FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA

Fuga de sine insusi

“Pe langa deformarile intentionate, de pervertirea constiintei in folosul viciilor si al patimilor, Sfantul Teofan Zavoratul distinge rataciri neintentionate, abateri fara voie ale constiintei de la dreptate. In ambele cazuri constiinta „se abate de la datoria sa“, si glasul ei slabeste. In locul ei actioneaza puterea uneia sau alteia dintre patimi.

Stiinta confirma prezenta unor metode neconstientizate de prelucrare a informatiei primi­te. Scopul lor este acela de a pastra respectul de sine si parerea pe care obisnuim sa o avem despre noi insine, de a nu ingadui lezarea iubirii de sine si de a dezamorsa momentele traumatizan­te psihologic. Este vorba despre mecanismele de aparare psihologica. Acestea permit eliminarea sau interpretarea specifica a informatiilor neplacute, reducerea la minimum a sentimentului de anxietate care apare in urma constientizarii con­flictului interior.

Pentru prima data mecanismele de aparare au fost descrise in mod stiintific de Sigmund Freud. Acesta le privea ca pe un fenomen pozitiv, care inlatura disconfortul sufletesc. Savantul vienez a ajuns la aceasta concluzie studiind femeile care sufereau de isterie. Anna, fiica lui, presupunea ca mecanismele de aparare sunt mijloace psihologi­ce „de zi cu zi”, care permit neutralizarea senza­tiilor dureroase, prevenirea „deranjamentelor” activitatii psihice si ridicarea capacitatii de re­zistenta a organismului. Oamenii „prost aparati psihic” sunt mai supusi imbolnavirilor conditio­nate de traumele psihice. In mod corespunzator, cei „bine aparati psihic” sunt mai putin influen­tati de socurile psihice.

Spre deosebire de psihanalisti, reprezentan­tii psihologiei umaniste (Abraham Maslow, Carl Rogers s.a.) au observat in mecanismele de apa­rare si aspecte negative: fuga de probleme, im­piedicarea cresterii spirituale s.a.m.d. Intr-ade­var, mecanismele de aparare conserva integrita­tea personalitatii si sanatatea psihica. Pretul este insa „deformarea realitatii, deformarea imaginii „eului”, deformarea perceptiei lumii exterioare”. Mecanismele de aparare „inlantuiesc” ener­gia interioara si seaca de puteri sufletul.

Este general recunoscut faptul ca, daca omul utilizeaza intotdeauna aceleasi mecanisme de aparare, capacitatea lui de adaptare scade. In si­tuatiile neconventionale, cand apararea nu func­tioneaza, el devine inadaptat, vulnerabil si slab launtric. Nivelul anxietatii creste pana la prabu­sirea neuropsihica.

Potrivit Enciclopediei psihoterapeutice contem­porane, toate acestea fac patologice mecanisme­le de aparare. Unele dintre ele stau la baza agre­sivitatii, tentativelor de sinucidere, precum si a dezvoltarii dependentei psihologice de alcool, narcotice si medicamente.

In stiinta se poarta pana acum discutii cu pri­vire la esenta mecanismelor de aparare. Nu exis­ta o lista exhaustiva a lor. Nu toti autorii le definesc in acelasi mod. In orice caz, mecanismele de aparare sunt impartite, la modul relativ, in „su­perioare” („mature”, constructive) si „inferioa­re” („grosolane”, primitive).

Primele sunt uneori pozitive. Astfel, sublima­rea permite canalizarea energiei nerealizate a in­stinctelor biologice (de pilda, a atractiei sexuale) intr-o alta directie (spre creatie, educarea copiilor s.a.m.d.). Atunci, omul care din anumite motive nu isi satisface pornirile sexuale, gaseste o supa­pa pe deplin acceptabila pentru energia nechel­tuita. Aceasta este folosita „in scopuri pasnice”. O analogie indepartata se poate face cu energia nucleului atomic. Bomba atomica distruge orase, centrala atomoelectrica le da lumina. Energia este aceeasi, rezultatele – diferite.

In continuare, va fi vorba exclusiv despre me­canismele de aparare „inferioare”. De pe pozitii­le psihologiei crestine, ele au caracter distructiv: sprijina reprezentarile noastre iluzorii despre noi insine, ignora critica la adresa noastra si ina­busa autocritica, ne lipsesc de vointa si barbatie, impiedica pocainta.

Aici se pune indreptatita intrebare: „Este co­rect sa apreciem fenomenele inconstiente din punctul de vedere al moralei?” La drept vorbind, ele sunt neutre din punct de vedere etic, adica nu se incadreaza in categoriile „bine” – „rau”. Totusi, in Scriptura s-a zis: dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei 7, 20). Avem dreptul sa judecam despre fenomenele naturale, cat sunt ele de bu­ne sau de rele. De exemplu, la auscultatia pul­monara respiratia „curata” este un lucru bun, pe cand ralurile – un lucru rau; temperatura corpo­rala de 36,6 grade este normala, pe cand febra de 40 grade e patologica. Si mecanismele de apara­re se cunosc „dupa roadele lor”.

Acum vom incerca sa descriem si sa interpre­tam pe scurt cele mai cunoscute mecanisme de aparare de nivel inferior. Poate ca pe unii aceasta ii va ajuta sa se pregateasca mai bine pentru spo­vedanie, sa faca lumina in propria lume launtri­ca, in pacatele lor cele cu voie si fara voie, stiute si nestiute, precum si in relatiile lor cu oamenii.

Sa incepem cu proiectia – punerea pe seama altcuiva a sentimentelor, motivelor si trasaturilor pe care nu ni le dorim si a caror prezenta in noi nu vrem s-o constientizam. S-a observat ca fie­care vede in aproapele sau in primul rand ceea ce s-a dezvoltat in el insusi. Zgarcitul e inclinat sa bage de seama la oameni lacomia, cel agresiv – cruzimea s.a.m.d. Iar perceptia propriului pa­cat se deformeaza. De fapt, pacatul este prezent in noi, dar noi il vedem in ceilalti oameni, nu in noi insine. Judecatile privitoare la pacatele straine se dezvolta rapid pana la stadiul de osandire a omului. Cine stie, poate ca zgarcitul isi banuieste pe nedrept aproapele de lacomie? Lacom e chiar zgarcitul, iar „tap ispasitor” devine aproapele!

Cine le atribuie mereu celorlalti propriile in­susiri urate, vede cu agerime „paiul” din ochiul altuia si nu simte „barna” din ochiul sau (v. Ma­tei 7, 3). Mai mult, destul de des el incearca sa scoata acest „pai” suparator, din cauza caruia nu poate el trai, cu ajutorul propriei „barne”!

Iata un caz caracteristic. Cineva nutreste pu­ternice sentimente de dusmanie fata de altcine­va fara ca acela sa-i dea pretext, dar ii este rusi­ne, din oarecare motive, s-o recunoasca. Atunci isi zugraveste in imaginatie chipul celui pe care il dusmaneste, ii atribuie sentimentele respective „neprietenului” inchipuit si se gandeste ca acela ii e intr-adevar dusman. Iesirea este foarte sim­pla: pentru a se reabilita in ochii celor din jur si a nu-si da in vileag reavointa si ostilitatea fara motiv, trebuie sa-si inventeze un dusman!

Atribuindu-i cuiva propriile noastre [insusiri] si decizii negative, nu le observam, practic le ignoram in noi insine. De pilda, in spatele frazei: „nu poti avea incredere in oameni” se ascunde ade­seori sensul: „eu insumi nu ma dau in laturi sa insel, si ca atare nu am incredere in nimeni; toti oamenii sunt la fel”. Cu cat vedem mai bine pa­catele altora, cu atat mai putin le bagam de sea­ma pe ale noastre. Si daca ne apreciem pe noi in­sine in mod insuficient de obiectiv, asta are loc, in particular, pe socoteala descoperirii fictive in ceilalti a propriilor neajunsuri. Atunci, lumina ca­re este in tine devine intuneric (v. Matei 6, 23). Ea lumineaza, in mod paradoxal, un lucru in cei din jur si totodata inconjura cu o bezna deasa acelasi lucru in noi.

In unele cazuri sunt atribuite insa calitati po­zitive. Asta ne face partiali, lipsiti de obiectivitate si ne impinge sa ne inselam cu privire la oameni. Atunci cand in mintea noastra „recompensam” pe cineva in mod nemeritat cu putere, atractivitate, inteligenta etc, fara sa ne recunoastem no­ua insine aceste insusiri, proiectam. Iar oamenii joaca uneori cu placere nu rolurile proprii, ci ro­lurile straine pe care le asteapta de la ei publicul avid si inselat.

Nu degeaba Hristos chema la vigilenta si aten­tie duhovniceasca: Paziti-va de prorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori (Matei 7,15).

Cel de-al doilea mecanism de aparare este ra­tionalizarea: inventarea unor explicatii aparente pentru propriile greseli si nereusite. Daca ne in­dreptatim, cautam circumstante atenuante si alibiuri, inima noastra se abate spre cuvinte de vicle­sug ca sa indreptateasca raspunsurile cele din pacate cu oamenii cei ce lucreaza faradelege (Psalmul 140, 4-5). Nascocind explicatii logice sau acoperindu-ne cu motive frumoase, gasim temeiuri ac­ceptabile pentru fapte deloc laudabile. Sa zicem, propria agresivitate este tratata ca activitate in­tensa, indiferenta – ca independenta, zgarcenia – ca economie. Si in felul acesta ne incurajam pro­priile slabiciuni.

Vom ilustra tema data cu doua exemple:

a)    „Fac asta doar spre binele tau”, dam cate­odata asigurari, pe cand de fapt aici se ascunde exact contrarul: „Nu vreau sa mi se faca mie as­ta; vreau chiar sa suferi tu putin”.

b)   Sa zicem ca un medic nu si-a vindecat pa­cientul din cauza incompetentei sale, dar nu se apreciaza in mod critic. Atunci el cauta vinovati: ii reproseaza bolnavului lipsa de disciplina, incalcarea prescriptiilor medicale, da vina pe gra­vitatea bolii, pe lipsa de consistenta a teoriilor stiintifice curente privitoare la ea, pe inexactita­tea analizelor primite s.a.m.d. In orice varianta, vinovatia e alungata de la el, asadar poate trai de acum inainte „cu sufletul impacat“, fara a se in­griji catusi de putin sa isi imbunatateasca nivelul de competenta profesionala.

Un mecanism tipic de aparare este negatia a tot ce ne ameninta prestigiul, submineaza res­pectul de sine, traumatizeaza amorul propriu. Formulele fundamentale sunt aici: „nu e nici un pericol”, „nu se poate asa ceva”, „nu vad, nu aud”, „ce-mi pasa mie…“ s.a.m.d. In limbajul de zi cu zi asta se cheama „tactica strutului”, ce isi ascunde capul in nisip.

Se poate presupune ca necredinta inconstienta in existenta lui Dumnezeu si in nemurirea sufle­tului reprezinta o forma a negatiei. Intrucat nu se poate dovedi in mod stiintific ca afirmatiile teolo­giei ar fi false, ateismul este credinta ca Dumne­zeu nu exista. Potrivit expresiei lui Viktor Frankl, oamenii sunt mai religiosi decat isi dau seama. De regula, la atei exista o „religiozitate timida necon­stientizata”, o „credinta subconstienta”.

Necredinta inconstienta este caracterizata de faptul ca motivele refuzului de a crede in Dumnezeu nu sunt constientizate. Omul nu intelege de ce i se impotriveste lui Dumnezeu, de ce ii este sila de temele religioase ori nu vrea sa vor­beasca despre ele, sa citeasca Biblia, sa mearga la biserica, sa se roage acasa. Uneori isi bate joc de lucrurile sfinte si le huleste, indreptatindu-se prin aceea ca „inca nu s-a copt pentru asta” si „nu este gata sa duca un mod duhovnicesc de viata”. In spatele acestor argumente tulburi se ascunde dependenta de draci, care il impiedica sa-si vada pacatele si sa se pocaiasca.

„Necredinta inconstienta” nu trebuie con­fundata, se intelege, cu ateismul constient si cu asa-numita necredinta „onesta”, „de buna calita­te”. Aceasta din urma a fost prezenta, de exem­plu, la Apostolul Toma: el voia in primul rand sa se convinga de corectitudinea credintei sale, si odata incredintat nu s-a mai indoit niciodata de ea (v. Ioan 20, 24-29).

Pacatosilor nepocaiti le este mult mai usor sa traiasca fara gandul la Dumnezeu si la rasplati­re. Sa ne amintim cuvintele lui Ivan Karamazov: „Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis”. Nu avem nici o raspundere morala fata de ni­meni. Libertatea deplina se justifica pe sine in­sasi! Omul se imbata cu propria autosuficienta si independenta.

In societatea lumeasca, aflata departe de reli­gie, principiul negatiei inconjoara, de regula, si tot ce e legat de sfarsitul nostru. Unii adulti isi bat joc de moarte, o ridiculizeaza, creeaza sau isi insusesc cu bucurie mituri privitoare la nemu­rire, se agata de credinta lor naiva sau fac apel la ea cu orice prilej la indemana. Cei ce raman in aceasta iluzie seamana deseori cu bogatul ne­satios din Evanghelie:

„Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te”. Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebune! in aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?” (Luca 12,19-20).

Refuzul gandului la moarte este uneori atat de puternic, incat oamenii isi fac prognoze si pla­nuri pe termen lung, fara sa ia catusi de putin in calcul voia lui Dumnezeu. Iata de ce ii si gases­te ceasul mortii nepregatiti. Sigmund Freud de­scrie o situatie anecdotica. Sotul ii declara sotiei: „Daca unul dintre noi va muri inaintea celuilalt, probabil ca o sa ma mut la Paris”.

Inca din zorii credintei crestine Apostolul Iacov le facea reprosuri indreptatite celor ce ratio­nau in felul acesta:

Veniti acum cei care ziceti: Astazi sau maine vom merge in cutare cetate, vom sta acolo un an si vom face negot si vom castiga, voi, care nu stiti ce se va intampla maine, ca ce este viata voastra? Abur sunteti, care se arata o clipa, apoi piere. In loc ca voi sa ziceti: Daca Domnul voieste, vom trai si vom fa­ce aceasta sau aceea. Si acum va laudati in trufia voas­tra. Orice lauda de acest fel este rea (Iacov 4,13-16).

Respingerea gandului la moarte are caracter universal. Intr-o masura sau alta ea este ineren­ta oricarui om, mai ales celor tineri, in care forta vitala debordeaza. In unele societati (in cea ame­ricana, de pilda) discutia despre propria moarte este o tema tabu. Aceasta este una dintre cauze­le impietririi duhovnicesti, pustietatii launtrice – si, asadar, ale cresterii nestavilite a numarului omorurilor si sinuciderilor sau ale autodistru­gerii lente prin fumat, alcool, narcotice, abuz de medicamente etc.

In aceasta ordine de idei, sunt interesante concluziile psihiatrei americane Elisabeth Kubler-Ross. Aceasta a lucrat peste 20 de ani cu ca­zuri fara speranta si a descris cinci stadii prin ca­re trece muribundul.

Faza initiala este negarea insusi gandului la moarte. Adeseori, prima reactie a pacientului atunci cand medicul il anunta ca i s-a descope­rit o boala grava este protestul launtric, respin­gerea activa a diagnosticului, refuzul de a crede in el, cererea de a se verifica si corecta „greseala” strecurata.

Si totusi, negarea mortii nu e in stare sa reziste in fata realitatii sfarsitului inevitabil. Respiratia ei amenintatoare il trezeste pe om, il pune fortat fata in fata cu sine insusi, il „intoarce pe dos”. Vine stadiul urii: omul incearca prin propriile sfor­tari sa invinga boala sau macar sa se apere de ea. Dupa aceea se targuieste cu ea – de exemplu, se straduie sa obtina de la Dumnezeu prin ruga­ciuni prelungirea vietii in schimbul pocaintei si al fagaduintei de a face bine. Intelegand ca este absurd si lipsit de sens sa se targuiasca, vazand ca tentativele disperate de a face fata situatiei au „dat faliment”, bolnavul cade in depresie. Inda­ta ce inceteaza sa se mai agate de viata, incepe sa accepte realitatea mortii. Tocmai atunci are loc adevarata minune: sufletul invie, dobandeste o tihna adanca si un teren solid. Pentru negarea mortii nu mai e deja loc.

Daca e crestin, muribundul este convins de dreptatea cuvintelor Apostolului Pavel:

Nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moa­re pentru sine – ca daca traim, pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci, si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem pururea[1] (Romani 14, 7-8).

Acest pururea este chezasia vie­tii vesnice. Nimic altceva in afara de el nu poate privi in fata rece a mortii.

In acest fel, negarea mortii face un fals servi­ciu: instraineaza de viata. In spatele acestui lu­cru se ascund sinistrele cuvinte ale diavolului: Nu, nu veti muri, ci… veti fi ca niste dumnezei, cu­noscand binele si raul (Facerea 3, 4-5). Biblia tra­teaza aceasta filosofie vicioasa prin virtutea po­menirii mortii: In toate lucrurile tale adu-ti aminte de sfarsitul tau, si in veac nu vei gresi (Sirah 7, 39). Vechiul adevar biblic glasuieste: Niciodata nu se va putea face ca sa ramana cineva pe totdeauna viu si sa nu vada niciodata moartea (Psalmul 48, 8-9).

Fuga in imaginar imbraca deseori forme ex­trem de aberante si de absurde. Cunoscutului fi­losof german Friedrich Nietzsche ii apartine afo­rismul:

„Eu am facut asta – zice memoria mea. Nu se poate ca eu sa fi facut asta – zice orgoliul meu, si ramane neinduplecat. Pana la urma ur­mei, memoria cedeaza…”.

Un alt exemplu: sotul se incapataneaza sa nu remarce evidentele semne de infidelitate din partea sotiei. Nu vrea sa le vada, si ca atare „nu le vede”.

Mecanismul de aparare al negatiei este apropi­at de mecanismul refularii [=reprimarii; opus sensului in care se foloseste, gresit, la noi, in limbajul comun, cuvantul, n.n.]. Acesta din urma pur si simplu indeparteaza si tine la distanta de con­stiinta orice eveniment, idee, amintire ingrijora­toare, „inabusind” problema in sine insusi, omul seamana cu un cazan in clocot inchis ermetic. To­tusi, mai devreme sau mai tarziu el „explodeaza” si „opareste” totul in jur [=defulare, n.n.]. Negasind „supapa”, os­tilitatea ascunsa, jignirile neiertate, razbunarea, frica si intristarea impinse in adancul sufletului, mania reprimata rod literalmente personalitatea si devin o „bomba cu explozie intarziata”.

In anumite conditii, produse ale refularii pot fi frigiditatea la femei si impotenta la barbati, procesele oncologice, imbolnavirile psihosoma­tice (astmul bronsic, artrita reumatoida, boala ulceroasa si cea hipertensiva, stenocardia etc), isteria, apatia, diferitele frici (v. cap. 6).

Spre deosebire de refulare, mecanismul de aparare al regresiei il impinge pe adult sa faca pe copilul. Pentru a micsora povara probleme­lor nerezolvate, a inlatura anxietatea launtrica, a inabusi mustrarile de constiinta, a se „relaxa”, este neaparata nevoie ca omul sa se defuleze. As­ta se face cu ajutorul fumatului, bautului, imbui­barii, masturbatiei (onanismului), batailor, cu­vintelor urate, jocurilor de noroc s.a.m.d. Pentru a scapa de stres si de conflictul launtric, oame­nii cad uneori, spre propria lor surprindere, „in mintea copiilor”: isi rod unghiile, isi baga dege­tul in nas, flecaresc, sunt capriciosi, inventeaza, scuipa. Adultii isi demonstreaza intr-adins de­pendenta si neajutorarea, se poarta atat de infantil, incat se coboara pana la nivelul copiilor. Pe scurt, regresia este un mijloc foarte primitiv de a face fata situatiei.

Adoarme pe nesimtite constiinta si alunga­rea din minte a oricarei informatii impartiale sau chinuitoare. Orgoliul ranit, mandria lezata se camufleaza adeseori sub un zambet incordat, silit. Supararea este inlaturata pe calea cugeta­rii la propriile calitati si realizari. Faptele inco­mode sau aducatoare de amaraciune sunt uitate cu usurinta. Cateodata, oamenii nu-si mai amin­tesc de datoriile lor banesti sau de necazurile ca­re le-au fost facute de catre altii.

Asadar constientizarea propriilor pacate es­te insotita de serioase socuri psihice, deoare­ce confruntarea cu sine insusi e dificila psiholo­gic. Omul care se teme de sine insusi nu doreste sa priveasca in propriul suflet. Prorocul David scrie despre aceasta astfel:

El singur se amageste in ochii sai, cand zice ca ar fi urmarind faradelegea si ar fi urand-o. Graiurile gurii lui faradelege si vicle­sug; n-a vrut sa priceapa ca sa faca bine. Faradelege a gandit in asternutul sau, in toata calea cea buna n-a stat si rautatea n-a urat (Psalmul 35, 2-4).

Iata una dintre cauzele nesinceritatii, minciunii in fata ju­decatii constiintei, nazuintei de a ascunde propriile vicii.

Mecanismele „inferioare” de aparare psiho­logica sunt metode inconstiente prin care omul fuge de sine insusi pe calea deformarii realita­tii. Daca datele reale nu pot fi schimbate si ele nu ne convin, raman doua iesiri: fie sa ne schimbam noi insine, fie sa ne izolam printr-o bariera. Me­canismele de aparare indeplinesc tocmai acest rol de tampon. Ele atenueaza impactul situatii­lor psihotraumatizante: ne ajuta sa le negam, sa le uitam, sa le rastalmacim; in fine, sa fugim de ele. Totusi, ascunzandu-ne de faptele care sunt amare pentru amorul nostru propriu, in esenta ii inchidem lui Dumnezeu usa inimii noastre si fugim de noi insine.

Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor sa se faca la intuneric! Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne stie?” – avertizeaza Prorocul Isaia (Isaia 29,15).

Calea radicala de lupta cu mecanismele de aparare psihologica este constientizarea urma­rilor lor pierzatoare si recunoasterea sincera a propriilor neajunsuri. „Barierele de protectie” trebuie „coborate” cu indemanare, pentru a nu-l lasa pe om „golas” fara a-i oferi nimic in schimb si fara a-l invata metodele asceticii ortodoxe. Altminteri, el va ramane singur cu sine insusi – neinarmat si inconjurat de o multime de patimi. Si, dupa cum se stie, unde-i unul, nu-i putere.

Nu este greu sa fugi pentru o vreme de tine insuti; din pacate, este mai complicat sa te in­torci pentru totdeauna. Daca nu se intampla as­ta, omul risca sa se „piarda” de tot.

Pierderea de sine este o cumplita boala du­hovniceasca a omenirii contemporane, pe­deapsa pentru apostazie. Crestinismul con­sidera pacat falsele idealuri si valori ale vietii (goana dupa castig, slava, placeri s.a.m.d.): prie­tenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu (Iacov 4, 4). Toate formele de comportament ale personalitatii bolnave duhovniceste, ce s-a pierdut pe sine, au un numitor comun: ea isi iroseste cu usuratate viata pamanteasca in paguba celei vesnice. De aici iau nastere o dependenta nar­cotica sui generis fata de vicii si o totala degra­dare morala.

„Pierderea de sine” este un fenomen cu ex­trem de multe fatete. Printre semnele lui se afla totala cufundare in problemele material-banesti, pustietatea launtrica, plictiseala, „socul ontolo­gic”. In acest plan, „pierderea de sine” este tere­nul si totalitatea celorlalte boli duhovnicesti, ale caror simptome se manifesta in varii grade.