560 DE ANI DE LA CADEREA CONSTANTINOPOLULUI (29 mai). Cronica ultimei batalii a Bizantului. Prefigurarea stapanirii lui Antihrist, precedata de CADEREA IN APOSTAZIE SI DEPRAVARE

29-05-2013 Sublinieri Print Print

caderea Constantinopolului

Constantin al XI-lea (1449-1453) şi capturarea Constantinopolului de către turci

Teritoriile ce recunoşteau autoritatea ultimului împărat bizantin se reduceau la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, şi cea mai mare a Peloponesului sau Moreea, la o oarecare distanţă de capitală, guvernată de fraţii împăratului.

Constantine_XI_Palaiologos_miniature

Constantin al 11-lea Paleologul

Onestitatea, nobleţea, energia, bărbăţia şi patriotismul erau calităţile dominante ale lui Constantin, confirmate de cele mai multe izvoare greceşti contemporane şi de propria conduită din timpul asediului Constantinopolului. Umanistul italian Francesco Filelfo, care, în timpul şederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut personal pe Constantin înainte de urcarea sa pe tron, îl numeşte pe împărat, într-una dintre epistolele sale, bărbat cu “suflet pios şi nobil” (pio et excelso animo).

Adversarul puternic şi teribil al lui Constantin era Mehmed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, care reunea în natura sa izbucnirile violente de cruzime nepotolită, setea de sânge şi multe dintre cele mai josnice vicii cu pasiunea pentru ştiintă, artă şi cultură, energia şi calităţile de general, om de stat şi organizator. Un istoric bizantin relatează că se dedica cu înflăcărare ştiinţelor, în special astrologiei, că citea povestiri despre faptele eroice ale lui Alexandru al Macedoniei , ale lui Iulius Caesar şi ale împăraţilor Constantinopolului şi că vorbea cinci limbi, în afară de turcă.

Izvoarele orientale elogiază evlavia sa, dreptatea, blândeţea şi protecţia acordată savanţilor şi poeţilor. Istoricii secolelor XIX-XX l-au apreciat diferit pe Mehmed al II-lea; unii i-au contestat orice calitate pozitivă, alţii au recunoscut că era o personalitate extraordinară, aproape genială. Dorinţa cuceririi Constantinopolului era o obsesie a tânărului sultan, care, potrivit istoricului Ducas,

“noaptea şi ziua, mergând la culcare şi deşteptându-se, în palatul sau sau in afara acestuia, îsi frămanta mintea prin ce acţiuni si cu ce mijloace militare sa puna mana pe Constantinopol”.

Petrecea nopţi de insomnie schiţând pe hârtie planul oraşului şi al fortificaţiilor sale, marcând locurile de unde ar putea fi mai lesne atacat.

Ne-au parvenit portretele ambilor adversari, cele ale lui Constantin Paleologul pe sigilii şi în câteva manuscrise târzii, cele ale lui Mehmed al II-lea pe medaliile bătute în secolul al XV-lea de artiştii italieni în onoarea sultanului şi în câteva portrete, mai cu seamă cel pictat de celebrul artist veneţian Gentile Bellini (+1507), care a petrecut o scurtă vreme (1479-1480) la Constantinopol catre sfarsitul domniei lui Mehmed al II-lea.

Mehmed, cuceritorul Constantinopului

Mehmed, cuceritorul Constantinopului

Decis să aplice lovitura de graţie Constantinopolului, Mehmed a acţionat cu extremă prudentă. Întâi de toate, la nord de oraş, pe malul european al Bosforului, în cel mai îngust punct, a construit o puternică fortăreată cu turnuri, ale cărei ruine maiestuoase se zăresc încă (Rumeli-Hisar); tunurile instalate acolo lansau proiectile de piatră enorme pentru acea epocă.

Când s-a răspândit vestea construirii citadelei pe Bosfor, populaţia creştină din capitală, din Asia, Tracia şi insule a scos, potrivit lui Ducas, un strigăt de disperare:

Acum a venit sfârşitul oraşului; acum vedem semnele ruinei neamului nostru; acum zilele lui Antihrist s-au apropiat. Ce se va întâmpla cu noi? Ce-i de făcut? ... Unde sunt sfintii protectori ai oraşului?”

Un alt contemporan şi martor ocular care a trăit toate ororile asediului Constantinopolului, veneţianul Nicolo Barbaro, autorul preţiosului Jurnal al asediului, scria:

Această fortificatie este extrem de puternică dinspre mare, astfel încât este inexpugnabilă, pentru că pe tărm şi ziduri se află bombarde într-un număr foarte mare; dinspre uscat fortificaţia este, de asemenea, puternică, deşi mai puţin decât dinspre mare”.

Această fortificaţie a tăiat comunicatia capitalei cu Nordul şi porturile Mării Negre, pentru că toate ambarcaţiunile străine, atât la intrarea, cât şi la ieşirea dm Bosfor, erau interceptate de turci; în caz de asediu, Constantinopolul ar fi fost privat de aprovizionarea cu grâne din porturile Mării Negre. Era foarte simplu pentru turci să ia aceste măsuri, pentru că, în faţa fortăreţei europene, se inaltau pe tarmul asiatic al Bosforului fortificaţiile construite la sfârşitul secolului al XIV-lea de sultanul Baiazid (Anatoli-Hisar).

Mehmed a invadat apoi posesiune grecesti din Moreea, pentru a impiedica pe despotul Moreei sa vina ina ajutorul Constantinopolului intr-o imprejurare critica. După aceşti paşi preliminari, Mehmed, acest “duşman păgân al poporului creştin”, pentru a-l cita pe Barbaro, a început asediul marelui oraş.

Constantin s-a străduit pe cât posibil să opună o rezistentă demnă puternicului adversar într-o luptă inegală ale cărei rezultate erau, s-ar putea spune, previzibile. Împăratul poruncise să se adune în oraş, din vecinătăţile capitalei, toate rezervele posibile de grâne şi să se faca unele reparaţii la zidurile oraşului. Garnizoana greacă a oraşului nu depăşea câteva mii de oameni.

Văzând apropierea acestui pericol de neînlăturat, Constantin a cerut ajutor Occidentului; dar în locul ajutorului militar dorit un cardinal roman de origine greacă, Isidor, fostul mitropolit al Moscovei şi participant la sinodul florentin, a ajuns în Constantinopol şi, pentru a celebra restaurarea păcii între Bisericile Orientală şi Apuseană, a oficiat un serviciu religios de unire în biserica Sf. Sofia, ceea ce a provocat cea mai mare agitaţie în rândurile populaţiei oraşului. Unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Bizanţului, Lucas Notaras, a rostit atunci aceste celebre cuvinte:

“Mai bine să vedem domnind in oras turbanul turcesc decat tiara latinilor”.

Veneţienii şi genovezii au luat parte la apărarea capitalei. Constantin şi populaţia oraşului s-au bizuit, în special, pe un nobil genovez cu mare reputatie militara, Giovanni Giustiniani, care a ajuns în Constantinopol cu două nave de mari dimensiuni aducând 700 de luptători. Intrarea în Cornul de Aur era blocată, cum se întâmplase deja de câteva ori in momente critice din trecut, de un lanţ masiv de fier. Se presupune că rămăşite ale acestui lanţ de fier puteau fi văzute până recent în curtea bisericii bizantine Sf. Irina, unde se află acum Muzeul Otoman caderea-const-10de Istorie Militară.

Forţele militare ale lui Mehmed, terestre şi maritime – alcătuite, în afară de turci, din reprezentanti ai diferitelor popoare cucerite -, depăşeau cu mult numărul modest al apărătorilor Constantinopolului, greci şi câţiva latini, mai cu seamă italieni.

Unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie mondială era iminent. Faptul însuşi al asedierii şi cuceririi de către turci a “oraşului protejat de Dumnezeu”, Constantinopolul, a lăsat o amprentă profundă în izvoare, care, în diferite limbi şi din diferite puncte de vedere, au descris ultimele momente ale Imperiului bizantin şi care ne permit să asistăm, uneor literalmente pe zile şi ore, la desfăşurarea ultimului act al acestei drame istorice emoţionante. Ne-au parvenit izvoare redactate în greacă, latină, italiană, slavă şi turcă.

Principalele izvoare greceşti se disting în aprecierea acestui eveniment. Georgios Phrantzes, care a participat la asediu, prieten intim al ultimului împărat bizantin şi celebru diplomat care detinuse înalte demnităţi în Imperiu, nutrea o dragoste nemărginită pentru împăratul său erou şi pentru dinastia Paleologilor în general şi era ostil unirii Bisericilor; acesta descrie ultimele zile ale Bizantului cu intentia de a restabili onoarea învinsului Constantin, a patriei sale jignite şi a credinţei greceşti ortodoxe ofensate.

Un alt scriitor contemporan, grecul Critobul, care trecuse de partea turcilor şi dorea să-şi demonstreze loialitatea fată de Mehmed al II-lea, a dedicat istoria sa, puternic influentată de Tucidide, “celui mai mare împărat, regelui regilor, Mehmet”; a istorisit evenimentele din ultimele zile ale Bizantului din punctul de vedere al unui supus al noului Imperiu Otoman, deşi nu i-a atacat pe conationalii săi greci.

Un grec din Asia Mică, Ducas, partizan al unirii, în care vedea singura salvare pentru Imperiu, a scris dintr-o perspectivă favorabilă Apusului, a accentuat în special serviciile şi meritele comandantului genovez Giustiniani, reducând mai degrabă rolul lui Constantin, dar a scris, în acelaşi timp, nu fără dragoste şi compătimire pentru greci.

În fine, al patrulea istoric grec al ultimei perioade a Bizantului, unicul atenian din literatura bizantină, Laonikos Chalcocondyles, alegând ca subiect principal al istoriei sale nu Bizantul, ci Imperiul turc, şi-a fixat o temă nouă şi vastă: “Extraordinara creştere a puterii tânărului Imperiu otoman, care s-a înăltat pe ruinele statelor greceşti, france şi slave”. Lucrare cu caracter general, scrierea lui Laonikos – care, în plus, nu a fost un martor ocular al ultimelor zile ale Constantinopolului – nu are decât o însemnătate secundară.

Isidore_of_Kiev

Isidor al Kievului, ierarhul ortodox care a ajuns cardinal prin apostaziere

Printre cele mai valoroase izvoare redactate în latină, câteva apartin unor autori care au trăit la Constantinopol pe toată durata asediului. Unul era apelul “Către toti credincioşii întru Hristos“, scris de cardinalul Isidor, care a scăpat cu greutate să nu fie luat captiv de turci. El îi implora pe toti creştinii să ridice armele pentru a apăra credinta creştină aflată în pericol. Raportul către papă al arhiepiscopului Chiosului, Leonard, care a scăpat şi el de captivitate, a interpretat marea nenorocire care lovise Bizantul drept pedeapsa pentru abaterea grecilor de la credinta apuseană. În sfârşit, un poem în versuri, în patru strofe, intitulat “Constantinopolis“, a fost compus de italianul Pusculus, care a petrecut ceva vreme în captivitate la turci. Era un imitator al lui Virgiliu şi, într-o oarecare măsură, al lui Homer. Credincios apusean zelos, a dedicat poemul său papei şi a fost, ca şi Leonard, convins că Dumnezeu a pedepsit Bizanţul pentru schisma sa.

Printre izvoarele italiene se află nepreţuitul Jurnal al asediului Constantinopolului, scris în vechiul dialect venetian, într-un stil arid de cronică, al cărui autor este un nobil venetian, Nicolo Barbaro. A enumerat zi de zi conflictele dintre greei şi turci din timpul asediului, motiv pentru care lucrarea sa are o importantă capitală în stabilirea cronologiei evenimentelor.

În rusa veche, o istorie importantă a cuceririi Ţarigradului, “această mare şi teribilă ispravă”, a fost scrisă de “păcătosul şi smeritul Nestor Iskinder (lskander)”. Probabil rus Ia origine, a luptat în armata sultanului şi a descris cu imparţialitate şi, pe cât posibil, zi de zi actiunile turcilor din timpul asediului şi după căderea oraşului. Istoria căderii Constantinopolului este, de asemenea, relatată în diferite cronici ruseşti.

În sfârşit, există izvoare turceşti care apreciază marele eveniment din punctul de vedere al Islamului victorios şi triumfător şi al reprezentantului său strălucit, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Izvoarele turceşti se prezintă uneori sub forma unor colecţii de legende populare turceşti despre Constantinopol şi Bosfor. Această enumerare a izvoarelor principale arată ce documentaţie bogată şi variată există pentru studierea problemei asediului şi cuceririi Constantinopolului de către turci.

La începutul lui aprilie 1453 a început asediul marelui oraş. Nu numai superioritatea numerică de netăgăduit a fortelor militare turceşti a contribuit la reuşita asediului. Mehmed al II-lea, numit de Barbaro “acest turc perfid, câine-turc“, a fost primul suveran din istorie care avea la dispoziţia sa un adevărat parc de artilerie. Tunurile perfecionate din bronz ale turcilor, de dimensiuni gigantice pentru e epoca aceea, aruncau la mare distantă proiectile de piatră enorme; la loviturile distrugătoare ale acestora zidurile seculare ale Constantinopolului nu caderea-const-12puteau rezista.

Povestirea rusă despre Ţarigrad menţionează că “blestematul Mehmed” a transportat lângă zidurile oraşului “tunuri, archebuze, turnuri, scări mobile, maşini de asediu şi alte dispozitive destinate demolării zidurilor”. Critobul, istoricul grec contemporan, a înţeles limpede rolul decisiv al artileriei când a scris că toate şanturile săpate de turci pe sub ziduri şi culoarele subterane “s-au dovedit de prisos şi au implicat o cheltuială inutilă, întrucât tunurile decideau totul”.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în câteva locuri din Istanbul se puteau vedea pe sol imensele ghiulele de tun care fuseseră aruncate peste ziduri şi care se aflau aproape în acelaşi loc unde căzuseră în 1453.

La 20 aprilie, singurul moment în care soarta a fost favorabilă creştinilor, patru nave genoveze care venisera in ajutorul Constantinopolu lui au înfrânt flota turcă in pofida superioritatii numerice a acesteia. “Se poate imagina cu uşurinţă”, scria Schlumberger, un istoric recent al asediului şi cuceririi Constantinopolului, “bucuria inefabilă a grecilor şi italienilor. Pentru o clipă, Constantinopolul s-a considerat salvat”. Dar acest succes, desigur, nu putea avea o însemnătate reală pentru desfăşurarea asediului.

La 22 aprilie, oraşul cu împăratul în frunte a rămas uluit în fata unui spectacol extraordinar şi terifiant: navele turceşti se găseau în partea superioară a Cornului de Aur. În timpul noptii precedente, sultanul reuşise să transporte pe uscat ambarcatiunile din Bosfor în Cornul de Aur; se construise ad-hoc un fel de platformă de lemn în valea dintre coline şi vasele au fost puse pe roţi şi trase pe această platformă prin eforturile unui mare număr de “netrebnici“, potrivit spuselor lui Barbaro, care se aflau la dispoziţia sultanului. Flota greco-italiană ancorată în Cornul de Aur, dincolo de lanţ, s-a aflat din acel moment prinsă între două focuri.

Situaţia oraşului a devenit critică. Planul garnizoanei asediate de a incendia in timpul noptii vasele turceşti din Cornul de Aur a fost dezvăluit sultanului printr-o tradare şi a fost preîntâmpinat.

caderea-const-5Intre timp, bombardamentul violent al oraşului, neîntrerupt de mai multe săptămâni, a adus populaţia în pragul epuizării complete; bărbaţi, femei, copii, preoţi, monahi şi monahii erau constrânşi, zi şi noapte, sub canonadă, să repare numeroasele breşe din ziduri. Asediul dura deja de 50 de zile. Zvonurile care i-au ajuns sultanului la ureche, poate inventate anume, despre eventuala sosire a flotei creştine în ajutorul oraşului l-au convins să precipite lovitura decisivă dată Constantinopolului.

Imitând celebrele discursuri din istoria lui Tucidide, Critobul îi atribuie lui Mehmed un lung discurs adresat trupelor sale, în care face apel la curajul şi fermitatea lor; în acest discurs, sultanul declara:

“Trei sunt condiţiile pentru un război victorios: a dori (victoria), a fi ruşinat (de dezonoare, înfrângere) şi a da ascultare comandanţilor”.

Acest asalt a fost stabilit pentru noaptea de 29 mai.

Vechea capitală a Răsăritului creştin, prevăzând inevitabila catastrofă şi prevenită de asaltul proiectat, a petrecut ajunul marii zile în rugăciune şi lacrimi. La porunca împăratului, procesiuni religioase, urmate de enorme mulţimi de oameni cântând “Doamne, miluieşte-ne” , au străbătut oraşul. Bărbaţii se încurajau unii pe alţii pentru a opune o rezistenţă dârză turcilor în ceasul ultim al luptei. Într-un lung discurs citat de istoricul grec Phrantzes, Constantin a îndemnat populatia la o apărare curajoasă, dar a întrezărit limpede destinul ei tragic când a spus că turcii

“se bizuie pe arme, cavalerie, infanterie şi superioritate numerică; noi ne încredem in numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi, în al doilea rând, în braţele şi forţa noastră, care ne-au fost încredinţate de puterea dumnezeiască”.

Constantin şi-a încheiat discursul astfel:

“Vă rog şi vă implor să acordati onoarea şi ascultarea cuvenite comandantilor voştri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului şi slujbei lui militare. Aflati aceasta: dacă caderea-const-2respectati cu sinceritate toate cate vi le-am poruncit, nadajduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu”.

În seara aceleiaşi zile s-a celebrat o slujbă în Sf. Sofia; a fost ultima ceremonie creştină care s-a săvârşit în celebra biserică. Pe baza izvoarelor bizantine, istoricul englez E . Pears a oferit o descriere remarcabilă a acestei ceremonii:

 “Marea ceremonie din seara [acelei zile – n. trad.], una ce trebuie întotdeauna să se evidentieze dintre spectacolele istorice mondiale, a fost ultima slujbă creştină celebrată în biserica Înţelepciunii dumnezeieşti. […] Erau de faţă împăratul şi comandanţii de care se putea lipsi [de pe zidul de apărare – n. trad .], iar lăcaşul era încă o dată şi pentru ultima oară înţesat cu dreptcredincioşi creştini. Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creştină şi frumuseţea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul şi cardinalul, mulţimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană şi Apuseană; împăratul şi aristocraţii, ultima rămăşiţă a odinioară strălucitei şi curajoasei aristocraţii bizantine ; preoţi şi soldati amestecati; constantinopolitani, venetieni şi genovezi, toţi erau prezenţi, toţi realizând primejdia aflată în faţa lor şi simţind că, având în vedere pericolul iminent, rivalitătile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele. Împăratul şi camarazii săi de arme s-au împărtăşit cu “Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine” şi şi-au luat rămas-bun de la patriarh. Ceremonia era in realitate o liturghie a morţii. Imperiul agoniza şi se cuvenea ca slujba pentru spiritul său în agonie să fie săvârşită public în cea mai frumoasă biserică şi înaintea ultimului său viteaz împărat. Dacă scena încoronării lui Carol cel Mare şi a naşterii unui Imperiu, atât de viu descrisă de dl Bryce, este printre cele mai pitoreşti din istorie, aceea a ultimei slujbe creştine în Sf. Sofia este cu siguranţă printre cele mai tragice”.

“Cine va putea descrie“, scrie Phrantzes, “lacrimile şi suspinele din palat! Nici chiar o fiintă din lemn sau piatră nu-şi putea retine lacrimile”.

caderea-const-3Asaltul general a început in noaptea de marti, 28-29 mai, intre ceasurile întâi şi al doilea ale diminetii. La semnalul dat, oraşul a fost atacat simultan din trei părti. Două atacuri au fost respinse. În cele din urmă, Mehmed a organizat cu cea mai mare grijă al treilea şi ultimul atac.

Turcii au atacat cu extraordinară violentă zidurile din apropierea Porţii Sf. Roman (sau Pempton), unde lupta împăratul. Unul dintre principalii apărători ai oraşului, genovezul Giustiniani, grav rănit, a fost obligat să abandoneze lupta; a fost transportat cu dificultate pe o corabie care a reuşit să părăsească portul în directia insulei Chios. Fie aici, fie în cursul călătoriei spre insulă, Giustiniani a murit. Mormântul său poate fi văzut şi astăzi în Chios, dar epitaful latin, aflat înainte vreme în biserica Sf. Dominic din interiorul citadelei, se pare că a dispărut.

Plecarea şi moartea lui Giustiniani au constituit o pierdere ireparabilă pentru cei asediaţi. Tot mai multe noi breşe se deschideau în ziduri.

Constantin, ultimul imparat al Bizantului

Constantin, ultimul imparat al Bizantului

Impăratul a luptat eroic, ca un simplu soldat, şi a căzut în luptă. Nu deţinem informaţii precise despre moartea ultimului împărat bizantin; din acest motiv, moartea sa a fost învăluită curând de legenda care a ocultat faptul istoric.

După moartea lui Constantin, turcii au năvălit în oraş, cauzând o teribilă devastare. O mulţime de greci au căutat refugiu în Sf. Sofia, sperând să se afle acolo în siguranţă. Dar turcii au forţat intrarea şi s-au năpustit în biserică; au ucis şi au batjocorit pe grecii care se ascundeau acolo, fără deosebire de sex sau vârstă. În ziua cuceririi oraşului sau poate a doua zi, sultanul şi-a făcut intrarea solemnă în Constantinopolul cucerit şi a mers la Sf. Sofia, unde a rostit o rugăciune musulmană. După aceea, Mehmed şi-a stabilit reşedinţa în palatul imperial de la Blacherne.

Potrivit indicaţiei unanime a izvoarelor, jefuirea oraşului, aşa cum promisese Mehmed soldaţilor, a durat trei zile şi trei nopţi. Populaţia a fost masacrată fără milă. Bisericile, în frunte cu Sf. Sofia şi manastirile, cu toată bogăţia lor, au fost jefuire şi profanate ; proprietătile private au fost prădate. În acele zile nefaste a pierit un mare număr de capodopere ale spiritului uman. Cărtile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăţi, călcate în picioare sau sau vandute pe un pret de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas, un număr enorm de cărti au fost încărcate în cărute şi risipite în diferite regiuni; un mare număr de cărţi, lucrările lui Aristotel şi Platon, scrieri teologice si multe altele erau vândute pentru o monedă de aur ; ferecaturile din aur şi argint care împodobeau Evangheliile au fost smulse şi Evangheliile însele au fost vândute sau aruncate; toate sfintele icoane au fost aruncate în foc si turcii mancau carne fiartă pe acest rug.

Totuşi, unii savanţi- de pildă, F. Uspenski, cred că

“turcii în 1453 au acţionat cu mai multă blândeţe şi umanitate decât cruciaţii care au cucerit Constantinopolul în 1204.”

O tradiţie creştină populară relatează că, în momentul apariţiei turcilor în Sf. Sofia, se celebra [Sfânta] Liturghie; când preotul care ţinea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe musulmani îmbulzindu-se în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în faţa lui, el a pătruns şi s-a făcut nevăzut ; când Constantinopolul va trece din nou în mâinile creştinilor, preotul va ieşi din zid şi va continua Liturghia.

Cu 60 de ani în urmă, ghizii locali obişnuiau să le arate turiştilor, într-unul din colţurile ascunse ale Istanbulului, un pretins mormânt al ultimului împărat bizantin, deasupra căruia ardea o candelă modestă. Desigur, acest mormânt anonim nu este cu adevărat cel al lui Constantin; locul unde a fost înmormântat este necunoscut. În 1895, E.A. Grosvenor scria:

“Astăzi, în cartierul Abou Vefa din Istanbul, poate fi văzut un mormânt modest şi anonim pe care grecii simpli îl venerează ca fiind cel al lui Constantin. Devoţiunea umilă l-a Constantine_XI_Palaiologosînconjurat cu câteva ornamente rustice. Lumânările ardeau alături zi şi noapte. Până acum opt ani, era frecventat, deşi pe ascuns, ca loc de rugăciune. Apoi, guvernul otoman a introdus pedepse severe şi de atunci a fost aproape părăsit. Este genul de poveste care îi încântă pe creduli sau pe credincioşi”.

S-a afirmat îndeobşte că, la două zile după căderea Constantinopolului, în Arhipelag a sosit o flotă apuseană care să-l despresoare şi, aflând veştile despre căderea oraşului, a făcut cale-ntoarsă numaidecât. Pe baza unor mărturii noi, astăzi acest fapt este negat: nici vase papale, nici genoveze sau aragoneze nu au navigat spre răsărit pentru a veni în sprijinul Constantinopolului.

În 1456, Mehmed a cucerit Atena de la franci; curând după aceea, i s-a supus intreaga Grecie, cu Peloponesul. Anticul Parthenon, unde se afla în Evul Mediu biserica Sfintei Fecioare, a fost, la porunca sultanului, transformat într-o moschee. In 1461, îndepărtatul Trapezunt, capitala unui Imperiu cândva independent, a trecut în mâinile turcilor. În acelaşi timp, au luat în posesie ultimele vestigii ale despotatului Epirului. Imperiul bizantin ortodox înceta să existe şi pe amplasamentul său s-a fondat şi s-a extins un Imperiu musulman (otoman). Capitala sa a fost transferată de la Adrianopol la Constantinopol, numit de turci Istanbul (Stambul).

Imitând “lamentaţia” lui Niketas Akominatos după jefuirea Constantinopolului de către latini în 1204, Ducas a deplâns evenimentul din 1453. Iată exordiul acestei tânguiri:

“O, oraş, oraş, cap al tuturor oraşelor! O, oraş, oraş, centru al celor patru sferturi ale lumii ! O, oraş, oraş, mândria creştinilor şi spaima barbarilor! O, oraş, oraş, al doilea paradis sădit în Apus, cuprinzând tot soiul de plante care se apleacă sub povara fructelor spirituale! Paradis, unde este frumuseţea ta? Unde este binecuvântata fortă spirituală şi trupească a darurilor tale duhovniceşti? Unde sunt trupurile Apostolilor Domnului meu? … Unde sunt moaştele sfinţilor, unde sunt moaştele martirilor? Unde sunt rămăşiţele pământeşti ale marelui Constantin şi ale celorlalţi împăraţi?”.

Un alt contemporan, istoricul polonez Jan Dlugosz, scria în a sa Istorie a Poloniei:

“Această înfrângere constantinopolitană, jalnică şi vrednică de plâns, a fost victoria enormă a turcilor, pieirea din urmă a grecilor, infamia latinilor; prin care credinţa romană a fost rănită, religia răvăşită, numele lui Hristos batjocorit şi asuprit. Unul dintre cei doi ochi ai Creştinătăţii a fost smuls ; una dintre cele două mâini a fost amputată, de vreme ce bibliotecile au fost incendiate şi învăţăturile literaturii greceşti distruse, fără de care nimeni nu se poate considera învăţat”.

Un cronicar din îndepărtata Georgie a notat cu pioşenie : “in ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”.

Intrarea lui Mehmed in COnstantinopol

Intrarea lui Mehmed in Constantinopol

Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creştinătăţii, deşi schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioşilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situaţia. Papi, suverani, episcopi, printi şi cavaleri au lăsat multe scrieri şi epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situaţiei şi fac apel la o cruciadă contra islamului victorios şi a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, “precursorul lui Antihrist şi al doilea Sennacherib”.

Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o “nenorocire comună pentru întreaga credintă creştină” , a scris că (oraşul) Constantinopol era “un adevărat sălaş (velut domiciulium proprium) al literaturii şi învătăturii pentru întreaga umanitate”. […]

Nici apelurile papilor şi suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor şi colectivitătilor, nici conştientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului. Turcii au continuat să înainteze şi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman. Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se ştie, se află şi astazi în mâinile turcilor.

A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010

vasiliev-istoria bizantului

NOTA:

Textul de mai sus este o succinta cronica istorica a ultimelor zile ale Constantinopolului. Prin urmare, ea nu-si propune sa investigheze cauzele duhovnicesti ale prapadului la care a fost supus megalopolis, cum era numita capitala Imperiului Bizantin.

Cum a fost insa posibil ca Dumnezeu sa ingaduie o asa catastrofa, in urma careia au fost masacrati si batjocoriti batrani, femei, copii, inclusiv cei care se refugiasera in biserici? Oare Domnul nu vedea plangere, spaima si durerea mamelor, fecioarelor, tinerilor prinsi in oras ca intr-o cursa? 

Poate ne vom grabi sa spunem ca aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru alunecarile de credinta (a se observa ca ultima liturghie din Sfanta Sofia a fost una uniata, practic) si pentru viata depravata a orasului. Si asa si este! Insa daca ei au fost pedepsiti astfel, noi, oare, ce meritam? 

Caderea-Constantinopolului2-e1329312780398

***


Categorii

1. SPECIAL, Biserica la ceas de cumpana, Caderea Constantinopolului, Meditatii duhovnicesti, Portile Iadului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

28 Commentarii la “560 DE ANI DE LA CADEREA CONSTANTINOPOLULUI (29 mai). Cronica ultimei batalii a Bizantului. Prefigurarea stapanirii lui Antihrist, precedata de CADEREA IN APOSTAZIE SI DEPRAVARE

  1. Adevărat admin. Oare noi ce meritam ?

    Căderea Constantinopolului a constituit robia babiloniană a creștinilor.
    A readus focul prigoanei, a sângelui martiric, a lămuririi prin sânge și lacrimi, (robie și moarte), a ortodoxiei, CE TINDEA ca din viaţă (ascetică) sfântă, să devină ritual grandios, spectacol exterior, manifestări artistice și culturale proprii minţii și spiritului elitist, ce socoteşte emoționalul și umanitarismul neevanghelic (emoțional, mediatizat și lăudăros), duhovnicie și sfințire.

    Tot ce a ţinut de aceasta, a căzut pradă focului, devastării și distrugerii.
    Durerile acestei răstigniri (sub turci), le’a trăit până la cucerirea independenţei și naţia ortodoxă română, iar acum (cu aproape întreaga ortodoxie) am ajuns în ultima și cea vicleană, mai sireată și mai demonică robie.

    Acestă bătaie divină, dată creștinismului trebuia (și trebuie) să ne readucă la smerenie și la îndreptare, la ascultarea (cinstită și curată), de Părintele, ce nu curţă nuiaua, (fiindcă-și iubește copilul).

  2. http://www.radiodobrogea.ro/11941-predica-arhim-theodoros-zisis-caderea-constantinopolului/ tocmai savarsita, slujba savarsita de profesorul emerit a fost incununata de o predica extraordinara pe acest subiect. iar la sfarsit a marturisit clar erezia ecumenismului chiar de fata si fiind langa IPS teodosie…..

  3. Atunci cine este John III Doukas Vatatzes? Este unul si acelasi cu Constantin al XI-lea Paleologul ?

    Mai multi parinti din Muntele Athos -printre care Efrem Filotheitul sau Iosif Vatopedinul- vorbesc despre acest imparat John III, care se spune ca nu a murit nici el nici soldatii, nici preotii care slujeau Sfanta Liturghie in acel moment cand au intrat turcii in Constantinopol…

    Vad ca pozele lui Juhn III si Constantin al XI-lea, sunt identice: http://en.wikipedia.org/wiki/John_III_Doukas_Vatatzes

    http://www.scribd.com/doc/117349003/Elder-Ephraim-of-Arizona-s-Testimony-Concerning-the-Marble-King-John
    Povestirea a fost tradusa si la noi la editura Egumenita daca nu ma insel, intr-o carte despre oameni care au inviat din morti. Cred ca asta este:
    http://vestitorul.blogspot.ro/2010/06/minunea-liturgiei-de-piatra-de-la.html

  4. Ba parca unul are barba mai lunga :)

  5. http://www.pemptousia.ro/2013/03/imparatul-ioannis-al-iii-lea-vatatzis-1221-1254/

    E vorba de alt imparat, alta dinastie si chiar alt imperiu, cel de la Niceea, pe vremea cand Constantinopolul cazuse sub curciatii latini.

  6. Pingback: Maica Domnului | albastru de...
  7. Ce ciudat!
    Chiar daca s-a petrecut acu’hat gramad’de ani, tot am nostalgii…a fost ingaduit sa fie cucerit ca sa se (ne) invete minte ca, in chestiuni de credinta (fara fapte) MOARTA este/devine!

    Ce vreti mai mult…cine nu invata din istorie, risca s-o repete!

    Si parca acelasi REFREN se (va) repeta – d-acapo’ al fine, e poi coda – pe aceeasi melodie cantata la sintetizator (deh! alta societate tehnologizata) ritmata dupa o partitura usor modificata (vremurile astea de-acum) DAR in in aceeasi CHEIE, sau acelasi numitor comun – necredinta sau spoiala de credinta, in care – mai mult ca niciodata – NOI, avem chipul credintei, dar tagaduind puterea ei!

    Ce durere….biserici pangarite, obiecte de cult batjocorite, ruguri de foc in care erau aruncate lucruri sfinte!

    Bine…am inteles din istorisiri ca Patriarhul a avut o vedenie pe care a comunicat-o curtii si imparatului vazand cum se sfatuia Dumnezeu (in Sf.Treime) sa se ridice Harul de la Biserica Sf.Sofia, atentionand ca lucrul asta se va intampla pentru nevrednicia crestinilor din Constantinopol.

    Stiti cum a facut Mehmed asta?!
    Exact cum fac mondialistii astia de azi (FMI, Banca Mondiala) la brat cu politicienii nostri: au dat ocol turmei, mirosind slabiciunile, poftele, iar la lideri (indiferent cat de caposi in virtute ar fi (fost) ) le-a cautat pana le-a gasit calcaiul lui Ahile;
    -din ocol in ocol (azi, maine si poimaine)au batatori pamantul devenind aproape familiari si familiali, slabind apoi gardul au dat peste cainii paznici aruncandu-le o ciozvarta tratata serios cu E-621 facandu-o irezistibila, pentru ca in final sa intre ca-n branza in perimetru – dand iama in oi, berbeci si miei – de-avalma!

  8. Altii, spun ca – pe langa netrebnicia crestinilor de-atunci, – o CAUZA serioasa a fost ceea ce au sesizat foarte bine adminii in NOTA: ‘liturghia uniata'; adica – pentru sprijinul Papei de la Roma impotriva invaziei otomane, s-ar fi acceptat subordonarea fata de acesta, pentru a ramane sacii in caruta/curtea Constantinopolului si-aici – au gresit!

    Ironia situatiei a stat in faptul ca s-a ”uitat” cum…la 16 iulie 1054, conducatorul reprezentantei papale, cardinalul Humbert a asezat pe Sfanta Masa a Bisericii Sf.Sofia din Constantinopol, afurisirea Crestinatatii resaritene, urmand ca la cateva sute de ani distanta, culmea! – sa ceri sprijinul urmasului celui care a afurisit crestinismul rasaritean, preferand sa te faci frate cu varu’ lui Sarsaila, numai ca sa treci podul…rusinica!

    Rusinica mare, nu mica – fiindca nu MICA NE ESTE MIRAREA cum s-a (a)plecat Constantinopolul spre cei asupra carora s-au emis edicte clare si s-au intrunit Sinoade Ecumenice (Sinoadele Ecumenice al III-lea si al VI-lea (431 si 451) i-au condamnat ca eretici pe toti cei care schimba Credinta exprimata in Sfantul Simbol. Sinodul din Constantinopol (879-880), considerat al VIII-lea ecumenic, condamna erezia Filique. Sinodul din Constantinopol (1351), considerat al IX-lea Ecumenic, condamna erezia despre harul creat).

  9. Cititi cateva fragmente din Cartea “Despre cum s-a facut papa pe sine imparat si dumnezeu” 0Sfanta Manastire Paraklitu, Schitul Lacu – Sfantul Munte Athos
    (tradus din greca in romana de ieroschimonahul Stefan Nutescu):

    “La 13 aprilie 1204, cu binecuvantarea papei Inochentie al III-lea, cruciatii, asa cum am aratat, au cucerit Constantinopolul.
    Cetatea imparateasca a trait clipe infioratoare de teroare si groaza: maceluri, violuri, incendieri, devastari, profanari ale sfintelor biserici s.a.
    De atunci Constantinopolul nu si-a mai regasit vechea lui putere si aceasta a dus in chip fatal la cucerirea lui de catre turci. Insisi istoricii occidentali marturisesc ca „purtarea cuceritorilor crestini de la 1204 a fost mult mai rea decat cea a turcilor de la 1453. Cuceritorii apuseni uram mai mult pe fratii lor de o credinta, decat au facut-o musulmanii doua secole mai tarziu” (Ernle Bradford).

    Chiar si „monahii si egumenii latini au luat parte la jafuri” (Sir Steven Runciman in Occidentul si Orientul in Schisma, ed. „En Plo”, Atena 2008). Papa si-a exprimat satisfactia pentru faptul ca „Constantinopolul a revenit la mama lui, la Sfanta Biserica Catolica”.

    In epistolele sale atestate istoric caracterizeaza acest eveniment ca o „grandioasa minune” si a sustinut ca „latinii au fost organul Proniei dumnezeiesti care i-a pedepsit pe eleni pentru refuzul lor de a accepta conducerea Bisericii Romane”.

    Stapanirea francilor in Constantinopol a tinut 47 de ani, in timp ce in alte parti mult mai mult (in Cipru pana in secolul al XVI-lea, in Creta pana in secolul al XVII-lea, iar in Eptanisia pana in secolul al XVIII-lea).

    Romeii, in urma atator nenorociri suferite in acesti ani (instalarea ierarhiei latine si alungarea clericilor ortodocsi, rapirea averii bisericesti, latinizari cu sila s.a.), au constientizat ca neamul se primejduia mai mult din partea papistasilor decat din cea a otomanilor.

    Acest adevar este cuprins in cunoscutele cuvinte ale antiunionistilor din secolul al XV-lea: „Mai bine sa vezi in mijlocul Constantinopolului turban de turc cuceritor, decat cascheta franca”, precum si in Invataturile Sf.Cosma Etolianul, in secolul al XVIII-lea: „ Un antihrist este papa; si al doilea este acesta care este pe capul nostru…Pe papa sa-l blestemati, deoarece el va fi pricina”.

    Marturii incontestabile dovedesc astazi ca locuitorii papistasi din regiunile grecesti, dirijati intotdeauna de la Roma, au o atitudine absolut negativa, antigreceasca fata de Revolutia de la 1821.

    „Preferau turcimea in loc de grecime”, consemneaza istoricul Ioannis Filimon. Mentionam drept dovada o epistola a episcopului latin de Tinos, din 8 mai 1822, unde se destainuiesc urmatoarele: „De indata ce a inceput revolutia acestui neam grec, am urmarit cu toata sarguinta sa pastrez, atat eu cat si toti catolicii, o desavarsita neutralitate. Si pana in prezent nici un catolic nu a pus mana pe arma impotriva suveranului (adica a sultanului).

    Dar pentru ca din acest motiv m-am primejduit impreuna cu tot clerul si exista un mare pericol sa ni se rapeasca bisericile, indata am cerut ajutorul si protectia Frantei”.

    In 1919, cand britanicii discutau inapoierea Constantinopolului Greciei, Vaticanul a declarat ca prefera „sa vada semiluna sus pe Sfanta Sofia decat Crucea greceasca!”.

    Iar in urma catastrofei in Asia Mica din 1922, papa a fost primul care a trimis telegrama de felicitare lui Kemat Ataturk.
    „Chestiunea Macedoneana” este creatie a propagandei papale din 1601.

    Cand in 1986 este creat statul independent al scopienilor, Vaticanul pregateste pe fata politica sa anti-greceasca: organizeaza o expozitie de icoane ortodoxe grecesti, pe care le prezinta ca fiind „arta macedoneana”, tipareste enciclice papale si in falsa „limba macedoneana”, iar in acelasi dialect papa le transmite binecuvantari de la Sfantul Petru. Sunt cunoscute legaturile de prietenie ale Vaticanului cu Biserica schismatica a scopienilor, pe care urmareste sa o incadreze in Uniatie.”

  10. Caderea Constantinopolului a fost fara sa exagerez cea mai impresionanta lectura din viata mea. Dar ceea ce m-a impresionat profund a fost caderea ultimului imparat bizantin, figura lui Constantin. Dupa cite stiu eu, Constantin, ultimul imparat, contrasta cu un luuung sir de imparati bizantini care fusesera nu doar niste conducatori slabi, dar mai ales depravati, rupti de morala crestina, chiar daca erau capii singurlui imperiu ortodox. Ori mie asta mi se pare interesant pentru ca este ceva ce pare sa se repete in istorie. Tarul Nicolae, ultimul imparat al Rusiei, venea si el dupa un alt foarte lung sir de conducatori cu multe probleme. El a fost cam singurul care nu a dus o viata imorala, care nu a curvit, nu a avut amante, care a fost un tata si un sot exemplar, cu un remarcabil simt al onoarei. La fel se poate spune si despre Ludovic al XVI care, desi innegrit de propaganda iluminista, a fost un personaj extrem de decent si moral in comportament mai ales in contrast cu tatal sau, Ludovic al XV-lea faimos pentru promiscuitatea si bunicul sau, Regele Soare.

    Este ca si cum, spalarea pacatelor unei intregi generatii se face prin sacrificarea literala a ultimilor descendenti care “se intimpla” sa fie si cei mai buni, cei mai curati.

  11. Da, si ar mai fi ceva. Mina cu cele 5 degete de pe perete. Cei 5 crestini adevarati care lipseau. Ma gindesc ca bisericile ortodoxe din Constantinopol erau totusi pline de lume….asa cum sint pe la noi.Si presupun ca multi se duceau sa se spovedeasca, sa se impartaseasca si erau destui care tineau si posturi, si erau calugari, si erau moaste etc,etc.Tot asa ca si acum la noi in tara, o tara pline de moaste contemporane mai ales.

    Ori pe mine asta ma ingrozeste. Poti sa te duci la biserica ani de zile, poti sa faci tot ritualul, toate canoanele(asa cum foarte probabil faceau si multi din locuitorii marii cetati) si totusi nu esti printre cei 5. Pentru ca nu de cantitate e vorba. Ci de calitate. Si asta se obtine greu sau niciodata.

  12. Pingback: PARINTELE THEODOROS ZISIS la Constanta - predica audio si conferinta (text) despre DESCRESTINAREA EUROPEI, rolul Sfantului Imparat Constantin, CADEREA CONSTANTINOPOLULUI, ierarhii filo-papistasi si PERICOLUL ECUMENISMULUI - Razboi întru Cuvânt - Recoman
  13. @ petra:

    Foarte adevarat si foarte important…

  14. petra,

    Ma gandesc ca asta a dus la schimbarea mintii poporului care incetul cu incetul a pierdut dreapta credinta si dreapta socoteala si nu au protestat, ba chiar au incuviintat acea liturghie apostata impreuna cu papistasii, ultima liturghie si aceea apostata.

  15. Sunt constient ca nu am toata informatia necesara unei concluzii ferme, insa indraznesc s’adaug la ce-a scris “petra” ca si Romania a cazut sub necrestini in cnditii comparabile cand era – si ESTE – rege un om demn, urmas de sange al tatalui sau nu tocmai virtuos…

  16. La noi romanii insa, pastrand proportiile, nu e nevoie de minunea revenirii preotului cu Sfintele Taine prin zidul altarului, ci de deschiderea si acordarea inimii fiecaruia cu realitatea ca pprintre noi, concret, respira Maiestatea Sa, care e, asa cum observau administratorii candva, singurul suveran ortodox de pe Pamant.

  17. Pingback: Vlad Tepes si caderea Constantinopolului | Alex Rădescu
  18. @ Petra

    Da, Petra, interesante observatiile. Cam asa si la Rev. Franceza cu Ludovic al XVI-lea care, culmea, cica era chiar un tip de treaba si credincios (ma rog, el sarmanu’ n-avea nici o vina ca s-a nascut catolic…), f diferit de predecesorii sai. Citeam undeva ca atunci cand revolutionarii – care, cu toate indreptatirile lor, erau totusi o masa quasi-manipulata de oameni simplisti si brutali – au navalit in palat si soamu prezenta lui Ludovic, toata lumea credea ca va fi linsat. El insa a aparut dupa un timp cu un aer atat de calm si cumsecade incat, fara nici un mare discurs, i-a descumpanit pe toti. Si, culmea, el chiar ii intelegea! Intr-adevar, acesti ultimi regi par a fi un fel de ~conducatori de sacrificiu~… e intr-adevar f interesant…

    Cat despre partea cu mersul la Biserica, impartasit, postit etc. si tot degeaba… mda… chiar ar trebui sa ne dea de gandit!! Biserica e conditie necesara, dar insuficienta! Este clar: pana nu o sa devenim blanzi cu inima, smeriti cu sufletul si curati-curati – adica incapabili sa vedem raul in ceilalti – nu cred ca suntem aproape de mantuire, oricata dogmatica si teologie am avea in noi. Si pe mine ma ingrozeste treaba asta, mai ales ca am impresia ca pt intelectuali – sau ma rog, quasi-intelectuali, asa ca mine – treaba asta nu e usoara deloc!

    Doamne, ajuta!!

  19. @doroteea
    nu e usoara dar nici imposibila.
    Trebuie insa precizat , ca sa nu smitim pe altii si ca sa nu ramanem numai la suprafata lucrurilor ci sa incepem a lucra in adancurile sufletului, ca Biserica este necesara si suficienta. De fapt cred ca este singurul lucru necesar si suficient pe lumea asta.
    Tot secretul este sa nu participam la viata bisericeasca mecanic ci sa invatam sa traim cum se cuvine fiecare taina a bisericii. Apoi sa nu uitam faptul ca Biserica nu este numai timpul petrecut in biserica ci este mai mult decat atat, trebuie extinsa la toata viata noastra caci altfel ne pierdem pe drum.

  20. Am vazut zilele acestea Sf. Sofia, o bijuterie arhitectonica, transformata in Hagie, acum intr-un proces de restaurare, care cu siguranta va pune accent pe partea musulmana. Pacat ca un asemenea edificiu, o constructie extraordinara pentru acele vremuri a fost transformata in hagie. daca ar fi readusa la forma initiala ar avea o valoare mult mai mare decat in prezent, ar fi un gest de respect si onoare al invingatorilor fata de invinsi. Spiritual, prin Sf. Sofia crestinii sunt si acum invingatori. Am avut mare durere in suflet cand am vazut ce este acum celebra catedrala.

  21. Si eu am vazut recent la Istanbul, ar suna mai bine Constantinopol, catedrala Sf Sofia. Un edificiu de neegalat , tinand seama ca a fost construit in acele vremuri.
    Trebuie sa fi fost o splendoare cu toate mozaicurile crestine in interior in comparatie cu mozaicurile islamice cu care a fost acoperita acum .
    Cine stie, poate vreodata in istorie Constantinopolul se va intoarce sub crestini.

  22. Pingback: „CADEREA UNUI IMPERIU – LECTIA BIZANTINA”: filmul documentar realizat de arhim. Tihon Şevkunov [VIDEO si subtitrare in limba romana]. CARE AU FOST CAUZELE DUHOVNICESTI ALE PRABUSIRII IMPERIULUI BIZANTIN? - Recomandari
  23. Pingback: DUMNEZEU SI PLANURILE OAMENILOR. Invatam ceva din istorie? -
  24. Pingback: DUREROASA SI DE-A PURURI PILDUITOAREA ISTORIE A CADERII CONSTANTINOPOLULUI - Recomandari
  25. Pingback: CADEREA CETATII SFINTE: Predici ale Parintelui Simeon Kraiopoulos despre SENSUL DUHOVNICESC AL CUCERIRII CONSTANTINOPOLULUI: “Cu Dumnezeu nu este de gluma! Sa nu ne astupam urechile, fratii mei!” -
  26. Pingback: SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU – domnitorul emblematic pentru lumea veche românească si ceasul Judecatii neamului. CUM S-A SFARSIT O LUME prin UCIGASA INVIDIE si TRADAREA DE FRATE. Cum cade si de ce moare un neam? -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate