SMERENIA, SUPUNEREA, RABDAREA SI DRAGOSTEA: Faptele sa vorbeasca, nu teoria searbada. Cuvinte de folos ale parintelui TEOFILACT de la Putna (†2010)

7-08-2012 Sublinieri

Despre învinovăţirea de sine

Nimeni nu este pricinuitorul pierzării tale, decât voia ta, iar al binelui este Dumnezeu. Diavolul nu poate face nimic spre pierzarea sufletului, ci numai îi sugerează.

Învinovăţirea de sine conlucrează strâns cu smerita cugetare spre a înlătura efectele foarte dăunătoare ale slavei deşarte, o fiică a mândriei luciferice, care lucrează strâns cu îndreptăţirea de sine.

Nici nu putem spori şi nici vom izbuti să ne folosim duhovniceşte câtă vreme suntem porniţi împotriva altora şi nu ne învinovăţim pe noi înşine.

Să ne silim pe noi înşine, trudind în grădina inimilor noastre, fără a ne interesa de cele ce se petrec în grădina vecinului, căci nimeni nu se poate lăuda cu o inimă curată „chiar dacă viaţa lui n‑ar măsura decât o singură zi pe pământ” (Iov XIV, 5).

Cea mai mică durere, cea mai neînsemnată ofensă pe care creştinul o suportă pentru Dumnezeu, nu va rămâne nerăsplătită.

Prin faptul că‑i judecăm pe alţii, pierdem mult, mai ales atunci când îl judecăm pe duhovnic. Eu, când mă spovedesc, mă duc pentru harul care este peste preot, indiferent de felul cum este preotul. Dacă harul a coborât asupra lui, pot eu să mă lupt cu Dumnezeu?

Despre viaţa monahală

Mănăstirea este locul unde creştinul se încearcă pe sine ca aurul în cuptor. Nu e lucru puţin a vieţui în mănăstire şi a rămâne credincios până la sfârşit. Rasa şi tunsoarea însă nu‑l fac pe monah, ci lepădarea omului lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc, precum şi răstignirea desăvârşită a poftelor.

Spre deosebire de chemarea la apostolie: „Veniţi după Mine…” (Matei IV, 19) sau chemarea obştească: „Veniţi la Mine toţi…” (Matei XI, 28), chemarea monahului este o iniţiativă proprie, supunându‑se de bună voie vocaţiei lăuntrice, potrivit recomandării Mântuitorului: „De voieşte cineva să vină la Mine, să se lepede de sine…” (Matei XVI, 24).

De tăria hotărârii noului începător depinde sporul şi urcuşul spre îmbunătăţire, căci „omul hotărăşte şi Dumnezeu orânduieşte” (…), şi de multă strădanie are nevoie cel ce voieşte a spori în cele duhovniceşti.

Prima virtute a monahului, care le chea­mă şi pe celelalte, este ascultarea, ca treap­tă sigură care duce la desăvârşirea mult dorită.

Monahul va trebui să nu uite nicio clipă, în toată viaţa sa, căldura zelului, hotărârea şi scopul ce l‑au determinat să intre în mănăstire. Totdeauna să fie preocupat de mijloacele care îl pot duce la desăvârşire, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu (Ioan XV, 5), prin lepădarea de omul lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc (Efeseni IV, 22– 24), deci prin răstignirea desăvârşită a patimilor.

Cel ce în mănăstire caută altceva, iar nu pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului său, nu va putea suporta ceea ce îi impune de la sine această viaţă, căci poarta ei „este strâmtă şi îngustă… şi puţini sunt cei ce o află (Matei VII, 14).

Noi, cei ce ne‑am ales această cale, să nu uităm că „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei XI, 12), şi nu e nimic îndeajuns din cele ce am putea face pentru a o merita (I Timotei IV, 8).

Pentru a progresa în urcuşul duhovnicesc, monahul trebuie să înnoiască în fiecare clipă momentul eroic de la început.

Despre răbdare

Nu este răbdare adevărată aceea când creştinul suferă numai cât îi place şi de la cine îi place, ci de la oricine ar porni, considerând că aceasta vine de la şi cu voia lui Dumnezeu.

La creaţie, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu raţiune şi voinţă liberă. Omul, fiind încununarea creaţiei lui Dumnezeu, a fost menit să fie stăpân peste celelalte creaţii, dar în primul rând să fie stăpân pe sine însuşi. Această stăpânire de sine se înfăptuieşte supunând voinţa liberă raţiunii, iar raţiunea poruncii lui Dumnezeu, care ne‑a dat‑o. Această supunere cere multă răbdare.

Fără răbdare nu există supunere. Fără răbdare nu se poate înfrâna voinţa liberă sau instinctele josnice ale omului. Fără răbdare, raţiunea omului nu dirijează voinţa acestuia spre dragoste nefăţarnică, spre slava lui Dumnezeu, spre binele semenilor noştri şi spre fapte bune, cu care să dobândim mântuirea sufletului.

Fără Iisus Hristos, viaţa noastră este un haos. Greutăţile de tot felul ne apasă istovitor. Simţim din plin suferinţele, ce ne par insuportabile. Răbdarea ne părăseşte, dispar dragostea, bunul simţ, buna cuviinţă, elemente atât de necesare în viaţa noastră.

Să nu ne pierdem curajul. Să nu deznădăjduim. Să nu fugim de răspunderea care ni s‑a încredinţat. Să nu ne înspăimântăm în faţa primejdiilor, a greutăţilor, ci să ne încredem în Iisus Hristos.

Pentru noi, creştinii, este imposibil să implorăm ajutorul lui Dumnezeu şi să nu fim ajutaţi, ca odinioară Sfântul Apostol Petru, care se afunda în marea învolburată.

În Sfânta Scriptură stă scris că nu trebuie a ne teme de nimic, chiar atunci când „munţii se vor muta în inima mărilor”, ci numai de păcat, care ucide trupul şi sufletul.

Cu toţii avem o misiune în viaţa aceasta şi alături cu noi păşeşte Iisus Hristos, cu răbdare şi dragoste neţărmurită, să ne ajute. Să‑L primim în sufletele noastre, în casele noastre, să‑i facem loc în inimile noastre, în viaţa noastră, şi vom vedea cum suferinţele noastre se alină, greutăţile se uşurează, sufletul se luminează, iar trupul străluceşte de frumuseţe şi sănătate.

Să‑L urmăm pe Hristos, Care nu s‑a mâniat pe cei care‑L batjocoreau şi‑L ocărau atâta; noi imediat ne supărăm dacă ne face cineva vreo observaţie.

Despre rugăciunea inimii

Ce frumoasă este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul”. Ne trebuie mai mulţi ani pentru a o dobândi, pentru a intra în inimă, pentru a se coborî din minte în inima smerită. De abia atunci când ajungem la această trăire duhovnicească, nu ne mai interesează ce fac ceilalţi, nu ne mai interesează greşelile aproapelui.

Când ajunge rugăciunea în inimă, aceasta se roagă chiar dacă nu vrei. Trebuie mult efort, foarte mult timp dedicat acestei rugăciuni şi apoi vine ajutorul lui Dumnezeu şi căpătăm răbdarea şi atenţia. Dumnezeu Care‑ţi vorbeşte din inimă, îţi dă răspunsul chiar în inimă. Poate nu bagi în seamă lucrul acesta, dar El stăruie şi atunci îţi dai seama că este lucrarea lui Dumnezeu.

Lucrarea harului în om se vădeşte şi prin bucuria pe care o simte sufletul atunci când face fapte bune, când se roagă. Să fim atenţi să nu ne mândrim. 

Sa spunem: „Tot ce am facut bun, Tu Doamne ai facut!“. Degeaba avem fapte bune, daca la urma ne mandrim. Am pierdut totul. Smerenia este o mantie care acopera faptele bune, iar mandria evapora folosul duhovnicesc al acestora.

Trebuie mai mult efort din partea noastră, iar dacă Dumnezeu vede bunele noastre intenţii, atunci pogoară din belşug harul Său peste noi. Însă puţinul început este bine să‑l facem noi.

Dragostea şi smerenia, însuşiri ale trairii ortodoxe

(predică rostită de părintele Teofilact în anul 2007, la Putna, în faţa unor tineri basarabeni, participanţi la „Şcoala de iarnă” a mânăstirii)

Simţindu‑mă nevrednic, bătrân şi bolnav, nu am îndrăzneală să mă prezint cu un cuvânt de folos sufletesc în faţa Dumneavoastră, dar fac aceasta din ascultare, căci ascultarea este prima faptă bună a monahului. Ştiut este că Mântuitorul nu‑l fericeşte pe cel care învaţă, ci pe cel care mai întâi pune în practică poruncile lui Dumnezeu şi mai apoi învaţă, căci cel ce „face şi învaţă”, zice Domnul, „mare se va chema în Împărăţia Cerurilor”.

Poruncile Domnului sunt un drum, o scară care ne urcă pe toţi la cer, care ne conduce la Dumnezeu. Multe sunt căile şi mijloacele care îl duc pe creştinul ortodox în împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitate este una singură, care se împarte în mai multe, potrivit cu posibilităţile şi înţelegerea fiecăruia dintre noi, care suntem chemaţi să le aplicăm în viaţă de bună voie, şi nu din silă.

Spunând căi sau mijloace, mă refer la virtuţi creştine, îndeosebi dragostea şi smerenia, însuşirile caracteristice ale trăirii ortodoxe, şi în mod cu totul deosebit la cea mai mare şi mai înaltă dintre ele: dragostea. Fericit este cel ce a îmbrăţişat sau şi‑a însuşit dragostea dumnezeiască, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, căci nu se va ocupa de cele trecătoare şi de lucruri fără rost, ci pe primul plan va pune cele de folos şi plăcute lui Dumnezeu.

Dragostea, spun Sfinţii Părinţi, este dascălul proorocilor, învăţătorul Sfinţilor Apostoli, puterea mucenicilor, inspiraţia vârfurilor monahismului creştin şi desăvârşirea tuturor sfinţilor. Cel care nu‑L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat aleargă zadarnic, şi nicicând nu‑L va putea ajunge dacă mai întâi nu‑l iubeşte pe aproapele său. Căci dragostea se referă mai întâi la Dumnezeu, şi apoi la aproapele nostru. Toată Sfânta Scriptură, de la cartea Facerii şi până la cea a Apocalipsei, este străbătută ca un fir roşu de aceste două porunci ale ei.

Însă dragostea faţă de Dumnezeu se oglindeşte în iubirea aproapelui, cum spune Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul, căci omul este creat după chipul lui Dumnezeu, urmând ca asemănarea să o realizeze creştinul ortodox prin fapte potrivite cu poruncile lui Dumnezeu.

Fără dragoste nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu. În faţa iubirii se deschid toate uşile, iar în faţa urii, potrivnică ei, nu se deschide nicio uşă, iar rugăciunea celui care urăşte nu are puterea să se ridice la Dumnezeu, ci se împrăştie ca fumul jertfei lui Cain.

Pentru a urma învăţătura creştină ortodoxă este nevoie de a ne însuşi mai întâi dragostea, „căci lumea întreagă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei când pacea veţi păzi‑o pururi şi va fi dragoste între voi”, ne învaţă Mântuitorul. Poruncă vă dau vouă „să vă iubiţi unii pe alţii, precum v‑am iubit şi Eu pe voi”.

Dumnezeu a zidit lumea pe iubire

Să nu uităm că Dumnezeu din iubire l‑a făcut pe om şi pentru a‑l salva din ghearele păcatului, în care a căzut din lucrarea diavolului; S‑a făcut om, ca omul să se întoarcă înapoi la locul de unde a căzut cu atâta ruşine.

Din iubire, Sfinţii Apostoli au alergat să propovăduiască lumii pe Dumnezeu. Pentru iubire şi‑au vărsat sângele mulţimile monahilor, ca să fie slăvită soborniceasca şi apostoleasca Biserică, împreună cu distinşii ierarhi, următorii Sfinţilor Apostoli, cunoscuţi sub denumirea de „Sfinţii Sfinţiţi Mucenici”.

Creştinismul nu este o teorie searbădă, ci este trăirea acestei vieţi pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, aşa cum au trăit‑o toţi Sfinţii de‑a lungul veacurilor creştine, urmată de faptele iubirii, căci „credinţa fără fapte este moartă”.

Pentru desăvârşirea dragostei creştine, Iisus Hristos ne‑a poruncit „să iubim pe vrăjmaşii noştri”. Nicio religie, din cursul veacurilor şi până în prezent, nu a pretins adepţilor ei să‑şi iubească vrăjmaşii.

De aici adevărata iubire, care este motorul, adâncul sau miezul Dragostei creştine. Este de neconceput ca o dragoste desăvârşită să‑şi abandoneze vrăjmaşii; trebuie să ne rugăm pentru ei. Exemple ne‑a dat însuşi Mântuitorul: „Tată, iartă‑i, că nu ştiu ce fac”. Sfântul Apostol, întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Apoi, rând pe rând, şirul nesfârşit al credincioşilor, de‑a lungul erei creştine.

Sfântul Apostol Pavel dedică un imn fără seamăn dragostei, cum citim la II Corinteni, capitolul 13, care „nu cade niciodată”, pentru că „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Credinţa şi nădejdea, cele două virtuţi cardinale, vor înceta odată ajuns creştinul în faţa lui Dumnezeu, iar dragostea se contopeşte cu Dumnezeu, căci „Dumnezeu dragoste este”. Fără dragoste orice ai face, toată osteneala n‑are valoare, cum spune Sfântul Apostol Pavel, e fără rost.

Dacă dragostea este atât de necesară unui creştin ortodox pentru a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, spre a nu pierde osteneala, este mare nevoie de o altă virtute, numită smerenia, care acoperă ca o mantie faptele cele bune.

Cel smerit vorbeşte mai mult prin fapte, prin comportare, prin felul de a se prezenta printre semenii săi, şi nu se laudă niciodată, căci ştiut este că: „lauda de sine nu miroase‑a bine”. Omul smerit este plăcut lui Dumnezeu şi de temut diavolului. Pe cel smerit nu‑l vei vedea niciodată certându‑se cu semenul său. Nu‑l vei vedea lipsă de la datoria lui, nu‑l vei găsi acolo unde nu este căutat. Smerenia atrage mila lui Dumnezeu asupra celui păcătos, care primeşte iertarea cea mult dorită. Manase, regele iudeilor, a făcut mult rău înaintea lui Dumnezeu, băgând idoli în templu. Regele David s‑a făcut vinovat de două păcate: uciderea şi adulterul. Sfântul Apostol Petru s‑a lepădat de Hristos. Sfântul Apostol Pavel l‑a prigonit pe Hristos şi în plus a păzit hainele celor care îl ucideau cu pietre pe Sfântul Ştefan. Sfânta Maria Egipteanca, pentru 17 ani petrecuţi în păcat, s‑a nevoit 47 de ani în pustiul Iordanului, şi alţii, la nesfârşit, s‑au smerit şi au cerut iertare, iar Mântuitorul le‑a acordat‑o cu milostivirea Sa cea nemărginită. Exemplele celor reabilitaţi, sau care au ars de neţărmurită dragoste pentru Dumnezeu, nu s‑au terminat. Au fost şi vor mai fi.

Iată, aşadar, caracteristicile sau însuşirile vieţii creştinului ortodox. Dragostea şi smerenia sunt virtuţile cele mai înalte, ce duc pe creştinul ortodox în faţa lui Dumnezeu, sublima dorinţă a sufletului.

Vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, pândeşte cu vicleşug timpul prielnic, când poate interveni ca la dreptul Iov, să fure aceste fapte bune, prin mândrie, cu tot cortegiul ei. De aceea Sfântul Nil de Sorska spune: De vei îndrăzni să treci măsura ta, vei pierde şi pe cele ce le ai”. De aici rezultă că idealul vieţii creştine nu este facerea de minuni, învierea morţilor, tămăduirea bolnavilor, „ci desăvârşita smerenie”, spun Sfinţii Părinţi ai Filocaliei.

Smerenia este dreapta socoteală, este a nu te crede mai mult decât eşti. Tot ce trece peste această măsură este de la diavolul şi constituie un păcat al mândriei. Sfinţii Părinţi spun că: „smerenia este o clădire ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei”.

Fără smerenie, nu există dragoste faţă de cei din jurul tău. Ca atare, fără smerenie nu poate fi ascultare sau supunere faţă de Dumnezeu, faţă de cei sus puşi, faţă de părinţi, profesori, preoţi.

Fără smerenie şi dragoste se destramă căsnicia, se distruge familia, nu se respectă legile statului în care trăim şi muncim, nu se ţine cont de omenie, nu se ţine seamă că tu, muritorule, eşti un nimic, te crezi totuşi deasupra altora, dispreţuindu‑i fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, pe cei cărora le eşti dator cu preţuirea, cu cinstea şi cu supunerea.

Smerenia aduce cele mai mari foloase creştinismului, asigură păstrarea unităţii bisericii şi integritatea nealterată a credinţei, iar în ultimă instanţă mântuirea credincioşilor.

Exemplul desăvârşit al smereniei ni l‑a dat Iisus Hristos, Care s‑a pogorât din cer pe pământ, pentru negrăita Sa dragoste, şi în genere toţi sfinţii, care au pus în prim plan dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Omul smerit are dragoste faţă de cei mai mici ca el şi supunere curată faţă de cei mai mari decât el. Pe toţi îi consideră de valoare şi nimeni în ochii lui nu apare dispreţuit.

(din revista: Lumea monahilor, nr. 35 (5), mai 2010, cu o completare din: Revista “Cuvinte către tineri, Manastirea Putna, 2008)

Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Calugaria / viata monahala, Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parinti de la Putna, Razboiul nevazut, RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “SMERENIA, SUPUNEREA, RABDAREA SI DRAGOSTEA: Faptele sa vorbeasca, nu teoria searbada. Cuvinte de folos ale parintelui TEOFILACT de la Putna (†2010)

  1. Doamne ajuta ! …..simplu si curat, ca si un copilas.

  2. Sfantul Ioan Scaraul spune despre smerenie ca este vesmantul lui Dumnezeu.E un simtamant deosebit al inimii si o stare profunda a sufletului.Harul Lui Dumnezeu ne invata smerenia:”iNVATATI DE LA MINE,CA SUNT BLAND SI SMERIT CU INIMA,spune Domnul.Smerenia, spune pr.Serghie Rabko,se invata de la Insusi Hristos,iar nu de la ingeri sau de la oameni.Domnul il invata pe om in chip tainic aceasta intelepciune si virtute,fireasca crestinilor adevarati.
    Omul smerit nu tine la voia sa,ci implineste intodeauna voia lui Dumnezeu.Il iubeste si se pleaca inaintea Proniei si dragostei Lui.De asemenea se pleaca si inaintea semenilor sai,caci vede in ei chipul Lui Dumnezeu,ca sunt fiinte libere si personalitati,ale caror inimi ard precum candelele in preajma noastra.De aceea ne vom smeri inaintea lor,ca sa nu le stingem lumina inimilor cu mandria si iubirea noastra de sine.
    Tot parintele spune ca din smerenia adevarata se naste iubirea adevarata.Cunoastem din Sfanta Evanghelie ca,inainte de patimile indurate pe Golgota,Domnul a spalat picioarele ucenicilor Sai,dovada a smereniei dar si a iubirii sale fata de ei.Adevarata iubire duhovniceasca provine din faptul ca omul se smereste inaintea aproapelui:nu va exista iubire atunci cand omul se va cosidera superior fata de aproapele sau.Numai de jos poti sa iubesti ,cand iti vezi neajunsurile,cand vezi ca esti inferior fata de toti,iar pe ceilalti ii consideri personalitati,suflete eterne,creatii ale lui Dumnezeu.Smerenia este o taina care trebuie traita si valorificata in viata personala.Ea se cere de la Dumnezeu in rugaciune si se dobandeste prin implinirea poruncilor evanghelice.Sfantul ioan Scararu spune ca este o invatatura tainica a lui Hristos pe care harul Duhului Sfant o intipareste pe tesutul inimii.Inima omului smerit tace inaintea lui Dumnezeu,considerandu-se nevrednica sa-I ceara ceva.Smerenia este lacasul virtutilor sau poarta de aur prin care acestea,intra.Agoniseste smerenie si vei avea parte de darul Duhului Sfant.Smerenia adevarata este nedespartita mereu de nevointa rugaciunii care curata inima si aduce pacea.Omul smerit este un rugator adevarat,pentru ca”smerenia este rugaciunea neancetata”,dupa cum afirma Sfantul Ignatie al Stavropolului.In scrierile Sfintilor parinti,se spune ca rugaciunea celor mandri este risipita,iar robii smeriti, inalta rugaciuni curate.
    (Din invataturile pr.Serghie Rabko)

    “Doamne!Da-ne Doamne sa ne vedem pacatele noastre,asa incat mintea noastra,atrasa cu desavarsire de luare-aminte fata de pacatele noastre,sa inceteze a mai vedea greselile aproapelui,si sa-i vada pe toti intr-acest chip,buni.Da-ne noua, celor ce ne-am intinat haina sufletului,sa o albim iarasi prin baia lacrimilor.Da-ne sa vedem in lumina Harului Tau,neputintele care traiesc in noi,inabusind in inima miscarile duhovnicesti,aducand miscarile sangelui si trupului care sunt potrivnice Imparatiei Lui Dumnezeu. Da-ne marele dar al pocaintei,inaintea caruia merge si pe care il naste marele dar al vederii pacatelor noastre.Pazeste-ne,cu aceste mari daruri,de haurite amagiri de sine,care apar in suflet din pricina pacatoseniei sale,neluate in seama si neantelese,si se naste din lucrarile patimii dulcetii si slavei desarte care traiesc in el neluate in seama si neantelese.pazeste-ne pe noi cu aceste mari daruri in calea noastra catre Tine,si da-ne sa ajungem la Tine,Cela Ce chemi pe cei ce isi recunosc pacatosenia si lepezi pe cei ce se socotesc drepti,ca sa Te slavoslovim in veci,intru vesnica Ta fericire,a Singurului Dumnezeu Adevarat,Rascumparatorul,celor robiti si Mantuitorul celor pierduti.Amin!”
    (Sf.Ignatie Briancianinov)

  3. Mândria, lumea, instruirea
    Î-mi cer să fiu politicos
    Şi plin de bune maniere.
    (Ce nu prea sunt întru-Hristos).

    Belşugul meu de cunoştinţe
    M’arată vrednic în cuvânt.
    Dar câte le trăiesc în “ego” ?
    Şi…, cât tăiesc în Duhul Sfânt ?

    Evlavia-mi “foarte adâncă”
    (Deşi-o simt că este vie),
    Cât e crescută de orgoliu
    (Şi rafinată de mândrie) ?

    Mă simt (mereu) plin de credinţă.
    Pin de bun simţ şi de lumină.
    De grija mântuirii mele
    (Şi… de imaginea-mi creştină).

    Mă simt pătruns de-o râvnă sfântă
    Şi de iubirea lui Hristos,
    Gata oricâd să’nvăţ pe alţii,
    (Cum se trăieşte ortodox).

    Da, sunt pătruns de toate acestea
    Şi-s sincer în credinţa mea.
    Dar…, nu suport nici o mustrare
    Şi…, nu prea pot sincer ierta.

    Nu pot primi fără revoltă
    Şi făr’o cruntă suferinţă,
    Nici o remarcă ce-mi vădeşte
    (Cumva) vre’un minus în credinţă.

    Lăuntru mi se răscoleşte.
    Şi’aduc rapid justificare,
    Că “respectivul” se înşeală,
    Că-i fals, (că el este’n eroare).

    Aduc puhoi de argumente,
    (Texte patristitice, citate),
    Spuse tăios, cu sârg şi râvnă
    (Să dovedesc că am dreptate).

    Dar unde-i pacea din lăuntru ?
    Şi cum mă socotesc smerit,
    Dacă nu simt că ce mă arde,
    I’orgoliu, (ce mi-a fost rănit) ?

    Că nu mai am nici echilibru,
    (Nici bunul simţ, nici maniere),
    Când “eu”- mi urlă înlăuntru
    Şi-i împlinesc tot ce î-mi cere ?

    Tot ce e’n lume’n maniere,
    (Şi-n codul portului frumos),
    Ades le facem din mândrie
    (Nu din trăirea în Hristos).

    Dacă am bune maniere,
    Le am. Le manifest prin “eu”.
    Dar mult din’naltele’i “canoane”
    S’în ego, nu-s în Dumnezeu.

    Ortodoxia Lui cea vie,
    Se împlineşte prin răbdare
    Şi prin smerenia iubirii,
    Trăite adânc (şi-n ascultare).

    Creştinul ce-şi trăieşte crezul
    Nu este doar politicos,
    (Că nu-şi vrea bune maniere
    Ci vrea şi’ascută de Hristos).

    Pentru Hristos (nu pentru ego)
    Este şi vrednic şi cistit,
    Şi la Hristos se raporteză
    Ca să trăiască’n duh. (Smerit).

    Orgoliu răscolit mi’arată,
    Cât am ajuns de…, “credincios”.
    C’adânca mea ortodoxie,
    M’arată doar…, politicos,

    M’arată public plin de râvnă,
    Cinstit, cu bune maniere,
    Dar…, plin de “ego pesonalitate”
    (Fiindcă orgoliu’ntruna cere).

    Evlavia de nu s’arată
    Prin ce’am răbdat pentru Hristos
    Este doar “ego” ce se’nalţă
    Prin… maniere şi “frumos”.

  4. Îl ştiu (din vedere) pe acest părinte. Îl vedeam mereu într’o rasă decolorată ori întru’n halat vechi, robotind prin gospodăria Putnei. Făptura sfinţiei sale, (chiar şi vorba), arată (prin nedesăvârşirea lor) că Dumnezeu i le-a dat astfel ca pe un dar de preţ, căci (prin darul său) părintele acesta, înfăţişează pe viu nobleţea şi frumuseţea smereniei. Nu am putut să nu “citesc” (observându-l cum muncea) dăruirea, dragostea şi implicarea adâncă în ascultarea ce o împlinea. Privirea mi-a fost îndreptată (parcă fără să vreau) spre sfinţia sa. Iată ce comori ascunde în sine. Mă plec şi-i sărut cu respect şi evlavie mâna cea plină de dovezile muncii smerite care ascultă de un duh şi o minte de adevărat monah.

  5. „munţii se vor muta în inima mărilor” – poate ca deja se intampla, traim acestea, dar nu avem voie sa ne temem.
    Macar sa rabdam fara sa cartim, daca smerenia si dragostea nu sunt chiar la indemana oricui.

  6. Am scris despre părintele ca şi cum ar fi în viaţă deşi a trecut la Domnul în 2010, pentru că îl simt viu şi parcă-i aud glasul citind din psalmi şi din facere în mijlocul bisericii, la acele slujbe de seară la care m’a ajutat Domnul să ajung. Pronunţia dificilă a sfinţiei sale mă angaja şi mă determina să rostesc clar fiece cuvânt înlăuntrul meu intensificându-mi participarea. Mulţumim admin pentru osteneală, daruri şi dragoste.

  7. Pingback: PREDICI AUDIO LA ANUL NOU, TAIEREA IMPREJUR SI PUNEREA NUMELUI DOMNULUI (Parintele Sofian, IPS Bartolomeu, Parintii Mihail, Nectarie, Hrisostom, Ciprian): CEAS DE BILANT SI PRIMENIRE DUHOVNICEASCA -
  8. Pingback: Vladica Hierotheos Vlachos alaturi de IPS Serafim de Pireu: LUMEA S-A SATURAT DE VERBALISM TEOLOGIC, E NEVOIE DE OAMENI ARZAND DE CREDINTA VIE! -
  9. Pingback: DUMINICA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA. Parintele Petroniu Tanase si Arhim. Simeon Kraiopoulos despre RUGACIUNEA MINTII, VEDEREA LUMINII NECREATE SI TRAIREA VIETII LUI DUMNEZEU -
  10. Pingback: SCARA RAIULUI. Predica Sfantului Iustin Popovici in Duminica Sfantului Ioan Scararul. “Doamne, eu nu sunt nimic. Tu esti totul!” -
  11. Pingback: IN PRAGUL POSTULUI MARE: Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Parintele Petroniu Tanase despre POSTUL DUHOVNICESC si IERTAREA APROAPELUI -
  12. Pingback: PARINTELE IACHINT AL PUTNEI – icoana blandetii, discretiei, intelepciunii, iubirii patimitoare si rabdarii NESFARSITE. Ultimele cuvinte: “PARINTE, RABDARE! Toata viata trebuie sa avem rabdare, daca vrem sa ne mantuim“. MARTURII calde de
  13. Pingback: Sfaturi duhovnicesti pentru o neincetata SARBATOARE A SUFLETULUI de la PARINTELE MELCHISEDEC VELNIC, staretul Putnei: “Mâna lui Dumnezeu este deschisa si bratele Lui imbratiseaza pe oricine se preda Lui. Omul sa caute sincer, si nu iscoditor, iar D
  14. Pingback: SCARA SFANTULUI IOAN: Invataturi importante pentru dreapta socoteala si pentru deslusirea unor nuante duhovnicesti si taine ale razboiului nevazut: “Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava“. SA NU SARIM ET
  15. Pingback: CUGETARI si SFATURI DUHOVNICESTI ale PARINTELUI IACHINT: “Doamne, al Tau sunt, sa nu ma parasesti!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate