persoană şi după aceea să nu putem ajuta cu rugăciunea nici pe ceilalţi, nici pe noi înşine. Când, de pildă, te rogi pentru un bolnav de can­cer, să te rogi pentru toţi bolnavii de cancer şi să spui şi o rugăciune pentru cei adormiţi. Sau vezi un neferi­cit. Mintea ta să meargă imediat la toţi nefericiţii şi să te rogi pentru ei. Imi aduc aminte că atunci când eram mic am văzut un cerşetor ce trăgea să moară alături de o casă turcească, la zece metri mai departe de a noas­tră, îl chema Petru. Dimineaţa turcoaica l-a găsit lângă casa ei şi mişcându-l să se scoale, şi-a dat seama că a murit. Chiar şi acum îl mai pomenesc. Câţi astfel de “Petru”‘ există în lume! Atunci când cineva se roagă în mod special pentru o persoană, dar se gândeşte că suferă şi semenii noştri, se foloseşte pentru că i se străpunge inima. Astfel, cu inima îndurerată, de la cazurile concrete merge la cele generale şi ajută tot mai mult prin rugăciunea inimii.

Este bine ca monahul să îşi împartă rugăciunea sa în trei părţi: pentru sine, pentru toată lumea şi pentru cei adormiţi. Deşi împărţirea aceasta s-ar părea că este dreaptă, tot pentru sine se îngrijeşte mai mult, deoa­rece el este unul, în timp ce viii şi adormiţii sunt mi­lioane.

– Părinte, când sunt la ascultare mă rog de obicei pentru mine însumi.

– Aceasta nu este corect. Dacă te rogi în chilie pen­tru tine însuţi şi afară de chilie tot pentru tine, atunci cum ţi se va străpunge inima? Atunci când intră dra­gostea, durerea, jertfa, intră un interes mai înalt şi inima se îndulceşte. Procedând astfel nu vei uita nicio­dată rugăciunea în vremea lucrului. Este ajutată atunci şi lumea eficient, se foloseşte şi cel ce se roagă, simţind astfel o bucurie duhovnicească. Să-ţi faci ascul­tarea şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi”, ca astfel să fie ajutaţi toţi oamenii. In “miluieşte-ne pe noi” sunt cuprinşi toţi. Chiar şi cei cinci-şase mari – câţi sunt ei – de care atârnă soarta întregii lumi. Să lucrezi şi să te rogi pentru cei ce lucrează. Rugăciunea aceasta cuprinde şi pe cei ce lucrează trupeşte şi pe cei ce lucrează duhovniceşte. Pentru că sunt mulţi cei care lucrează, şi încă lucrează mult. Unii lucrează pentru binele Bisericii şi al soci­etăţii. Alţii lucrează pentru rău: nu dorm gândindu-se cum să distrugă lumea. Alţii fac congrese şi încearcă să afle modalităţi prin care să împiedice pe cei ce vor să facă rău. Alţii iarăşi lucrează zi şi noapte, nu dorm ca să afle soluţii la problemele generale. Să te rogi ca Dumnezeu să lumineze şi pe cei răi ca să facă mai puţin rău sau să înlăture cu desăvârşire răul. Să lumi­neze şi pe cei buni, ca să ajute lumea. Să te rogi şi pentru cei care vor să lucreze dar nu pot lucra, pentru că sunt bolnavi. Şi pentru cei sănătoşi care nu găsesc de lucru şi au nevoie. Să te gândeşti la diferite situaţii şi să te rogi pentru ele. Atunci când mintea merge la toţi aceştia, inima se străpunge de durere şi rugăciunea se face din inimă. Atâţia oameni au nevoie de rugăciune în decursul unei zile întregi. Să nu se facă risipă de timp. De la cel ce nu are mare nevoie de rugăciune – chiar dacă acesta ar crede că are  – înaintează cineva şi se gândeşte la toţi aceia care au mai mare nevoie. Atunci se ajută şi cel ce credea că are nevoie, deoa­rece s-a făcut pricină ca celălalt să se roage pentru mulţi.

putna-20060001-41.jpg

Ajutor prin rugăciune

– Părinte, Sfântul Iacob spune: “Mult poate rugă­ciunea dreptului care se lucrează”[4]. Ce înseamnă “se lucrează”?

– Adică şi acela care cere rugăciune să vrea să se folosească, să se mântuiască şi să se nevoiască. Aşadar, pentru ca să se folosească cineva de rugăciunea omului “drept”, este trebuinţă să aibă intenţie bună. Rugăciunea ce se face cu inima este auzită; trebuie însă ca şi celălalt să fie receptiv. Altfel, cel ce se roagă trebuie să aibă sfinţenia Marelui Paisie ca să-l poată scoate din iad[5]. De aceea, mai întâi faceţi rugăciuni pentru cei ce vor să se mântuiască.

Eu, atunci când Il rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: “Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Multi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu. De aceea să cerem ca Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii să ajute lumea, dar ajutorul lor să fie simţit, ca oamenii să se folosească. Să presupunem că cineva se primej­duieşte să cadă de pe schelă şi Dumnezeu iconomiseşte să se agate de ceva, lucru care în mod firesc nu se putea face, şi astfel acela este salvat. Sau cade de undeva şi nu păţeşte nimic. Sau are accident şi scapă. Să ne rugăm ca el să înţeleagă că Dumnezeu l-a ajutat şi s-a izbăvit, ca să se folosească duhovniceşte. Cineva a căzut de pe un pod jos şi a scăpat. “Ai coborât să masori adâncimea?”, îl întreb. Sfinţii ne tin pe mâini. Un copil căruia îi dădusem o cruciuliţă, aşa cum aler­ga cu motocicleta, a trecut peste un taxi, a făcut o tumbă şi a continuat să alerge pe drum, fără ca să păţească ceva. Multi se izbăvesc, dar putini înţeleg şi se îndreaptă.

– Dacă fac rugăciune pentru cineva, deşi acela nu cere ajutor, se va folosi?

– Aceasta va depinde de multe. La început, dacă acela a avut intenţie bună dar n-a fost ajutat, este îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Chiar dacă nu s-ar ruga altii pentru el. Dumnezeu va iconomisi ca acela să fie ajutat mai târziu. Iar dacă el însuşi va cere de la început ajutor, Dumnezeu va interveni mai devreme şi astfel va fi ajutat. Altfel va fi ajutat mai târziu. Prin rugăciune îi dăm lui Dumnezeu dreptul să intervină. De obicei, dacă un om cere ajutor cu toată inima sa şi spune cu smerenie: Părinte, roagă-te şi pen­tru mine, îţi răneşte inima şi nu-l mai poţi uita. In timp ce dacă spune în mod superficial: “Fă şi pentru mine vreo rugăciune”, ca şi cum ar spune „Hai, sănătate!“, cum să-ti aduci aminte de el?

Atunci când rugăciunea se face din inimă, cu dure­re pentru problemele lumii, oamenii care cer în vremea aceea ajutor de la Dumnezeu îl primesc imediat. Pot da multe exemple concrete. Cu câţiva ani în urmă, un om cu totul deznădăjduit, în întunecarea lui a trecut gra­niţa şi s-a aflat la Parapetasma. Acolo l-au luat drept spion, l-au prins, l-au chinuit şi l-au închis. In închi­soare se ruga. Un monah, cunoscut de-al meu, a aflat despre necazul lui şi s-a rugat: “Dumnezeul meu. Te rog eliberează-l. Pentru Tine este uşor să faci aceasta“. După ce l-au închis, l-au chemat să-l ancheteze. In urma anchetei omul acesta s-a aflat pe teritoriu gre­cesc. Când grecii l-au cercetat, a spus: ‘”M-au bătut, m-au închis, m-au cercetat. După aceea nu-mi mai aduc aminte de nimic. Nu ştiu, nici nu mi-am dat seama de felul în care m-am aflat la pichetul grecesc“. Aceasta este puterea rugăciunii. Rugăciunea înduplecă pe Dumnezeu.

Este bine ca… telefonul nostru fără fir să lucreze mereu, pentru a putea să ajute pe toţi oamenii care cer ajutor. In armată, la Transmisiuni, urmăream pos­turile străine, dar ajutam şi pe ai noştri. Făceam pe intermediarii între posturile noastre ce erau departe de centru şi nu se auzeau. Le luam semnalele şi le transmiteam mai departe. Eram totdeauna doi oameni şi alcătuiam două grupe. Pentru că de am fi fost numai unul, s-ar fi întrerupt şi nu l-am fi putut ajuta pe celălalt care cerea ajutor, iar semnalele lui n-ar fi ajuns la des­tinaţie. Atunci când o astfel de staţie lucrează mereu, poate ajuta pe cei ale căror semnale nu ajung la uni­tatea lor. La fel şi cel ce are îndrăzneală la Dumnezeu şi se roagă pentru altul, face pe intermediarul între omul care cere ajutor şi Dumnezeu. Dacă însă unul cere ajutor iar celălalt are staţia închisă, adică nu se roagă, ce se va întâmpla?

putna-20060001-41.jpg

Calitatea rugăciunii are valoare

– Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?

Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece­sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân­că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem­nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic.

In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive­ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des­chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive­ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe­trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri­măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“.

Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim­bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.

Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută.

putna-20060001-41.jpg

Şi L-au rugat stăruitor[6]

– Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.

Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele­gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?

– Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin­cioasă.

– Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen­tru aceasta Hristos a rămas cu ei.

Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce­rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa­rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi[7], a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu­ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş­te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

putna-20060001-41.jpg

Rugăciune cu durere

– Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

– Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

– Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

– Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

putna-20060001-41.jpg

Mângâierea dumnezeiască

– Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprin­de o nelinişte şi nu mă pot ruga.

– Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos şi El le aranjează. Şi văd că pe măsură ce trece timpul, deşi curajul trupesc se micşorează, cel sufletesc se măreşte, pentru că dragostea, jertfa, du­rerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care ati avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie primind lume[8]. După aceea şi înăun­trul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi asta mă întă­rea. Iar tu să te rogi şi să te bucuri, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

In înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu şi la durerea ce o simţeam pentru altul Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică prin înfrun­tarea duhovnicească venea mângâierea dumneze­iască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu are mângâiere dumnezeiască. Altfel cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut descurca în alt fel cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumnezeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi, oamenii. Ci iti spune: “Suferi mai mult, mai mult te voi iconomisi în cealaltă viată”, şi de aceea Se bucură. Altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dumnezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

– Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

– Nu. Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovniceşte orice situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. In timp ce amărăciunea prove­nită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc, aceasta însă nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

putna-20060001-41.jpg

Primejdia nesimţirii

– Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere.

–  Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo­nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni­ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri­mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân­deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască.

Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran­jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre­buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge­neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi.

– Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

– Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere­nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum­nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme­nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov­nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere­nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu­mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa­re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân­dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

putna-20060001-41.jpg

Stare de alarmă

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre­buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata­strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.

Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa­cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat.  In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu[9] aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.

Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep­turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen­tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate­lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira­gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea?

Mult mă rănesc când văd monahi care acţionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea spre a mijloci la Dum­nezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar numai şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea, nu este trebuinţă nici să lucreze, ajunge numai să se roage. Monahul trebuie să încerce să nu aibă dureri de cap pentru cutare sau cutare greutate, fie a sa perso­nală, fie a unui semen de al său, fie privind situaţia generală, ci să alerge la rugăciune şi să trimită multe puteri dumnezeieşti prin mijlocirea lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este lucrarea monahului, iar dacă mo­nahul n-a înţeles-o, viaţa lui nu are nici un sens. De aceea, să ştie că orice nelinişte a sa, care îl sileşte să caute cu chinuială şi durere de cap soluţii omeneşti la diferite probleme, este de la diavolul. Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care omeneşte nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu nu­mai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumne­zeieşti. Iar atunci ajutorul nu va fi un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar din clipa în care începem să ne neliniştim împiedicăm pe Dumnezeu să intervină. Punem logica înainte şi nu pe Dumnezeu şi voia Sa dumnezeiască prin care să fim îndreptăţiţi a primi ajutorul dumnezeiesc. Diavolul în­cearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumeas­că a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. In timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în specialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea ce i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.

De asemenea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute de departe cu rugăciunea, pentru că alt­fel se poate chiar vătăma. O rugăciune bună, din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte. Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumă­tate la Psaltire. Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, să-şi spună sărmanii durerea lor şi eu să le dau un sfat. Dar nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugă­ciunea este aceea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd pe zi 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea. De aceea spun lumii: “Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi şi nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţele­geţi”.

Să nu neglijăm subiectul rugăciunii în aceşti ani grei. Rugăciunea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? “Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit dia­volul[10].

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

_________________________________________________________________________________________________________

[1] Sfântul Cozma Etolianul (1714-1779).

[2] Mt. 24, 22; Mc. 13, 20.

[3] Mt. 7, 7.

[4] Iac. 5, 16.

[5] In viata Cuviosului Paisie cel Mare se povesteşte următorul fapt: un ucenic leneş a căzut din neascultare într-un oarecare păcat şi a murit fără să se pocăiască. Dumnezeu a descoperit stareţului său, după rugăciuni insistente, că sufletul ucenicului se va chinui în iad până în Ziua Judecăţii, când va lua cuvenita răsplătire. Stareţul a alergat atunci la Cuviosul Paisie şi l-a rugat să se roage şi el la Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului său. După rugăciunea fierbinte a Cuviosului, Hristos a eliberat din iad sufletul ucenicului nepocăit.

[6] Lc. 24, 29.

[7] Cf. Mt. 21, 21.

[8] Stareţul se referă la privegherea din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1993. Cu toate că era foarte chinuit de cancer, stând in picioare, sprijinit de un scaun, a dat binecuvântare la circa 30.000 de oameni ce au trecut pe aici în acea zi.

[9] Supranumele de “Macabeu” s-a dat lui Iuda, conducătorul răscoalei iudaice din 166 î.Hr., în timpul lui Antioh al IV-lea Epifanul, stăpânitorul regatului Seleucizilor. După cea mai probabilă părere, el înseamnă “cel care a dat la moarte pe vrăjmaşi”. Acelaşi epitet s-a dat, în continuare, şi urmaşilor lui Iuda. Macabeii s-au distins în luptele pentru credinţa strămoşească şi eliberarea politică (Vezi I, II, III Mac).

[10] Sfintul Isaac Sirul, “Cuvinte Ascetice“, Cuv.42, p.219

monachos.jpg

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Calugaria / viata monahala, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

99 Commentarii la “CUVIOSUL PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 4 / 4 >>

  1. Pingback: Maica Macrina Vassopoulos despre PUTEREA RUGACIUNII, ASCULTARII SI TREZVIEI: “Rugaciunea este cel mai mare dar pentru om. Sa nu traim usuratic, fara profunzime, SA NU FIE VIATA NOASTRA SUPERFICIALA SI DE NIMIC. Cand omul are luare-aminte si rugaciun
  2. Pingback: Maica Macrina Vassopoulos (II) despre PUTEREA RUGACIUNII, ASCULTARII SI TREZVIEI: “Rugaciunea este cel mai mare dar pentru om. Sa nu traim usuratic, fara profunzime, SA NU FIE VIATA NOASTRA SUPERFICIALA SI DE NIMIC. Cand omul are luare-aminte si rug
  3. Pingback: CUVIOASA MACARIA – MANGAIETOAREA SUFERINZILOR (†18 iunie 1993): “Am ajuns sa traim vremuri rele. Oamenii sunt indeobste vicleni, facatori de rele, nu se supun defel Domnului Dumnezeu… Astazi se poate ajunge la Dumnezeu numai prin boala
  4. Pingback: PARINTELE ADRIAN (exclusiv, audio) despre MARILE STRAMTORARI ALE VREMURILOR DIN URMA si caracteristica timpului antihristic: “EPOCA HAOSULUI SI A DEZNADEJDII, CAND NU MAI POTI DESLUSI ADEVARUL DE DEZINFORMARE” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: SUNTEM CEI DIN URMA: 666 din 1984? POLITIA GANDIRII sau natura ANTIHRISTICA a totalitarismului CORECTITUDINII POLITICE/ Pacatele strigatoare la cer si VREMURILE DIN URMA. Profetiile sfintilor chiar se implinesc. Ce sa asteptam? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: INDEMN LA CITIREA PSALTIRII IN POSTUL MARE si la mai multa rugaciune pentru intreaga lume – de la PARINTELE STARET MELCHISEDEC AL PUTNEI. Plus: AVERTISMENT fata de caderile “de-a dreapta” (audio + text) | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: RUGACIUNE UMILITA a Fericitului Filotei Zervakos in vreme de primejdie a NAVALIRII ALTOR NEAMURI ASUPRA NOASTRA si a INCEPUTULUI RAZBOIULUI | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: “Din Siria va incepe…”. Parintele Paisie Aghioritul despre AL TREILEA RAZBOI MONDIAL (si VIDEO). PROFETII si apocrife despre DISTRUGEREA SIRIEI SI A DAMASCULUI. “Rugati-va neincetat!” | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate