Din scrisorile duhovnicesti ale Sfantului Ignatie Briancianinov: PACEA DUHULUI SFANT si “LUCRAREA SANGELUI” NOSTRU: “Mai bine sa fii socotit nestiutor din pricina neputintei mintii tale de a se sfadi decat intelept din pricina nerusinarii tale. SARACESTE PENTRU SMERENIE, NU FI BOGAT PENTRU OBRAZNICIE!”

30-05-2015 Sublinieri

Care sunt faptele pe care le asteapta si le primeste Dumnezeu de la noi?

calugar_rug

***

Cum să păstrăm în noi pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos nimiceşte silnica înrâurire a demonilor asupra sufletului şi a trupului

Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, care îl uneşte la uneşte la loc pe omul despicat de către păcat, pacea lui Hristos, care umple toată fiinţa noastră de putere neurmată şi de dulceaţă cerească, începe să se pogoare în suflet atunci când acesta se va curăţa de patimi prin păzirea poruncilor lui Hristos şi prin nevoinţă evlavioasă. Ca să păstrăm în noi pacea lui Hristos, ca să o gustăm din belşug, ca să ne prefacem prin ea din om vechi în om nou avem neapărată nevoie de însingurare. Comoara aruncată la răspântie va fi negreşit furată.

Puternică este pacea care vine din lucrarea Sfântului Duh! Cine poate să se împotrivească atunci când atrage El? Patimile fug de la faţa Lui; în urma lucrării Lui, mintea şi inima se mută la cer. Omul se împacă cu toţi şi toate în Dumnezeu. El începe să plutească în nemărginita întindere a lumii duhovniceşti şi cunoaşte că porunca lui Dumnezeu este largă foarte. Pacea lui Hristos a săvârşit mucenicíi şi cuvioşíi: ea îl scoate pe creştin de sub stăpânirea trupului şi a sângelui, izgoneşte din suflet şi din trup otrava păcatului, nimiceşte silnica înrâurire a dracilor asupra sufletului şi a trupului, aduce în creştin însuşirile lui Hristos, blândeţea, smerenia, bunătatea. Simţind aceste însuşiri, sufletul începe să guste o minunată odihnă, care este chezăşia şi începutul odihnei drepţilor în sălaşurile veşnicei fericiri.

***

St-Ignatius-Brianchaninov-wall-painting-in-lower-church-by-Vitaly-Borisov

Despre deosebirea dintre lucrarea duhovnicească şi cea a sângelui. Despre păstrarea păcii sufleteşti.

Despre arătări şi vedenii. Despre simţămintele adevărate şi mincinoase şi despre primejdia pe care o alcătuiesc ele pentru cei lipsiţi de experienţă

Cine a fost pus pe tărâmul duhului trebuie să privegheze cu îndoită luare-aminte la sine însuşi, trebuie să fie deosebit de prevăzător. Uşa care duce în acest tărâm este pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, care îneacă toate cugetările omeneşti în nepovestită dulceaţa Sa. Această pace a lui Hristos nimiceşte toate tulburările şi spaimele, care lucrează cu atâta putere asupra omului trupesc: cel înnoit de Duhul începe să simtă în sine înnoirea credinţei vii. Dumnezeu încetează să mai fie pentru el mort, aşa cum le pare El celor omorâţi de cugetarea trupească, ce îşi socot moartea drept viaţă, iar viaţa adevărată o privesc ca şi cum n-ar fi. Harismei păcii îi urmează, după cum se vede din Evanghelie, altă harismă: mintea ucenicului lui Hristos se deschide spre înţelegerea Scripturilor. Crucea lui Hristos devine lesne de înţeles şi lesne de purtat, pătimirile încep să izvorască dulceaţă. Tot ce se săvârşeşte cu tine este însă o lucrare numai în parte duhovnicească, nu pe deplin. Ia-ţi măsuri de prevedere.

Este o lucrare care vine de la sânge şi le pare bună, duhovnicească, celor lipsiţi de experienţă, dar de fapt nu este bună şi nu e duhovnicească – ea e din firea noastră căzută şi se cunoaşte după faptul că e năvalnică, aprinsă, strică pacea din sine şi din aproapele. Lucrarea duhovnicească se naşte din pace şi naşte pace. Cercetează-te pe tine însuţi cu luare-aminte: lucrările din tine sunt încă amestecate; lucrarea duhovnicească este amestecată cu lucrarea sângelui. Tu nu le-ai deosebit şi nu le-ai despărţit. Ia seama la apele tale (adică la simţămintele inimii) ca să curgă lin, precum a grăit Prorocul despre apele Siloamului:

apele Siloamului, care curg lin (Is. 8, 6).

Orice simţământ înfierbântat este de la sânge! Nu-l socoti osârdie, râvnă pentru buna credinţă, pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele! Este vorba de o mişcare a sufletului pe care o pricinuiesc în el nervii, sângele – iar sângele este pus în mişcare de patimile sufleteşti, care sunt uneltele şi lanţurile stăpânitorului acestei lumi, sunt semnele stăpânirii lui. Păzeşte-te în pace adâncă şi alungă tot ce încalcă pacea ca pe ceva greşit, chiar dacă ar părea bun şi drept. Cu privire la aproapele călăuzeşte-te după următoarea povaţă a Cuviosului Isaac Sirul:

Mai bine să fii socotit neştiutor din pricina neputinţei minţii tale de a se sfădi decât înţelept din pricina neruşinării şi obrăzniciei tale. Sărăceşte pentru smerenie, nu fi bogat pentru obrăznicie. Prin puterea virtuţilor tale, nu prin certurile de cuvinte, să-i înfrunţi pe cei ce învaţă împotriva ta. Prin graiul blând şi lin al gurii tale închide gura celor nesupuşi şi sileşte neruşinarea lor să amuţească. Mustră-i pe cei neînfrânaţi prin bunul neam al vieţuirii tale şi pe cei dezmăţaţi cu simţurile prin sfiala ochilor tăi.

Ne învaţă cuvântul dumnezeiesc, ne învaţă şi tăcerea dumnezeiască.

Cu privire la glasuri şi arătări este nevoie de şi mai multă prevedere: aici este mai aproape şi mai vătămătoare înşelarea vrăjmaşului. Mulţi dintre Părinţii sfinţi şi iscusiţi au fost amăgiţi de draci, care cu viclenie se ascundeau îmbrăcându-şi minciuna şi întunericul cu nălucirile adevărului şi luminii: cu atât mai lesne pot fi amăgiţi cei tineri şi lipsiţi de experienţă. Este nevoie de multă vreme şi experienţă pentru a deprinde mintea şi inima să deosebească binele de rău, oricare ar fi masca sub care s-ar ascunde răul. De aceea, Sfinţii Părinţi porunceau ca începătorii să nu se încreadă în nici un fel de glasuri şi arătări, ci să le alunge şi să nu le primească, lăsând lucrul la judecata şi la voia lui Dumnezeu, recunoscând smerenia a fi mai trebuitoare pentru ei decât orice glas şi arătare. Glasul lui Hristos este Evanghelia: să o ascultăm cu luare-aminte şi să ne supunem ei.

Adevăratele vederi şi simţiri duhovniceşti sunt ale celuilalt veac, cu totul lipsite de materie; ele nu pot fi explicate pe tărâmul simţurilor prin cuvântul material: acesta este semnul vrednic de crezare al lucrului cu adevărat duhovnicesc. Glasul Duhului este fără de materie; el este cu totul limpede şi cu totul fără de materie: el este glas cunoscut cu mintea. De asemenea, toate simţirile duhovniceşti sunt fără de materie, nevăzute, nu pot fi explicate, redate limpede prin cuvântul omenesc, material, şi totodată sunt puternice, biruie toate celelalte simţiri, le fac nelucrătoare, ca şi cum nu ar fi. Pentru omul trupesc lucrarea duhovnicească este de nepătruns, cu totul de neînţeles, pe când celui ce are simţire duhovnicească această simţire îi lămureşte ceea ce nu se poate lămuri prin cuvântul material.

Treapta cea mai de jos a vedeniilor este alcătuită din acele vedenii cărora omul se face văzător în urma nemâncării, a privegherii şi altor istoviri ale trupului; la aceste vedenii ajung nu numai oamenii care duc viaţă de nevoinţă, ci şi mulţi dintre oamenii stăpâniţi de patimi care şi-au istovit cumva trupul. Simţirile trupeşti ale acestora ajung la o subţirime deosebită, şi ele încep să vadă duhuri, să audă glasuri, să miroasă bune miresme şi putori. Starea aceasta este primejdioasă, şi mulţi, ajungând în ea, au căzut în înşelare.

În starea ta recunosc o cercetare de către milostivirea dumnezeiască: martor al milostivirii acesteia este pacea dumnezeiască ce s-a revărsat asupra ta şi ţi-a descoperit taina crucii lui Hristos. Totodată, trebuie să recunosc însă că în starea aceasta a fost mult amestec din partea sângelui. Vei băga de seamă şi singură acest lucru dacă te vei păstra în lucrarea liniştirii şi îţi vei înfrâna fiece simţământ aprins, năvalnic, aducând în locul lui un simţământ lin şi paşnic. Aş dori ca tu să ieşi din starea aceasta, căci e peste puterile tale. Păzeşte-te şi iar păzeşte-te! Milostivul nostru Domn să îţi dăruiască a trece în altă stare, mai puţin primejdioasă, mai duhovnicească şi mai folositoare: vorbesc de umilinţa duhului, care vine din vederea căderii omeneşti şi a răscumpărării noastre de către Mântuitorul. Mulţi Sfinţi Părinţi îmbelşugaţi în smerita cugetare şi în dreapta socotinţă duhovnicească, atunci când în ei apărea deodată vreo harismă duhovnicească aparte, se rugau lui Dumnezeu să ia de la ei harisma aceea, care era peste puterile lor:

Dacă lucrurile tale sunt plăcute lui Dumnezeu, a spus Cuviosul Isaac Sirul, şi El îţi va da un dar duhovnicesc, roagă-L să-ţi dea înţelegere cum să te smereşti ori să ia de la tine darul, ca să nu-ţi fie ţie pricină de pierzanie, fiindcă nu toţi pot stăpâni fără să se vatăme bogăţia.”

În starea în care nevoitorul, cu simţurile trupeşti schimbate ori subţiate, aude glasuri, miroase bună mireasmă, vede arătări, diavolul poate foarte uşor să înlocuiască adevărul cu vreun lucru de-al său, punându-i acestuia masca adevărului, şi să vatăme nevindecat sufletul nevoitorului lipsit de experienţă. Mult mai înalt şi mai neprimejdios lucru este a vedea, cu gândul şi simţământul inimii subţiate prin pocăinţă şi schimbate prin Duhul, adâncul căderii şi taina cea înaltă a răscumpărării, a te cufunda prin mijlocirea lucrării duhovniceşti, fără de materie, în adâncul smereniei, în marea cucerniciei şi uimirii de Dumnezeu.

Iarăşi aduc cuvintele Cuviosului Isaac:

Cel ce a simţit păcatele sale este mai bun decât cel ce învie morţii cu rugăciunea sa şi locuieşte împreună cu mulţi. Cel ce suspină pentru sufletul său este mai bun decât cel ce aduce folos întregii lumi prin vederea sa. Cel ce s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri, fiindcă celui de-al doilea i s-au deschis ochii trupeşti, pe când celui dintâi – ochii sufleteşti.

Dă-i trupului mâncare şi somn cu măsură, păzeşte-te prin tăcere, prin luarea-aminte la tine însăţi, prin smerenie. Din starea ta de acum, străduieşte-te să păstrezi lucrarea păcii lui Hristos şi cunoaşterea crucii lui Hristos, iar din starea de subţiere a simţurilor trupeşti, ca dintr-o stare foarte primejdioasă, mai presus de puterea ta, să te scoată Milostivul Domn. Citeşte din cartea Cuviosului Isaac Sirul epistola către Cuviosul Simeon Făcătorul de minuni. Nu vei înţelege tot ce scrie acolo, dar şi ceea ce vei înţelege îţi va aduce un folos însemnat. Hristos să fie cu tine!

 ***

sfantul_ignatie_briancianinov7

Când primeşte Dumnezeu virtuţile noastre. Deosebirea dintre virtuţile duhovniceşti şi cele sufleteşti. Despre calea pocăinţei

Pe noi toţi, oamenii, ne priveşte Dumnezeu Cel întru totul desăvârşit. În faţa nesfârşitului Său bine piere binele omenesc, care e atât de nedesăvârşit că, după foarte îndreptăţita spusă a unui Sfânt Părinte, el poate fi numit mai degrabă schimonosire a Legii lui Dumnezeu. Până şi Avraam, cel atât de îmbunătăţit, are laudă pentru virtuţile sale înaintea oamenilor, dar nu şi înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu i s-a socotit întru virtute credinţa în Cel ce acoperă neajunsurile omeneşti: Dumnezeu. Dumnezeu primeşte virtuţile noastre numai atunci când ele sunt martore ale credinţei; în sine, ele sunt nevrednice de Dumnezeu.

Toată dreptatea noastră, a zis Sfântul Proroc Isaia, este ca o cârpă de femeie curvă [Potrivit versiunii slavone n.t.] (Is. 64, 6).

Din această pricină, Dumnezeu, privind inimile noastre, binevoieşte doar către inimile smerite, pline de recunoaşterea propriei păcătoşenii, care mărturisesc nimicnicia binelui lor firesc, vătămarea lui de către cădere, care îi aduc prinos dorinţa lor de binele cel duhovnicesc. Omul poate săvârşi cu propriile puteri virtuţile sufleteşti, însă virtuţile duhovniceşti sunt în el dar al Milostivului Dumnezeu, Care dă acest dar celor săraci cu duhul, care flămânzesc şi însetează de dreptatea lui Hristos.

Fericiţi sunteţi voi, cei ce aţi cunoscut deosebirea dintre virtuţile duhovniceşti şi cele sufleteşti, dintre virtuţiile proprii doar Noului Adam şi virtuţile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuţile evanghelice şi virtuţile firii noastre căzute, virtuţi de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii şi toţi ceilalţi oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr! Spuneţi că dorinţa binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră? Dar în cine nu este ea nestatornică? Cu câtă uşurinţă trădează inima binele! Ce uitare, ce orbire, ce patimi şi ce căderi însoţesc aceste trădări! De câtă osteneală este nevoie, de câtă luptă a omului cu sine însuşi, pentru a se întoarce la bine! Şi iarăşi este nevoie de osteneală, şi iarăşi este nevoie de luptă dârză, până la sânge, pentru a rămâne credincios binelui! Străvechiul ispititor, încercatul ispititor ne îmbie neîncetat cu gustarea fructului oprit. Pentru biruinţa asupra răului avem neapărată nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Când lucrează împreună cu noi ajutorul acesta atotputernic, biruim; când el se depărtează de la noi, suntem biruiţi.

Eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac!, dar când Ţi-ai întors faţa Ta, eu m-am tulburat (Ps. 29. 6, 7).

Când suntem biruiţi, simţim atât de adânc neputinţa noastră, încât starea de biruitori ni se pare nefirească, ni se pare cu neputinţă, iar când biruim, dacă experienţele dinainte nu ar da mărturie grăitoare, nu am crede că este atât de aproape de noi înfrângerea, şi încă în faţa unui duşman atât de nimicnic, de respingător ca păcatul. Preaînţeleapta Pronie a rânduit în aşa fel, încât nevoitorii lui Dumnezeu să nu se afle totdeauna în starea de bucurie, de triumf şi de biruinţă. O asemenea stare neîncetată ar putea naşte în ei o trufie cruntă: nevăzându-şi niciodată din experienţă înfrângerile şi neputinţele, li s-ar părea că starea de necontenit triumf asupra păcatului nu e un dar al lui Dumnezeu, ci meritul lor. Tocmai de aceea Dumnezeu a amestecat pentru ei, după cum spune Cuviosul Isaac Sirul,

„mângâierea şi bântuirea, lumina şi întunericul, războaiele şi clipele de ocrotire dumnezeiască – pe scurt, strâmtorarea şi lărgimea. Şi acesta este semnul că omul sporeşte, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

În urma acestui amestec de biruinţe şi înfrângeri, de treceri de la una la cealaltă, omul îşi cunoaşte tot mai mult neputinţa: treptat, înaintea lui Dumnezeu creşte, şi în cele din urmă devine pentru el totul, obiectul întregii lui iubiri, nădejdi şi credinţe. Această cale, pe care îl duce pe om Însuşi Dumnezeu, pe care omul este ţinut într-o necontenită stare de umilinţă a duhului, de sărăcie cu duhul, de vedere a păcatelor proprii, de plângere pentru ele, se numeşte „calea pocăinţei”. Pe ea au mers toţi sfinţii de la păcat la Dumnezeu. Această cale e luminată de învăţătura Sfântului Duh, ce străluceşte din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor.

Pe calea pocăinţei nu veţi afla mulţumire de sine. Privind în dumneavoastră înşivă, nu veţi afla nici un lucru care să vă linguşească părerea de sine: dimpotrivă, veţi afla multe lucruri vrednice de tânguire şi de suspine, vrednice de lacrimi amare şi îndelungi. Vă vor mângâia plânsul dumneavoastră şi lacrimile dumneavoastră; mângâiere vă vor fi uşurimea şi libertatea conştiinţei, pe care le vor aduce, pe care le vor întări şi face să crească treptat plânsul dumneavoastră, suspinele dumneavoastră, lacrimile dumneavoastră. Doar cei smeriţi, doar cei săraci cu duhul îşi vor găsi odihnă, vremelnică şi veşnică. Aceasta este soarta şi partea lăsată de Dumnezeu pentru cei pe care El i-a ales ca să-I slujească duhovniceşte, adevărat. De-a lungul vieţii pământeşti ei trebuie să petreacă în pocăinţă, străini de plăcerile şi de distracţiile stricăcioase, şi prin această necontenită pocăinţă se deosebesc aleşii lui Dumnezeu de fiii lumii. Numai prin mijlocirea pocăinţei se poate trece din starea sufletească în starea duhovnicească. Spune Sfântul Isaac Sirul:

„De vreme ce toţi suntem păcătoşi şi nici unul dintre noi nu s-a înălţat mai presus de toate ispitele înseamnă că nici una dintre virtuţi nu poate fi mai presus de pocăinţă (adică toate virtuţile, până şi cele mai înalte, trebuie îmbinate cu pocăinţa). Nevoinţa pocăinţei nu se poate încheia niciodată: ea este cuvenită întotdeauna tuturor păcătoşilor şi tuturor drepţilor care vor să primească mântuirea. Nu este hotar care să însemneze desăvârşita ei împlinire, căci până şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este, cu adevărat, nedesăvârşită. Drept aceea, pocăinţa nu poate fi mărginită nici de timp, nici de mulţimea nevoinţelor, până în clipa morţii.

În alt Cuvânt, acest mare îndrumător spune:

Pocăinţa este uşa milostivirii dumnezeieşti pentru cei ce se îndeletnicesc osârdnic cu ea. Pe această uşă intrăm în mila lui Dumnezeu, şi nu putem intra în ea altfel decât pe această uşă.”

Deşarte, sterpe, adeseori vătămătoare de suflet sunt nevoinţele, oricât ar fi ele de înalte, dacă nu sunt amestecate cu simţământul pocăinţei. Pocăinţa e străină de amăgirea de sine; aceasta nu se poate apropia de ea. În faptul că Dumnezeu v-a descoperit calea pocăinţei se vede o milă aparte, o deosebită purtare de grijă a Lui faţă de dumneavoastră. Despărţiţi-vă de pământ cu mintea şi cu inima! Începeţi, pe calea care s-a deschis înaintea dumneavoastră, să mergeţi spre Dumnezeu! La porunca Lui, toate împrejurările, chiar şi cele ce par potrivnice, vă vor ajuta. Întru răbdarea dumneavoastră vă veţi dobândi sufletul, privind cu mărinimoasă îngăduinţă la neputinţele lui, la alunecările lui cele fără voie. A pretinde de la tine însuţi să fii neschimbat şi fără de păcat întru totul este o cerinţă cu neputinţă de împlinit în acest veac trecător. Neschimbarea şi nepăcătuirea deplină sunt proprii omului în veacul ce va să fie, pe când aici trebuie să îndurăm cu mărime de suflet neputinţele aproapelui şi neputinţele noastre proprii. Fugiţi, pe cât vă stă în putere, de toate păcatele, iar neputinţele de care nu puteţi scăpa, în care cad fără voie gândul şi inima, răbdaţi-le bărbăteşte! Dobândiţi din vederea propriilor neputinţe adâncul şi statornicul simţământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare şi puţinătate de suflet! Şi săvârşiţi-vă calea vieţii pământeşti umblând înaintea Domnului întru umilinţa duhului!

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2012)

de-la-intristarea-inimii-la-mangaierea-lui-dumnezeu_1_fullsize

Legaturi:

***

***

***

***

***


Categorii

Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Razboiul nevazut, Sfantul Ignatie Briancianinov

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “Din scrisorile duhovnicesti ale Sfantului Ignatie Briancianinov: PACEA DUHULUI SFANT si “LUCRAREA SANGELUI” NOSTRU: “Mai bine sa fii socotit nestiutor din pricina neputintei mintii tale de a se sfadi decat intelept din pricina nerusinarii tale. SARACESTE PENTRU SMERENIE, NU FI BOGAT PENTRU OBRAZNICIE!”

  1. Greu, aproape imposibil de a ajunge la aceasta pricepere de care vorbeste Sfantul Ignatie, in lumea de acum in care si cele ale materiei s-au stricat, ce sa mai zic de starea duhovniceasca a crestinilor !
    Pentru vremurile de acum mai potrivit mi se pare sfatul Domnului dat Sfantului Siluan , adica sa ne pastram mintea in iad si sa nu deznadajduim. Doamne miluieste !

  2. Pingback: SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Du
  3. Cu adevarat cel mai potrivit pentru vremea noastra este sfatul Domnului dat Sfantului Siluan.

  4. Pingback: Important de inteles: VINUL NOUL AL DUHULUI NU SE TOARNA IN BURDUFURI VECHI – “Exersarea virtutilor care NU SE POTRIVESC felului de vietuire al omului face aceasta viata NERODITOARE. Si viata se iroseste, si virtutile pier” | Cuvântul O
  5. Pingback: “Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM! | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “…Cel ce locuia întru ÎNTUNERIC a văzut LUMINĂ MARE…” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: “Nu te mânia, sufleţelule, că în scrisoarea mea dinainte spinăruşa ta a primit câteva lovituri de la toiagul-cuvânt…”. Din scrisorile duhovnicești ale SFÂNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV despre SFĂTUIREA APROAPELUI, riscurile ÎNC
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate