Religiile orientale si Biserica Ortodoxa (IV): CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU CERE, IN PREALABIL, TAMADUIREA SUFLETEASCA PRIN CURATIREA DE PATIMI: “Fara tanguire si strapungerea inimii, linistirea este mincinoasa”

Partile anterioare:

Pocainta si curatirea (katharsis), ca premise ale cunoasterii lui Dumnezeu

In Ortodoxie dobandim adevarata cunoastere a lui Dumne­zeu. Nu o cunoastere a ratiunilor despre Dumnezeu, ci insasi cunoasterea Lui cea mantuitoare, de vreme ce mantuirea inseamna tocmai cunoasterea lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, aceasta cunoastere nu inseamna o simpla observare sau intelegere rationala, nici „colectarea” unor informatii despre Dumnezeu, ci insasi comu­niunea in iubire dintre cel ce iubeste si cel ce este iubit. Cunoasterea lui Dumnezeu, ca impartasire si viata, este urmare a curatirii, potrivit cu lucrarea pocaintei. Domnul a propovaduit aceasta in predica Sa de pe munte: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Intr-o cuvantare a sa, Sfantul Grigorie Teologul arata ca teologhisirea nu este pentru oricine, nu se poate face oricand si nici nu este potrivita pentru orice tema. As vrea sa va prezint principalele puncte ale acestei cuvantari, intrucat le consider a fi de mare insemnatate.

Inca de la inceputul binecunoscutelor sale cuvantari teologice, Sfantul Grigorie vorbeste despre lucrarea adevaratei teologhisiri pentru a o diferentia de cea a ereticilor. Scrie in acest sens:

„Nu este in puterea oricui, voi acestia, nu este in puterea oricui sa filosofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar asa de putin insemnat lucrul acesta si pe puterea celor care se tarasc pe pamant. Voi adauga chiar ca nu se cade a vorbi despre Dumnezeu in orice vreme si nici oricui si nici orice, ci este o vreme cand trebuie sa vorbim despre El si cui trebuie sa vorbim despre El si cat trebuie sa vorbim despre El.”^[1]

In continuare, lamurind cele de mai sus, Sfantul atrage atentia asupra faptului ca nu tuturor oamenilor le sta in putere sa teologhiseasca, sa vorbeasca, adica, despre Dumnezeu, ci doar celor care, incercati fiind, au ajuns la contemplare si L-au vazut pe Dumnezeu. Iar aceasta incercare nu este altceva decat curatirea. Astfel, numai cei care si-au curatit sufletul si trupul sau care, cel putin, se afla pe treapta curatirii pot teologhisi, deoarece nu este cu putinta, nici lipsit de primejdie pentru omul necuratit sa se apropie de Dumnezeu.

De asemenea, nu putem teologhisi oricand. Teologhisirea este cu putinta numai cand traim isihia ortodoxa si cand puterea noastra calauzitoare, adica mintea, nu se afunda in inchipuiri si inselari ale rautatii. („Sa filosofam atunci cand ne dau ragaz lutul si tulburarea din afara si cand puterea noastra calauzitoare nu ne este ravasita de inchipuiri obositoare si ratacitoare”^[2]). Astfel, singura cale ce ne conduce la adevarata teologie este cea isihasta, in deplina sa acceptiune ortodoxa, cand mintea ramane, adica, „fara idei”, „fara chipuri” si „fara forme”, nu doar din partea simturilor si a ratiunii, ci si din partea imaginatiei. („Cu adevarat, trebuie sa avem ragaz pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu [si numai cand avem vreme prielnica sa judecam drepta­tea Teologiei]”). Aceasta intrucat, potrivit Sfantului Grigorie Teolo­gul, nimeni nu poate vorbi despre Dumnezeu „dupa alergari de cai si dupa spectacole si dupa cantece si dupa imbuibarea pantecelui si a celor de sub pantece“^[3].

Mai mult, nu ne putem ocupa de toate cele privitoare la Dumne­zeu. Sa vorbim doar despre lucrurile care stau in puterea noastra si numai pana la masura intelegerii celui ce ne asculta. Sfantul Gri­gorie vrea sa sublinieze aici faptul ca dincolo de valoarea pe care o are experienta, nu putem, pe de o parte, sa vorbim despre esenta lui Dumnezeu, iar pe de alta, ca nici cei incercati, care au dobandit experienta, nu pot vorbi toti despre Dumnezeu, ci doar cei care au si putinta de a se exprima^[4].

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, care reprezinta insasi invatatura Bisericii, pacatul este boala sufletului, o lucrare a miscarilor sufletului impotriva firii, astfel incat in vremea cand Dumnezeu ii vorbeste, omul fie ignora cu totul voia Lui, fie Ii con­funda glasul cu propriile sale patimi. Dupa Traditia Sfintei Scrip­turi si a Sfintilor Parinti, intalnirea si impreuna-vorbirea omului cu Dumnezeu se petrec inlauntrul inimii. Cand omul nu are inima curatita, nu poate sa-L cunoasca cu adevarat pe Dumnezeu. Noi, ortodocsii, stim prea bine faptul ca intalnirea cu Dumnezeu ii este omului care nu s-a curatit mai inainte, spre osanda.

Ne sunt de ajutor, aici, cele petrecute cu Adam. Pomul cunoasterii binelui si raului din care a fost oprit sa manance nu era rau, de vreme ce Dumnezeu le-a facut pe toate „bune foarte” (Facere 1:31). Acest pom l-ar fi adus la indumnezeire, daca ar fi mancat din rodul sau „la buna vreme”, adica la timpul potrivit. Gustarea din rod ina­inte de vreme i-a fost, insa, spre osanda.

Sfantul Grigorie Teologul, in omilia sa la Pasti, dezvolta acest aspect interesant si arata modul apropierii de Dumnezeu a celor straini de Traditia ortodoxa. In masura in care nu izbutesc in aceas­ta stradanie a lor, traiesc o noua cadere adamica. Pomul cunoasterii, spune Sfantul Grigorie Teologul, nici nu a fost sadit dintru inceput rau, nici nu i s-a facut opreliste lui Adam din pizma. Ci pomul ar fi fost bun daca Adam s-ar fi apropiat de el la vreme potrivita, conform talcuirii Sfantului:

„Caci dupa parerea mea, pomul era contemplatia de care se pot apropia fara primejdie doar cei a caror stare este apropiata de desavarsire”.

Omul trebuia sa ajunga la contemplare dupa ce ar fi trecut printr-o seama de incercari. Altminteri, acest pom, adica insasi contemplarea, nu era buna pentru cei ce nu fusesera mai inainte incercati si nu se curatisera, dupa cum nici hrana vartoasa nu este buna pentru cei care au trebuinta de lapte^[5].

In Traditia liturgica a Bisericii, dar si in invatatura Sfintilor Parinti, mai cu seama a Sfantului Grigorie Palama, Dumnezeiasca Impartasanie li se face, celor care s-au pregatit si s-au curatit, lumina, in vreme ce pentru cei necurati este foc care arde. Acelasi lucru se va petrece si la A Doua Venire a lui Hristos. Toti oamenii, pacatosi si drepti, se vor impartasi de energiile nezidite ale lui Dumnezeu. Insa pentru cei curati Dumnezeu va fi lumina, iar pentru cei necurati, va fi foc.

Sfantul Grigorie Teologul analizeaza si aceasta latura a problemei, aratand trebuinta curatirii, astfel incat intalnirea cu Dumnezeu sa fie lumina si mantuire, iar nu foc si osanda. Subliniaza pe scurt: „De aceea trebuie sa se curateasca mai intai pe sine, iar apoi sa se apropie de Cel curat”. Daca cineva vrea sa ajunga la Dumnezeu si sa dobandeasca aceasta cunoastere a Lui, fara a trece mai intai prin randuita cercare, curatindu-si, adica, inima, atunci se va petrece cu el ce s-a petrecut in atatea alte cazuri pe care le intalnim in Sfanta Scriptura, de care face pomenire si Sfantul Grigorie Teologul. Este vorba despre poporul israelit care nu putea privi fata lui Moisi, cea plina de stralucirea Harului Dumnezeiesc. Sau despre ceea ce s-a petrecut cu Manoe care a zis catre femeia sa: „De buna seama avem sa murim, caci am vazut pe Dumnezeu!” (Judecatori 13:22). Sau cu Sfantul Apostol Pavel, care, ca unul ce era prigonitor si nu se curatise, de indata ce L-a vazut pe Hristos, si-a pierdut vederea. Mai mult, se va petrece ceea ce s-a petrecut cu sutasul, care desi ceruse de la Hristos tamaduirea [slugii], Il roaga sa nu Se osteneasca a intra in casa sa dintr-o sfiiciune pe care Domnul i-o lauda. Spunand acestea, Sfan­tul Grigorie Teologul face urmatoarea observatie: daca vreunul din­tre noi este inca sutas si necurat, ca unul ce slujeste stapanitorului acestei lumi, sa simta starea in care se afla si sa rosteasca deopotriva cu sutasul: „Nu sunt vrednic ca sa intri sub acoperamantul meu” (Luca 7:6; Matei 8:8). Dar sa nu ramana doar la o simpla constatare a sta­rii sale. Ci, daca vrea sa Il vada pe Hristos, sa ia pilda de la Zaheu. Sa-L primeasca pe Hristos Cuvantul in casa sa, dupa ce, insa, prin urcarea in sicomor, mai intai „si-a omorat madularele pamantesti si a trecut dincolo de trupul smereniei“^[6]. Ni se cere, asadar, sa ne simtim necuratia, dar si sa luptam pentru curatire si tamaduire. Trebuie sa ne curatim si sa ne impodobim sufletul si, mai mult decat atat, sa ne luminam cu puterea si cu Harul lui Hristos, deoarece, cand ne pazim inima, ingradind-o din toate partile, cand aducem, adica, in inima trezvia si o pregatim pentru urcusuri duhovnicesti, atunci „o sa fim luminati cu lumina cunostintei si atunci vom da glas intelepciunii lui Dumnezeu celei ascunse in taine, si ii vom lumina si pe altii“. De aceea, scrie pe scurt Sfantul Grigorie Teologul:

„Pana atunci sa ne curatim si sa ne pregatim dinainte pentru a primi Cuvantul, savarsind astfel un bine mai ales fata de noi insine, caci ne facem cu chip dumneze­iesc si primim Cuvantul la venirea Sa.”^[7]

Astfel, in Ortodoxie se vorbeste neincetat despre curatire si pocainta, potrivit invataturii lui Hristos: „Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor!” (Matei 4:17). Doar prin lucrarea pocaintei ajunge omul sa il cunoasca pe Dumnezeu din experienta, deoarece Acesta nu este o teorie gnoseologica sau o idee, ci vedere (thea).

Oamenii care nu s-au curatit, plini de patimi, egoisti pana la extrem, fara dragoste, nazuiesc sa ajunga la comuniunea cu Dumnezeul Cel necuprins. Totodata, cele mai mul­te miscari propovaduiesc desfraul, egoismul s.a. drept mijloace pen­tru a dobandi, chipurile, o mai inalta cunoastere a lui Dumnezeu. In acest fel insa, omului ii este cu neputinta sa ajunga la comuniunea cu Ziditorul sau. Ceea ce dobandeste este fie partasia cu diavolul, fie un simtamant mincinos al comuniunii cu Acesta. Doar prin Hristos, Dumnezeu si Om, in sanul binecuvantatului Sau Trup, care este Biserica, prin lucrarea pocaintei, se poate dobandi adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. In afara acestora, omul se afla in inselare.

Traditia ortodoxa – limanul cautarilor omenesti

Daca supunem unei cercetari atente omul, cu cautarile si problemele sale reale, vom constata ca cele dupa care nazuieste sunt implinirea sufleteasca, smerenia, dragostea, adevarata comuniune cu ceilalti si caldura unui camin. Pe toate acestea le daruieste cu prisosinta Biserica Ortodoxa.

In primul rand, Biserica dispune de mijloacele de tamaduire prin care omul este condus de la iubirea de sine la adevarata iubire, ce „nu cauta ale sale“ (I Corinteni 13:5). Cand omul o dobandeste pe aceasta si se izbaveste de iubirea de sine, atunci se linisteste launtric.

Printre mijloacele de tamaduire se numara si straduinta sa de a petrece in infranare si smerenie. Infranarea ajuta mai cu seama trupul in vreme ce smerenia, sufletul. Nevointa ortodoxa ne trece prin cele trei stadii ale vietii duhovnicesti, anume curatirea inimii, luminarea mintii si indumnezeirea. Astfel, sufletul si trupul merg pe calea cea dupa fire.

In Biserica Ortodoxa ne luptam sa ajungem la o viata dupa fire si mai presus de fire, pentru a deveni, adica, oameni in intelesul deplin al cuvantului. As vrea sa mentionez in continuare cateva invataturi lamuritoare ale Sfintilor Parinti cu privire la aceasta tema.

Sfantul Grigorie Palama deosebeste in alcatuirea sufletului trei parti: cea rationala (logistico), cea manioasa (thymiko) si cea poftitoare (ephithymitiko), aratand ca prin indepartarea omului de Dumnezeu, fiecare dintre aceste puteri, dar si intreg sufletul omului, boleste. Are trebuinta, asadar, de tamaduire, pe care o da saracia cu duhul, fericita de Domnul.

„Sa ne facem si noi saraci cu duhul prin smerenie, prin reaua patimire a trupului si prin vietuirea in neagoniseala”, pentru a mosteni Imparatia Cerurilor^[8].

Partea rationala, la nivelul careia se afla patimile iubirii de slava, o vom vindeca prin smerenie. Partea manioasa, de care tine patima iubirii de stapanire si a iubirii de arginti, prin neagoniseala, iar partea poftitoare, unde clocotesc patimile trupesti, o vom tamadui prin asceza si infranare. Este nota­bil faptul ca Sfantul Grigorie include intre mijloacele de tamadui­re a patimilor iubirii de slava, instrainarea si linistirea mintii: „Pen­tru tamaduirea acestora este de ajutor mai cu seama retragerea, vietuirea in singuratate si ramanerea in chilie.“^[9] Iar patimile trupesti „nu pot fi tamaduite altfel decat prin reaua patimire a trupului si prin rugaciunea savarsita cu inima smerita, adica prin saracia cu duhul“^[10].

Simtirea acestei intreite saracii duce la tanguirea cea dupa Dum­nezeu, ce insoteste rugaciunea inaltata Domnului dupa cuviinta. Tanguirea naste lacrimile. Mare insemnatate are tanguirea pentru curatirea mintii omului! Saracia trupeasca, la randul ei, umileste inima:

„Duce la zdrobirea inimii infranarea intreita: de la somn, mancare si inlesniri trupesti. Fiind slobozit de rautate si iuteala prin aceasta zdro­bire, sufletul primeste bucurie duhovniceasca deplina.”^[11]

Prihanirea de sine, care joaca un rol important in viata duhovniceasca a omului, ia nastere din aceasta smerire si tanguire a trupului.

Saracia in cele materiale, care imbraca forma neagoniselii, lega­ta fiind de saracia cu duhul, curateste mintea. Cand mintea, potri­vit Sfantului Grigorie, se va elibera de cele supuse simturilor si va urca mai presus de iuresul si tumultul acestei lumi, adunandu-se in sine, va ajunge sa vada „masca urata pe care o purta atunci cand rata­cea printre cele de jos si se va grabi sa o curateasca prin plans”^[12]. Astfel, omul ajunge la curatirea mintii si se desfateaza de pacea ganduri­lor. Cand mintea gusta din bunatatile Duhului Sfant, atunci „Harul incepe sa zugraveasca ceea ce este dupa asemanare asupra a ceea ce este dupa chip“^[13]. Atunci omul devine persoana, de vreme ce trairea „ase­manarii” ne arata drept persoane. La inceput, tanguirea este plina de durere, deoarece este injugata cu frica lui Dumnezeu, dar adu­ce un mare folos. Statornicindu-se in timp, da nastere iubirii fata de Dumnezeu si il aduce pe om la asemanarea cu aceasta iubire. Cand simtirea tanguirii ajunge sa fie una adanca, atunci omul „va dobandi roadele dulci si sfinte ale mangaierii milostivirii Duhului Adevarului”^[14]. Inceputul tanguirii celei dupa Dumnezeu „este ca o tindere catre logodirea cu Dumnezeu”. De vreme ce logodirea cu Dumnezeu le este cu neputinta de atins, cei ce Il iubesc pe Domnul se „frang” pe ei insisi, adancindu-se in rugaciune. Sfarsitul tanguirii este desavarsita unire a sufletului cu Dumnezeu intru curatia de nunta, „nuntire deplina prin unire curata”^[15].

Prin urmare, potrivit Sfantului Grigorie Palama, tamaduirea celor trei puteri ale sufletului se dobandeste printr-o intreita saracie. Din saracie se naste tanguirea care, imbracand multime de forme, il aduce pe om la partasia cu Dumnezeu. Tanguirea curateste mintea si inima.

Si Sfantul Ioan Damaschin deosebeste trei puteri ale sufletului, anume cea rationala, cea manioasa si cea poftitoare. Leacuri tamaduitoare pentru partea rationala sunt „credinta neindoielnica in Dumnezeu si in dogmele adevarate, neinselatoare si ortodoxe ale bunei cinstiri de Dumnezeu, cugetarea neincetata la cuvintele Duhului, rugaciunea curata si necurmata si multumirea catre Dumnezeu”. Pentru partea manioasa leacuri tamaduitoare sunt „iubirea fata de oameni, dragostea, blandetea, iubirea frateasca, impreuna-patimirea, netinerea de minte a raului si bunatatea.” Iar leacurile tamaduitoare pentru partea poftitoare sunt: „postul, infranarea, reaua-patimire, neagoniseala, impartirea averilor la saraci, dorirea bunurilor viitoare fara de moarte, ravnirea Imparatiei lui Dumnezeu si dorinta infierii”^[16].

Sfantul Ioan Sinaitul, autorul Scarii, concentreaza in cuvantul sau toate acestea: „Cu ajutorul Sfintei Treimi sa ne intramam cu cele trei [virtuti] inpotriva celor trei [patimi]”, cu Sfanta Treime luptand, adica, de partea noastra, sa ne impotrivim acestor trei, iubirea de placere, iubirea de arginti si iubirea de slava, prin cele trei, infranarea, dragostea si smerenia^[17].

Am mentionat faptul ca Sfintii Parinti numesc cele doua puteri laolalta, cea manioasa si cea poftitoare, parte patimitoare. Astfel, vorbim despre o parte rationala si despre una patimitoare a sufletului. Partea rationala se curateste „prin citire si rugaciune, iar partea patimitoare prin dragoste si infranare”^[18].

Este vadit faptul ca, prin mijloacele de tamaduire de care dispu­ne Biserica Ortodoxa, se ajunge la unirea puterilor sufletului si la o armonioasa legatura a acestora cu trupul. As vrea sa ne oprim asu­pra acestei unificari a puterilor sufletesti.

Referindu-se la zidirea sufletului dupa chipul Sfintei Treimi, Care este Minte, Cuvant si Duh, Sfantul Grigorie Palama arata ca sufle­tul „este cugetator (noera), cuvantator (logiki) si duhovnicesc (pneumatiki)“. De aceea, se cuvine sa-si pazeasca randuiala si sa se alipeasca in chip desavarsit de Dumnezeu. Doar pe El sa Il vada, sa se impo­dobeasca cu neincetata Sa pomenire, cu contemplarea si cu iubirea fierbinte, inflacarata catre El^[19].

Prin lucrarea patimilor si a pacatelor, sufletul cunoaste o sfasiere, de aceea este de trebuinta unificarea puterilor acestuia, prin daru­irea sa lui Dumnezeu. Unirea se dobandeste in multe feluri, mai cu seama prin implinirea cuvantului lui Hristos. Theolipt, Mitro­politul Philadelphiei, pune accent indeosebi pe insemnatatea ruga­ciunii:

„Rugaciunea curata, unind mintea, cuvantul si duhul cu sine, prin cuvant cheama numele lui Dumnezeu, prin minte se atinteste fara imprastiere spre Dumnezeu Cel chemat, iar prin duh ii arata umilinta si dragostea, si asa castiga mila Treimii fara inceput, a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, Dumnezeu Cel Unul“^[20].

Prin cuvant pomenim neince­tat numele lui Hristos, cu mintea ne atintim privirea fara raspandi­re catre Dumnezeu, iar prin duh ajungem la strapungerea inimii, la smerenie si dragoste.

In acest fel cele trei puteri ale sufletului se unesc si sunt inchinate Sfintei Treimi, acesta dobandindu-si, astfel, tamaduirea. Despartirea puterilor sufletesti inseamna boala, iar unificarea lor, tamaduire^[21].

Acest mod de viata nu este, insa, unul abstract, nelamurit, nasco­cit de inchipuirea omeneasca. Sfintii Parinti condamna drept eretica teologhisirea abstracta. Pana si isihia, ca una ce face parte din specificul indrumarii terapeutice ortodoxe, nu este o simpla straduinta omeneasca de adunare a mintii intru sine, iar unirea acesteia cu inima nu este numai o tehnica, ci o stare duhovniceasca. Aceasta indrumare pe calea isihiei se face cu insuflarea si calauzirea Sfantului Duh, exprimandu-se prin pocainta si tanguire. Nu este doar o metoda tehnica care, intr-o anumita masura, se poate intalni si in cadrul altor sisteme, antropocentrice.

„Linistirea mintii monahului dreptslavitor s-a nascut in chip firesc din adanca pocainta si din nazuinta de a pazi poruncile lui Hristos. Ea nicicum nu este un adaos artificial al theologiei areopaghitice in viata duhovniceasca. Invataturile theologice ale „Areopaghitului” nu contrazic rezultatele linistirii, si in acest sens ele merg in aceeasi directie si coincid cu ea; dar socotesc a fi de neaparata trebuinta a arata, ca un fapt de insemnatate esentiala, ca punctul de pornire si temeiul linistirii nu este filosofia abstracta a theologiei apofatice, ci pocainta si lupta cu „legea pacatului” (Romani 7: 23).”^[22]

Aceasta legatura dintre linistirea mintii (isihie) si pocainta o aflam indeobste la toti Sfintii Parinti. Sfantul Grigorie Sinaitul scrie: „Celui care nu are plansul drept lucrare si mod de viata ii este cu neputinta sa rabde arsita isihiei”. Cel ce se tanguieste pentru cele dinainte si pentru cele de dupa moarte, va dobandi rabdare si smerenie, care sunt cele doua temelii ale linistirii (isihiei). Fara pocainta si fara aceste doua temelii, isihastul da dovada de „parere de sine si micime de suflet”^[23]

Este de neaparata trebuinta sa subliniem faptul ca aceasta cale isihasta se afla in stransa legatura cu pocainta, lacrimile, tanguirea si strapungerea inimii. In lipsa lor, linistirea este mincinoasa si ca atare, de nici un ajutor, scopul isihiei fiind tocmai curatirea inimii si a mintii. Omul nu poate ajunge, insa, la aceasta fara lacrimi si tanguire. Asadar, pentru isihast, lacrimile sunt un mod de viata. Mintea adunata in inima ii da putinta de a-si vedea starea sa nemernica, iar ochii si inima varsa indata lacrimi de pocainta. Si cu cat pocainta devine mai adanca, cu atat omul se curateste mai mult si dobandeste cunoasterea lui Dumnezeu.

Linistirea este, insa, strans legata si de pazirea poruncilor lui Hristos. Marile arme ale celui ce se linisteste cu rabdare sunt „infranarea, dragostea luarea aminte si cititul”^[24]». Potrivit Sfantului Grigo­rie Sinaitul, cel ce se linisteste este dator sa aiba drept temelie a virtutilor „tacerea, infranarea, privegherea, smerenia si rabdarea“. De asemenea, trebuie sa se indeletniceasca cu trei lucrari placute lui Dumnezeu: „psalmodia, rugaciunea [dimpreuna cui cititul si lucrul de mana”^[25]. In alt loc, Sfantul subliniaza: „Isihia are trebuinta mai inainte de toate de credinta, de rabdare, de dragoste din toata inima, din toata taria si din toata puterea, si de nadejde.”^[26] Sfantul Grigorie atrage, iarasi, atentia asupra altor virtuti, precum infranarea, tacerea si prihanirea de sine, „(…) adica smerenia. Acestea se cuprind unele pe altele si se pazesc intre ele, si din ele rugaciunea ia nastere si sporeste necontenit“^[27]. Cel ce se linisteste trebuie sa fie, desigur, cu atentie si in privinta hranei, sa arate in toate infranare, astfel incat mintea sa nu i se tul­bure din pricina mancarii: „[Cel care se linisteste] trebuie sa fie mereu lipsit, nesaturandu-se. Caci atunci cand stomacul e ingreunat, iar mintea se tulbura din aceasta pricina, nu mai poate spune rugaciunea cu tarie si curat.“ Multa mancare aduce somnolenta, iar mintea este asaltata atunci de nenumarate naluciri^[28].

Acestea arata ca metoda isihasta presupune pazirea porunci­lor lui Hristos, de vreme ce din ele iau nastere virtutile. Astfel, nici virtutile nu pot fi dobandite fara linistire, nici linistirea fara pazirea poruncilor lui Dumnezeu, a „indreptarilor” Sale^[29].

Desigur, in sanul Bisericii Ortodoxe lucrarea nu este una indivi­duala, care sa tina de stradania omului intemeiat in sine, ci are un puternic caracter social, poarta adanc intiparita pecetea comuniu­nii. Cu alte cuvinte, cand omul se umple de Harul Duhului Sfant, dobandeste indata partasia cu Dumnezeu si cu ceilalti oameni; devine iubitor de Dumnezeu si de oameni. Ii iubeste cu adevarat, dobandeste dragostea curata, care „nu cauta ale sale” (I Corinteni 13:5). Aceasta inseamna ca nu ramane nepasator fata de problemele care chinuiesc omenirea. Asa cum Domnul a suferit pentru tot neamul omenesc, tot asa si fiecare sfant sufera, intr-o anumita masura, pentru intreaga omenire. In vietile sfintilor vedem limpede faptul ca ei au ajuns la masura de a se ruga pentru toti oamenii si pentru intreaga zidire. Citind cartea Parintelui Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, vedem ca staretul Siluan este un rugator pentru intreaga lume, avea marea harisma a rugaciunii pentru toti.

Cuviosul Siluan scrie despre iubirea pentru lume:

„Odata, fara vreo nevoie, am omorat o musca si saraca se tara pe pamant ranita si cu maruntaiele iesite afara, si trei zile si trei nopti am plans pentru cruzimea mea fata de zidire, si pana astazi imi amintesc de acea intamplare.

La mine la magazie s-au aciuat cumva niste lilieci, iar eu am varsat apa clocotita peste ei, si din nou multe lacrimi am varsat pentru aceasta, iar de atunci niciodata nu am mai suparat vreo faptura.

Odata, mergand de la Manastire catre Vechiul Russikon, am vazut pe cale un sarpe omorat, taiat in bucatele, si fiecare bucatica se zbatea cu stransori, si mi s-a facut mila de intreaga zidire si de toata faptura ce sufera, si mult am plans inaintea lui Dummezeu.

Duhul lui Dumnezeu invata sufletul a iubi tot ce este viu, incat nu voieste a vatama nici macar o frunza verde de pe creanga si n-ar mai voi nici sa calce o floare de camp. Astfel Duhul lui Dumnezeu invata dragostea fata de toate si sufletul impreuna-patimeste cu fiece faptura. Iubeste pana si pe vrajmasi, si il doare chiar si pentru draci, caci ei au cazut din bine.

De aceea Domnul ne-au si poruncit a iubi pe vrajmasi, iar Duhul lui Dumnezeu da puterea a-i iubi. Iar daca suntem neputinciosi, si nu este in noi dragoste, sa cerem fierbinte Domnului si Presfintei Sale Maici, si tuturor Sfintilor, si intru toate ne va ajuta Domnul Care atat de mult ne iubeste; iar cand Se atinge El de suflet si de trup, totul in noi se schimba, si se face mare bucurie in suflet, caci cunoaste pe Facatorul lui si a Sa necuprinsa milosardie”^[30]

Dincolo de toate acestea, in sanul Bisericii Ortodoxe, prin slujirea adusa Domnului, prin Dumnezeiasca Liturghie, prin Dumnezeiasca Impartasanie si, in genere, prin toata lucrarea filatropiei, a iubirii fata de aproapele, nazuinta omului dupa o desavarsita partasie cu Dumnezeu si cu semenii se implineste in chipul cel mai ade­varat. In sanul Bisericii, oriunde exista manastiri ortodoxe si paro­hii cu buna randuiala – este traita o viata obsteasca, ce dainuie cu prisosinta in Ortodoxie. Ia nastere fratietatea cea in Hristos. Aici omul intalneste dragoste, pocainta, mangaiere, comuniune, pace. Cu alte cuvinte, dincolo de straduinta de a ne tamadui sufletul, se infiripa in noi o dispozitie sociabila sanatoasa. Sau, ca sa ne expri­mam mai limpede, sufletul care s-a tamaduit da dovada de o vadi­ta sociabilitate, de vreme ce se face partas comuniunii adevarate cu Dumnezeu si cu oamenii. Astfel, in Ortodoxie, toate problemele isi afla rezolvarea in cel mai bun chip cu putinta.

Ar trebui cu precadere sa punctam aici marea insemnatate pe care o au Dumnezeiasca Liturghie si impartasirea cu Trupul si San­gele lui Hristos. Vorbind despre invatatura ascetica a Bisericii, nu trecem cu vederea viata din sanul acesteia, in impartasire de Tainele sale si indeosebi de Dumnezeiasca Euharistie. De altfel, in Traditia Bisericii exista o stransa legatura intre nevointa si primirea Sfintelor Taine. Credinciosul trebuie sa duca o viata ascetica pentru a se putea impartasi, insa si Sfanta Impartasanie da, la randul ei, sens si valoa­re acestei vieti de nevointa. O forma de ascetism este proprie tutu­ror religiilor, insa ascetismul care nu este legat si adapat de Dum­nezeiasca Euharistie este unul abstract si nu il foloseste cu nimic pe om. Prin Dumnezeiasca Impartasanie devenim de un trup si un sange cu Iisus Hristos. Vedem marea insemnatate a Dumnezeiestii Impartasanii in viata si invatatura tuturor sfintilor Bisericii. Asadar, in lumina celor spuse mai inainte despre nevointa, dar si a cuvan­tului ce va urma, trebuie sa luam aminte la faptul ca aceasta nu este despartita de Dumnezeiasca Euharistie, de impartasirea cu Preacu­ratele Taine.

In miscarile religioase de factura orientala, aceasta intelegere lipseste, de aceea in sanul lor omul nu afla adevarata odihna. La baza invataturii acestora sta credinta ferma intr-o fericire individua­la. Astfel, in meditatia transcendentala, pacea si linistea pe care omul se straduieste sa le dobandeasca sunt individuale. Se urmareste „golirea” mintii de ganduri. Aceasta este, de altfel, prima treapta ce conduce la linistirea mintii, insa in lipsa rugaciunii neincetate, care se lucreaza prin Harul lui Dumnezeu, ea nu il ajuta pe om, ci mai curand il umple de neliniste, de tulburare, dand nastere si unor dereglari in organism. De altfel, curatirea, dupa cum invata Biserica Ortodoxa, nu este numai o lucrare  negativa, ci si una pozitiva.

De asemenea, din sanul acestor miscari religioase lipseste iubirea. Domina o detasare a omului fata de problemele celorlalti, care nu este o stare sanatoasa, mai cu seama cand ea se prelungeste. In Biserica Ortodoxa, la inceputul vietii duhovnicesti, urmarim linistirea exterioara a trupului pentru a ni se fa prilejul sa aflam locul inimii, odata cu care se face aratata si mintea. Se petrec, asadar, in paralel, doua lucruri. Mintea (nous) lucreaza rugaciunea, iar ratiunea (logiki) are constiinta lumii din jur si se apleaca asupra problemelor oamenilor. De altfel, asa cum aratam mai inainte, cand este aflata mintea, iar rugaciunea incepe sa lucreze de la sine in inima, atunci sporeste mult dragostea fata de Dumnezeu si de  oameni.

Astfel, in aceste miscari orientale, omul nu afla odihna. Doar Biserica Ortodoxa, cu traditia sa niptica, ii daruieste omului implinirea, ajutandu-l sa inainteze spre desavarsire.

NOTE:

---

[1] Reproducem fragmentul dupa traducerea romaneasca: Sf Grigorie de Nazianz, Cuvantari teologice, trad Pr Gh Tilea si Nicolae Barbu, Ed Herald, Bucuresti, 2008, pp 70-71.
[2] Ibidem, p 71
[3] Ibidem.
[4] Sf. Grigorie Teologul, Opere, vol 4, EPE, pp 16-18
[5] Ibidem. Vol 5, p.166
[6] In acest caz, „tapeinosis” („smerenie”) nu este folosit cu sensul de virtute a smereniei, ci exprima raportul dintre nimicnicia omului si slava lui Dumne­zeu „Care va schimba la infatisare trupul smereniei noastre ca sa fie asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3:21). (n. trad.)
[7] Ibidem, pp. 86-90
[8] Filocalia , vol 4, Ed Papadimitriou, p 106, V. si Mitrop. Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Stiinta Sfintilor Parinti, trad. Irina Luminita Niculescu, Ed Invierea, Arhiepiscopia Timisoarei, 1998, pp. 321-324
[9] Ibidem.p. 103.
[10] Ibidem, p. 105.
[11] Ibidem, p. 108
[12] Ibidem, p. 109.
[13] Ibidem, p. 111.
[14] Ibidem, p. 114.
[15] Ibidem
[16] Ibidem, vol 2, pp 234-235
[17] Sf Ioan Scararul, Scara, Ed Papadimitriou, XXIV, n. 3, p. 128
[18] V.Arhim.Ierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxa, Ed. Manastirea Cinstitei Cruci, 1987, pp. 263-265.
[19] Filocalia, vol.4, Ed.Papadimitriou, p. 147,40.
[20] Ibidem. p. 10. Pentru traducerea romaneasca v. Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, trad.  Pr. prof. dr. D. Staniloae, vol. 7, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 60. (n. trad.)
[21] V. Arhim. Ierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxa, p. 100.
[22] Arhim. Sofronie, O Gheron Silouanos, Ed Orthodoxos Kypseli, p 186, Reproducem fragmentul dupa traducerea romaneasca: Cuviosul Siluan Athonitul, p 195 (n. trad.)
[23] Filocalia, vol 4, Ed Papadimitriou
[24] Ibidem, p. 211.
[25] Ibidem, pp.47,99.
[26] Ibidem, p.48.
[27] Ibidem, p. 87, c. 19-24.
[28] Ibidem, p. 84, c. 1 si urm.
[29] V. Arhim. Ierotheos Vlahos, Psihoterapia ortodoxa, pp. 299-300.
[30] Arhim Sofronie, O Gherondas Silouanos, pp 507-508. Reproducem fragmentul dupa traducerea romaneasca: Cuviosul Siluan Athonitul, pp 497-498.

(Din: Ierotheos, Mitropolit Al Nafpaktosului, Vremea Lucrarii, Editura Sophia, 2014)

Legaturi:

***

***