“FARA POCAINTA NU EXISTA MANTUIRE PENTRU NIMENI! Domnul Se descopera doar aceluia care isi recunoaste pacatosenia”. CAINTA CONTINUA, lupta cu pacatul si nemultumirea de sine – IMPLINIREA CHEMARII INAINTEMERGATORULUI – “pregatirea camarii pentru Domnul”. Doamne, ajuta-ma sa ma caiesc cu sinceritate!

Schiarhimandritul Kirik [Maximov] (1864-1938):

Înaintea Feţei lui Dumnezeu

Cuvinte despre pocăinţă şi rugăciune

– fragmente –

Calea duhovnicească a fiecărui om începe de la pocăinţă. Dacă sufletul va suspina şi va striga către Dumnezeu, atunci El îi va trimite un Moise duhovnicesc care îl va izbăvi din robia egipteană. Însă fie ca mai întâi să strige şi să implore, şi atunci va vedea începutul izbăvirii.

Acesta este doar începutul nevoinţei. Acordul liber trebuie încercat prin multe necazuri. Aşa a rânduit Dumnezeu: calea care te conduce la viaţa veşnică să fie presărată cu multe necazuri, cu greutăţi şi suferinţă împreună cu cele mai amare încercări. Calea către mântuire în general, şi îndeosebi în vieţuirea monahală, este îngustă şi grea, căci e calea omului liber… Omul nu trebuie şi nu poate – nu îndrăzneşte – să nădăjduiască în sine însuşi şi să-şi exagereze puterile, căci puterea înfăptuirii aparţine lui Dumnezeu. Însă harul acţionează doar în sufletele care îşi dau acordul. Şi puterea lui Dumnezeu dă loc libertăţii, ca să se descopere voia omului.

Omul păstrează totdeauna libertatea de a se pune în concordanţă cu Duhul Sfânt sau a neglija darurile Lui. De aceea totdeauna se cer priveghere şi încordarea voinţei, şi totdeauna trebuie să rămână nemulţumirea de sine. Iată semnul adevăratei vieţi mântuitoare: oricât te-ai osteni, oricâte fapte drepte şi mântuitoare ai săvârşi, să rămâi la gândul că încă nu ai făcut nimic… Este mare ispită şi pericol să consideri că progresezi, să te consideri intrat în limanul lipsit de primejdii, pentru că părerea de sine este moarte duhovnicească…

Condiţia obligatorie a desăvârşirii sufleteşti: dacă cineva nu se va încredinţa în totalitate căutării dragostei lui Hristos şi nu-şi va concentra toate eforturile în acest scop, pentru acela e cu neputinţă dobândirea Duhului Sfânt. Şi, mai mult decât toate, e necesară renunţarea interioară: principala armă pentru luptător şi ascet stă în faptul de a se urî pe sine însuşi, a renunţa la sufletul său, a se mânia împotriva lui, a-l mustra, a se împotrivi obiceiurilor şi dorinţelor sale, a se opune gândurilor, a se lupta cu sine însuşi.

Această luptă lăuntrică este doar începutul curăţirii sufletului, este doar pregătirea cămării pentru Domnul. Sensul şi culmea nevoinţei îl reprezintă dobândirea Duhului Sfânt, sălăşluirea Domnului în sufletul nostru.

Dacă omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci, prin urmare, doar către El trebuie să năzuiască. La baza acestei năzuinţe către Dumnezeu trebuie să stea smerenia înaintea Lui, devotamentul nelimitat faţă de Creatorul şi Atotţiitorul nostru şi dragostea neţărmurită faţă de El, Binele nesfârşit. Fără aceste calităţi năzuinţa către Dumnezeu este mândrie. E un mare păcat pentru că într-un astfel de caz înseamnă a fura cele divine fără voia lui Dumnezeu, a râvni o despotică, şi de aceea condamnabilă, asemănare cu Dumnezeu. Pentru această mândrie a şi suferit omenirea în persoana protopărintelui ei, pentru că tocmai în această mândrie a stat păcatul fărădelegii lui Adam!

După căderea dintâi omul nu s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu şi nu a încetat să năzuiască spre El, pentru că această năzuinţă către Fiinţa Nesfârşită este aşezată în natura omenească. Acum, după căderea în păcat, ea trebuia să crească, să se intensifice prin conştientizarea păcătoşeniei grele. Această conştientizare a păcatului este expresia smereniei, pe care Adam neavând-o a fost înşelat de către diavol; tocmai această conştientizare a păcatului şi îndepărtării de Dumnezeu este pocăinţa. Prin pocăinţă se dă credinţa: Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia.

Aşadar mai înainte de toate trebuie să deprindem smerenia, prin care ne vom îndrepta spre pocăinţă. Smerenia dăruieşte toate darurile Duhului Sfânt şi în special duhul pocăinţei! La aceasta ne cheamă şi Domnul Dumnezeu: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!”

Toţi fără excepţie trebuie să se căiască, şi marii păcătoşi, şi oamenii lui Dumnezeu cu păcate mici, care cred că nu au nevoie să se căiască pentru păcatele mici de toată ziua – în cuvinte, gânduri, dorinţe şi intenţii păcătoase şi alte asemenea nimicuri… O astfel de părere de sine este ucigătoare pentru suflet. Pe astfel de „drepţi” imaginari îi va respinge Domnul la Infricoşătoarea Judecată, spunându-le: Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi; ei însă îl vor contrazice: în numele Tău demoni am alungat şi alte fapte bune am făcut... Ei, trăind pe pământ, credeau că sunt sfinţi (nu aveau păcate vizibile) şi în ochii altora apăreau la fel; însă Domnul îi va alunga de la Sine pe astfel de drepţi imaginari!

Pentru a nu ajunge la o asemenea stare e necesar să-ţi urmăreşti mintea, să discerni şi cu inima, şi cu mintea gândurile în momentul apariţiei lor, când încă sunt prunci şi n-au crescut mari, adică nu s-au transformat în patimi şi în [a doua] natură. Se cuvine ca imediat ce s-au născut ori au apărut în conştiinţă să fie zdrobite de piatră, adică cu Numele lui Iisus Hristos; atunci fericit vei fi! Dacă pe această cale nu le vei permite acestor germeni ai păcatului să se dezvolte, atunci nu vor fi în tine nici păcate mari. Iar pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu sau fără harul Sfântului Duh nu putem face binele şi toate cele spre mântuire – nici măcar să le gândim nu putem fără ajutorul Creatorului nostru -, atunci în caz de nevoie trebuie să-I cerem Lui ajutor de toată vremea, în orice fapte şi începuturi ale noastre…

Păcatul constă în acordul spre păcat. De aceea e şi necesară puritatea gândului. Sub conducerea minţii şi atenţiei gândurile trebuie îndreptate spre Dumnezeu cu convingerea că în orice loc şi în tot timpul eşti privit de către Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.

Însă şi într-un astfel de caz, din cauza neputinţei sale, omul va cădea, urmărit fiind de vrăjmaşul mântuirii noastre. Atunci trebuie să te ridici şi să te îndrepţi. Cum? Prin pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. De exemplu: imediat ce vei observa în tine, în lumina conştiinţei, păcatele cu cuvântul, sau ale minţii, sau ale gândului, sau ale vreunei alte patimi păcătoase care te luptă în tot timpul, în aceeaşi clipă căieşte-te înaintea lui Dumnezeu, zicându-I: „Doamne, iartă-mă şi miluieşte-mă!“. Această rugăciune trebuie pronunţată fie cu voce, fie în şoaptă, fie în gând (în funcţie de momentul respectiv) de câteva ori, sau mai corect până când vei suspina [din inimă]; acest suspin înseamnă harul Sfântului Duh, care ne-a iertat păcatul pentru care ne căim în clipa de faţă.

Pentru a avea obicei bun în pocăinţa către Dumnezeu, se cuvine să începem antrenamentul atunci când mergem la somn: să ne gândim la cum am petrecut ziua care a trecut.

Frânge-ţi şi smereşte-ţi simţămintele: cu adevărat am petrecut această zi în uitare totală de Dumnezeu, şi, în orice caz, spune-ţi: Nu mă uita, Doamne, pe mine care pe Tine Te uit! Şi suspină pentru neajunsul credinţei şi dragostei Tale către Dumnezeu. Aminteşte-ţi cum ai petrecut ziua şi cu ce L-ai supărat pe Dumnezeu şi l-ai necăjit pe aproapele, şi căieşte-te lui Dumnezeu pentru toată ziua, grăind: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!”

Atunci când îţi vei însuşi obişnuinţa de a te căi în faţa lui Dumnezeu înaintea plecării spre somn, acest obicei va trece şi la mijlocul zilei, şi dimineaţa, iar apoi chiar în momentul păcatului îl vei observa şi vei face pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Această pocăinţă te va duce către desăvârşire fără nevoinţe deosebite; aşa cum au zis Sfinţii Părinţi, Dumnezeu nu ne cere nevoinţe extreme, ci doar mici şi continue (Sfântul Ioan Gură de Aur).

[…]

Se cuvine să te spovedeşti înaintea duhovnicului cu sinceritate, cu smerenie, fără a-ţi ascunde păcatele, fără justificări, ci cu defăimare de sine, cu intenţia de a-ţi îndrepta viaţa cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi a te îndepărta de cauzele ce au dus către păcat.

Trebuie să credem cu tărie în nevoinţele de pe cruce ale Domnului nostru Iisus Hristos înaintea Tatălui Său din ceruri, că a distrus pe Cruce păcatul nostru şi ne-a dăruit mila Sa pe care nu o merităm. Şi nu trebuie să credem doar că păcatele spovedite cum se cuvine sunt iertate în momentul citirii rugăciuni de dezlegare, ci şi că în aceeaşi clipă se sălăşluieşte în sufletul nostru harul Sfântului Duh, care ne întăreşte în lupta cu patimile. Şi atunci o patimă păcătoasă nu se mai poate intensifica, ci se va micşora şi va dispărea cu desăvârşire în cazul spovedaniei drepte şi credinţei celui care se căieşte. Acesta se cuvine să fie întru totul de acord cu duhovnicul şi să împlinească cu smerenie canonul pe care el i l-a dat.

Înainte de a merge la duhovnic, trebuie să-ţi aminteşti cum ai petrecut timpul de la ultima perioadă şi până în vremea de faţă. Şi de asemenea să-ţi aminteşti: nu există oare păcate nemărturisite la spovedania precedentă – fie din cauza uitării, fie din ruşine? – acelea trebuie spuse acum duhovnicului. Păcatele care au fost mărturisite la spovedania anterioară şi nu s-au repetat, nu mai e necesar să fie spuse duhovnicului, pentru că sunt deja iertate de către Dumnezeu şi nu vor fi amintite de către El la înfricoşătoarea Judecată. Astfel este puterea Tainei Spovedaniei!

Mai întâi de toate, cel care face pocăinţă trebuie să-I ceară lui Dumnezeu ajutor haric, spunând: „Doamne, ajută-mă să mă căiesc cu sinceritate”, având în vedere că fără harul Sfântului Duh nu vom putea nici să ne căim aşa cum se cuvine. Apoi să mergem la spovedanie şi să ne mărturisim cu smerenie duhovnicului, nu ca înaintea unui om, ci ca înaintea lui Dumnezeu însuşi, Care este prezent acolo în mod nevăzut şi vede cu ce atitudine faţă de El îşi mărturiseşte omul păcatele. Dispoziţia aceasta însă trebuie să fie astfel: să-ţi frângi inima şi duhul, să-ţi pară rău că L-ai supărat pe Domnul Creatorul tău şi ai făcut rău aproapelui şi ţie însuţi, fiind ferm decis ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai repeţi păcatele anterioare şi să le eviţi pe cele noi, îndepărtând de la tine cauzele căderii în păcat. Atunci când acestea nu vor fi — nu va mai fi nici păcatul, pentru că păcatele sunt urmare a cauzelor, spre care şi trebuie să-şi îndrepte toată atenţia omul care vrea să fie plăcut Domnului şi Creatorului său.

Există oameni ai lui Dumnezeu care nu ştiu ce să spună la spovedanie sau spun: sunt păcătos, ca şi ceilalţi; sau: sunt vinovat de toate păcatele — aceasta e clevetirea de sine, care este de asemenea un mare păcat.

Există şi oameni ai lui Dumnezeu care plâng la spovedanie, însă nu pentru că L-au mâniat pe Dumnezeu, ci din ruşine şi iubire de sine, întrebându-se cum de li s-a întâmplat un astfel de păcat, cum vor apărea în ochii altora.

Sunt de asemenea şi oameni care, nedorind să renunţe la una sau alta dintre patimi sau deprinderi pătimaşe, săvârşesc în schimb fapte bune, cu gândul că Dumnezeu le va ierta pentru acestea păcatele la care ei nu au de gând să renunţe; însă şi ei se înşală, săracii!

Zice Domnul: dacă nu vă veţi pocăi, toţi vei muri. Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască şi este gata să-i ierte pe toţi, însă doar pe cei care fac pocăinţă.

Se cuvine ca toţi să purtăm în noi simţământul insuficienţei înaintea lui Dumnezeu pentru neputinţa fiinţei noastre, comparând ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit în viaţa viitoare fericită cu cât de puţin ne gândim la aceasta sau o uităm cu totul, din neputinţa noastră; de aceea se cuvine să recunoaştem cu duh înfrânt şi inimă smerită slava Dumnezeirii şi nimicnicia personală. Acesta este simţământul smereniei; simţământul opus este mulţumirea de sine, mândria. Cei mândri nu moştenesc împărăţia cerească; o primesc numai cei care se căiesc — cei smeriţi. Simţământul smereniei înlocuieşte nevoinţele, iar cel mândru chiar şi având nevoinţe va pieri. Deci fără pocăinţă nu există mântuire pentru nimeni!

Înainte de rugăciune trebuie să ne îndreptăm pe noi înşine către cucernicie, adică să gândim — cine suntem noi şi Cine e Acela cu Care vrem să vorbim? Noi suntem pământ şi cenuşă. Iar El este Creatorul cerului şi al pământului, înaintea Căruia se cutremură Heruvimii şi Serafimii… O astfel de comparaţie va provoca simţământul frângerii duhului; strigă atunci către Domnul: Vai mie, păcătosului!

Gândirea înaltă şi încrederea prea mare în sine pierd toate nevoinţele şi virtuţile – atât de periculoasă este această boală pentru suflet! Totdeauna petrece nedesăvârşit acela care gândeşte că se poate îndruma pe sine singur... Astfel şi Rugăciunea lui Iisus trebuie lucrată: nu cu scopul de a obţine darul rugăciunii, ci pentru a birui patimile cu voia lui Dumnezeu, cu devotament faţă de Creatorul tău, ca făptură a Lui, aducând înaintea Lui neputinţa noastră şi cerându-I ajutorul haric.

Trebuie să avem duh binevoitor către toţi fără excepţie. Să fugim ca de focul gheenei de judecarea aproapelui, de mânie, de duşmănie, de ţinerea de minte a răului, de neîncredere, de batjocorire, de orice lipsă de bunăvoinţă şi alte asemenea patimi, pentru că cel care le are este ucigaş de oameni şi fiu al lui antihrist. Trebuie însă să ştim că există legea inevitabilă a răsplătirii, adică cele pe care le vei face aproapelui, acelea neapărat ţi se vor întâmpla şi ţie, căci „cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care veţi măsura vi se va măsura“, a zis Domnul Dumnezeul nostru.

Legea supremă este legea duhovnicească a dragostei, căci nu e posibil să te mântuieşti altfel decât prin aproapele, prin dragostea atotcuprinzătoare întărită de harul lui Hristos. Creştinii şi cu atât mai mult călugării trebuie să se nevoiască, însă nicidecum nu trebuie să osândească pe nimeni: nici pe păcătoşii vădiţi, nici pe oamenii certăreţi (căci Unul Singur este Judecător: Dumnezeu), întru aceasta şi constă curăţia inimii, ca văzându-i pe păcătoşi sau neputincioşi să avem faţă de ei compătimire şi milostivire.

O astfel de dragoste atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu. Însă sufletul omenesc niciodată nu poate să cadă către Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, dacă însuşi Dumnezeu, din bunăvoinţa şi pogorământul Său faţă de el, nu se va atinge de el şi nu-l va înălţa la Sine.

[…].

(in: “Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana“, Editura Platytera, Bucuresti, 2013)

Legaturi: