Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS (II): “Cred că mântuirea lumii se face prin Biserica Ortodoxă. Biserica Ortodoxă este mereu asemenea lui Hristos Celui Răstignit. Şi noi suntem răstigniţi, nu răstignitori. CEA MAI MARE MISIUNE SE FACE PRIN SFÂNTA LITURGHIE”

***

– Nu există hotare delimitate între theologia catafatică [pozitiva, n.n.] şi cea apofatică [“negativa”, n.n.]. Theologia catafatică are elemente apofatice. Când spunem că Dumnezeu este milostiv (care este un termen catafatic), în profunzime nu avem cunoaşterea milei lui Dumnezeu, aceasta putându-se trăi numai apofatic. Cel care Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede ca Lumină – catafatic adică – întru Care, după Evanghelistul Ioan, nici un întuneric nu este; înainte de aceasta însă, calea până aici a fost apofatică (lepădarea gândurilor şi a lucrării raţiunii, precum şi a înţelesurilor). De asemenea, despre apofatism se vorbeşte şi în legătură cu necunoaşterea esenţei lui Dumnezeu, care este de neîmpărtăşit omului. Atunci Dumnezeu este [numit] „întuneric”.

– Dincolo de Lumină nu mai există nimic altceva. Nu există întuneric, precum spun unii. Trebuie să se cerceteze ce anume înţeleg Părinţii când spun că după vederea Luminii urmează întuneric – fie vor să prezinte esenţa nezidită, fie este vorba de simple forme lexicale pentru a descrie ceva cutremurător şi dincolo de posibilităţile omeneşti de înţelegere, de vreme ce cuvintele omeneşti nu pot descrie multa Lumină şi o caracterizează drept întuneric. Prin urmare, „întunericul” este neputinţa descrierii strălucirii Luminii nezidite. Încă prin „întuneric” se arată și că esenţa dumnezeiască este de neîmpărtăşit omului.

– Socotesc drept un foarte mare păcat în viaţa mea că m-am lăsat târât spre yoga şi meditaţie transcendentală, în vremea aceea când cochetam cu religiile orientale şi-L negam, în fapt, pe Hristos.

– Cea mai mare misiune se face prin Dumnezeiasca Liturghie. Părinţii, în orice ţară sau cetate mergeau, înălţau Jertfelnic. Şi aceasta pentru că, atunci când inima se îndulceşte la Dumnezeiasca Liturghie, Îl caută pe Dumnezeu, începe să dorească să trăiască viaţa bisericească ortodoxă, al cărei centru este Dumnezeiasca Euharistie. Am spus obştii să păstreze în mănăstire, mai întâi şi mai presus de toate, Dumnezeiasca Liturghie.

– La Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunile nu trebuie rostite pe un ton personal, căci, în acel ceas, preoţii îi reprezintă pe toţi cei ce se roagă, şi de aceea nu trebuie să se roage cu simţăminte personale. Ei nu slujesc ca indivizi.

– Anumiţi anglicani, îndată ce devin ortodocşi, convertindu-se, îi judecă pe mai-marii lor şi mărturisirea de credinţă a acestora. Este nevoie de atenţie – să nu ne învoim la aceasta, nici să judecăm faţă de ei anglicanismul, căci este cu putinţă ca iubirea lor pentru anglicanism să se reîntoarcă după ani de zile, şi atunci neinspiratele noastre critici vor fi privite drept încercări de prozelitism.

– Apusenii şi-au pierdut credinţa şi au căzut în vieţuirea trupească, dar au o cultură – fie ea omenească şi raţionalistă – care îi ţine la un anumit nivel. Au coborât încet-încet. Au, vasăzică, într-o mare măsură nobleţe, şi undeva se opresc, nu ajung „la podea”. Ortodocşii însă, atunci când îşi pierd credinţa, nu au cultura lumească care să-i susţină şi ajung direct „la podea”.

– Apusenii au pierdut Ortodoxia, cea care arată calea mântuirii. Astfel, unii dintre ei se sprijină pe raţiune, separat de inimă (raţionalism), iar alţii se sprijină pe sentiment, separat de raţiune (sentimentalism). Numai prin Duhul Sfânt se uneşte mintea cu inima, iar omul se face după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

– Cred că mântuirea lumii se face prin Biserica Ortodoxă. Biserica Ortodoxă este mereu asemenea lui Hristos Celui Răstignit. Şi noi suntem răstigniţi, nu răstignitori.

– Cu cât dobândeşte cineva mai multă autoritate înaintea oamenilor, cu atât trebuie să fie mai atent la ceea ce spune sau scrie, căci poate spune ceva ce nu e ortodox, şi datorită prestigiului pe care îl are, acel lucru se va răspândi grabnic, dând naştere astfel unei mari primejdii.

– La occidentali, erosul a devenit ştiinţă şi tehnică. Asta se explică prin iubirea de plăcere şi prin faptul că apusenii nu au lucrare, însuflare de la Dumnezeu. Este nevoie de multă atenţie când se traduc în limba greacă cărţi care au „duhul” apusean, duh care nu are legătură cu ceea ce este înstăpânit în Răsăritul ortodox.

– Vedem adesea că în momentul în care Îl cunoaşte cineva pe Hristos şi începe să trăiască o viaţă îmbisericită, voieşte să devină preot. Însă este nevoie mai întâi să treacă o lungă perioadă de timp pentru a se statornici în viaţa bisericească, şi după aceasta să hotărască de voieşte sau de este potrivit să devină preot.

– Rugăciunea neînşelată se face prin plâns, şi vine prin plâns. De voieşte cineva să se facă călugăr adevărat, trebuie să înveţe să se roage. Să se socotească pe sine ca osândit, şi atunci îi va veni un gând de prihănire de sine. De fiecare dată vine un gând nou. În acesta trebuie să stăruiască. Atunci mintea se alipeşte de inimă. Din acest plâns îi vine durere în inimă. Este neapărat de trebuinţă să existe această durere duhovnicească. Această durere se simte în partea de sus a organului trupesc al inimii. Dacă doare însă în partea de jos a inimii, atunci iau naştere cu uşurinţă tulburări trupeşti, de aceea trebuie evitat acest fel de durere.

Din această durere duhovnicească din partea de sus a inimii se răspândeşte linişte şi pace în întregul trup, şi atunci omul poate discerne gândurile, dacă provin de la Dumnezeu sau de la diavolul. Atunci el poate pricepe şi gândurile celorlalţi. Astfel, când se roagă pentru ceilalţi, monahul poate înţelege îndată care este starea lor duhovnicească.

Când monahul se obişnuieşte să plângă aşa, iar mănăstirea îi devine piedică, atunci iese în pustie. Când plânsul îi vine de la sine, într-o neîncetată tânguire, este dovada că trebuie să se liniştească în pustie. Când într-o zi monahul plânge două-trei ceasuri cu gând curat, mintea lui se poate afla în Dumnezeu multe zile după aceea, fără a se mai dezlipi de acolo şi fără a mai trebui să împlinească pravila de rugăciune şi canonul.

– Dragoste este când cineva se face „tuturor toate”, când se poartă sincer cu oamenii pe care-i întâlneşte şi împreună cu care locuieşte, când nu doreşte să-şi impună ale sale, ci primeşte voia celuilalt ca pe propria-i voie.

– Pentru Rugăciunea minţii, lumina fizică (a soarelui sau a lămpii), şi chiar culoarea pereţilor poate să deranjeze, asemenea cum deranjează zgomotul. Pentru nevoinţa în Rugăciunea minţii este trebuinţă de întuneric şi de linişte. Culorile camerei trebuie să fie închise, iar icoanele nu foarte luminoase.

– Creştinul nu se poate ruga de multe ori pe zi cu simţirea Harului. Dumnezeu dă Harul Său când şi când. Când mintea lucrează Rugăciunea minţii şi oboseşte, nu mai poate în aceeaşi zi să se roage cu intensitate. Durata intensităţii diferă – câteodată se lucrează Rugăciunea o oră, altădată două ore, uneori un sfert de oră. Când se face cu intensitate, aceasta ajunge pentru întreaga zi.

– Este bine ca omul, atunci când oboseşte în lucrarea minţii, să rostească rugăciunea cu gura, ca urechea s-o audă, chiar dacă are Rugăciunea minţii. Aceasta să se facă îndeosebi în situaţiile în care este singur.

– Câteodată, în timpul rugăciunii, diavolul dă formă în minte anumitor imagini despre propria-i prezenţă, spre a-l îngrozi pe cel ce se roagă. Pentru aceasta este nevoie de o mică lumină în cameră, aşa încât cel ce se roagă să nu se înfricoşeze la gândul că diavolul este prezent.

– În timpul Rugăciunii intense a minţii vin anumite gânduri purtătoare de lumină. Acestea sunt ale diavolului, spre a ne desprinde atenţia de la Rugăciune. În timpul vederii Luminii nezidite nu există gânduri. Este cu putinţă ca gândurile să fie şi gânduri bune sau fireşti – gândurile fireşti ale minţii. Atunci când intelectul se concentrează şi raţionează, are o însuflare. Este nevoie de atenţie, să nu luăm aceasta drept Harul lui Dumnezeu, luminare de la Dumnezeu. Acesta este aşa-numitul întuneric al dezbrăcării de toate. Curăţată de lucrurile materiale şi luminată de Harul lui Dumnezeu, mintea dobândeşte o transparenţă luminoasă. Vederea Luminii nezidite se trăieşte dincolo de această stare.

– Creştinul poate rosti încet şi rar, cu glas, Rugăciunea – apoi atenţia să stea noetic în inimă şi să oprească rostirea Rugăciunii. Cât ţine puterea minţii, creştinul trebuie să rămână în această stare, urmărind. Când îi slăbeşte rugăciunea, va trebui să o rostească din nou cu gura. Este şi acesta un mod de trăire a isihiei.

– De multe ori, diavolul ne aduce în minte păcate săvârşite în trecut ca să ne arunce în deznădejde. În astfel de situaţii se cere discernământ din partea Părintelui duhovnicesc, spre a-l tămădui pe ucenic.

– De multe ori, de-a lungul nopţii simţim o apăsare în inimă. Atunci facem mai intens Rugăciunea, ne pocăim, plângem, iar în ziua următoare ne sculăm bucuroşi.

– Adesea, cel ce lucrează Rugăciunea are dureri în inimă. Asta nu-i o boală de inimă, ci uneori se naşte din tensiunea la care este supusă inima, iar alteori este ispită de la diavolul. În cel de-al doilea caz, diavolul îi impune gândul că, de se va ruga în continuare, va muri. Pentru a creşte, Rugăciunea trebuie să treacă şi prin acest fel de cercare. Omul să zică: „Să mor!” – şi să continue să se roage.

– Copacii au crengi care fac roade, dar au şi unele ramuri uscate, ce nu vatămă copacul. La fel se întâmplă şi la oameni: pot să aibă şi unele scăderi, ce nu vatămă. Noi trebuie să le vedem virtuţile.

– Când pătrunde în noi vreun gând sau vreo iubire nelegiuită, acestea pleacă prin plâns. Prin lacrimi pleacă din suflet orice rău.

– Când fie un lucru, fie o persoană atrage iubirea noastră mai mult decât dragostea lui Dumnezeu, atunci săvârşim curvie duhovnicească.

– Începătorii în viaţa duhovnicească dau formă imaginară în minte cuvintelor rugăciunii, şi astfel creşte şi se cultivă închipuirea. Este de preferat ca la început să ţinem rugăciunea pe buze, adică să o rostim cu glasul, fără să ne imaginăm cuvintele.

– În problemele duhovniceşti trebuie să se înainteze cu frica lui Dumnezeu. Adică temelia să fie frica lui Dumnezeu. Când după o lucrare ia naştere smerenia, aceasta este un semn al bunăvoirii lui Dumnezeu şi al împlinirii, al coacerii.

– Stareţul trebuie să-şi ţină ucenicul la hotarele deznădejdii, să nu-l laude pentru harismele lui. Va trebui să-l încurajeze numai în clipele dificile, când apare deznădejdea cea de nevindecat. Atunci va avea ucenicul sporire. Viaţa monahală este „exploatare” a tuturor stărilor, dar monahul se foloseşte îndeosebi din ocări şi smeriri.

– Gheron Iosif Isihastul, când se ruga, veneau păsărele sălbatice şi-i loveau cu ciocul în acoperiş. Cineva ar putea spune că era o ispită de la diavolul; eu socotesc că păsările erau atrase de rugăciunea Stareţului.

– Sfântul Serafim din Sarov a pierdut Harul Dumnezeiesc pe care-l primise, din următoarea pricină:

La egumenia mănăstirii erau doi candidaţi, Sfântul Serafim şi încă o persoană. Sfântul Serafim a renunţat, dar, când l-au alungat din mănăstire, s-a întristat. Această întristare a fost pricina îndepărtării (împuţinării) Harului Dumnezeiesc dinlăuntrul său. Atunci, ca să vină iarăşi Harul Dumnezeiesc, a trebuit să facă o mare nevoinţă, şi să treacă printr-o mare pocăinţă, adică a rămas pe o piatră o mie de zile şi o mie de nopţi. Simţirea întristării celei lumeşti şi a amărăciunii provoacă mare rău.

– Monahul seamănă cu neguţătorii; neguţătorii câştigă într-o zi milioane de drahme, iar în ziua următoare nimic, sau pierd totul. Tot aşa păţeşte şi monahul: are într-o zi câştig prin lacrimi şi rugăciune, iar în ziua următoare pierde totul prin flecăreală.

– De obicei, discuţiile cu oamenii, dacă durează mai mult de 20 de minute, se transformă în flecăreală şi judecare.

(Fiind întrebat dacă sărutul este păcat, a răspuns:)

– Tot ce este în afara lui Dumnezeu este păcat. Departe de Dumnezeu, omul umblă întru întuneric. Tot ce este întru Dumnezeu este Lumină, şi întuneric întru El nu este – prin urmare nici păcat nu este. Cel ce, atunci când îmbrăţişează pe cineva, rămâne întru Dumnezeu (precum părinţii pe copii, soţii între ei), acela nu păcătuieşte. Însă tot ce-l îndepărtează pe om de Dumnezeu este păcat. Noi, din pricină că suntem pătimaşi, va trebui să evităm chiar şi cele socotite a fi nepătimaşe.

– Adevărata călugărie are două manifestări: una este cea a lacrimilor de pocăinţă şi a deznădăjduirii – harice – de sine însuşi, iar cealaltă este prihănirea de sine. Acestea sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Monahul va trebui să plângă şi să se deznădăjduiască de sine însuşi; atunci în inimă se va naşte o durere, inima se răneşte, şi din această rană se naşte pomenirea lui Dumnezeu. Întreaga noapte se simte ca şi când ar fi ţintuit în cuie, iar ziua are o dorire vie după Dumnezeu. Aceasta-i starea firească a adevăraţilor monahi. Şi de aici purcede Rugăciunea neîncetată. Astfel, e cu putinţă să facă într-un sfert de oră o rugăciune atât de puternică, cu plâns şi prihănire de sine, încât întreaga zi să-şi ţină mintea la Dumnezeu.

Aceasta este o expresie a lui „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui”. Este o lucrare dificilă, dar asta e adevărata călugărie. Acesta este conţinutul tuturor cântărilor Bisericii. Prin cântări mărturisim ticăloşia noastră („Ţine-ţi mintea în iad”) şi cerem mila lui Dumnezeu („şi nu deznădăjdui”). O altă stare, diferită, înaintea lui Dumnezeu, este în afara „duhului” Bisericii Ortodoxe, în afara nevoinţei ortodoxe. Întreaga noastră vieţuire este o recapitulare a rugăciunii „Ţie Unuia am păcătuit, dar numai Ţie Unuia ne închinăm”.

[…]

– Când unii oameni bogaţi vor să dea bani şi să se amestece în viaţa mănăstirii, nu trebuie să-i luăm, ca să ne păstrăm libertatea. Să le spunem că, de voiesc, să-i lase anonim la pangar.

– Când eram duhovnic la Mănăstirea Grigoriou din Sfântul Munte, prin anii ’40, un monah a căzut în înşelare şi mi-a spus [la spovedanie] că i-a venit gândul să omoare pe un alt monah, căci se afla într-o stare duhovnicească bună şi astfel, chipurile, l-ar fi ajutat să se mântuiască. Atunci l-am sfătuit să spună aceasta Egumenului Visarion şi să ia binecuvântare [pentru ce voia să facă], căci în mănăstire nu se face nimic fără binecuvântare. I-am spus aşa ca să nu încalc taina spovedaniei [şi să-i spun eu Egumenului]. Egumenul însă nu i-a dat importanţă, şi l-a trimis de la el. Iar acela, călăuzit de diavolul, s-a dus noaptea la chilia monahului asupra căruia avea gând rău şi a bătut la uşă. Monahul nu i-a răspuns, dar, din pricină că în acela intrase gândul uciderii, a bătut la uşa de alături şi a ucis pe un alt monah. Nu trebuie să fim robii nici unei idei, şi nu trebuie să lucrăm în afara ascultării.

– Nu trebuie să fim legaţi de vise şi de aspiraţii. Trebuie să fim slobozi de toate. Dacă Dumnezeu voieşte ceva, atunci ne va da şi energie, şi Har, şi putere să voim şi să împlinim acel lucru.

– Când un pustnic vizitează o mănăstire, să nu i se dea importanţă, căci se poate să-i facă rău. Din pricina mândriei se poate pierde prin preţuirea ce i se arată.

– Spovedania este o lucrare mare şi anevoioasă pentru preot, însă trebuie începută, chiar dacă se mai fac şi greşeli. Preotul să se roage pentru fiecare problemă, ca Dumnezeu să-i dea soluţii. Trebuie să spună primul cuvânt care îi vine după o rugăciune intensă. Oricum, nimeni nu-i fără de greşeală. Numai cei ce nu lucrează nu fac greşeli. Numai leneşii le fac pe toate bune, căci ei nu fac nimic.

– Este înfricoşător cât a crescut ataşamentul oamenilor faţă de psihologie. Psihologia îi ajută pe occidentali, dar înfricoşător este că o deprind şi ortodocşii, prin ea înlocuind tradiţia niptică a Bisericii. Trebuie să zdruncinăm dragostea pentru psihologie a ortodocşilor, căci metodologia psihologiei este în afara Tradiţiei ortodoxe, fiind expresia perspectivei occidentale de a privi lucrurile.

– Păcatul trupesc începe mai întâi psihologic-sentimental şi apoi ajunge la trup, căutând să afle prilejuri pentru a întregi căderea.

– Unii copii se maturizează foarte repede trupeşte, dar lumea lor sufletească nu se maturizează uşor.

– Unii vor să îmbine viaţa conjugală cu dulceaţa rugăciunii, aşa cum o trăiesc nevoitorii. Aceasta, însă, nu-i cu putinţă, şi de aceea sunt necăjiţi şi deznădăjduiesc. Rugăciunea minţii are nevoie de curăţia trupului şi a sufletului. Va trebui să-i călăuzim cu discernământ, spunându-le că e mai bine să se întrerupă rugăciunea, decât să se întrerupă comunicarea cu celălalt şi să se distrugă familia. Dacă familia se desparte, atunci bărbatul va căuta o altă femeie, iar femeia probabil un alt bărbat, şi atunci se va pierde şi rugăciunea. Astfel şi familia se destramă, şi rugăciunea se va pierde. Este trebuinţă de un duhovnic încercat pentru a armoniza viaţa duhovnicească cu viaţa de familie.

– De voieşti să distrugi pe cineva, spune-i că are voce frumoasă, sau laudă-l pentru vreuna din harismele sale.

– Oamenii nu fac îndată spovedanie sinceră. Va trece mult timp până să mărturisească ce-i chinuie, şi de multe ori o vor spune ca şi când abia atunci şi-ar aminti-o. Este nevoie de multă atenţie; să le arătăm dragoste şi să aşteptăm spovedania lor sinceră. De asemenea, mulţi zic: „N-o să le spun pe toate, ca să nu mă lipsească duhovnicul de Dumnezeiasca Împărtăşanie”. Să-i încurajăm să facă spovedanie sinceră – şi, atunci când se spovedesc sincer, să rânduim lucrurile cu discernământ.

– Se observă deseori un fenomen general: îndată ce L-au cunoscut pe Hristos, oamenii simt dulceaţa vieţii duhovniceşti şi numaidecât voiesc să-şi lase lucrul şi să I se dăruiască întru totul Lui. Însă, cum dorinţa aceasta a lor este trecătoare, iar ei sunt capi de familie, trebuie să-i oprim, spre a se statornici în lucrarea duhovnicească şi, cu timpul, să găsească modul de a-şi armoniza lucrul lor cu voia lui Dumnezeu. Vor face mai apoi şi ce doresc, schimbându-şi modul de viaţă fără a crea probleme. Cu aceeaşi situaţie s-a confruntat Apostolul Pavel în privinţa creştinilor din Thessalonic, care atunci când L-au cunoscut pe Hristos nu mai voiau să muncească.

[…]

– Există Părinţi duhovniceşti care, spre a fi siguri, ţin litera legii. Aceasta le dă o siguranţă. Mai siguri sunt însă acei Părinţi duhovniceşti care se primejduiesc din dragoste pentru fratele şi fac pogorământ, trăind „duhul” legii. Făcând pogorământ cu rugăciune, ei simt că, pentru dragostea fratelui, au călcat litera canonului. Această mustrare [de sine] îi ţine în smerenie – smerenie ce le aduce Har. Dimpotrivă, cei ce se îndreptăţesc pe sine ca împlinitori ai legii sunt îngreuiaţi în ce priveşte mântuirea.

– Părinţii duhovniceşti peste măsură de aspri nu-i pot ţine aproape pe oameni, nici nu-i pot ajuta.

– De obicei nu dau canon de metanii, nici nu rânduiesc câte metanii să facă celălalt. Îl sfătuiesc numai să facă metanii până când oboseşte, şi până când trupul se obişnuieşte să participe la rugăciune dimpreună cu mintea. Aşa toate se fac cu dragoste şi libertate, fără constrângere.

– Când cel ce spovedeşte îl priveşte cu dragoste şi cu împreună-pătimire pe cel ce se spovedeşte, fără să-l judece când îşi mărturiseşte căderile, atunci se va folosi şi va primi Har, şi va fi luminat spre a se raporta corect la problema respectivă, adică la tămăduirea rănii. Însă, dacă-l judecă, fie şi numai cu un singur gând, atunci nu va fi luminat de Dumnezeu, iar cel ce se spovedeşte va înţelege starea duhovnicului şi nu va pleca odihnit.

– Când oamenii vin să se spovedească la noi după ce au avut alt Părinte duhovnicesc, nu trebuie să-i ştirbim autoritatea duhovnicului precedent. Să-i sfătuim să ia binecuvântarea aceluia spre a veni la noi. Atunci şi cel ce se spovedeşte se va binecuvânta, dar şi lucrarea noastră va propăşi. Altfel nu vom izbândi în această lucrare, şi vor pleca şi de la noi.

– Astăzi, educaţia copiilor este dificilă. E nevoie ca părinţii să se cerceteze pe sine, şi ei înşişi să crească duhovniceşte ca să nu-şi piardă mântuirea. Această lucrare trebuie să le fie cea dintâi, şi ea se va transmite copiilor.

– În privinţa cărţilor ortodoxe se întâmplă următoarele: cineva poate să scrie cinci sute de pagini, toate conforme cu învăţătura Bisericii, dar să conţină fie şi numai o singură greşeală. Toţi se vor opri la acea greşeală şi-l vor caracteriza drept eretic. Se cere multă atenţie. Şi când cel ce a făcut greşeala este tânăr, socotesc toţi că a făcut o nerozie. Dacă însă e în vârstă, şi are şi puţină experienţă, atunci nu-l mai îndreptăţesc deloc.

[va urma]

(din: Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, “Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul”, Editia a doua, revazuta si adaugita“, Editura Sophia, 2013, traducere de Ieromonah Teofan Munteanu)

Legaturi: