“Daca puterile sunt pe sfarsite…” K. V. ZORIN despre INCALCAREA LEGILOR DUHOVNICESTI si AVERTISMENTELE LUI DUMNEZEU: “Nicio situatie nu vine intamplator. Cand neplacerile se repeta, si pe deasupra cu o constanta de invidiat, inseamna ca noi CALCAM CU INDARATNICIE PE ACEEASI GREBLA!”

“Lupta lăuntrică este partea oamenilor a căror conştiinţă este trează”

Konstantin V. Zorin:

Spirala incandescenţei între plus şi minus

În lume există diferite legi şi legităţi: fizice, chimice, biologice, matematice, sociologice, psihologice… Acestea sunt descoperite şi demonstrate de savanţi.

Cele mai bune minţi ale tuturor timpurilor şi popoarelor recunoşteau că există nu numai legi ale materiei, ci şi legi ale duhului. După părerea lui Albert Einstein, există două moduri de viaţă: ca şi cum n‑ar exista minuni şi ca şi cum totul e o minune. Nu are sens să cercetăm şi să apreciem totul prin metodele ştiinţelor naturale:

„Aceasta ar fi o reprezentare prin mijloace neadecvate, ca şi cum am înfăţişa o simfonie beethoveniană sub forma unei curbe care exprimă presiunea atmosferică.”

„Regulile de circulaţie duhovnicească”

Din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, din experienţa Bisericii şi din evenimentele istorice aflăm despre legile şi legităţile duhovniceşti. Acestea sunt suprafireşti şi, ca atare, nu atât de evidente ca legile naturii şi societăţii. Lumea duhovnicească e foarte tainică, şi legile ei funcţionează în mod variat – în dependenţă de Pronia dumnezeiască şi de starea duhovnicească a omului, nu totdeauna evident şi instantaneu în comparaţie cu acţiunea, să zicem, legii gravitaţiei universale.

Arhiepiscopul Varlaam Riaşenţev, un remarcabil nevoitor al epocii noastre, presupunea că în calea înţelegerii legilor duhovniceşti un obstacol serios este reprezentat de prejudecăţile, de îngustimea noastră de gândire şi de raţionalismul nostru excesiv, hrănit de trufie şi necredinţă. Orientat exclusiv spre pământ, raţiunea noastră s‑a obişnuit să vadă doar realitatea pământească.

„Nu înţelege sunetele cereşti şi nu pricepe legile supreme. Închipuindu‑şi că e atotştiutoare, acceptă numai legile pământeşti şi crede că sunt singurele posibile şi admisibile. Grosolană şi jalnică rătăcire!.. Astfel, treptat, dar sigur scapă din vederea minţii noastre o întreagă şi preadesăvârşită realitate, care întrece nemăsurat realitatea pământească – această vale a plângerii şi păcatului” (Arhiepiscopul Varlaam).

Falsele valori ne îngustează orizontul, ne înăbuşă conştiinţa şi ne orbesc inima – organul cunoaşterii de sine şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Adeseori, un orb sau un copil înţelege mai bine decât adulţii care văd, fiindcă el priveşte cu inima.

O serie de legi duhovniceşti este exprimată în poruncile dumnezeieşti: Să nu dai mărturie mincinoasă, să nu ucizi, să nu furi, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi şi aşa mai departe… Aceste cerinţe morale sunt comparate, pe bună dreptate, cu avertismentele despre pericole: „Atenţie: înaltă tensiune!”, „Stop! Zonă de contaminare radioactivă”, „Otrăvitor!”, „Toxic!”.

Încălcarea legilor duhovniceşti atrage după sine războiul cu Dumnezeu şi cu noi înşine (v. anexa VI).

Stareţul Paisie Aghioritul explică:

„Să zicem că cineva aruncă în sus un lucru greu. Cu cât îl aruncă mai sus, cu atât căderea e mai puternică şi cu atât sunt mai mari şansele ca lucrul acela să se sfărâme. Aceasta e o lege a naturii – iar în viaţa duhovnicească cu cât se înalţă mai sus omul în trufia sa, cu atât cade mai rău duhovniceşte. Oricine se înalţă pe sine va fi smerit“

Astfel, de un sfârşit mizerabil s‑a „învrednicit” regele Irod Agrippa. Acesta era furios pe locuitorii Tirului şi Sidonului, şi aceştia căutau să se întâlnească cu el. După cum povesteşte istoricul Josephus Flavius, cârmuitorul s‑a îmbrăcat în haine de paradă împodobite cu argint şi a şezut în mijlocul mulţimii pe un loc înalt, pregătit special, ca şi cum ar fi fost la teatru. Încântaţi de luxul regesc, păgânii strigau linguşitor:

„Acesta este glas de dumnezeu, nu de om!”

– însă îngerul Domnului l‑a pedepsit pe trufaş pentru că n‑a pus capăt strigătelor hulitoare, ci le‑a ascultat cu plăcere şi n‑a dat slavă lui Dumnezeu. În cinci zile, pe Irod l‑au mâncat de viu viermii (v. Fapte 12, 20‑23).

Probabil că durerile abdominale crunte şi moartea rapidă a regelui au fost provocate de paraziţii intestinali numiţi helminţi (limbrici). Aceştia se hrănesc cu sângele şi sucurile tisulare ale gazdei, absorb din intestin substanţele nutritive şi secretă toxine care otrăvesc creierul şi alte organe de importanţă vitală.

Totuşi, Sfânta Scriptură insistă doar asupra aspectului duhovnicesc al problemei:

Şi îndată îngerul Domnului l‑a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mâncându‑l viermii, a murit (Fapte 12, 23).

Prin urmare, procesul patologic firesc a fost o manifestare a unei afecţiuni suprafireşti. Ce uimitor de subtil sunt întrepătrunse aspectul duhovnicesc şi cel fiziopatologic al bolii!

Pe omul îngâmfat şi îndrăgostit de sine îl aşteaptă, mai devreme sau mai târziu, o cădere năprasnică – şi atunci se va împlini cuvântul grăit de Domnul faraonului egiptean:

Pentru aceasta te‑am ridicat: ca să arăt în tine pu­terea Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul (Rom. 9, 17).

De aici avem de tras şi o lecţie morală. Nu trebuie să ne mâniem şi să ne tulburăm când vedem că necredincioşii o duc bine:

Nu râvni celor ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea, căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece… Sabia lor în inima lor va intra, şi arcurile lor se vor frânge (Ps. 1‑2, 15).

Aşadar, pedeapsa de Sus există deoarece între evenimente şi faptele oamenilor este o legătură adâncă. Împuţinarea binelui duce la dezorientarea şi degradarea duhovnicească – iar întrucât duhovnicescul este legat de material, catastrofa duhului atrage după sine, în mod inevitabil, catastrofa trupului (v. anexa I).

Potrivit remarcabilului filosof rus Ivan Ilin, omul rătăceşte până când se loveşte cu capul de peretele din granit al legilor duhovniceşti, pe care le respinsese, ori se sfărâmă în prăpastia opreliştilor duhovniceşti, de care îşi bătuse joc până atunci:

„Omului i s‑a dat libertatea de a le nega şi de a le călca – dar niciodată n‑a fost om sau popor care să meargă pe această cale şi să aibă pe pământ o existenţă demnă, creativă şi frumoasă. Dimpotrivă, toţi s‑au descompus sufleteşte, au căzut în dezordine, în tulburare socială, şi au pierit în nefiinţa duhovnicească.”

Credeţi‑mă, nici o situaţie, până şi cea mai grea, nu vine întâmplător. De obicei, mai întâi ni se dau semnale de avertisment: anumite semne, cărora trebuie să le dăm mare atenţie. Dacă le neglijăm, urmează un semnal mai puternic, iar când neplăcerile se repetă, şi pe deasupra cu o constanţă de invidiat, înseamnă că noi călcăm cu îndărătnicie pe aceeaşi greblă (v. anexele V‑VI).

Viaţa ne învaţă pe noi, nătângii! De aceea împrejurările devin tot mai grele, ajungând până la catastrofă. Loviturile sorţii înseamnă că „şuturile” mai puţin dureroase nu au avut efect. Este cu totul de înţeles: o pietricică ce se rostogoleşte la vale poate atrage după sine o cumplită alunecare de teren sau avalanşă – şi vinovată nu este pietricica…

Nu degeaba în rugăciunea stareţilor Optinei cerem:

„Doamne, în toate întâmplările neprevăzute nu mă lăsa să uit că totul este trimis de Tine… Doamne, luminează‑mi mintea şi inima ca să pricep veşnicele şi neschimbatele Tale legi, care cârmuiesc lumea, pentru ca eu, păcătosul Tău rob, să‑Ţi pot sluji Ţie aşa cum trebuie şi să pot sluji aşa cum trebuie aproapelui!”

Nemulţumirea de o situaţie locală, de o problemă cronică şi chiar de soartă în întregimea ei devine adesea un stimul pentru a începe o etapă nouă a vieţii, înţeleasă şi plină de conţinut. Cu cât vom merge mai departe şi mai ferm pe această cale, cu atât mai interesantă, mai roditoare şi bucuroasă ne va fi viaţa. Principalul este să fim cu Dumnezeu.

Între două focuri

Apostolul Pavel descrie în mod strălucit simptomele luptei lăuntrice, opunând „faptele trupului” „roadelor duhului”:

Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, căci acestea se împotrivesc unul altuia (Gal. 5, 16‑24).

În numele păcătoşilor care se pocăiesc, Sfântul Apostol strigă:

Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acela îl săvârşesc… După omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându‑se împotriva legii minţii mele şi făcându‑mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele (Rom. 7, 19‑23).

Iată o parabolă. Un indian bătrân îşi învaţă nepotul:

„În fiecare dintre noi trăiesc doi lupi. Unul întruchipează răul: ura, lăcomia, invidia, minciuna; altul întruchipează binele: iubirea, mila, încrederea, dreptatea. Lupii aceştia se află într‑o vrajbă neîncetată.”

„Şi care învinge?” – întreabă nepotul.

„Cel pe care‑l hrăneşti!”

Înăuntrul nostru clocotesc contradicţiile. Natura animalică şi duhul omenesc sunt două contrarii. De dimineaţă până seara, chiar şi în somn, „eul” nostru se zbuciumă între aceste două focuri.

Situaţia este agravată de faptul că demonii ne urmăresc meticulos. Ei sunt întotdeauna gata de ofensivă: tulbură mintea şi inima, aprind poftele trupului şi ne frământă cu griji lumeşti. Este periculos să sucombăm, cu voie sau fără voie, atacurilor mintale şi să intrăm în „dialogurile” pe care le organizează dracii. Bombardându‑ne cu gândurile lor, aceştia ne „arată” în minte scene fără perdea, imagini desfrânate, şi evocă din subconştient amărăciuni, zbuciumuri, frici şi alte emoţii negative de mult uitate. Aşa pătrunde în noi atmosfera otrăvită a iadului: ispititoare pe dinafară şi amară pe dinăuntru.

„Omul nu e o strună întinsă între Cer şi Pământ, scrie protoiereul Andrei Tkaciov. Mai degrabă e o spirală a incandescenţei între plus şi minus.”

Întreaga lume este scindată şi, după cuvântul Apostolului Ioan Teologul, în cel rău zace (I In 5, 19). Lupta neîmpăcată dintre întuneric şi lumină, dintre bine şi rău, se observă peste tot: şi în natură, şi în societate, şi în inimă.

Această opoziţie este descrisă cu măiestrie de Victor Hugo – clasic al literaturii franceze, autorul romanului Mizerabilii:

„Ochiul duhului nu va afla vreodată lumină mai puternică şi întuneric mai adânc decât în omul însuşi; oriîncotro s‑ar întoarce, nu va putea afla nimic mai înspăimântător, mai complicat, mai tainic şi mai nemărginit. Există o privelişte mai măreaţă decât marea, şi anume cerul. Există o privelişte mai măreaţă decât cerul, şi anume adâncul sufletului omenesc… Acolo, sub aparenţele liniştii, au loc dueluri între giganţi, ca la Homer, încleştări între dragoni şi hidre; acolo sunt cete de năluci, ca la Milton, şi cercuri fantasmagorice, ca la Dante. Cât este de întunecată nemărginirea pe care orice om o poartă în sine şi cu care, disperat, potriveşte capriciile minţii sale şi faptele sale!”

Pentru vindecarea „necurăţiilor sociale” – a oamenilor schilodiţi moral, din „drojdia” societăţii, născuţi de „beznă” – sunt necesare râuri de lumină.

„Nici un liliac nu suportă razele zorilor, afirmă scriitorul. Aşadar, revărsaţi lumină în subsolul societăţii!”

Eroul principal al romanului e renăscut duhovniceşte prin dragostea şi compasiunea Episcopului Myriel, care l‑a primit nu ca pe un hoţ, ci ca pe un dezmoştenit al soartei, care avea nevoie de sprijin moral. Întâlnindu‑se cu mărinimosul episcop, nefericitul „a fost înmărmurit şi parcă orbit de strălucirea virtuţii” (v. anexa II).

Victor Hugo redă uluitor de expresiv starea interioară a eroului său. Nouăsprezece ani de ocnă îl aduseseră pe Jean Valjean la o totală disperare. Este de neuitat cum i‑a luat moneda băieţelului, ca pe urmă să plângă, căindu‑se, pe o piatră de la marginea drumului. Cu inima împietrită din pricina nedreptăţii şi obişnuit să urască, pătimitorul

„îşi dădea seama, în chip tulbure, că mila episcopului era cel mai puternic atac, cel mai ameninţător asalt căruia îi fusese supus vreodată; îşi dădea seama că dacă va rezista în faţa acestei milostiviri va fi nevoit să renunţe la ura cu care îi umpleau de atâţia ani sufletul faptele altor oameni şi care îi dădea un sentiment de satisfacţie. De această dată trebuia ori să învingă, ori să rămână învins – şi acum s‑a pornit o luptă, o luptă titanică şi hotărâtă între răutatea din el şi bunătatea acelui om”.

Jean Valjean a renăscut lăuntric:

„A început să trăiască paşnic şi liniştit, plin de nădejdi, tăinuind în suflet doar două năzuinţe: să‑şi ascundă adevăratul nume şi să‑şi sfinţească viaţa; să plece de la oameni şi să se întoarcă la Dumnezeu.”

Devenind fabricant şi filantrop, el continuă timp de şapte ani lucrarea răposatului episcop. Chiar ajungând pe baricade, nu ia parte la lupte, ci încearcă să‑i apere pe cei care se luptau – iar când primeşte ordin să‑l împuşte pe persecutorul său, poliţistul Javert, îl pune în libertate. Valjean crede sincer că sufletele rătăcite se îndreaptă numai prin bine şi prin milă.

Magnific este descrisă noaptea „furtunii sub un craniu”, în timpul căreia eroul romanului a încărunţit – noaptea din ajunul judecării lui Champmathieu, care fusese arestat pe nedrept. Valjean nu atât reflectează, cât trăieşte chinuitoare „convulsii ale conştiinţei”. În el „clocoteşte un vifor, un uragan”; el îşi pune întrebări, ascultă glasuri care ies „din cele mai întunecate tainiţe ale sufletului” şi „se cufundă în această noapte ca într‑un abis”.

Să‑şi sfinţească sufletul şi să‑şi ascundă adevăratul nume: aceste două gânduri constituiau dubla regulă a vieţii lui Valjean. În cele din urmă, el a descoperit deosebirea dintre ele:

„Unul înseamnă lepădare de sine, iar celălalt iubire de sine; unul spune: aproapele, celălalt spune: eu.”

La temelia furtunii sufleteşti se află tot lupta dintre lumină şi întuneric. Lui Valjean i se pare că în adâncul minţii sale „Dumnezeirea” se luptă cu „uriaşul”. El are de ales între doi poli. Bineînţeles, el se duce la tribunal pentru a‑l salva pe nenorocosul Champmathieu, şi se dă pe mâna legii. Le dovedeşte judecătorilor şi publicului prezent că el este de fapt ocnaşul Jean Valjean şi că trebuie să se întoarcă la ocnă. Titanica luptă lăuntrică se încheie prin biruinţa morală a binelui şi printr‑un zâmbet de triumf amestecat cu deznădejde – iar la bătrâneţe Jean Valjean se condamnă de bunăvoie la singurătate ca să nu împiedice fericirea fiicei sale adoptive, Cosette, deşi această autoînlăturare îl ucide.

Victor Hugo laudă eroismul măreţiei duhului. Viaţa grea a lui Jean Valjean are un sens adânc. El trăieşte nu pentru sine, ci pentru oameni. Îi sunt străine egoismul, lăcomia, ambiţia… Îşi foloseşte voinţa de fier, tăria de caracter şi muşchii de oţel pentru a‑i ajuta pe cei slabi, pe dezmoşteniţii soartei, sacrificându‑şi propria bunăstare. Toate astea nu‑i vin uşor, fără chinuitoare şovăiri şi zbuciumuri lăuntrice. Lupta lăuntrică este partea oamenilor a căror conştiinţă este trează.

În finalul romanului, Jean Valjean moare, lăsând fiicei şi ginerelui această ultimă povaţă:

„Domnul Dumnezeu e acolo, Sus, între luminători. El ne vede pe toţi şi ştie ce face fiecare. Copiii mei, eu plec. Să vă iubiţi unul pe altul întotdeauna. Nimic nu e mai presus de asta… Să fie asupra voastră binecuvântarea lui Dumnezeu! Nu ştiu ce e cu mine, văd o lumină. Veniţi mai aproape. Mor fericit. Dragilor, iubiţilor, lăsaţi‑mă să‑mi pun mâinile pe capetele voastre.”

Aşadar, când alegem între „îmi place” şi „nu e voie”, între „trebuie” şi „nu vreau”, are loc lupta dintre necesităţi şi posibilităţi, disputa între argumentele „pro” şi „contra”. Tocmai acesta este conflictul intrapersonal. Motivele lui sunt ascunse adânc în sânul personalităţii.

Stareţul grec Iosif Athonitul întreabă:

„Ştii, oare, cum e atunci când nu ispiteşti, dar eşti ispitit? Când nu furi, dar de la tine se fură? Când binecuvântezi, dar eşti blestemat? Când miluieşti, dar ţi se fac necazuri? Când lauzi, dar eşti osândit? Când oamenii vin fără pricină ca să te ocărască, să te numească «înşelat» mereu, până la sfârşitul vieţii? Şi ştii că nu e adevărat ce spun, şi vezi ispita care‑i mână.”

Observaţi cum ne ieşim câteodată din fire într‑o criză de mânie. Ar trebui să fim filmaţi cu o cameră video, iar apoi, după ce ne liniştim, să ni se arate mimica şi gesturile de atunci! Am încremeni de uimire şi groază: „Ăsta sunt eu?!” Iar dacă ar înregistra cineva intonaţiile tiradelor şi replicilor noastre, pe urmă am fi ruşinaţi şi mâhniţi să le ascultăm: „Nu se poate! Este un fals!” – se autojustifică orgoliul rănit.

Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, îndeamnă Apostolul Iacov (Iac. 1, 19‑20).

„Diavolul se luptă cu Dumnezeu”

După părerea Sfântului Nicodim Aghioritul, biruieşte dorinţa spre care înclină voinţa omului:

„Tocmai în asta stă tot nevăzutul nostru război duhovnicesc.”

Dacă precumpăneşte glasul conştiinţei, facem ceea ce place lui Dumnezeu.

Potrivit Sfântului Antonie cel Mare, sufletul temător de Dumnezeu stă neclintit în hotărârea sa cea bună. El înfrânează ca pe un cal patimile iraţionale – mânia şi pofta –, şi pentru că se luptă şi le îmblânzeşte este învrednicit de petrecerea în ceruri.

Omul mânat de poftă şi de mânie ajunge cu uşurinţă chiar la starea de fiară. El vrea să obţină cu orice preţ satisfacţiile false, vremelnice: se bucură de răul altuia, se răzbună, se îmbată şi aşa mai departe. El face nu voia lui Dumnezeu, ci voia neamurilor (I Pt. 4, 2‑3).

Omul, în cinste fiind, nu a priceput, subliniază Psalmistul, alăturatu‑s‑a dobitoacelor fără minte, asemănatu‑s‑a lor (Ps. 48, 21).

Aşadar, personalitatea noastră literalmente se sfâşie din cauza continuei agitaţii şi supraîncordări. Rolul principal în menţinerea tensiunii conflictelor noastre lăuntrice este jucat de forţa iraţională (inconştientă) a sufletului.

Conflictele intrapersonale sunt, din păcate, o realitate de zi cu zi. E greu să nu plăteşti pentru rău cu aceeaşi monedă, să „întorci celălalt obraz”. Şi acum există oameni ca Dmitri Karamazov, care sunt gata să‑şi omoare taţii din cauza unei gelozii nebuneşti, dar în ultima clipă se opresc de la vărsarea de sânge; şi acum există taţi fără minte, care îşi irosesc viaţa în desfrâu şi îşi urăsc crâncen copiii – însă şi acum, la fel ca atunci,

„diavolul se luptă cu Dumnezeu, iar câmpul de luptă sunt inimile oamenilor”,

potrivit aforismului dostoievskian. Aşadar atât otrava, cât şi antidotul se află în inimile noastre.

Despre aceasta istoriseşte o parabolă.

După nuntă, soţia s‑a mutat în casa soţului, dar nu se simţea deloc bine acolo. Nefiind în stare să suporte continuele reproşuri şi mustrări ale soacrei sale sarcastice şi rele de gură, tânăra s‑a dus la un vraci, cunoscător al puterii ierburilor.

– Ce vânt te‑aduce, frumoaso? – a întrebat acela.

– Îmi iubesc soţul, dar nu pot să mai trăiesc cu mama lui.

– Şi de la mine ce vrei?

– Dă‑mi otravă, s‑o otrăvesc.

– Pe asta vrei tu să‑ţi clădeşti fericirea, fato? Bine, fie, că mi‑e milă de tine! Ţine ierburile astea. Să fierbi din ele în fiecare dimineaţă şi să‑i dai soacrei. Ierburile o vor omorî treptat, şi nimănui n‑o să‑i treacă prin cap că a fost otrăvită. Pe lângă asta, vreau să‑ţi mai dau un sfat.

– Fac tot ce‑mi spui, numai să scap mai repede de ­năpârcă!

– În sat la noi zvonurile se răspândesc repede. Ca să nu cadă bănuiala pe tine, schimbă‑ţi purtarea faţă de soacra ta: fii blândă, binevoitoare, zâmbeşte, ţine‑ţi în frâu mânia, învaţă s‑o cinsteşti, s‑o asculţi şi să rabzi – şi când va muri tu o să fii în afara oricărei bănuieli. N‑o să te mai chinui multă vreme!

Aşa a şi făcut femeia. Se scula dis‑de‑dimineaţă, aprindea cuptorul, cocea pâine, făcea mâncare, fierbea ierburile şi îşi poftea soacra să bea din ceaiul‑minune. O numea „mamă”, o asculta – iar soţul nu mai putea de bucurie că nevasta şi mama lui erau atât de apropiate! Soacra nu mai putea nici ea de dragul nurorii – şi uite că într‑o bună zi femeia dă fuga la vraci şi se aruncă la picioarele lui plângând:

– Bunicule, te rog, dă‑mi ceva împotriva otrăvii! Prea mult ceai i‑am făcut soacrei, şi o să moară tocmai acum, când mi‑e ca o mamă bună.

– Draga mea, linişteşte‑te. Eu ţi‑am dat ierburi aromate, din care tu ai făcut ceai gustos şi folositor. Otrava era în inima ta, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ai scăpat de ea.

Fiecare om a trecut în viaţă prin „perioade negre”, când ţi se pare că toată lumea parcă e împotriva ta. Ah, dacă am intra iarăşi, cât mai repede, într‑o „perioadă albă”! Dar cum să ieşim din cea „neagră”? Şi putem, oare, s‑o evităm pe aceasta din urmă?

Dacă vom fi atenţi duhovniceşte şi smeriţi, Dumnezeu va transforma necazul în putere, greutăţile în oportunităţi. Prorocul David se ruga cu sârg: Doamne, auzi‑mă şi mă miluieşte! Doamne, fii ajutorul meu! – iar Dumnezeu a preschimbat plângerea lui în bucurie (Ps. 29, 10‑11). Întristarea voastră se va preface în bucurie, Îşi mângâie ucenicii Mântuitorul (In 16, 20).

Să încercăm, dragă cititorule, să mergem împreună în această direcţie.

[va urma]

(Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Editura Sophia, 2015)

Legaturi: