“CUVINTE DIN INIMA” ale Cuvioasei Starete Macrina (III): “S-O IUBIM MULT PE MAICA DOMNULUI! Nici nu poate pune cineva in mintea sa nemasurata dragoste a Maicii Domnului…”

“Orice face cineva pentru Dumnezeu, chiar şi cel mai mic lucru, pe toate le va vedea în Cer”

Vedeti si:

Ianuarie 1985

S-o iubim mult pe Maica Domnului. Să vă rugaţi ei cu metanierul, să citiţi în fiecare zi Paraclisul ei şi ne va duce pe toate în Rai. Am văzut-o ca o copilă mică de cincisprezece ani, aşa cum este în Icoana Grabnic-Ascultătoare din chilia mea, în vremea Heruvicului când eram îngenuncheată. Stătea înaintea Sfintelor Uşi şi-L ţinea în braţe pe Pruncul Iisus. Nu voi uita cum mă priveau acei ochi dulci ai ei. Până-n inimă mi-a intrat acea privire a ei. Erau albaştri şi Maica Domnului avea două cosiţe blonde, însă toată atenţia mea era concentrată la ochii ei. M-am rugat ei şi i-am spus:

„Maica Domnului, ce va fi? Ce se întâmpla cu această Mănăstire, căci nimic nu facem! Cum ne vom mântui?“.

Si Maica Domnului a zâmbit, iar din acea zi dispoziţia mea s-a schimbat. O pace adâncă a intrat înlauntrul meu prin acea privire a Maicii Domnului.

Să ştiţi că Mănăstirea noastră este sfinţită. Orice pas pe care-l facem, îl scrie Hristos. Părintele Ignatie, care se află la Ierusalim, spunea:

„Este foarte sfinţită Mănăstirea voastră, şi pământul este sfinţit acolo”.

Iar aceasta, desigur, am observat-o. De multe ori se arată aici harul Maicii Domnului şi mulţi oameni îl văd. Este prezenta Maicii Domnului care ne ocroteşte. Atât de mult ne ocroteşte, atât de vie este ea în Mănăstirea noastră, încât nu se poate spune. O creştină din Serres mi-a scris că a văzut-o pe Maica Domnului slujind şi tămâind fiecare fereastră în jurul Mănăstirii. Vă spun aceasta ca să nu cârtiţi în sinea voastră, oricât v-ati osteni.

De aceea, atunci când va veni Harul lui Dumnezeu în suflet, să spuneţi:

„Stăpâna şi Doamna lumii, eu nu ţi-am dăruit nimic”.

Ni le va da pe toate în Cer. Le vom vedea grămadă aici, grămezi mici acolo. Orice face cineva pentru Dumnezeu, chiar şi cel mai mic lucru, pe toate le va vedea în Cer. Pentru fiecare pas, pe care-l va face cineva, Harul lui Dumnezeu îl va răsplăti. Mănăstirea nu este a noastră, ci ne găzduieşte Maica Domnului aici. Şi potrivit cu găzduirea pe care ne-o oferă ea, trebuie să ne si nevoim.

***

Aprilie 1985

Cand monahul lucreaza pentru Dumnezeu fara sa carteasca, Il simte pe Dumnezeu in inima sa, iar Dumnezeu il inalta, il umple de mult Har. Nimic altceva nu mai trebuie, ci ascultare fara impotrivire, „sa fie binecuvantat” si „iertati“. Ceea ce se face fara binecuvantare este un pacat foarte mare si de moarte pentru monah. Sa luam aminte si sa ne odihnim constiinta. Constiinta este toata temelia. Cand cineva isi odihneste constiinta, este numai bucurie si veselie, doarme fara griji. Imi aduc aminte de un sef de gara care-mi spunea:

„Gherontisa, eu ma straduiesc sa-mi odihnesc constiinta, pentru a dormi usor si frumos”.

Mi-a facut o deosebita impresie cum un om din lume se nevoieste sa-si odihneasca constiinta. Ce lucru frumos: sa-si odihneasca cineva constiinta, ca sa nu-l mustre in nimic!

Noi, de pilda, vom lua metanierul, cu luare-aminte, iar nu in graba, nu doua boabe in loc de unul, ca sa apucam sa terminam repede. Scopul este sa se faca unirea cu Dumnezeu. Daca nu se face, rugaciunea nu are nici un sens, nici un folos, este ca cel care zideste pe nisip. Omul trebuie sa devina dumnezeu dupa Har. Rugaciunea il subtiaza mult pe om. Asa cum luam sita de matase si cernem faina, dar nu trece nimic prin ea, tot astfel trebuie sa cernem si noi gandurile noastre, ca sa nu treaca nimic, iar omul sa fie curat, neintinat, sa fie numai intelepciune, sa se bucure si sa se veseleasca. Atunci Harul ne uneste cu Dumnezeu, ne face una cu El. Atunci cand avem rugaciunea neincetata, poate intra duhul necurat? Focul Dumnezeirii da viata si orice lucru nefolositor avem in noi, il arde. Arde gandurile, neascultarile, vaicarelile, vorbirile impotriva.

Stareta va va mustra, va va jigni in ceva, va va spune ceva, dar sa nu le puneti la inima, caci nu o spun din rautate. Şi eu incontinuu sunt luptata si inca atat de mult, incat nu va pot spune. Mereu ma razboiesc cu diavolul. Iar daca nu ma voi razboi, cum va veni Dumnezeu in sufletul meu? Il vom razboi! Va veni in mintea noastra, va spune asta si cealalta, iar daca nu le vom scoate, nu le vom arunca ca pe niste putrede si murdare din mintea noastra, nu vom putea fi ajutate. Toti sunt mult razboiti. Si cine nu are razboi? Chiar si Sfintii, cei care sunt in pustie si ajung la Dumnezeu, si acestia sunt razboiti.

Ati vazut la Staretul Iosif, cand avea mahniri, se lupta, dupa care venea Harul lui Dumnezeu si simtea dumnezeiasca mangaiere in sufletul sau si avea contemplatii. Odata, cand era foarte mahnit si suferea, a avut o vedenie. Mergea pe un camp alb ca zapada. Se minuna de frumusetea acelui loc care il inconjura. Şi in vreme ce cauta o iesire pe unde sa plece, deoarece se temea, fiindca nu era ingaduit sa se afle in acel loc, a vazut o usa care l-a dus la o biserica in care era Maica Domnului. Acolo erau multi tineri, care aveau cruci rosii pe frunte si pe piept. Atunci unul dintre acei tineri, care semana a fi ofiter, s-a ridicat si a mers spre catapeteasma, la Icoana Maicii Domnului, si a cerut de la ea sa-i arate harul ei staretului Iosif, care atat de mult suferea pentru dragostea lui Dumnezeu. Atunci Staretul Iosif a vazut-o pe Maica Domnului vie, plina de atata frumusete si stralucire, incat mii de sori nu ajungeau sa se compare cu frumusetea si stralucirea chipului ei. Vedeti? Merge inainte mahnirea, ispita, si apoi vine Harul, mangaierea.

Tot asa si noi. Ne-a spus cineva un cuvant? Pentru ca sa ingaduie Dumnezeu ca sa mi se spuna acest cuvant, inseamna ca am facut ceva sau nu am luat aminte la ceva sau ca trebuie sa ma lupt. Asa a ingaduit Dumnezeu. Noi nu-i vedem pe demoni asa cum ii vedeau Parintii, cu unghii infricosatoare, cu ochii holbati, cu limbile scoase afara. A vazut vreuna din voi asa ceva? Nimeni nu vede, pentru ca nu ne nevoim. Noi avem de a face cu oamenii; ne va spune una ceva, ne va spune alta altceva. Fie de voie, fie fara voie i-a scapat uneia candva vreun cuvant nepotrivit. Noi trebuie sa spunem: asa a ingaduit Dumnezeu. Altfel, cum vei invata sa te razboiesti? Cum vei deveni mireasa lui Hristos? Ce se va intampla cu noi, cand pentru cel mai mic lucru ne intristam? Daca nu-l rabzi pe un om, daca nu te vezi pe tine, daca nu spui „trebuie sa rabd aceste cuvinte pe care mi le-au spus” si sa inteleaga aceasta mintea ta, cum vom face altfel? Cu „alintari” omul nu se foloseste, ci se pagubeste.

Ma intorc iarasi la subiectul ascultarii. Sa luam aminte foarte mult la ea. Proestosul il rabda pe unul si pe altul; se gandeste cate rabda Dumnezeu si cate vede nesfarsitul ocean al milostivirii Lui, care nu are nici inceput, nici sfarsit, si rabda si el. Cata vreme suporta Proestosul, lucrurile merg bine. Dupa aceea intervine Dumnezeu si fiecare primeste plata legiuita. Cand ne ia Dumnezeu in primire, nu stiu cum vom putea suferi. De aceea sa aveti credinta in Proestosi. Cand se departeaza credinta fie in Staret, fie in Stareta, nu aveti odihna aceea pe care trebuie s-o aveti. Exista inca impotrivire inlauntrul vostru si nu-i dati importanta. Acesta este un pacat foarte mare. Impotrivirea launtrica este cel mai mare si mai infricosator pacat, adica sa te increzi in tine insuti in toate; sa spui „am spus-o bine” si „am facut bine” si sa faci pogoraminte launtrice la toate atacurile diavolului. Apoi gandul nostru se odihneste in acestea si vine repede intunecarea, iar vrajmasul ne orbeste, dupa care pe toate le vedem bune si nu luam in seama ce spunem, cum ne purtam, nu ne urmarim pe noi insine nici inlauntru, nici in afara si ne impietrim. Iar mintea este ca si acoperita de o rugina care nu se mai ia. Dupa ce te murdaresti, mai poti scoate aceasta rugina?

Ce frumos este cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur „Despre Feciorie“! L-am citit mai demult si de multe ori Staretul ni-l explica. Mi-aduc aminte ca ne spunea despre curatie, intreaga intelepciune si dumnezeiasca stralucire. Asa cum un cearsaf peste care de va cadea niste cerneala, oricat ne vom stradui si vom folosi toate mijloacele sa scoatem pata, tot va ramane, tot astfel este si cu intreaga intelepciune si nevinovatia. Trebuie sa luam aminte foarte bine, caci diavolul nu doarme, ci privegheaza zi si noapte, straduindu-se in orice chip sa intineze mintea omului. Sa traim cu trezvie. Hristos spune:

„Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita“.

„Neincetat va rugati, in toate multumiti”.

Vrea sa spuna ca mintea noastra trebuie sa fie in stare de veghe. Nu spune la Pavecernita „minte desteapta, cuget curat, inima treaza“? Vrea sa spuna ca mintea noastra trebuie sa vegheze la voia lui Dumnezeu. Sa se nevoiasca. Sufletul nostru trebuie sa se lupte, iar daca se va lupta, Il va vedea pe Dumnezeu ca vine si Se salasluieste in inima sa. Desi nu suntem vrednice nici macar sa-I pomenim numele, nici sa-L chemam, cu toate acestea El vine.

Ce vom putea spune si despre Doamna Nascatoare de Dumnezeu? Cum s-o chemam? Nemarginita ei milostivire; dragostea ei care nu are sfarsit? Cu toate ca o mahnim, o jignim si-i ranim inima, are atata dragoste, nemarginita dragoste. Ne acopera cu nesfarsitul ei Acoperamant si-L roaga pe Fiul ei pentru noi toti si spune:

„Doamne al meu, preadulcele meu Fiu si Dumnezeul meu, mantuieste faptura Ta, ajuta-le si daruieste-le Harul Tau…”.

Nici nu poate pune cineva in mintea sa nemasurata dragoste a Maicii Domnului.

Parintii, cand cugetau la milostivirea lui Dumnezeu, nici nu o puteau suporta, ci isi pierdeau simturile. Nu se poate suferi Harul lui Dumnezeu. Ce bun este Dumnezeu! Indelung rabda, indelung rabda, indelung rabda. Daca mintea noastra ar fi putut intelege nemarginita mila a lui Dumnezeu, zi si noapte ochii nostri nu s-ar fi uscat de lacrimi.

Pamantul striga:

„Nu mai pot rabda pacatul, nu-i mai pot suferi pe oameni”,

iar Dumnezeu raspunde:

„Rabdare. Asa cum Eu iert, asa si tu sa suferi”.

Ca mirese ale lui Hristos ce suntem, trebuie sa facem in fiecare zi pregatire, sa ne urmarim pe noi insine, sa ne cercetam cum ne-am nevoit. Am facut voia lui Dumnezeu? Daca-i iubim si vrem sa-i odihnim pe proestosi, trebuie sa pazim cu acrivie Tipicul Manastirii. Iar daca vrem sa simtim dragostea proestosilor fata de noi, trebuie sa facem voia lui Dumnezeu. Trebuie sa fim punctuale la biserica si la ascultarile noastre. Sa luam aminte la indrazneala, la strigare si la vorba desarta. Sa nu facem „intruniri” si sa discutam lucruri nefolositoare; sa evitam sa discutam subiecte lumesti. Sa citim si sa consemnam ceea ce au lasat Parintii. Vedeti cate carti sunt in care se arata cum traiau Parintii, cum se rugau si cum se exersau in rugaciunea mintii? Ce lucruri frumoase! Ce frumoase sunt epistolele Staretului Iosif! Cand le citeam, ne intaream si simteam ca ne aflam oarecum in pustie. Cu cata trezvie si curatie ne-a scris! Atunci, la inceput, cand am intrat in Manastire, adunam verdeturi, le spalam, le fierbeam, faceam si putina paine. Mancam cate o farfurie intreaga. Ce frumusete avea acea viata! De aceea va spun, Dumnezeu ne-a daruit din belsug bunatatile Sale ceresti si pamantesti. Cele ceresti, in sensul ca omul, avand trezvie si rugaciune, poate spori si urca treapta cu treapta.

Monahul are trebuinta de mult discernamant si rabdare, pentru a veni luminarea dumnezeiasca in inima sa. Ati vazut cum lumineaza si stralucesc peste tot luminile in Volos? Asa vor fi si sufletele in Rai. Unele vor straluci mai mult, altele mai putin, altele foarte slab si asa mai departe.

„Multi chemati, dar putini alesi”,

spune Evanghelia. Dumnezeu nu-l va lasa pe omul care se sileste sa invete Rugaciunea si se lupta impotriva gandurilor sale. Dar cand nu luam aminte si lasam mintea sa umble incolo si-ncoace, ca si cum ar merge in concediu, atunci ce se va intampla? Sa nu uitam ca Dumnezeu este si drept rasplatitor. Sa nu spunem ca nu putem, ci ca nu vrem, caci daca am vrea, am fi fost altfel. Asadar, trezvie si „rugaciune”:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”

si iarasi:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”,

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi!”.

Cand vor auzi numele lui Dumnezeu, demonii vor sta afara de incinta Manastirii, iar nu inauntru. Nu se vor putea apropia de noi. Va aduceti aminte de acea femeie demonizata de la Sfantul Dimitrie? Isi acoperea ochii, ca sa nu le vada pe monahii (O monahie a spus: „Nu, Gherontissa, nu este asa: Pe Sfintia Voastra nu va putea vedea. Despre noi a spus ca nu suntem nimic, suntem nevrednice“). Ia ganditi-va, daca pe aceasta femeie a robit-o numai un demon, ce s-ar fi petrecut daca ar fi fost mii? De aceea sa luam aminte foarte mult, sa cugetam la ingeri, sa mergem cu mintea in Rai, pentru a veni contemplatiile duhovnicesti.

Dumnezeu, in anumite vremi, mi-a aratat unele lucruri, nu pentru ca sunt vrednica, ci pentru ca trebuie sa pastoresc turma care mi-a fost incredintata. Imi aduc aminte ca odata, fiind intre somn si veghe, parca ma aflam in bucatarie si vad o femeie inalta, frumos imbracata, spaland in clipeala ochiului paharele si punandu-le si aranjandu-le in dulapuri cu atata sprinteneala si repeziciune, incat nu se poate spune. In zece minute a terminat tot de aranjat in bucatarie. Avea un prosop agatat pe umar si unul alb il tinea in mana. Cu unul apuca paharul, iar cu celalalt il stergea si-l punea la locul lui. Mi-a dat o neuitata pilda. Dimineata m-am sculat foarte bucuroasa si am zis:

„Ia te uita, cum Stapana Nascatoare de Dumnezeu ne invata silirea de sine si randuiala! Aici este gradina Maicii Domnului si trebuie s-o pretuim si s-o respectam”.

Am citit epistolele Sfantului Nectarie catre monahii. Acolo spunea:

„Cea care strica un lucru, va merge si-i va spune Staretei, ca sa nu mai faca alta data, iar Stareta ii va da canon“.

Peste tot silinta, in biserica, la indatoririle noastre monahale, la ascultari, peste tot.

Aici, in exilul in care traim, vom suferi si ispite, si ciudatenii, si capricii si toate, deoarece fiecare are lumea sa. De aceea monahul trebuie sa invete sa faca rabdare, caci fara rabdare nu se mantuieste. Vechiul meu duhovnic, Parintele Efrem „ridica” multe si zicea „nu-i nimic“, „sa fie binecuvantat”, „va trece”, „hai, ca si asta va trece” si facea rabdare. Se ruga, se razboia cu diavolul, dar avea si rabdare. Tot asa face si Staretul nostru. Vine diavolul si rascoleste toata lumea. Il ispiteste cand pe unul, cand pe altul… rastoarna lumea, dar Staretul rabda si zice „Slava Ţie, Dumnezeule!” si „Dumnezeu sa te ierte“. Dumnezeu nu vrea ca in Manastire sa se auda cuvant rau despre cineva. Cuvantul care iese din gura noastra sa fie dulce. Cuvantul bun scoate sarpele din gaura, ii aduce folos omului, il linisteste si nu-l mustra constiinta ca a vatamat sau a mahnit. Asa lucrau Parintii si pastrau Harul lui Dumnezeu in sufletul lor. Sa se lepede cuvantul amar. Cand vine, musca-ti limba ca sa curga putin sange, ca sa nu-l mahnesti pe fratele tau. De ce sa-l mahnesti? De ce sa-l amarasti? Folosind cuvantul cel bun, fratele tau te va iubi, iar cu cel amar il vei amari si va incepe lupta inlauntrul sau si astfel diavolul ne fura timpul nostru, ceasul nostru, minutele noastre.

Sa ne gandim cum sa ne apropiem de dragostea lui Dumnezeu, cum sa urce mintea noastra la Dumnezeu, la Facatorul nostru, la frumusetile Raiului. Ce frumusete! Ce veselie! Ia gandeste-te, daca un Inger sau un monah mantuit straluceste de sapte ori mai multi decat soarele, cu cat mai mult va straluci Chipul lui Hristos! Ce va fi in Cer! Sufletele se vor intalni si se vor bucura unul de altul se vor desfata de cele ceresti, vor merge printre flori si vor calca pe iarba verde. Numai bucurie si veselie este acolo. Peste tot Il slavesc pe Dumnezeu.

Noi ne indeletnicim cu cate pamantesti, iar zilele se rostogolesc. Dumnezeu este drept rasplatitor si-l scrie si-l rasplateste pe cel care se osteneste. Numara pasii, ostenelile, chinurile, tanguirile, lacrimile, suspinele, privegherile; pe toate le scrie. Cu cat se va osteni cineva mai mult, cu atat se va desfata. Numai sa existe credinta, dragoste si evlavie fata de Dumnezeu. Dumnezeu este inlauntrul ostenelii. Cand va avea cineva multa dragoste pentru Dumnezeu, nu tine cont de trupul sau, ce va manca, cat va dormi, ci va voi numai sa lucreze pentru Dumnezeu.

(din: Stareta Macrina Vassopoulos, “Cuvinte din inima”, Editura Evanghelismos, 2015)

Legaturi: