OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
“Dorinţa unui semn din cer a fost arătată câteodată şi de popor. Astfel, după minunata înmulţire a celor cinci pâini şi saturarea cu ele a unei numeroase adunări, ce cuprindea cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, înşişi-văzătorii [martorii oculari] ai acelei minuni, părtaşii acelei trapeze, îi spuneau Domnului: Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? Părinţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat (In. 6, 30-31). Pentru ei a părut neîndestulătoare minunata înmulţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului: ea a fost săvârşită cu linişte, cu sfântă smerenie, de care erau pătrunse toate lucrările Dumnezeu-Omului – în vreme ce ei aveau trebuinţă de spectacol, le trebuiau lucruri de efect. Aveau nevoie ca cerul să fie acoperit de nori groşi, să răsune tunetul şi să scapere fulgerul, să cadă pâini din cer“.
***
Meditatie personala la Duminica inmultirii painilor:
Motto:
“Tot mai frecvent se întâmplă să auzi convertiţi entuziaşti exprimându-şi dorinţa de a ajunge în centre ortodoxe importante, la catedrale şi mănăstiri unde se adună uneori mii de credincioşi, şi pretutindeni auzi vorbindu-se despre chestiuni bisericeşti, şi simţi cât de importantă este totuşi Ortodoxia. (Ortodoxia este o picătură într-un ocean, dacă priveşti societatea în general, dar în aceste mari catedrale şi mănăstiri este atâta lume, încât pare că este cu adevărat un lucru foarte important.) Dar adeseori îi vezi pe aceiaşi oameni într-o stare jalnică după ce şi-au împlinit dorinţa, întorcându-se din «marile centre ortodoxe» acri şi nemulţumiţi, plini de bârfe bisericeşti şi de judecată, obsedaţi în primul rând de a fi «corecţi» şi «cum se cade» şi plini de înţelepciune lumească legată de politica bisericească. Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, deturnaţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii bisericeşti. In felurite forme, aceasta este o ispită care ne pândeşte pe toţi şi trebuie să luptăm cu ea, neîngăduindu-ne să supraevaluăm aspectele externe ale Bisericii, ci întorcându-ne totdeauna la «singurul lucru care trebuieşte»: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre din acest neam viclean“. (Cuviosul Seraphim Rose)
Episodul evanghelic la care face referire Sfantul Ignatie Briancianinov in primul pasaj de mai sus poate fi considerat unul dintre cele mai socante din viata pamanteasca a Mantuitorului Iisus Hristos. Este stupefiant sa privesti tabloul orbirii si al nerecunostintei absolute ale omului fata de Dumnezeu. Hristos inmulteste in mod minunat painile si pestii, pentru a satura multimile care flamanzisera mergand dupa El si, nu mai tarziu de a doua zi, acestea ii cer socoteala cu obraznicie asupra semnelor si minunilor cu care-Si poate proba in fata lor Dumnezeirea!
In dialogul care are loc intre evrei si Iisus, relatat de Sfantul Ioan Teologul – si completand referatul biblic de la Matei, care se citeste astazi – Domnul le da pe fata iudeilor motivul adevarat pentru care Il cautau, in proportie de masa si cu o fervoare care, pentru ochii nostri firesti si prea creduli aparentelor, ar fi putut sa fie luate foarte drept dovezi ale unei credinte si ale unei evlavii extraordinare. deci al unui “succes” extraordinar al misiunii Fiului lui Dumnezeu. “Nu judecati dupa infatisare, ci judecata dreapta judecati!”, ne invata tot Mantuitorul, in aceeasi Evanghelie! Si dupa cum stim si din alt loc, Hristos nu se incredea deloc in om, “pentru ca nu avea nevoie sa-I marturiseasca cineva despre om, caci El insusi cunostea ce era in om”.
La fel si astazi – sau poate cu atat mai mult astazi – navala uimitoare a oamenilor catre biserici si manastiri, inghesuiala sufocanta de la marile hramuri ori umplerea pana la refuz a arhondaricelor pe timp de vara, cozile imense pentru inchinarea la sfintele moaste sau buluceala anuala pentru Aghiazma de la Boboteaza ar putea fi pentru observatorul superficial semnele unei efervescente religioase mai mult decat imbucuratoare. In general, omul este aplecat sa judece realitatile duhovnicesti dupa criterii exterioare, “trupesti”, lasandu-se pacalit de “imagine”, de ceea ce fura repede ochii, de aglomeratie, de gesticulatie si de zgomot, de tot ceea ce iese in evidenta, face impresie si creeaza “spectacol”. Ca o exemplificare a acestei amagiri obisnuite, este mai mult decat edificator ceea ce spunea Parintele Justin Parvu in doua interviuri mai vechi, ne-ezitand sa-si contrarieze interlocutorii:
“- Sorin Dumitrescu: Mi se pare impresionant numarul tinerilor stransi in jurul Prea Cucerniciei voastre. Sutanele tinerilor calugari imprima manastirii un aer extrem de energic, o harnicie contagioasa, stenica.
– Pr. Justin Parvu: Este doar o impresie, Domnule Sorin. Multi sunt tineri suferinzi. Foarte suferinzi.
– S.D.: La propriu, Parinte, sau la figurat?
– Pr. J.P.: Spuneti-i cum vreti, importanta este devierea sufleteasca pe care au reusit sa o produca cei cincizeci de ani de comunism. Si, ca sa intelegeti, iata doar un exemplu: Ii spui novicelui: “Du-te, frate, si inalta la locul ei candela, ca astupa chipul Maicii Domnului din icoana”. Iti raspunde, saritor: “Da, Parinte Staret, imediat”. Te intorci dupa o zi si gasesti candela tot cazuta. “Frate, ti-am spus ieri sa o ridici la loc”. “Imediat, Parinte Staret”. Te-ntorci peste o saptamana, candela tot cazuta. O ridici tu si o pui la locul ei. Pana la urma, ajungi sa le faci tu pe toate. Ei, tinerii, te “asista” doar, desigur, plini de bunavointa, dar atat… De fapt, o neputinta de a intreprinde, de a implini lucrul pana la capat.
S.D.: Bine, dar aceiasi tineri au fost cei care au stiut sa moara pe strazi In 1989.
Pr. J.P.: Desigur, dar cum fac eroii; sunt vulcanici, sunt flacari care nu dureaza, se sting usor. Nevointa manastireasca este un alt fel de “eroism”, un “eroism” pe termen lung”. (Sorin Dumitrescu)
“Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca … tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi”. (“Glasul monahilor”)
La fel ca Mantuitorul Hristos, marii Batrani au resimtit mereu o singuratate si o suferinta coplesitoare (a se vedea si ceea ce marturisea Cuviosul Paisie) pentru ca, in ciuda aparentelor entuziasmante la care se opreau ceilalti, ei aveau viziunea adevarului launtric al lucrurilor, stiau cat de slab si de superficial este omul in credinta lui si ca nu se pot increde in el, oricate rauri de popor le-ar trece pragul zi si noapte, oricate fluvii de evlavie formala s-ar revarsa spre ei. Cam toti duhovnicii din ultimele generatii s-au plans si se plang ca multi ii cauta, si mai multi le cinstesc numele, ii venereaza chiar, dar putini ii inteleg, iar din putinii care-i inteleg in duhul lor, si mai putini ii si asculta si ii urmeaza cu sinceritate intru Hristos.
De ce se intampla aceasta? Din motivul dezvaluit de Insusi Dumnezeu-Omul:
Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.
Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal.
Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!
Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!
Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.
Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor!
In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.
Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta UNICUL SENS al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, in spiritul reinviatei rataciri milenariste (hiliaste), din nou foarte la moda astazi. Hristos – Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului. Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi. Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului:
“Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.
Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui [vesnic]… (Parintele Rafail Noica)
Ne este greu sa renuntam la bravada, la ambitii si idei fixe, la semetie, la reveriile unui eroism superficial si utopic si sa ascultam de chemarea Duhului, sau sa intelegem vitejia tainica a smereniei si a plansului (“Prin plans se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici”, ne invata Sfintii), nici nu putem sa credem ca biruinta Invierii trece numaidecat prin asumarea esecului pamantesc si a strivirii totale sub povara Crucii. Dupa cum spunea acelasi parinte Justin, cu un realism crud pe care iarasi putini il acceptam si-l interiorizam – pentru ca precumpaneste in noi mai mult “vointa de a fi”, pentru ca se revolta inca in noi firea noastra cazuta, glasul clocotitor al sangelui ce nu poate concepe ca Împărăţia lui Hristos nu este din această lume:
“Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi porţile iadului nu o vor birui”.
Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie. Este El Dumnezeul Cel Viu, prezent si simtit in viata noastra, fara de Care nu putem face nimic? Iubim noi, oare, ceea ce El iubeste? Iubim sa stam de vorba cu El, ne este dor si tanjim dupa gustul si parfumul unei alte lumi si intr-acolo, Sus, ne atintim ochii inimilor? Sau ne-am lipit adanc inimile de lume si de viata pamanteasca, incat nici macar din credinta, din rugaciune, din mersul la Biserica nu mai putem face o punte dinspre “scarbele vietii” catre frumusetea nepieritoare a Cerului? Mai avem Duminici si Sarbatori cu adevarat, traite intru lumina harului si neintinate de rautatile si uraciunile de zi cu zi? Mai ravnim sa aducem macar un strop din mireasma Imparatiei cerurilor in viata noastra si “să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare“?
«Văzând măreţia zidirii lui Dumnezeu, întrezărim o frântură, deşi neclară şi întunecată, din frumuseţea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu, pentru care cu toţii am fost zidiţi. Trebuie să ne aducem aminte mereu că sălaşul nostru este în ceruri; trebuie să ne scuturăm de toate patimile şi grijile deşarte şi meschine care ne ţin legaţi de pământ, de lumea aceasta căzută, care ne împiedică să realizăm ţelul zidirii noastre. Cât de uşor uităm pricina însăşi a existenţei noastre. […] Vremurile de pe urmă au şi sosit; vedem limpede cum se pregăteşte lumea pentru Antihrist. Creştinii vor avea de înfruntat o încercare fără precedent a credinţei şi dragostei lor de Dumnezeu. Vom fi nevoiţi să ne ascundem în pustie – pe meleaguri precum cele de aici. Desigur, până la urmă ne vor găsi chiar şi aici. Scopul ascunderii nu este doar păstrarea vieţii noastre pământeşti, ci acela de a câştiga timp spre a ne întări sufletele pentru încercarea finală. Iar aceasta trebuie să înceapă chiar de acum. Deci să începem cel puţin să ne luptăm cu lanţurile patimilor meschine şi să ţinem minte că adevărata noastră casă nu este aici, ci în ceruri. Să ne croim calea spre patria noastră cea cerească, după cum spunea Sf. Gherman… Ad astera! Ad astera!»
Hristos a inmultit painile, ca sa ne invete sa ravnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa intelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam REAL si sa vedem ca El este Painea Vietii, Care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi! Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “Nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”.
A. Maxim
pentru “Razboi intru Cuvant”
(nu poate fi preluata fara acordul nostru)
- PARINTELE CLEOPA: DATI-LE VOI SA MANANCE!
- Sf. Ioan Gura de Aur – Cuvânt la Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh
- Parintele Nicolae Steinhardt: FALSUL IDEALISM SI PROBLEMA PAINII APROAPELUI
- Ascultati predica P. Amfilohie de la Man. Diaconesti (2007)
***
Legaturi:
- SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
- Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
- Cel care isi iubeste viata sa o va pierde…
- Suntem convertiti cu adevarat?
- “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
- Litera omoară, iar duhul dă viaţă
- Intre Crucea realitatii si bucuriile straine ale inchipuirii
- Parintele Adrian: CINE BRAVEAZA GRESESTE!
- Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul
- “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”
- MAICA DOMNULUI – SINGURA BUCURIE SI ULTIMA NADEJDE INTR-O LUME IN AGONIE
- SF. PAHOMIE CEL MARE – pilda si pentru noi
- PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!”
- NU MĂ MAI TEM DE ANTIHRIST!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Cât?
Cât bine săvârşim noi zilnic
Şi cât din ceia ce e greu
Considerăm că-i nedreptate
Menită să ne facă rău ?
Cât din povara suferinţei
Considerăm noi că e cruce,
Când rău-i doar o consecinţă
Trimisă ca să ne educe ?
Cât rău aduce pentru semeni,
Tot binele care-i la mine ?
La cât renunţă, cât îndură,
Cât rabdă ei să-mi fie bine ?
Când binele ce-mi aparţine
E obţinut cu greutate,
Din munca semenilor care,
Nu sunt plătiţi după dreptate,
Ce bucurie îmi oferă ,
Şi-n ce măsură am folos
Prin simţăminele dreptăţii
Şi legea Domnului Hristos ?
Câtă dreptate ne dăm nouă ?
Cât vrem să ne nedreptăţim
Spre-a da dreptate celor care,
Le-a fost furată şi noi ştim ?
Cât este rău în viaţa noastră,
Calamitate, suferinţă,
Ne meritată, ne adusă
De răul nostru-n necredinţă ?
Cât plâns lăsăm în urma noastră
La semenii ce ne-au slujit ?
Cât plângem noi de mila noastră,
Când alţii ne-au nedreptăţit ?
Câtă iubire ne dăm nouă
Şi câtă-i dăm lui Dumnezeu
Şi semenilor noştrii care
Înloc de bine, primesc rău ?
Sau câtă cinste ne dăm nouă,
Şi cât de’naltă ne-o dorim
Şi câtă cinste dăm acelor
Ce nu putem ca să-i iubim ?
Câtă iertare dăm la semeni
Şi celor ce ne-au făcut rău
Şi cât am vrea, sau cât pretindem
Să fim iertaţi de Dumnezeu ?
Câtă’nţelegere şi milă
Suntem dispuşi să o jertfim ,
Spre cei ce ne provoacă silă
Şi cât luptăm să-i rezidim ?
În câţi din semeni vedem răul
Şi-n câţi vedem pe Dumnezeu,
Pe câţi îi socotim nevrednici ,
Pe câţi îi sprijinim la greu ?
Credinţa iată ne aduce
Mari întrebări ce au răspuns,
Nu ’cunoştinţă ci în fapte,
Care vorbesc despre Iisus .
S-au spus aici câteva numai,
Gândite doar la întâmplare,
Dr care definesc credinţa,
În suflet pentru fiecare.
Zadarnic ştiu teologie,
Dacă în viaţă n-am răspuns ,
Prin faptele iubirii sfinte,
Chemării Domnului Iisus .
Noi ne dorim cu siguranţă
O viaţă plină de plăcere,
De mari succese şi în cinste,
Trup performant, mare putere.
Să fim şi primii întru toate,
În frumuseţe-n strălucire,
-Poate şi în faptele credinţei-,
Şi primii şi la mântuire.
Iar în parcurgerea credinţei,
De-aceste nu ne lepădăm,
Iar când ne-atinge suferinţa,
Cu câtă silă o purtăm…
Cât ne jelim – vorbesc de mine –
Cât ne-am dori doar ocrotire,
Doar cale lină şi progrese,
Şi ajutor şi preţuire ?
Şi cum ne-am mai dori credinţa,
Cu fapte mari şi cu minuni,
Cu semne când avem nevoie
Şi foc ceresc în rugăciuni.
Cu bani, -să facem milostenii-
Şi cu iubirea ce nu vine
De sus din cer, rapid şi sigur,
S –o arătăm pe viu în lume.
De ne-ar veni acestea gratis,
Fără efort şi suferinţă,
Fără să scoatem cele rele,
Prin luptă şi prin pocăinţă,
Nimic nu ne-ar mai aparţine,
Că toate le-am primi de sus,
Fără să ştim ce-i crucea vieţii
Şi preţul ce l-a dat Iisus.
N-am înţelege cât îndură,
Cei prinşi de ghiarele durerii,
Nici ce osând’aduce-n suflet,
Nelegiuirile plăcerii.
N-am înţelege ce preţ cere
Întregul rău ce l-am lucrat
Şi care nu ne părăseşte,
Nici cât ne atrage la păcat.
Căci tot ce-i greu în vaţa noastră,
Dureri, necazuri, suferinţă,
Sunt relele ce ne cer plata,
Şi viaţa pentru necredinţă.
Tot răul care-i înlăuntru,
Ne aparţine şi-i lucrat,
De noi cu drag şi bucurie,
În egoism şi în păcat.
Ici arde casa-n plină iarnă
Iar colo cancerul loveşte,
Ciroza stinge oameni tineri,
Sau fiica, de copil, curveşte.
Bani strânşi uşor, fără sudoare,
Distrug maşini, curmă destine,
Şi fac bogaţii ca să plângă,
Mai rău ca cei lipsiţi de pâine.
În plină glorie loveşte
În oameni mari cuplita moarte,
Pe unii jaful sau năpasta,
Pe unii vrednici nedreptatea.
C-au susţinut nelegiurea,
Şi răului i-au dat concurs,
-Deşi puteau să îl oprească-
Şi lepădarea de Iisus .
Calamităţi nemaivăzute
Fac mii de morţi şi suferinţă
Când răul copleşeşte lumea
Şi piere duhul de credinţă .
Totu-i ascuns adânc în suflet .
În viaţa care ni s-a scurs.
În judecăţile divine ,
Şi-n Adevărul lui Iisus .
ŞI-I RĂUL CARE NI SE’NTOARCE
Sau poate care se răzbună,
Dreptatea care ne vorbeşte,
Şi Adevărul care tună.
Noi vrem credinţa să ne fie,
Uşoară, simplă, cu răspuns,
Rapid concret, chiar prin minune,
Aşa cum săvârşea Iisus.
De ce uităm de răul nostru,
De care nu ne-am lepădat,
Pe care l-am crescut o viaţă,
Şi-n care groaznic ne-am legat.
E –al nostru tot. Legat de suflet.
Unit. Ni-i una cu fiinţa
Şi nu acceptă, nu primeşte,
Povara crucii, pocăinţa .
Nu vrea smerenie adâncă .
Nu vrea povara umilinţei .
Nu vrea lungimea rugăciunii.
Vrea numai roadele credinţei.
Vrea uşurinşă-n tot şi-n toate.
Credinţa doar ca ritual,
Cu bani plătiţi pe ’’indulgenţe ’’
Şi muzică de festival.
Dar nepurtând povara crucii,
Şi nici adânca pocăinţă,
Ne înşelăm cu surogate
Şi adunăm doar cunoştinţă.
Credinţa cea adevărată,
Se dobândeşte prin lucrare,
Despătimire-adevărată
Şi dragoste mântuitoare.
Iisus de ce-a făcut în lume ,
Iisus de ce-a făcut în lume
Lucrări atât de minunate ?
Doar să uimească , să-nspăimânte ,
Sau să convingă spre dreptate ?
De ce-a făcut aceste lucruri
Smerit , mereu prin rugăciune ,
Cerându-i Tatălui tot timpul ,
Şi invocândui sfântul nume ?
A fost Iisus fără putere ?
Se vede-a fi neputincios ?
De ce-i cerea Tatălui totul ,
Şi n-apela la om , Hristos ?
De ce n-a apelat la oameni ?
De ce nu a cerut vre-o dare ,
Sau ajutor , în orice formă
La stat , la regale cel mare ?
De ce nu a hrănit poporul
Sărman, flămând , mereu cu pâine
Ci doar întâmplător o face
Şi –aceasta tot prin rugăciune ?
De ce sa potolit furtuna ,
Care s-a stins la glasul său ,
Când ucenicii-n groaza morţii
Uitaseră de Dumnezeu ?
De ce-a cerut , prin rugăciune ,
La Tatăl iarăşi unitatea
Şi n-a luptat chiar El s-o facă
Nu-nţelegea umanitatea ?
De ce ne cere însuşi Domnul ,
Condiţiile în unire ,
-un unic , Adevăr , botez, credinţă ,-
Şi -unirea prin desăvârşire ?
Când oamenii hrăniţi cu pâine ,
S-au închinat numelui său
Şi au voit să-l pună rege
Spre-a le da pâine-aşa mereu ,
De ce n-a folosit prilejul
Iisus atunci când îi avea ,
Supuşi şi-ascultători prin asta ,
-Cu toţii chiar -, de partea sa ?
El n-a voit să speculeze ,
În oameni lipsa , neputinţa .
El a cerut – de bună voie-
Şi liberi s-arătăm credinţa.
Aşa cum suntem fiecare
Şi în ce stare ne aflăm ,
Primim lumina prin credinţă,
Nu după ce ne’ndestulăm.
Că n-a venit s-aducă lumii,
Nimic trupesc , pe-această lume ,
Nici unitatea spre mai bine,
Ci veşnicia-n cele bune.
Nu a trimis în lume-apostoli
Spre a aduce fericirea,
-Trupeşte , să hrănească lumea –
Ci să aducă mântuirea .
Nu i-a trimis la-mpărţit pâinea
Ci să înveţe Adevărul ,
S-administreze veşnicia ,
Nu ce trupeşte vrea poporul .
Filantropia –i consecinţă
A dragostei dumnezeieşti,
Şi însăşi Dumnezeu o face ,
Prin căile duhovniceşti.
Că poate fi făcută cursă
Puternică, convingătoare ,
În scopuri ce mai totdeauna
N-au ţinta cea mîntuitoare.
Când Adevărul ne uneşte ,
Prin El avem comuniune,
Un Domn , botez ,şi o credinţă ,
Nu’mpestriţata uniune.
Nu oamenii unesc cerdinţa
Ci Adevăru-n Duhul Sfânt .
-Ca toţi să fie ca-n Treime –
Uniţi de-acelaşi legământ.
Când Adevărul ne desparte ,
-Chiar prin credinţa-n Duhul Sfânt ,
Ce adevăr ne mai uneşte
Şi ce unim noi pe pământ ?
Ne speculăm acum cu pâine .
Ne folosim de sărăcie .
E pâinea Adevărul care ,
Iisus ni-l dă spre veşnicie ?
Cui cerem sprijin şi dreptate ?
În Europa şi-n Apus ?
Vrem o unire între oameni ,
Nu vrem unirea cu Iisus ?
Furtuni cumplite lovesc lumea ,
Şi toţi sperăm întru ştiinţă,
La secetă şi-n cataclisme .
Nu în Iisus , nu în credinţă.
Iisus a liniştit furtuna ,
Şi-a dat săracilor şi pâine
Dar prin credinţă . De la Tatăl
Şi prin curata rugăciune .
Unde-i credinţa noastră astăzi ?
În ce mai credem ? În dreptate
Înfăptită pe la CEDO ,
Şi în diversa unitate ?
În rezolvarea prin politic
Şi doar prin oameni pe pământ ,
Prin legi şi reguli schimbătoare ,
Nu-n Dumnezeu cel drept şi sfânt ?
Iisus a biruit în lume ,
Prin Adevăr şi suferinţă ,
Nu prin belşugul care’nşeală
Şi-n care este necredinţă .
El ne uneşte-n Adevărul
Trăit total şi sincer spus ,
Nu oamenii şi nici credinţa
Înşelătoare în Iisus.
Ce ne asteaptă, mai departe ,
Greu încercată Românie ,
După prigoana ateistă ,
Şi ura spre ortodoxie ?
Unirea neamului în rugă ,
Şi-n Adevăr prin Duhul Sfânt ?
Sau iarăşi teamă şi –urmărire ,
Şi control sever pe pământ
Abateri mari de la sinoade ,
Şi speculaţie-n credinţă ,
Canoane ce-ar fi depăşite ,
Spectacol , schismă , necredinţă .
Se speculează şi în ţară
Necazurile , sărăcia ,
Credinţa slabă ?. Radioul
Vrea să ne-ascună erezia ?
Diversitatea-n unitate
Se săvârşeşte-n Duhul Sfânt ,
Şi-n Adevărul de pe Cruce ,
Plătit de Domnul pe pământ ?
Ce ţintă mai avem noi astăzi ?
S-admninistrează veşnicia
Azi în lăcaşurile sfinte
Sau banul mult şi sărăcia ?
Sfinţii părinţi şi cartea veche ,
Ne vorbesc altfel în Iisus
Şi –ortodoxia ţării noastre
Preia modelul din apus .
O , Dumnezeule al milei ,
Ai milă de poporul tău ,
Şi-arată grabnic Adevărul
Despărţind binele de rău.
Că nu vrem schisme şi’mparţire
Nu vrem nici vrajbă în credinţă
Nici o supunere orbească
Nici lepădare de credinţă,
Vrem unitatea ortodoxă
În duhul sfinţilor părinţi,
După predanii şi sinoade
Şi nu cu gîndul la arginţi.
O Maica Milei
O, Maica Milei şi-a iubirii,
O, Tu Fecioară Preacurată
Dă-mi prin puterea Ta, în viaţă
Iubirea cea adevărată.
Iubirea cea fără prihană
S-o port şi eu, în duh mereu,
Şi-n inimă, precum ai dus-o
În braţe şi la pieptul Tău.
Dă-mi Maică Sfântă, Fiu-Ţi dulce
În inimă să-L port oricând,
Cum Tu-L purtai ca prunc în braţe
Să-L port şi eu pân’la mormânt.
De bucurie să plâng pururi
Curat şi sincer să-l slăvesc,
Şi pentru tot şi pentru toate
Nemărginit să-I mulţumesc.
Dă-mi vrednicie să spun lumii
Ce sfântă şi curată eşti,
Ce slavă porţi în infinitul
Iubirilor Dumnezeieşti.
Să pot să fac să se-nţeleagă
Neprihănirea-Ţi feciorească,
A Mamei unice din lume
Cu naştere Dumnezeiască.
Că Tu-ai adus, spre mântuire
În cea mai sfântă curăţie
Pe Domnul şi Mântuitorul,
Născut din Tatăl din vecie.
Din slava Sa, fără de margini
Prin Tine-n lume-a coborât,
Ca printr-o poartă a luminii
Mântuitorul pe pământ.
Iar Tu, n-ai ars sfântă Fecioară
Când focul slavei l-ai primit
Întocmai ca şi Heruvimii,
Ce-L ţin pe cel Nemărginit.
Ca Serafimii-ai dus pe braţe
Divinul foc al mântuirii
Care-a venit să „prade” iadul
Păcatelor şi nimicirii.
Pe Soarele, ce ne-a dat Soare
Cu focul Lui dumnezeiesc
Tu-L ţii la piept Preasfântă Maică,
La sânul sfânt şi fecioresc.
Ce taină-a coborât în Tine,
Ce legături dumnezeieşti
Te-au ridicat din Valea Morţii
În slava slăvilor cereşti?
Nu pot gândi nici înţelege
Nici nu cutez a cereceta
Sfântă Fecioară-aceste taine
Ci doar cutez a Te ruga.
Să ne fii Mamă-n veşnicie
Şi-n veacu-acesta pe pământ
Să ne faci vrednici de iubirea
Ce-a coborât prin trupu-Ţi sfânt.
MÂNA MĂRULUI
De fiecare dată când închideam ochii, imaginea pomului bogat în mere roşii mă neliniştea. Visul pe care îl aveam era invadat de un fum alb spre negru şi nu distingeam prea bine umbrele. Îmi era aşa de frică să înaintez în adâncul visului! Credeam că nu aş mai putea să ma reîntorc, să găsesc calea de unde am plecat.
Mi-am făcut curaj, lăsându-mă purtată de adâncul visului. Umbrele, pe care nu le distingeam, îmi purtau trupul pe mâinile lor. Deodată s-au oprit în faţa pomului încărcat cu frumuseţea merelor roşii. Culoarea lor roşie îţi lua pofticios ochii, dilatând pupilele. Acest pom mă atrăgea, şi bogăţia roşie mă îndemna să o ating. Cuvântul din interiorul meu mă îndemna să mă retrag, simţeam că sub această bogăţie se află răul. Puterea pomului purtător de mere era mai mare decât cuvântul interior.
Umbrele care m-au purtat spre el l-au înconjurat şi, plecându-se înainte, i-au adus drept ofrandă suflete păgâne, întărindu-l, înfrumuseţându-l. În acel moment, am rugat Cuvântul din sufletul meu să mă lumineze, să mă îndepărteze de malefic. Umbrele m-au legat cu lanţuri reci de stăpânul lor, deschizându-mi palmele. Pomul se scutură, iar în palmă îmi cade fructul său roşu. Mă zbăteam în lanţuri, dorind să alung acel fruct. Am strigat cu atâta putere după îndurarea cerului, rugându-l pe Dumnezeu să mă dezlege de păcatul răului. Lacrimile curgeau şiroaie pe trupul legat, alunecându-mi în palme.
Deodată, trupul a fost îmbrăcat în voalul luminii, strivind puterea fructului. Mâna albă l-a transformat în cenuşă, risipind-o pe trunchiul pomului. Cuvintele pline de credinţă au coborât din suflet pe pamânt, îndepărtând umbrele, făcându-l roditor şi verde. M-am trezit liniştită.
Va multumesc pentru articol. Ajung sa cred ca nu ne mai dam seama de starea noastra, ca lupta cu raul este reala, ca pacatul ne trage mereu iar vigilenta noastra nu se mai opune. Starea generala de “bine” a societatii ne invadeaza, fuga dupa “mai bine”, atractiile care ne incojoara, gandurile numai pentru bunastarea noastra,a trupului, egoista, indiferenta…
aproape o ora de lectura si parca ma trezesc; nu voi cadea din nou maine? nu voi urmari din nou mersul vietii si, departe de mine, lupta crestina, lupta duhovniceasca?
azi in zi de sarbatoare, a Sfintilor Ierarhi, si cu amintirea cuvintelor lui Steinhardt sau sub imboldul ascuns al sfantului Ilarie singur latin crestin in lupta cu un orient apostat, spun raspicat: “CONTRADICITUR”, “NU”!
…am mers cu cineva cu masina pana la o manastire(am vazut ce inseamna sa ai masina si sa n-ai carnet…dar asta e alta poveste…), si am fost intrebata de ce merg acolo, daca e ceva special in acea zi…ca familia dumnealui merge la Biserica, impartaseste copilul, dar avea intrebarea asta pentru mine: e ceva special acolo unde mergeam?!…Mergeam la Liturghie si la duhovnic…Sigur ca era ceva special…Sfanta Impartasanie.
L-am rugat frumos sa intrebe ceea ce incerca sa afle de la mine un preot, sa cerceteze slujbele Manastirii unde mergeam eu, si prin poarta careia dumnealui trecea de doua ori pe zi de luni pana sambata, inclusiv…si la coborare am intrebat si eu : stiti cum e sa-ti opresti telefoanele si sa-ti pui basmaua ?!
Nu ca as avea multe convorbiri la telefon dar e ceva special cand vine acest moment in care le opresti.
Si desi in afara bisericii nu am binecuvantare de a purta basma, iata la Sfanta Slujba o pot pune chiar si eu…sorcova!
Da, este ceva special in Sfanta Biserica…si e tainic si, daca imi dati voie e treimic…si e mult, adica deajuns pentru toata lumea si care se poate inmulti si mai mult …daca ar fi cine sa caute!
Sa ma iertati!