Parintele Gheorghe Holbea despre MAICA DOMNULUI SI FEMEIA MODERNA
Jurnalul national: Maica Domnului şi femeia modernă
În care se discută despre încăpăţânări şi modele de urmat şi modele de neurmat şi, în general, despre o viaţă morală sănătoasă şi despre educaţia copiilor. Dar mai ales, despre ce este şi ce poate să devină femeia contemporană, în caz că lasă la o parte ambiţiile personale şi egoismul. Părintele Gheorghe Holbea, preot la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” – Precupeţii Noi din Bucureşti.
Părintele Gheorghe:
“Numele primei femei, menţionat în Sfânta Scriptură, Eva, se tâlcuieşte “Viaţă“, pentru că prin ea s-a dăruit viaţă. Ea este mama tuturor celor care s-au născut şi se vor naşte. Aşadar, prin “Eva cea veche”, Dumnezeu a dăruit viaţă, iar prin “Eva cea nouă“, care este Maica Domnului, ne dăruieşte viaţa veşnică, pentru că întruparea Mântuitorului Iisus Hristos este cea care deschide calea vieţii veşnice, după căderea în păcat. Sfânta Fecioară Maria este cea mai pură jertfă şi darul cel mai de preţ şi mai curat pe care umanitatea l-a oferit lui Dumnezeu. Neamul omenesc nu poate să dăruiască ceva mai mult decât a dăruit prin Sfânta Fecioară Maria. A dăruit ce avea mai pur şi mai curat. Maica Domnului este întruchiparea smereniei, în care Mântuitorul Iisus Hristos găteşte tronul dumnezeirii. După ce arhanghelul Gavriil îi vesteşte că va naşte Fiu de la Duhul Sfânt, Sfânta Fecioară Maria se lasă cu totul în voia Domnului, prin acel “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“. Acesta este cel mai smerit gest cu putinţă. Să renunţi cu totul la voia proprie şi să împlineşti voia Lui.
Despre încăpăţânări
Eu cred că femeia de astăzi şi-a uitat vocaţia. Şi vocaţia care este? Fineţea, sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea. Acestea sunt lucruri pe care femeia poate să le împărtăşească. Bucuria şi dragostea sunt completate de asumarea maternităţii. Până la urmă, femeia, aşa cum spunea Părintele Stăniloae, este maica şi matca vieţii. În afara acestei vocaţii, femeia riscă să devină altceva, îndepărtându-se încetul cu încetul de menirea ei. Pe vremea comuniştilor, să fii buldozerist sau sudor, ca femeie, era un titlu de uriaş succes. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul, femeia descoperindu-şi capacităţi ieşite din comun. Eu consider că e o anomalie. Nu! Femeia are vocaţia ei şi în această vocaţie se şi mântuieşte.
Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naşte în societate o tensiune enormă între sexe. Soluţia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-şi împlinească vocaţia şi aşa se ajunge la armonie. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat bărbat şi femeie, atunci fiecare să-şi joace rolul până la capăt, în firea sa.
Despre modelul Maicii Domnului
Goana după succes este specifică bărbaţilor, care au alunecările şi căderile lor. În ce o priveşte pe femeie, ea ajunge într-o stare nefirească şi aici este, de fapt, marea problemă. Fiind chemată să împlinească, aşa cum spuneam, aceste lucrări sensibile, atât în familie cât şi în societate, ea trebuie să meargă pe această vocaţie a firii femeii, care este sensibilitatea, tandreţea, maternitatea, frumuseţea lăuntrică, toată această gamă a însuşirilor pe care Maica Domnului, de altfel, le are şi le împărtăşeşte. Uitaţi-vă la Maica Domnului, în câte ipostaze o avem în icoană!
O avem pe Maica Domnului în ipostaza de călăuzitoare (Hodighitria). Or, în familie, femeia este prin excelenţă călăuzitoarea copiilor. Maica Domnului arată calea, iar singura cale adevărată este spre Dumnezeu, calea spre Pruncul Iisus. E, prin urmare, călăuzitoare. Întotdeauna, mama are mai mare putere de a călăuzi pe copil decât tatăl.
Maica Domnului este grabnic-ascultătoarea (Gorgoipikoos). Şi femeia, prin firea ei, este mai dispusă să asculte şi este mai răbdătoare, asemenea chipului Maicii Domnului. Şi câtă nevoie avem şi noi, în calitate de copii ai părinţilor noştri trupeşti, ca cineva să ne asculte, să aibă răbdare cu noi, chiar maturi fiind.
Maica Domnului este bucuria cea neaşteptată. Şi oare nu este femeia cea mai receptivă la nevoile celor din preajma ei? Şi, în acelaşi timp, nu este ea făptura prin excelenţă care poate să dăruiască o bucurie neaşteptată?
Maica Domnului este dulcea sărutare (Glicofilousa). Orice creştin are în casă o icoană în care Maica Domnului lipeşte obrazul ei de obrazul Pruncului Iisus. Această tandreţe bărbatul nu poate s-o exprime aşa cum o exprimă femeia. Acea iubire profundă a mamei pentru copilul ei nu este decât prelungirea iubirii duioase cu care Maica Domnului îşi ţine lângă obraz Pruncul.
Avem de asemenea icoana Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia). Mângâierea mamei sau a soţiei tale nu poate fi înlocuită de nici o fiinţă de pe acest pământ. Femeia are în firea sa toate dimensiunile delicateţii şi gingăşiei: e mângâietoare, degrabă vindecătoare, este cea care grabnic ascultă, cea a cărei mângâiere e cea mai tandră şi mai plină de iubire, cea care răspunde imediat la boala copilului ei şi aleargă să aline o durere, o suferinţă şi chiar să vindece această suferinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Vedeţi, toate aceste ipostaze ale Maicii Domnului sunt, de fapt, împliniri ale femeii către care trebuie să tindă.
Despre modele şi modele strâmbe
Femei care să se raporteze la Maica Domnului mai există, în măsura în care există şi această conştiinţă creştin-ortodoxă. Pe de altă parte, aş vrea să spun un lucru care depăşeşte această sferă a celor care au o dimensiune rituală a vieţii lor creştine. Eu cred că fiecare femeie simte la un moment dat nevoia de a i se acorda atenţie plină de iubire, de a primi tandreţe, de a simţi purtarea de grijă maternă, dar şi de a-şi manifesta ea însăşi grija maternă faţă de ceilalţi. Adică întrupează toate calităţile Maicii Domnului pe care le-am spus mai sus. Deci, înlăuntrul său, fiecare femeie îşi doreşte de la Maica Domnului, în calitatea ei de Maică prin excelenţă, să se împărtăşească de tandreţe, de mângâiere, de atenţie şi de o grijă permanentă. Cred că acestea există în firea omului, în firea fiecărei femei.
Despre mântuirea femeii moderne
Acest cuvânt, “mântuire”, am impresia că nu este înţeles corect, pentru că de cele mai multe ori, el pare ceva vag, specific Bisericii şi vieţii creştine. “Mântuire” nu înseamnă numai “salvare”, mântuirea înseamnă împlinirea plenară a fiinţei tale, a persoanei tale. Şi atunci ce se întâmplă? Neavând conştiinţa că fiinţa noastră lăuntrică se împlineşte în relaţie cu Dumnezeu Cel care ne-a dăruit viaţa, atât femeia, cât şi bărbatul încearcă să-şi împlinească această fiinţă pe o cale care se dovedeşte până la urmă greşită. Mântuire caută şi femeia care încearcă să se împlinească într-o carieră (politică sau de orice fel), care vrea să devină femeie de succes, vedetă, chiar dacă acestea nu reprezintă răspunsul căutărilor ei lăuntrice. Dar, atenţie! Cine nu are setea de a se îmbunătăţi şi împlini lăuntric, acela nu este pe traiectoria cea bună, nu este în firea sa.
Despre oameni şi jertfă
Cine are sete de avere, sete de succes cu orice preţ, acela şi-a ieşit din fire. Ce mai rămâne după succesele oamenilor? E posibil ca aceste succese să rămână într-o arhivă, într-o fonotecă, într-o cinematecă, sau consemnate undeva, dar, până la urmă, oamenii rămân, de fapt, cu fiinţa lor lăuntrică, cu ei înşişi, şi-şi dau seama că, în ciuda succeselor lor, ei sunt ca nişte epave, sunt “expiraţi” şi pe dinafară, dar mai ales, înlăuntrul lor. De ce? Pentru că-şi dau seama că toate aceste succese nu le pot sluji la ceea ce noi numim “marea trecere”, adică în faţa morţii.
Oamenii încearcă să-şi înveşnicească succesele vremelnice, să se culcuşească în vremelnicie, deşi sunt conştienţi că lucrul acesta nu se poate, oricâte succese ar avea şi oricâte bogăţii ar acumula şi oricâtă putere ar avea, la un moment dat, sunt nevoiţi să recunoască faptul că toate acestea, totuşi, nu fac parte din fiinţa noastră. De aceea sentinţa evanghelică este necruţătoare: “Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“ Şi ce rămâne din noi? Cum spune Evanghelia, rămâne cât suntem dragoste, puterea iubirii adunată în fiinţa noastră lăuntrică (“Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc…”). Rămâne cât suntem comuniune pe calea inimii cu Dumnezeu şi cu oamenii, cât suntem jertfă, cât suntem dăruire. Atâta rămâne din noi şi de fapt acest lucru este cel care ne bucură cu adevărat.
Despre valori
Pentru că dincolo de toate, ce înseamnă “a ne realiza“, “a ne mântui”? Mântuirea, aşa cum spuneam, e împlinirea plenară a fiinţei noastre, care nu poate să se întâmple decât ca eveniment al relaţiei noastre cu Dumnezeu, care ne-a dăruit viaţă. Pentru că în momentul în care noi, mai mult sau mai puţin conştient, spunem că viaţa ne aparţine, uităm un singur lucru, că viaţa nu ne aparţine, pentru că nu noi ne-am dat-o, ci Dumnezeu ne-a dăruit-o, e adevărat, prin părinţii noştri, dar nu noi am fost cei care am comandat să venim la viaţă şi nu de noi depinde când vom trece din această viaţă. Ne-am trezit trăind, prin puterea Lui Dumnezeu, chiar dacă nu totdeauna suntem conştienţi de acest lucru, şi “am luat-o ca atare”.
Asistăm însă la o amăgire, o încercare a omului, uneori disperată, de a se culcuşi în vremelnicie, conştient că este o vremelnicie, că nu poate să se înveşnicească aici, pe pământ. Chiar cei care au putere, fie politică, fie financiară, ştiu că toate acestea nu se pot înveşnici şi că, până la urmă, trec “precum fumul”. Din păcate, societatea de astăzi devorează adevăratele valori, le ignoră şi încearcă să le arunce în derizoriu şi în uitare.
Viaţa ca eveniment lăuntric
Aş evoca aici o lucrare a lui Brâncuşi, “Rugăciune”. “Rugăciunea” lui Brâncuşi are o profunzime teologică deosebită. Figura reprezentată nu e nici bărbat, nici femeie, ci înfăţişează chipul plenar al fiinţei umane, care stă îngenuncheat şi în care toate simţurile (pe care omul în general le risipeşte numai în afară) se strâng înspre înlăuntru. Urechile, asemenea unor scoici care concentrează în ele vuietul mării, se fac ascultare lăuntrică, mâinile se retrag spre înlăuntru, privirea se retrage şi ea spre înlăuntru şi toate simţurile se retrag spre înlăuntru, ca să înţelegem că, de fapt, marea dramă a vieţii omului nu se petrece în afara, ci înlăuntrul lui.
A trăi viaţa ca un eveniment lăuntric. Aceasta este mântuirea. În Biserică, noi trăim viaţa ca eveniment al comuniunii noastre cu Dumnezeu. El ne dăruieşte bucurie, El ne dăruieşte viaţă. Ceea ce noi trăim atunci când avem succes, nu sunt decât surogate ale bucuriei, euforii. Ori fiinţa noastră profundă nu se poate hrăni cu euforii. Este o mare diferenţă între euforie şi entuziasm. Euforia este trecătoare, este ca o beţie, ca un drog. (Un scriitor francez spunea: “nu întotdeauna succesul este şi garanţia valorii autentice“.) Succesul se întâmplă, dar asta nu-ţi garantează valoarea. Toate acestea sunt euforii trecătoare.
Entuziasmul (termen care vine de la grecescul “enthousiasmos“, “a fi în Dumnezeu”) nu piere niciodată, se aprofundează, îţi dă simţământul profund că, într-adevăr, îţi trăieşti viaţa, că ai momentele tale de bucurie, în care poţi să contempli un răsărit sau un apus de soare, să contempli natura, care se transfigurează cu fiecare anotimp, schimbându-şi haina. Dacă nu te bucuri de culorile pădurilor de fag şi de stejar din toiul toamnei, de splendorile naturii, asta înseamnă că nu trăieşti, ţi-ai pierdut entuziasmul. Dacă nu privim cu bucurie unul spre celălalt am pierdut sensul, calea!
“Animalele de succes”, pe culmile disperării
Copiii sunt victimele acestei competiţii cu care sunt obişnuiţi de mici. Dacă ei vor lua ca model “vedetele”, viaţa va fi într-adevăr un eşec. Viaţa va fi un eşec, pentru că nu toată lumea poate să aibă succesul unei vedete. În această mentalitate a lumii lume, cel care nu are succesul unei vedete trebuie oare să se simtă un ratat, un nenorocit lovit de fatalitate?
Mai mult decât atât, acest curent al spiritului competitiv, alimentat de la vârstă fragedă, e distructiv. În loc ca cei mici să se bucure unul de prezenţa celuilalt, se însingurează şi simt nevoia de a se diferenţia. Or, în momentul în care te-ai înstrăinat de celălalt, te înstrăinezi, de fapt, de tine însuţi. E o înstrăinare pentru că omul se regăseşte întotdeauna în dragostea şi în comuniunea cu celălalt. Atunci simte că trăieşte, că e persoană, că nu este doar un “animal de succes”. Succesul are durata lui limitată. Fotbalistul până la o anumită vârstă, prezentatoarea şi cântăreaţa până la o anumită vârstă… Tocmai aceste lucruri ne arată însă efemeritatea lor. Ori noi trebuie să înţelegem că omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, are o profunzime a lui, care e dincolo de succesele efemere şi dincolo de egoism. Că dacă este, într-adevăr, într-o competiţie, este într-o competiţie permanentă cu sine însuşi.
Pentru că omul îşi împlineşte vocaţia de om atâta timp cât tinde spre cele înalte, cât înţelege că “pasărea măiastră” nu este o pasăre oarecare, ci este însuşi zborul spre tării, spre cele înalte”.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
de mare folos, multumesc
Ce bucurie duhovniceasca sa-l vad si sa-i citesc cuvantul!Pe acest deosebit si vrednic parinte l-am avut profesor la Buzau,alaturi de alti parinti deosebiti:Mihail Milea,Damian,Arhid.prof.Tudor Mihalache,la clasa pr.diriginte Gheorghe Banu…ce oameni deosebiti!Ma mandresc cu ei si-i port in rugaciunile mele,langa Sihla,Sihastria,Agapia,Neamt,Secu,Varatec,in acest areal superb,perla a ortodoxiei,din mijlocul codrilor seculari nemteni,din parohia Mitocu-Balan,Neamt.Domnul sa ni-i tina si sa-i bucure cu daruri duhovnicesti si liniste sufleteasca.
Rugăciune
Fecioară mult Preaîndurată
Şi Maica Domnului Hristos
La Tine eu cel păcătos,
Cer dragoste curată.
Î-Ţi cer cu sinceră căinţă,
Că mă ştiu pururi vinovat,
Că nu trăiesc ce-am învăţat,
-Prin fapte- în credinţă.
Î-Ţi cer smerit în rugăciune
Să-mi dai adânca bunătate,
Iubirea sinceră’n dreptate,
Şi rod în fapte bune.
Î-Ţi cer tot timpul ocrotire
Pentru cei dragi şi ajutor,
Credinţă sfântă în popor
Şi dor de mântuire.
Ajută-ne să fim prin fapte,
Curaţi şi sinceri şi senini,
-Cum cere Domnul- toţi lumini,
Crescuţi în libertate.
Din libertatea dăruită
Să nu ne facem osândire
Ci nevoinţă şi iubire
Doar ortodox trăită.
Ce lucru simplu! Dincolo conteaza numai iubirea din launtrul nostru.
O,preaminunate nor,Maica lui Dumnezeu,surpa pe cei ce se lupta cu noi,
cu dreapta Ta cea stapanitoare si atotputernica.Si celor ce sunt in necazuri
le ajuta;pe cei asupriti ii mantuieste si dezleaga de pacate pe cei ce se roaga Tie, ca toate le poti, cate le voiesti. Amin!
Parintele Holbea reprezinta trecutul si viitorul inaltei ortodoxii, profesor, familist, cat mai ales parinte spiritual pentru multi preoti din ziua de astazi. Continua drumul parintelui Staniloaie si imbina dogmatica cu morala si viata contemporana. Il cunosc tot din Seminarul de la Buzau si felicit toti profesorii de acolo, pe parintele Abaza si parintele Milea,la clasa carora am fost. Sunt mandru ca Dumnezeu ni-i ia scos in cale!
Din tot sufletul ii multumesc parintelui Holbea, pentru ca nu am fi ajuns aici, daca nu ar fi contribuit si dansul la formarea noastra. Ne-a dat din curajul, bunatatea si blandetea lui,ne-a impartasit din dragostea si intelepciunea sa, incat nu vom putea uita cu cata placere asteptam sa vina orele sale de curs.
Desi sunt foarte departe de tara si nu pot sa ma inclin in fata lor, ei sunt mereu cu mine, iar Bunul Dumnezeu sa-i rasplateasca pentru aceasta munca, care nu poate fi rasplatita de noi, oricat de mult am voi.
Multi ani cu sanatate si impliniri duhovnicesti pr. Holbea si la toti profesorii de la Seminarul Teologic Buzau.
Ce bine spune “Asistăm însă la o amăgire, o încercare a omului, uneori disperată, de a se culcuşi în vremelnicie” – omul se culcuseste in vremelnicie, in fata vazuta a lumii asteia, mai ales prin materialism: isi fabrica cuib cat mai trainic (vila daca se poate, dotat cu mult peste puterile sale, indatorindu-se la banci) nebucurandu-se firesc de el fiindca grija ii albeste perii capului, il obliga la munca istovitoare, compromis pentru ramanerea intr-un serviciu stabil si bine platit, crede in felul acesta ca se sacrifica pentru urmasi, dar nu asista la cresterea lor gradata, nu se bucura de devenirea lor in timp…in adolescenti, oameni maturi, ii lasa in grija bonelor, ai strainilor, a educatorilor, invatatorilor, profesorilor, a bunicilor (uneori) si, se mira cand sta la un moment dat fata in fata cu ei, de ce nu-s recunoscatori, de ce nu simte iubirea lor, atasament… decat in fata banilor dati si-a avantajelor materiale, asa cum au fost invatati.
Culcusirea in vremelnicie si agatarea disperata cu dintii de ea arata uitarea sensului vietii, frica de moarte, amagirea ca va venii tarziu sau foarte tarziu, bucurie amagitoare, ‘bun’ castigat ca viitoare amintire pentru zile negre si, pe undeva necredinta – neincrederea in existenta vietii vesnice altminteri, nu vad de ce si-ar acumula omul atatea si atatea lucruri in viata, nefiindu-le de ajuns strictul necesar.
‘Animalul de succes’ are viata scurta; dureroasa trebuie sa fie trezirea la realitate prin parasirea de catre ceilalti atunci cand nu mai reprezinti ‘ceva’, nu mai esti in forma…devenirea, (re)devenirea la normalitate, umanitate se va face prin ‘coborarea inlauntru prin rugaciune’ cu orice risc: indiferent de haul pe care-l descoperi, de ‘animalele’ haladuitoare din suflet, de egoismul ranit, cu ajutorul lui Dumnezeu poti devenii bun, cald si luminos.
Doamne ajuta,
Pentru ca astazi este si praznuirea Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos,cel care a fost invrednicit pentru aceasta mare vedenie impreuna cu Sf. Epifanie,va rog sa-mi permiteti ca din evlavie pentru Maica Domnului si pentru Martorii la aceasta vedenie sa scriu cateva relatari cu privire la viata lor si la “Evenimentul”cu care s-au facut si mai bine cunoscuti:
(…)”In marea ceata a dreptilor,proslavita de Sf.noastra biserica,nebunii pentru Hristos apar minunati intre sfinti,prin natura nevointei lor si prin gradul inalt de jertfire de sine caruia i s-au incredintat.Pentru Hristos,ei nu s-au lepadat doar de lume si de cele ce suntin lume,ci si de cei apropiati ai lor.Nebunia pentru Hristos este una dintre cele mai grele si mai marete nevointe ale evlaviei crestine,pe care din IUBIRE DE DUMNEZEU SI DE OAMENI au luat-o asupra lor unii dintre cei mai ravnitori crestini.Nebunia intru Hristos este o nevointa crestineasca pe cat de rara,pe atat de anevoioasa si de inalta,la care sunt chemati de Dumnezeu numai barbati si femei dintre cei mai alesi,puternici cu trupul si cu sufletul.Acesti slaviti nevoitori-asceti insufletiti de o nestinsa ravna si de o inflacarata dragoste de Dumnezeu-au renuntat de bunavoie nu doar la toate comoditatile si bunurile vietii pamantesti si la toate avantajele vietii sociale,la cele mai apropiate legaturi de sange si de rudenie,ci au renuntat,in deplina cunostinta de cauza,si la ceea ce deosebeste,in mod esential,omul de celelalte fiinte de pe pamant:modul obisnuit de utilizare a ratiunii,asumandu-si de bunavoie,infatisarea de om care nu este in toate mintile si,uneori,si decazut moral,care nu cunoaste decenta,nici rusinea si care isi ingaduie uneori si caderi in ispita.
Liberi cu desavarsire de orice legatura cu cele pamantest,renuntand la orice fel de proprietat,neavand,de cele mai multe ori,nici macar unde sa-si aplece capul si,de aceea,supusi tuturor accidentelor unei vieti lipsite de locuinta si de orice comoditate,acesti alesi ai lui Dumnezeu infaptuiau in existenta lor,la modul cel mai real si in chiar litera ei,porunca Mantuitorului:”Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca,nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca;au nu este sufletul mai mult decat hrana ,si trupul decat imbracamintea?”(Mt.6,25)
……Painea si hrana,imbracamintea,casa nu reprezentau pentru ei trebuinte esentiale,nu mancau ile intregi si uneori chiar saptamani,iar daca totusi luau ceva in gura,se limitau la hrana pe care 0 primeau de la oamenii evlaviosi,iar de la alti oameni nu primeau sau,dadeau indata altora.Drept imbracaminte foloseau vechituri,zdrente sau de multe ori renuntau si la acestea.In locuintele oamenilor intrau foarte rar,de cele mai multe ori nefiind primiti;cea mai mare parte a vietii o petreceau sub cerul liber,prin pietele si ulitile oraselor,pe la usi sau prin curtile bisericilor,prin cimitire,uneori chiar sezand pe o gramada de gunoi,suferind de frig,de foame ,de ger si de arsita,expusi la calamitati.
…..Izolarea de lume,ii invata in primul rand pe ascet postul si privegherea,noptie si le petreceau numai in priveghere si rugaciuni…..”
extrase din cartea “Fericiti nebuni pentru Hristos” Iovan
Kovalevsky)
Din aceasta categorie de asceti a facut parte si Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos si prietenus sau,Sf.Epifanie (scrisa de prietenul lor,prezbiterul Nikephoros).Sfantul este de neam slav si a fost sclav al unui demnitar din Constantinopol,traitor sub imparatul Leon cel Mare din sec V.Ascultand de porunca primita intr-un vis de la Insusi Hristos Domnul,il paraseste pe stapanul sau si incepe sa strabata ulitile capitalei de imperiu,isi rupe hainele,traieste ca un cersetor sub cerul liber,se amesteca printre decazuti si prostituate,printre traverne alaturi de prostituate si hoti.(cu scopuri bine definite).In timpul zilei joaca rolulcelui ratacit cu mintea dar se roaga si posteste in timpul noptilor,respectand porunca lui Hristos Domnul;”Gol sa fii si nebun pentru mine si a multor bine partasi vei fi Imparatiei mele”.
Fata de prietenul apropiat ,tanarul Epifanie(caruia ii prevesteste ca va ajunge patriarh,Andrei se manifesta ca un profet si ca un cunoscator al pacatelor celor din jur,Andrei ii raspundea prietenului sau Epifanie la multe intrebari,printre care si cea despre sfarsitul lumii,care va fi soarta Constantinopolului,cine este Antihrist,cum vor fi inviati mortii si cum va fi Judecata cea de pe urma,care se mai cheama si Apocalipsa lui Andrei Salos cel nebun pentru Hristos.O deosebita amploare din viata acestui Sfant,i s-a dat relatarii despre VIZIUNEA DE LA BISERICA DIN VLAHERNE din Constantinopol,traducerea aceasta facandu-se pentru prima data in limba georgiana (secX1),apoi in limba slavona(sc.X11),in latina 9sc.Xv11),iar in limba romana traducerea s-a facut in secXVIII,de catre ierodiaconul Stefan de la Sf. m-re Neamt ,in prolooage,de unde putem citi aceasta MARE MINUNE.
Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu,impreuna cu Apostolii si Ingerii care Te-au insotit in aceasta binecuvantata Sf. Biserica si pentru rugaciunile Alesilor BinecinstitoriFericiti Nebuni Intru Hristos:ANDREI si a Sf.EPIFANIE,acoperi-ne si pe noi mult pacatosii si doritori de mantuire,cu Sfant Acoperemantul Tau,Amin!
Alina:
Va rugam sa rescrieti comentariul folosind cuvenitele litere mari cand scriem numele lui Dumnezeu si al Maicii Domnului. SI astfel ne dovedim in mod firesc evlavia. Iertati-ne!
Sunt de acord cu cele afirmate de Părintele Gheorghe Holbea cu privire la menirea femeii, dar nu am gasit nici un cuvant despre faptul ca biserica ortodoxa nu a iesit prin ierarhii ei in apararea femeii de brutalitatile si excesele chiar sexuale la care a fost supusa de secole de dragul ei sot “crestin”. In multe articole se condamna aceasta dorinta de afirmare a femeii, dar nu sunt precizate si cauzele si suferintele rabdate de milioane de femei de-a lungul istoriei, fara ca biserica ortodoxa sa constate acest fapt daramite sa-l combata. Sunt de acord ca in momentul de fata femeile sunt aprope in faza de a “sari peste cal”, dar poate ca lucrurile s-ar putea indrepta daca se accepta faptul ca nu doar femeia singura este vinovata de situatia in care s-a ajuns si s-ar “lucra” ortodox mai mult cu ambele sexe.
Daca nu este pe placul administratorlui mesajul meu, nu il publicati dar sper sa dea de gandit macar acestuia asupra acestui aspect.
Doamne ajuta!