ALERGAND DUPA AMBALAJE STRALUCITOARE sau ALEGAND FRUMUSETEA MODESTIEI? “Tu haina fa‑ti din simplitate si din mila, fara teama, chiar daca nu‑s la moda si nu‑s bagate‑n seama…”

27-05-2015 ~~Sublinieri~~

Tichia de nebun nu strică creierii

Biblia osândeşte părtinirea şi părerile preconcepute:

Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei – căci dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi‑i ziceţi: „Tu şezi bine aici”, pe când săracului îi ziceţi: „Tu stai acolo, în picioare” sau: „Şezi jos, la picioarele mele”, n‑aţi făcut voi, oare, în gândul vostru deosebire între unul şi altul şi nu v‑aţi făcut judecători cu socoteli viclene? (Iac. 2, 1‑4).

Există următoarea parabolă:

Un oarecare împărat a poruncit să fie făcute patru cufere; două dintre ele să fie aurite, iar înăuntru să fie puse oseminte împuţite, iar alte două să fie mânjite cu smoală şi cu funingine, dar înăuntru să fie puse pietre preţioase. Pe urmă, împăratul i‑a chemat pe curtenii săi şi i‑a întrebat: „Care cufere sunt mai bune: cele aurite sau cele murdare?” Răspunsul a fost cel pe care îl bănuiţi. Atunci, cârmuitorul a poruncit să fie deschise cuferele şi a lămurit: „Trebuie să luaţi seama la cele lăuntrice şi ascunse, nu la cele dinafară, care se văd deasupra.”

Haină pentru suflet

Potrivit stareţului Iosif Athonitul, ne hrănim cu mâncare materială şi totodată cu mâncare duhovnicească, ne îmbrăcăm şi ne dezbrăcăm atât exterior, cât şi lăuntric.

„Dacă omul nu se va schimba lăuntric, cele dinafară nu au nici o însemnătate… Spală paharul pe dinăuntru, şi el se va curăţi pe dinafară. Spală‑te pe tine însuţi pe dinăuntru, pune rânduială în gânduri, şi faptele tale dinafară vor fi drepte.”

Poetesei Irina Samarina îi aparţine următoarea poezie:

„Fă‑ţi haină pentru suflet, că‑i e greu…
Mulţi oameni umblă îmbrăcaţi în rău:
Unul cu şal din nepăsare împietrită,
Altul în frac din răutate otrăvită,

Din linguşire‑şi face rochie cineva,
Iar răzbunarea e cămaşa altuia.
Tu haină fă‑ţi din simplitate şi din milă, fără teamă,
Chiar dacă nu‑s la modă şi nu‑s băgate‑n seamă.

De ce să porţi un strai cu care‑nşeli?
Îmbracă‑te‑n nădejde în loc de îndoieli.
Găteala din minciuni – costum de bal mascat –,
Măştile‑amăgitoare, te duc doar la păcat.

Decât cuvinte goale, mai bine s‑ai conştiinţă;
Mai bine strai din dragoste, din bunătate, din credinţă
Decât o fustă mini din bani murdari cusută.
Mai bine gol decât în haină de ruşine şi urâtă!

Nu te grăbi să‑ţi îmbraci sufletul «la modă»,
Chiar dacă moda, poate, e comodă;
Haina, bineînţeles, împodobeşte,
Dar fără suflet tot nu foloseşte…”

Nici pe departe nu înţelegem întotdeauna motivele ascunse care ne mână. Intenţiile inimii sunt deseori în contradicţie cu faptele concrete şi cu linia de comportament în ansamblul său. Lucrul acesta nu e neapărat evident, dar otrăveşte negreşit lumea lăuntrică.

Odată, un fiu duhovnicesc al stareţului Porfirie Cavsocalivitul l‑a adus la el pentru a discuta pe un bun cunoscut al său. Data următoare nevoitorul şi‑a prevenit între patru ochi fiul duhovnicesc:

„Cunoscutul tău mi‑a declarat cu bucurie că te respectă – dar ce am văzut în adâncul sufletului lui? Îi este silă de tine şi te dispreţuieşte… Fii atent: sentimentul dispreţului e în subconştientul lui, el nu îşi dă seama de asta!”

Întorcându‑se acasă, fiul duhovnicesc al stareţului Porfirie s‑a supărat tare şi s‑a mâhnit de o asemenea făţărnicie. Cine l‑a pus pe amic să dea din gură despre respect? Se gândea:

„N‑ar fi mai bine să rup orice contact cu el?”

După ce furtuna din suflet s‑a potolit, a venit gândul sănătos:

„Omul mă aprecia mult, îmi arăta asta în fel şi chip şi atunci când vorbea cu mine nu părea deloc să simtă vreo stinghereală sau neplăcere. Contradicţia e ascunsă în subconştientul lui, şi de asta nu‑şi dădea seama de nimic.”

Fiul duhovnicesc al stareţului l‑a luat pe respectivul aşa cum este şi nu şi‑a schimbat atitudinea faţă de el.

La o nouă întâlnire, părintele a lămurit:

„Ceea ce am văzut în subconştientul lui este o veche traumă de la demon… Sfinţenia îl schimbă pe om, vindecându‑i traumele sufleteşti. Acum, psihiatrii numesc asta «tulburare psihică». De fapt, la mijloc este energia demonică născută din păcat.”

Autoanaliza lucidă permite distingerea conflictului dintre forma exterioară şi conţinutul lăuntric – iar acest conflict se stinge prin smerenie şi pocăinţă.

Un rol de neinvidiat

În vara anului 2013, cunoscuta scriitoare rusă Victoria Tokareva mi‑a dăruit cartea sa Atât de rău ca astăzi. În povestirea „Bucătăria cehă” tema pare banală, dar autorul îi dă o nuanţă filosofică.

Secolul al XX‑lea, începutul anilor ‘80. Nataşa, în vârstă de 30 de ani, este îndrăgostită nebuneşte de Serghei, în vârstă de 40. Apropierea dintre ei e ca un zbor în cosmos. Reciprocitate enormă. Singura problemă: Serghei este căsătorit. Soţia lui, Nadejda, e mai în vârstă decât el cu zece ani. O aşteaptă menopauza şi ofilirea, iar pe Nataşa – o înflorire îndelungată. În favoarea cui trece timpul? Ce va alege Serghei?

Printr‑un concurs de împrejurări, Nataşa face cunoştinţă cu Nadejda, care nu bănuia cu cine are de‑a face. Au început să discute despre bucătăria cehă adusă de la magazin şi au trecut treptat la o temă duhovnicească.

V. Tokareva pune în lumină lumea lăuntrică a eroinelor sale. În Nadejda a început să vorbească învăţătoarea:

– Acum nu mai e respect – faţă de tine însuţi, faţă de ceilalţi, faţă de promisiunea făcută… Problema nu e în lungimea fustei, ci în faptul că nu mai sunt păzite poruncile.

– Care porunci? – a întrebat Nataşa.

– Să nu săvârşeşti adulter. Să nu‑ţi faci idol. Oamenii visează să prindă cocorul de pe cer – iar când îl prind şi se uită la el mai îndeaproape văd că e doar o cioară vopsită.

„Ce tot spune?” – s‑a neliniştit Nataşa. Nadejda a continuat:

– Este o mare fericire să trăieşti potrivit poruncilor. Totul devine atât de simplu, de limpede, de curat...

În sufletul Nataşei are loc o întorsătură nevăzută. Citez:

„Ea a văzut cu ochii săi şi a simţit cât de trainică era căsnicia lui Serioja. Casa lui era ca o cetate, din care nu putea fi smuls nici cu unghiile, nici cu vorbele. Ea, Nataşa, putea să se străduiască oricât: nu avea cum să‑i iasă. Era superioară Nadejdei din multe puncte de vedere… Şi totuşi, Nadejda era soţia, şi soţie avea să rămână.”

Iar ea, Nataşa, nu făcea decât să‑i dea lui Serghei ceea ce‑i lipsea – adică să‑i satisfacă poftele şi capriciile…

Un rol de neinvidiat! De fapt, ce s‑a petrecut? Deoarece Nataşa îşi dădea seama şi înainte că Serghei este om de familie şi nu are de gând să‑şi lase soţia.

V. Tokareva explică:

„Una este să ştii, alta este să vezi. Nataşa a văzut cu ochii ei că Nadejda e pentru totdeauna, pe când ea e numai pentru o vreme, că timpul curge împotriva ei. Pasiunea are un defect: obişnuinţa. Obişnuinţa omoară pasiunea. Aşadar, relaţia lor era sortită eşecului. Nadejda avea ca aliat trecutul – iar trecutul este ca rădăcinile pentru copac: îl ţin ca o ancoră.

Să‑i ia Nadejdei soţul, să‑şi clădească fericirea pe lacrimile ei? Tocmai aşa voia. Cineva trebuia să plângă: ori Nadejda, ori ea. Plânge ea, iar Nadejda se bucură de noua bucătărie. De ce a început relaţia dacă nu aveau nici o perspectivă împreună? Ca un copil care s‑a zămislit în pântece, a crescut, însă nu poate să se nască.

«Îl urăsc!», a şoptit Nataşa.

Dar pentru ce? El nu i‑a promis nimic. Mai mult decât atât: i‑a spus cinstit, din capul locului, că e al alteia. Fuseseră însă atraşi unul de celălalt ca fierul de magnet. Săvârşiseră păcatul adulterului – acum iată şi răsplata! Zaci şi plângi. Urmează pocăinţa. Trebuie să te laşi de această dragoste. Aşa cum te laşi de fumat. E greu, dar e posibil. O să apară altul, liber, şi o să‑l îndrăgească pe acela, fiindcă vrea să iubească. Încă nu l‑a văzut, dar îl iubeşte deja. Înainte de a se sui în alt copac trebuie să se dea însă jos de pe acesta.”

Povestirea e cu final deschis, care îndeamnă la reflecţie:

„Aventura s‑a terminat. Serioja nu ştie încă, dar o să afle. Maşina fericirii lor s‑a abătut de pe drumul obişnuit, fiindcă, aşa cum se spune într‑un film: «La ce e bun drumul acesta dacă nu duce la biserică?»”

O mulţime de coliziuni şi peripeţii apar atunci când analizăm situaţia în mod neglijent şi dăm frâu liber pornirilor noastre lăuntrice. Atitudinea consumistă, plăcerea egoistă şi incapacitatea de sacrificiu sunt simptome ale faptului că e iubit nu celălalt, ci propriile senzaţii plăcute legate de el.

Un maestru oriental avea un discipol foarte împătimit de peştele afumat. Odată, acesta înfuleca lacom mâncarea favorită. Maestrul a intrat şi l‑a privit cu reproş. Discipolul s‑a ruşinat de apetitul său nesăţios şi a început să se îndreptăţească: „Domnule, nu am ce să fac: iubesc peştele!” – şi a auzit răspunsul: „Tu nu iubeşti peştele, ci te iubeşti pe tine însuţi! Dacă ai fi iubit peştele i‑ai fi făcut un bazin cu plante şi cu tot felul de pietricele, ca să nu‑i fie urât – dar tu iubeşti numai gustul peştelui pe limba ta!”

Să luăm ca exemplu căsătoria din calcul. Femeia a pus ochii pe un bărbat bogat. Totuşi, „azi la bal, mâine la spital”. Oare va continua să se îngrijească de un falit, puşcăriaş sau schilod? Un om de afaceri înstărit şi‑a „cumpărat” o soţie fotomodel. După o lună apare o nouă „miss”, cu forme şi mai atrăgătoare – şi ce se întâmplă atunci?

Nu degeaba şi în Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos citim:

„Nu nădăjdui, suflete al meu, în bogăţia cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă… în sănătatea trupească şi în frumuseţea cea degrab trecătoare, că vezi cum şi cei puternici şi cei tineri mor, ci strigă: Miluieşte‑mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine, nevrednicul!”

Ce‑i înăuntru e şi în afară

Cum să găsim şi să păstrăm echilibrul între starea exterioară şi cea interioară? La întrebările acestea nu poate fi dat un răspuns direct. Fiecare om constituie un caz aparte. La modul ideal, totul este în armonie şi nimeni nu se războieşte cu nimeni. Dar în realitate? Cine preferă cele dinafară pierde cele lăuntrice? Cine neglijează cele dinafară este satisfăcut cu cele lăuntrice?

William Shakespeare a observat cu fineţe:

„Tichia de nebun nu strică creierii… Frumuseţea dinafară e şi mai preţioasă când o acoperă pe cea lăuntrică. Cartea a cărei legătură aurită acoperă un cuprins de aur se bucură de o cinstire deosebită… Bunătatea femeii, nu privirile ispititoare, îmi cuceresc dragostea.”

Ce rezultă în caz contrar? Trăim în deşertăciune. Ne place ba una, ba alta… Alegem… Greşim… Frigându‑ne cu ciorba, suflăm şi în iaurt… Aşa şi umblăm cu frământarea noastră. Trece tinereţea, şi te temi să priveşti adevărul în faţă, ca să nu‑ţi scoată ochii. Fiindcă n‑a mai rămas nici aceea, nici cealaltă…

„Atâta timp cât oamenii nu se vor învăţa să cruţe femeia frumoasă, scria filosoful rus Ivan Ilin, frumuseţea va fi mai degrabă o povară decât o fericire, mai degrabă un chin decât o bucurie… Fiecare om îşi primeşte chipul şi trupul nu ca pe ceva definitiv, încheiat o dată pentru totdeauna, ci ca pe un punct de plecare, ca pe un material preliminar, a cărui prelucrare şi formare plastică este încredinţată, înmânată, dată în seama sufletului său… Cum spunea Goethe, «ce este înăuntru e şi în afară». Sluţenia lăuntrică schimonoseşte până şi chipul cel mai frumos; frumuseţea lăuntrică luminează şi înnobilează până şi cele mai nereuşite trăsături în aşa fel încât acestea nu se mai observă. Armonia, bunătatea, demnitatea lăuntrică, bogăţia de idei, tăria de caracter, inima iubitoare şi purtarea veselă: dacă toate acestea iradiază din ochi, însufleţesc chipul, dirijează mişcările, cine se va mai uita că trăsăturile sunt neregulate, că pielea are o culoare imperfectă?”

Cu adevărat, „frumuseţea nu încălzeşte sufletul”! Despre aceasta dă mărturie şi următoarea parabolă.

Un tânăr plugar s‑a dus cu prietenii săi la o sărbătoare ca să‑şi aleagă mireasă. Asemenea frumuseţi au ieşit la horă, că tânărului îi fugeau încoace şi încolo ochii! Fetele umblau ca nişte păuniţe, se unduiau, îşi arătau farmecele – şi numai una stătea deoparte sfioasă, plecându‑şi capul şi privirea.

„Iat‑o pe ursita mea – a arătat spre ea plugarul. Eu m‑am obişnuit să judec după spicele de grâu: când stau mândre, se văd de departe, dar aproape nu încape îndoială că spicul n‑are boabe – pe când spicul plin se pleacă întotdeauna, de nici nu‑l vezi din capul locului. Aşa‑i şi cu mireasa.”

Odată, la zece ani după absolvirea unei facultăţi de prestigiu, absolvenţii l‑au vizitat pe profesorul care le predase psihologie. S‑a pornit o discuţie vie, şi gazda primitoare a auzit plângeri cu privire la numeroasele greutăţi ale vieţii. Atunci, le‑a propus oaspeţilor să bea cafea şi le‑a adus ibricul pe o tavă plină cu ceşti atât simple, cât şi rafinate – din sticlă, din porţelan, din ceramică, din cristal…

După ce fiecare şi‑a luat ceaşca, profesorul a zis:

„Dacă aţi observat, au fost luate toate ceştile scumpe. Din ceaşcă ieftină nimeni n‑a vrut să bea. Tocmai dorinţa de a avea doar ce‑i mai bun e sursa problemelor voastre. Înţelegeţi: ceaşca nu face cafeaua mai bună şi mai aromată. Uneori, pur şi simplu e doar mai scumpă şi ascunde ceea ce bem de fapt. Aţi vrut cafea? Poftim, dorinţa v‑a fost îndeplinită – dar aţi ales în mod conştient cele mai bune ceşti şi aţi început să vă uitaţi care ce ceaşcă a luat. Acum gândiţi‑vă: viaţa este cafeaua, iar munca, banii, cariera, poziţia socială şi celelalte lucruri pentru care vă zbuciumaţi voi sunt ceştile: doar instrumente pentru viaţă. Ceaşca pe care o avem nu defineşte viaţa noastră şi nu‑i modifică valoarea – dar fixându‑ne atenţia asupra ceştii uităm să ne delectăm de gustul cafelei. Atâta timp cât suntem concentraţi pe cele exterioare şi de importanţă secundară, ne scapă calităţile şi întâietăţile conţinutului interior, care este mai important. Alergând după ambalaje frumoase, pierdem gustul vieţii adevărate.”

(din: Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Editura Sophia, 2015)