CE INSEAMNA O SPOVEDANIE BUNA? Raspunsuri de mare folos de la Parintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca)

(sursa foto: ASCOR Cluj)

Părintele Ciprian Negreanu – biserica studenţilor din complexul Haşdeu, (Cluj-Napoca):

„Cei ce-L caută pe Hristos vor primi multă dragoste”

– Părinte Ciprian, de ce este atât de impor­tant ca omul să se spovedească?

– In primul rând, e nevoie să se spovedească pentru a se reînnoi, pentru a-şi curăţi sufletul printr-un nou Botez — un Botez al lacrimilor, care să scoată la iveală toate darurile pe care le-am primit la Botez şi pe care ni le-am acoperit cu păcate şi cu greşeli. Ne spovedim ca să ne vedem din nou sufletul curat, ca să ni-l regăsim, dezlegat din legăturile păcatelor, să dăm la o parte mizeriile şi toate care acopereau cumva darurile mari ale Botezului. Părintele Arsenie Boca spunea că oricine, oricât de puţini talanţi ar avea, unul tot are, care e Botezul. El aşa socotea, că cel care are un talant e cel care are Botezul — dar care e un talant mare.

După aceea, ne spovedim pentru că nu există om care să nu-şi simtă conştiinţa mur­dărită, neîmpăcată, neliniştită şi căutăm răspuns la Dumnezeu, dezlegare de la Dum­nezeu — şi asta numai prin preot, numai aşa găsim dezlegare. Şi atunci, ne spovedim sau căutăm să ne spovedim pentru că ne mustră conştiinţa. E „pârâşul de pe cale”, despre care ne vorbeşte Mântuitorul: „Impacă-te cu pârâşul tău pe cale”, căci altfel va trebui să plătim până la ultimul bănuţ, dacă nu ne împăcăm cu el. Şi eu aş zice: minunat ar fi să ajungem să fim prieteni cu pârâşul nostru, care este conştiinţa adică să ne sfatuiască, iar noi să-i urmăm sfaturile. Adică spovedania să fie împrietenirea cu „pârâşul”; nu numai o împăcare formală, ci o împrietenire. Ne spovedim în principal din aceste două motive şi din al treilea, aş zice, care tot principal este: ne spovedim pentru că ne dăm seama că doar prin sfatuirea unui duhovnic, unuia mai înaintat pe Cale, unui cunoscător bun al învăţăturilor de credinţă, a vieţuirii duhovniceşti, al luptei nevăzute, doar prin sfatuirea lui putem să învăţăm şi noi cum să luptăm, cum să ne biruim pe noi înşine, cum să ne biruim patimile. Spovedania să nu se rezume numai la mărturisire, ci şi la sfatuirea duhovnicească, la duhovnicie.

– Pentru că vorbim despre îndrumare, cum ar trebui să fie relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc?

– Sunt oameni pe care îi cunoşti de ani de zile, vin şi se spovedesc şi… doar se spovedesc. Spun rapid păcatele şi se rezumă doar la atât. Nu au o relaţie vie cu duhovnicul. Simt că se dezleagă păcatele, dacă au pocăinţă — dar sunt ca nişte oameni care intră într-o grădină şi culeg numai o floare, deşi ar putea să ia braţe de flori. Şi cred că relaţia cu duhovnicul ar putea fi mult mai folositoare dacă nu s-ar rezuma numai la a-ţi mărturisi rapid păcatele şi a pleca, fără măcar cu un sfat, sau cu un canon. Incă se şi miră unii când îi opreşti şi le spui ce ar trebui să facă. Cum zicea Părintele Teofil, e nevoie să-l vezi pe duhovnic ca pe un prieten, ca pe un tată şi un frate şi să poţi merge la el ca la un prieten, oricând. Să nu-ţi fie ruşine. Aşa cum un prieten te poate ajuta oricând şi la orice oră, fără să te judece, ci să te înţeleagă întotdeauna şi să fie de partea ta. Pe de altă parte, să fie ca un frate care îţi sare în ajutor în orice clipă şi care te mai şi mustră câteodată şi-ţi bate obrazul că „nu aşa se face”, dar şi ca un tată care uneori să aibă şi cuvinte mai aspre dacă e nevoie, dar şi multă, multă blândeţe şi înţelegere.

– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedeşte omul cu adevărat şi bine?

– Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o şi eu, văzând că există concepţia că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanţele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Şi tot mai mult încerc şi eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea păcatelor prea mare, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedeşte, nici pentru cel ce spovedeşte. Şi tot mai mult mi se adevereşte că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii şi mii de nuanţe a fiecărui păcat şi atenţia la tot felul de detalii foarte subţiri, ci pocăinţa adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să ştie că e păcătos, să-şi ştie păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca: „Ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!” Uită-le, aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanţe, nu în fineţuri. Nu foloseşte sufletului omenesc.

Povestea un părinte că era odată la Locu­rile Sfinte şi a venit o femeie în biserică să se spovedească la el şi zece minute a plâns neîn­cetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Adică, fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a vă­zut sinceritate şi părere de rău cu adevărat de păcatele sale şi hotărâre de a nu mai face acele păcate — şi cred că asta face ca o spovedanie să fie bună. In primul şi primul rând, să crezi sincer că eşti păcătos, să-ţi cunoşti cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le urăşti, să urăşti felul tău de a fi în păcat…

– Şi să le mărturiseşti…

– Şi să le mărturiseşti, da. Foarte mulţi vin la sfârşit şi zic: „Ştiţi, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu când le şterge, nu şterge şi amintirea păcatului. Dacă ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleaşi păcate. Şi am zice că „lasă — iar le fac, iar mă spovedesc şi iar uit de ele, şi trăiesc liniştit, cu conştiinţa împăcată”.

Nu! Amintirea păcatelor rămâne, şi bine face că rămâne, şi Dumnezeu bine face că o ţine în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem.

Oamenii cred că dacă îşi mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze şi mai mult. Cine ştie ce lucruri să mai spună, şi mai tainice! Or nu este cazul, nu asta este pricina pentru care îşi aduc ei aminte de păcat.

– Părinte, v-aţi confruntat ine­vitabil cu problema asta mare, aproa­pe generalizată, a omului de astăzi — si anume cu depresia, cu oameni depresivi, care ajung la de multe ori la deznădejde. Cum îi poate ajuta duhovnicul?

– Intr-adevăr, am văzut că, în afară de cei care au suferit trau­me foarte mari (accidente, moar­tea celor apropiaţi, violuri, homo­sexualitate) sunt foarte mulţi care sunt depresivi neavând nici una dintre aceste traume…

– Aceştia devin depresivi datorită modului lor de viaţă.

– Da. Chiar dacă ei, din afară, par altora că ar avea o viaţă de dorit. Adică ceilalţi îi invidiază: au de toate, nu le lipseşte nimic, chiar şi Dumnezeu i-a împodobit cu calităţi excepţionale. Oameni care par de invidiat, dar ei sunt într-o depresie! Şi foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt depresivi.

Ce-ar putea face duhovnicul? Eu, cel puţin, am văzut că depresia atâtor tineri şi atâtor suflete este pornită de la mândrie, de la păcatul principal al sufletelor noastre, mândria. Ori de la complexe de inferioritate. Eşti complexat că nu ai, că nu eşti ca celălalt, că nu arăţi ca celălalt, că nu ai mintea celuilalt, că n-ai averea celuilalt – orice. Porneşti şi tu dintr-o mândrie, pentru că vrei să fii ca ceilalţi, vrei să fii mai mult ca ceilalţi, vrei să fii slăvit, vrei să fii lăudat, vrei să fii primit în cercurile lor. Nu-L ai pe Dumnezeu în vedere, porneşti şi de la o necredinţă. Că, dacă te-ar interesa Dumnezeu şi L-ai cunoaşte pe Dumnezeu şi L-ai căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, ţi-ar ajunge El. Pentru că Mântuitorul spune, şi acest lucru îl văd toţi: „Cel ce lasă pentru Mine masă, casă, părinţi, fraţi, rude, va primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult, case, mese, părinţi, fraţi, rude şi în veacul viitor împărăţia” (Marcu 10:29,30).

Şi să ştiţi că aşa se întâmplă. Cei ce-L caută pe Hristos cu sinceritate (şi probabil că sunt plânşi de ceilalţi, sau nu sunt primiţi în nici un fel în grupurile lor, în laudele lor, în mândriile lor, nu sunt cot la cot cu ceilalţi) totuşi nu vor rămâne singuri, Il vor avea pe Hristos, dacă vor crede Lui. Şi vor avea multă dragoste şi vor simţi multă dragoste de la Dumnezeu şi preţuire, că Dumnezeu nu a dispreţuit pe nimeni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu a dispreţuit pe nimeni. Şi aceşti oameni vor descoperi în jur pe mulţi alţii pe care îi vor preţui tocmai pentru că cred în Hristos, pentru că Il caută pe Hristos, pentru că sunt altfel decât ceilalţi. Aceste sute de fraţi, mame, taţi, de care zicea Mântuitorul, totdeauna sunt aproape. Nu-i vedem acum, n-am pus încă mâinile pe plug sau nu ne-am raportat încă sincer la Hristos, ca să-i putem descoperi şi pe aceştia.

A consemnat Părintele Sabin Vodă

(din: revista “Familia ortodoxa“, nr. 2 (37)/ februarie 2012)

(sursa foto: Ramura inflorita)

Legaturi: