Ierom. Ioan Buliga: BUCURIA INTR-O NOAPTE DE IARNA
E iarnă grea, şi nimeni nu mai merge, toţi caută un foc, durerea să-şi dezlege. Privim unul către altul, doar am vedea în ochii celorlalţi o umbră de nădejde. Pământul e înţelenit, drumul nu se mai vede, şi chiar de s-ar vedea, la capătul celălalt e tot iarnă. Părinţii ne spun lucruri bune: iarna se va sfârşi, din pământul fără viaţă, viaţă iar va răsări. Ni s-a binevestit viaţă, suntem săraci de ea, ni s-a binevestit vindecarea, căci bolim cu boală grea; inima fiind zdrobită, vin a curs, şi iată, peste rana care de atâta timp aşteaptă să fie vindecată, se lasă alinarea, se lasă uşurarea.
Ni se binevesteşte dezrobirea, o, lanţurile să le las, să fug cu fericirea, ajunge cât sclav am fost pe pământ; am fost la cele care nici nu se umplu, nici nu ajung ca să mântuiască în viaţă. E lemn, e piatră, e fier, chiar dacă alţii îi zic elicopter, e făcătură de mână omenească, ce n-o să meargă mult, curând o să oprească, cerându-ţi socoteală, şi pentru cele care nici măcar nu le-ai făcut, imaginaţii oarbe ce rămân toate în trecut. Nu vin cu noi, rămânem goi, atât am adunat, cenuşa de pe noi, ce am luat-o în loc de slavă, atât am adunat în viaţa-ntreagă. O umbră de tristeţe, şi poate-o consolare, dar ce te-ajută oare? Drumul este la capăt, nu duce nicăieri, nu e nici o scăpare, totul e frig, la ce poţi să mai speri?
Păcatul greu apasă, bucuria cea deşartă şi-arată acuma faţa, şi nu mai este alta. E faţa cea pustie, a desfrânării-n lume, ce seamănă doar moarte, mândria o zideşte, şi-apoi se culcă-n lene, de negură boleşte. Şi zori nu sunt, ci doar televizor, ce-arată paradisul alb-negru şi color, ce-arată paradisul negru, într-o lume nebună, care-a stricat pământul, şi-acum vor să zboare-n lună. Să caute ceva mai bun, c-aici nu mai e loc, totul e praf şi fum. Uzine nucleare, şi chimicale moarte, ce sunt şi în mâncare, şi sunt gustoase foarte.
Ochii-s slăbiţi, şi poate de acum, vor mai vedea vreun om, ce-arată spre alt drum. Nu e altul, e cel pe care-am fost, şi l-am părăsit, e raiul cel iubit, e Dumnezeu, e Viaţa, ce-n iarna noastră S-a născut. Inima mea se va dezgheţa, şi-n ochii care niciodată n-au mai văzut frumos, apare o nouă cale, e calea lui Hristos. Şi iarna fuge-n lături, copii săraci se strâng, s-adune mântuirea, de-acum ei nu mai plâng.
E seara de Crăciun, azi S-a născut Hristos, gol ca şi noi S-a făcut, şi patul îi este jos. În ieslea de dobitoace, în grajdul simplu, într-o noapte din care nu speram să mai ieşim. Copiii, adică, iertaţi, îngerii au terminat colindul, de-acum ei aşteaptă anul viitor, poate-o fi mai bine, va merge mai cu spor. Deocamdată însă, o nucă şi-un covrig, şi-o mână mică îngheţată se-ntinde să le ia, să vi le înapoieze altădată, îndoit pentru totdeauna, e mâna lui Hristos, pe care o întinde către noi, nu c-ar dori ceva, ce-ar vrea El de la noi? Ceva ce nu-i al nostru, dar ne-a fost dăruit: e Dragostea, e Dumnezeu, care S-a născut în noi, într-o seară friguroasă, într-o seară de Crăciun.
Ierom. Ioan Buliga
Parintelui ierom. Ioan Buliga : Este un poem in proza , nascut din frigul existentei noastre , frig care anuleaza contrariile : “Si zori nu sunt , ci doar televizor, ce-arata
paradisul alb – negru si color…” “…totul e frig , la ce poti sa mai speri ?” “Pacatul greu apasa” , desertaciunea
isi arata fata hidoasa : pustiul din suflet , mandria , desfranarea , “uzine nucleare si chimicale moarte…” … apoi ,
“drumul este la capat , nu duce nicaieri,” – dar este tot
“acelasi drum, pe care am fost si l-am parasit , e raiul cel iubit , e Dumnezeu , e Viata ce-n iarna noastra S-a
nascut” …chiar daca “am fost la cele care nici nu umplu , nici nu ajung sa mantuiasca-n viata” , “E SEARA DE CRACIUN , E DRAGOSTEA , E DUMNEZEU , CARE S-A NASCUT
IN NOI !” …
Va multumesc , parinte , pentru acest frumos si trist poem in proza , pentru ca Slava Nasterii Domnului Nostru straluceste puternic si aprinde dragostea de Dumnezeu si de aproapele chiar si in sufletele inghetate ale “lumii noastre nebune” …
Va multumesc , Admin ! Bucurie si binecuvantare si “putere multa” de la Dumnezeu , si in acest Ajun ranit si …insorit …da , afara , acum , este SOARE !
Sarbatorile Craciunului sunt asociate in mentalul colectiv cu intoarcerea la traditii, cu lumea satului, cu retete culinare laborioase din produse bio, cu filmele cu happy end. Colindele si colindatorii ne aduc in memorie anii copilariei, iar reintrunirea familiei in cuibul sau ne face sa ne simtim a doua oara in raiul desfatarii.
E sarbatoare si e joc,
In casa ta acum.
Dar sunt bordeie fara foc
Si maine-i Mos Craciun.
Acum te las, fii sanatos,
Si vesel de Craciun.
Dar nu uita, cand esti voios
Romane, sa fii bun!
Craciun fericit!
http://www.parohia-petresti.ro/postate/Poveste_de_Craciun.php
Rascolitoare cuvinte…arata chipul had al lumii in care traim si adevarul crud al pacatelor noastre pe care noi alegem sa le savarsim neobositi in fiecare zi.