DACA TOTUL NE MERGE PE DOS SI PUTERILE SUNT PE SFARSITE…

Dacă totul ne merge pe dos…

Care dintre noi nu s‑a ciocnit în viaţă de întâmplări ce par absurde, de reacţii neadecvate şi de stări ciudate, care, absolut pe neaşteptate şi imprevizibil, ne dau peste cap ordinea obişnuită a vieţii? La nivelul momentului dat sau la nivel, ca să zicem aşa, global, însă oricum pe nepusă masă. Şi puterile sunt pe sfârşite. Iar acum un minut, acum o oră, acum o zi nimic nu prevestea necazul!

Şi atunci, cum să ne întindem aripile sufletului? Există două variante: dacă v‑aţi născut fără ele, nu le împiedicaţi să crească; dacă sunt strânse, nu le împiedicaţi să se deschidă.

Există situaţii pe care nu le putem înţelege şi care nu depind de noi. Dacă nu suntem în stare să le schimbăm, să ne schimbăm măcar atitudinea faţă de ele: să renunţăm la pretenţiile exagerate, la planurile irealizabile, la grijile pe care ni le inventăm singuri… Corectarea orientărilor psihologice greşite şi comportamentului greşit serveşte drept profilaxie a bolilor duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti. Asta nu înseamnă nicidecum să îndrăgim tot ce ne încurcă. Să încercăm, pentru început, să reducem la zero iritarea, ostilitatea, ciuda şi celelalte emoţii negative.

Cum să facem asta? Să privim lumea altfel! O viziune nouă asupra lucrurilor vechi ne permite câteodată să schimbăm o situaţie disperată şi să ne oprim pe muchia prăpastiei. Aici ne pândesc însă nişte greşeli tipice.

Viziunea noastră pământească se deosebeşte foarte mult de perspectiva cerească. În câmpul nostru vizual ajunge un spaţiu limitat: maximum două‑trei perspective, şi de obicei nu cele mai avantajoase – pe când de sus tabloul este mult mai complet, lucrurile se văd în ansamblul lor.

Iată o parabolă.

Nişte orbi au început să discute în contradictoriu despre felul în care arată un elefant. Unul zicea că elefantul este lung ca un şarpe; altul – că animalul seamănă cu un trunchi gros de copac, iar după părerea unui al treilea elefantul este rotund, ca un disc gigantic. Fiecare, se înţelege, avea în vedere o altă parte a corpului de elefant – respectiv trompa, piciorul şi urechea. Orbii presupuneau cu naivitate că elefantul era partea aceea pe care puteau ei s‑o pipăie.

Aşadar, prima greşeală constă în generalizare. Aceasta este o roadă amară a orbirii noastre. Analizând problema pe bucăţele separate, venim cu soluţii înguste, rigide şi în ultimă instanţă greşite. Dacă o vom aborda în mod creativ, vom descoperi ceea ce nu am observat înainte.

Să zicem că, vrând să deschidem o încuietoare, am stricat cheia. Aceasta s‑a înţepenit în încuietoare, iar noi ne străduim s‑o răsucim cu orice preţ. Cei mai mulţi dintre noi procedează în viaţă într‑un mod asemănător: pretindem ca totul să meargă cum vrem noi, dar băgăm în încuietoare altă cheie decât cea potrivită! O ţinem cu încăpăţânare pe‑a noastră atunci când este vorba de sănătate, de relaţiile interumane, de familie, de muncă şi de celelalte. Încercăm să băgăm cheia înţelegerii noastre chiar şi în încuietoarea minţii altuia, şi nu reuşim să ne „facem auziţi” de aproapele – totuşi, vrem ca cheia să se răsucească, şi în cele din urmă o stricăm. Nu e mai simplu să căutăm cheia potrivită? Atunci uşa se va deschide fără nervi şi fără vreun efort!

Lumea din jurul nostru reflectă, într‑un fel, propriul nostru „eu”. Ea ni se pare aşa cum suntem de fapt noi înşine. Despre asta ne vorbeşte altă parabolă.

Nu departe de drum se afla un copac bătrân şi uscat. Odată, noaptea, se furişa pe lângă el un hoţ. Acesta s‑a speriat tare şi a fugit, fiindcă a luat silueta neclară drept poliţist. Ziua, pe lângă copac a trecut o mamă cu copilul său. Speriat de poveştile de groază pe care le auzise, micuţul a început să plângă în hohote, deoarece i se părea că lângă drum se ascunsese un uriaş. Seara a mers pe lângă copac un tânăr îndrăgostit. Acestuia i s‑a părut încă de departe că vede o siluetă feminină. Inima i‑a tresăltat cu bucurie la gândul că iubita îl aşteaptă; a zâmbit şi a grăbit pasul. Copacul însă a rămas tot copac!

„Oamenii văd numai ceea ce vor să vadă şi aud numai ceea ce vor să audă, scria celebra poetesă Anna Ahmatova. Pe această însuşire omenească se bazează nouăzeci la sută dintre zvonurile monstruoase, reputaţiile false, bârfele păstrate cu sfinţenie. Pe cei care nu sunt de acord cu mine îi rog să îşi aducă aminte de ceea ce au auzit despre ei înşişi.”

A doua greşeală constă în ideile noastre preconcepute, în prejudecăţile noastre, în aşteptările noastre, în subiectivismul nostru şi în percepţia noastră deformată, întemeiate pe patimi. Ne confirmă asta şi proverbele ruseşti: „Frica are ochii mari”; „Ochii se sperie, iar mâinile fac”; „Ochii poftitori – mâini care înşfacă”; „Ochii care nu se văd se uită”; „Ochii sunt oglinda sufletului” ş.a.m.d.

Mare fericire e să gândeşti lucid şi să nu faci ca doctorii chemaţi la patul lui Buratino. Bufniţa a declarat şoptind tragic:

„Pacientul e mai degrabă mort decât viu.”

Felceriţa broască a replicat cu vioiciune:

„Pacientul e mai degrabă viu decât mort.”

Cei doi au apreciat una şi aceeaşi stare cu semne diferite, minus şi plus, care exprimau dispoziţia psihologică individuală a fiecăruia dintre ei.

Să luăm unul dintre mecanismele de apărare psihologică: proiecţia. Aceasta înseamnă să punem [pe seama altora] propriile noastre simţăminte, motive şi acţiuni, pe care nu le dorim, dar pe care nu vrem să le conştientizăm. S‑a observat că fiecare vede în celălalt mai ales însuşirile care sunt dezvoltate în el însuşi. Zgârcitul este înclinat să vadă în oameni lăcomia, cel agresiv – cruzimea ş.a.m.d. Pe lângă trăsăturile rele, pot fi atribuite şi unele bune, ceea ce ne face să fim părtinitori şi ne lipseşte de obiectivitate. „Proiectăm” atunci când în mintea noastră „înzestrăm” pe cineva, în mod nemeritat, cu forţă, atractivitate, inteligenţă… Iar oamenii, câteodată, joacă cu plăcere roluri care nu le sunt proprii, fireşti, dar pe care le aşteaptă de la ei publicul avid şi amăgit.

Fiecare înţelege după măsura moralităţii sale

Lipsiţi de libertate absolută, în parte ne făurim singuri viaţa, ne alegem singuri mediul şi anturajul. Să reflectăm la următoarele versuri:

Din temniţă şi‑au aruncat privirea doi:
Unul văzut‑a stele, iar celălalt – noroi.

Fiecare îşi are propriile „iluzii optice” şi proprii „ochelari roz” sau „ochelari fumurii”, care refractă lumina şi întunericul. De aici vine a treia greşeală.

Nu este un secret faptul că îndrăgostiţii îşi pierd capacitatea de analiză critică. Cei îmbătaţi de patimă nu ştiu nici frica, nici oboseala, nici durerea. Ei fac cu uşurinţă gesturi neobişnuite şi provocatoare. Dacă obiectul adoraţiei sale îl respinge, pe îndrăgostit îl cuprinde disperarea, mergând până la sinucidere. Puţine sunt deznodămintele tragice ale iubirilor nefericite?

Creierul ignoră cu desăvârşire toate trăsăturile negative ale persoanei iubite şi este concentrat numai pe cele pozitive. Îndrăgostiţii sunt orbi în ce priveşte obiectul atracţiei lor şi atractivitatea altor oameni. Victima patimii nu e capabilă să se gândească la altcineva decât aleasa sa (alesul său). De suflet parcă se ascunde tot ce ar putea micşora valoarea celui adorat.

Idealizându‑i pe cei pe care îi iubim, fără să ne dăm seama negăm ceea ce nu ne place la ei. În ceaţa entuziasmului, sentimentelor şi iluziilor „înalte”, nu băgăm de seamă că ea e grasă, iar el e slab, că ea e vorbăreaţă, iar el parcă ţine apă în gură, că ea e prea emoţională, capricioasă, iar el este posomorât şi se îmbufnează. Nu degeaba zice proverbul: „Dragostea e rea: te îndrăgosteşti şi de‑o purcea.” Vinovaţi sunt „ochelarii roz”.

Bogăţie sau sărăcie? Putere sau slăbiciune? Cinste sau ruşine? Asta depinde în mare măsură de felul în care priveşti. În funcţie de cerinţele sale, săracul poate avea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci şi îndestulare. Important este ca, posedând bunuri materiale, forţă fizică, respectul societăţii, să nu fii duhovniceşte sărac, sau slab, sau necinstit…

Odată, capul unei familii foarte bine asigurate material şi‑a luat băieţelul la o fermă. Micuţul trebuia să cunoască mai îndeaproape viaţa simplilor truditori, ca să înveţe să preţuiască moştenirea sa şi s‑o înmulţească. După ce s‑au întors acasă, tatăl a întrebat dacă fiului i‑a plăcut la fermă.

– Mi‑a plăcut tare! – a răspuns încântat copilul.

– Acum ştii că există şi altă viaţă. Ce ai înţeles din tot ce ai văzut?

– Tata, la noi acasă trăieşte un singur câine, iar ei au în curte patru dulăi. Noi avem un bazin în grădină, ei au acolo marea, căreia nici nu i se văd marginile. La noi luminează felinare, la ei – stelele. Noi avem în curtea din spate o verandă şi un gard viu, ei au orizontul fără sfârşit. Mulţumesc, tăticule, că mi‑ai arătat altă viaţă! Cât de bogaţi sunt acei oameni!

„Prin gura pruncilor grăieşte adevărul.”

Probabil că un adult nu ar fi judecat aşa. Pentru un bogat nu e lucru greu să cumpere casa unui sărac cu toate lucrurile din ea. Totuşi, arghirofilul, care e obsedat de câştig, are alt sistem de valori şi priorităţi. El apreciază totul în mod venal, prin prisma interesului material. De aceea, uneori se simte părăsit şi singur în palatul său luxos, între linguşitorii care‑i zâmbesc, mobila elegantă şi mâncărurile rafinate. Sărăcia lumii sale lăuntrice îi colorează lumea în tonuri întunecate, neplăcute inimii.

Nu degeaba Sfântul Isidor Pilusiotul afirma:

„A nu avea nevoie de bogăţie – iată cea mai mare bogăţie!”

Priveşte cu credinţă către cer

„E imposibil să rezolvi o problemă la nivelul la care a apărut”, arată savanţii.

„Trebuie să ajungem deasupra problemei, ridicându‑ne la nivelul următor.”

Dacă situaţia ne‑a „înghiţit”, trebuie să ieşim dintre limitele modului de gândire ce i‑a dat naştere: să ne oprim, să ne sfătuim, să înţelegem ce s‑a întâmplat, să renunţăm la iluzii, la mituri, la falsele valori şi, bineînţeles, să căutăm resurse şi posibilităţi. Altfel nu vom scăpa de a patra greşeală.

În palatul unui demnitar oriental exista o sală minunată, ai cărei pereţi, uşi, podea şi tavan erau făcuţi din oglinzi. Vizitatorul nu îşi dădea seama imediat că în faţa lui e sticlă – atât de fidel se reflectau obiectele. Pe lângă asta, pereţii creau ecou. Dacă întrebai: „Cine eşti?”, vuia răspunsul: „Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti?”

Odată, în sală a intrat un câine şi… a încremenit de uimire: o haită întreagă de câini o înconjura şi de sus, şi de jos, şi din părţi. Câinele şi‑a arătat colţii: reflecţiile din oglinzi au răspuns la fel. Îngrozit, a început să latre cu disperare – iar ecoul făcea şi mai răsunător lătratul. Câinele se arunca încolo şi încoace, muşcând văzduhul, însă din toate părţile, clănţănind din dinţi cu turbare, că doar asupra ei se aruncau fiinţele acelea rele ce o împresurau. Dimineaţa, servitorii au găsit câinele mort, înconjurat de nenumărate reflecţii ale propriului cadavru. Animalul pierise luptându‑se cu propriile reflecţii. Nimeni nu‑i făcuse vreun rău real. Dar dacă ar fi dat prietenos din coadă şi nu şi‑ar fi arătat colţii?

Să medităm la aforismele:

„Viaţa este alcătuită în proporţie de zece procente din ceea ce ni se întâmplă şi în proporţie de nouăzeci de procente din felul în care reacţionăm”;

„Ceea ce putem întâmpina liniştiţi nu ne poate controla”;

„Neliniştea nu înlătură problemele de mâine, dar ne răpeşte odihna de astăzi”.

Şi, în sfârşit, a cincea greşeală: adeseori ne uităm în altă direcţie decât trebuie!

Lângă un râu creştea un arin mare. Pe o ramură a lui, un poznaş atârnase un ulcior. Pescarii din sat au văzut ulciorul răsfrânt în apă şi au început să răspândească zvonul că la fund e un ulcior cu o comoară. Mulţi s‑au scufundat în apă, dar n‑au putut găsi comoara, deşi o vedeau limpede de pe mal. Odată, a trecut pe acolo un călător, care i‑a întrebat: „Ce căutaţi acolo?” Sătenii i‑au explicat, şi omul a izbucnit în râs: „Ulciorul atârnă deasupra capului vostru, iar voi îl căutaţi la fundul râului!”

Către Tine ridicat‑am ochii mei, Cel ce locuieşti în cer! – strigă Psalmistul. Iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi (Ps. 122, 1‑2).

  Potrivit Sfântului Ambrozie de la Optina, trebuie să privim toate „de dincolo” – iar privirea noastră încotro este îndreptată? Cel mai degrabă, ca la coţofană, spre tot ce străluceşte – însă adeseori ceea ce străluceşte nu este deloc aur! Sensul adevărat al diferitelor perioade ale istoriei, al diferitelor evenimente şi fapte se descoperă doar în timp şi numai dintr‑o perspectivă duhovnicească. Privind la Domnul, apreciem situaţia pământească concretă în lumina veşnicelor Lui porunci, nu a schimbătorului succes material, a şubredelor raţionamente omeneşti ori a sărăcăcioasei experienţe personale. Aceasta este chezăşia obiectivităţii noastre!

„Aşadar, face apel Sfântul Ignatie Briancianinov, priveşte prin credinţă în sus, la cer, la Purtarea de grijă dumnezeiască, şi nu vei ameţi, nu vei cădea în tulburarea şi descurajarea care se nasc atunci când priveşti în jos, adică atunci când în loc să te rogi te cufunzi în cugetările tale şi vrei să rezolvi orice problemă prin propria raţiune.”

„Şi‑n clipe ca acestea, când pământul
De sub picioare brusc simţim că fuge,
Ca nişte orbi, noi nu vedem cum plânge
Domnul Cel răstignit de noi pe Cruce…

Noi nu vedem cum ne îmbrăţişează
Cu mâinile străpunse‑n ceasul greu,
Nu auzim cum ne îmbărbătează,
Ne ţine şi mângâie mereu.

Când văd că nu mai pot răbda durerea
Şi lumea parcă‑i oarbă, parcă‑i surdă,
La rugăciune plec genunchii iarăşi
Şi simt că Dumnezeu m‑ascultă.

Şi asta, să ştii bine, nu e cale
De oameni slabi şi nici vreo înşelare:
Când ne rugăm, vorbim cu Domnul lumii.
Încearcă singur, de nu‑mi dai crezare…”

(E. Kluşina‑Saruhanian)

(Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Editura Sophia, 2015)

Legaturi: