“DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE ADEVARATĂ NEBUNIE…”

Părintele Zaharia despre CĂILE PERSONALE de ARĂTARE tainică A DOMNULUI în sufletele oamenilor, atunci când “SE DESCHID CERURILE” PENTRU NOI si ni se dăruiește comoara cea mai preț a HARULUI CELUI DINTÂI.

Care sunt si ISPITELE SI PRIMEJDIILE DUHOVNICESTI sprecifice acestei prime perioade ale vietii duhovnicesti si CUM TREBUIE PAZIT PRIMUL HAR?

“În prima perioadă a harului cerurile sunt larg deschise inaintea noastră. Acest răstimp binecuvântat este cel mai bun prilej de a-L ruga pe Dum­nezeu să ne slobozească de patimile care ne tulbură, îndeosebi de ceea ce socotim a fi cea mai mare neputinţă ori slăbi­ciune a noastră…“

***

Vedeti si:

***

ARHIMANDRITUL ZAHARIA ZAHAROU:

Omul încheie un legamânt cu Dumnezeu

După cum am văzut din pilda lui Zaheu, a lui Natanael şi a femeii samarinence, pe Dumnezeu Îl putem întâlni în orice loc şi în orice clipă din viaţa noastră. Îl putem prea­mări in bucurii şi în necazuri, în viaţă şi în moarte, chiar şi atunci când ne aflăm în adâncul iadului.

Astfel de pilde dătătoare de râvnă şi de curaj întâlnim şi in vieţile sfinţilor. Părintele Sofronie spunea adeseori:

“De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut in deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”. 

Ne este, aşadar, de mare folos să citim Vieţile Sfintilor, pentru că ele înfăţişează diferitele experienţe şi stadii ale vieţii duhovniceşti, iar când vom ajunge să le cunoaş­tem noi înşine din cercare, cele citite ne vor fi sprijin şi încredinţare pe calea mântuirii. La vreme de ispită, chiar si cunoaşterea indirectă a vieţii duhovniceşti poate fi izvor de mare mângâiere, dându-ne curajul să-I spunem lui Dum­nezeu:  << Doamne, dă-mi să cunosc şi eu acest lucru din cer­care>>. Aceasta şi aşteaptă Dumnezeu de la noi. In marea Lui bunătate şi mărinimie, Domnul nu ne sileşte niciodată, căci nu vrea să ne constrângă libertatea cu care El însuşi ne-a înzestrat. Hristos ne dăruieşte cuvintele şi poruncile Lui mântuitoare, dar ne lasă pe noi să le împlinim, să facem un experiment pentru a verifica adevărul Său şi a-l stator­nici apoi drept singura lege a fiinţei noastre.

Un mod de a efectua acest experiment este să cugetăm la lucrarea lui Dumnezeu cu omul, din care cunoaştem marea cinste de care ne-am învrednicit înaintea Ziditorului nostru. Începem să înţelegem faptul că omul s-a aflat în cugetul lui Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii şi că Domnul i-a purtat de grijă în chip minunat atât în rai, cât şi de-a lungul cumplitei tragedii a căderii sale. El ni L-a dăruit pe Fiul Său cel Unul-Născut, Care a venit pe pământ ca să răscumpere cu preţul scumpului Său Sânge pe omul vândut rob păcatului. Vedem din negrăita iconomie a lui Dumnezeu față de noi cât de măreaţă şi de minunată este chemarea omului. Cu adevărat, mare este omul atunci când înlăuntrul lui sălăşluieşte harul lui Dumnezeu! Insă fără acest har el este doar praf şi ţărână păcătoasă. Potrivit Pă­rintelui Sofronie, conştientizarea faptului că omul s-a aflat în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu şi înţelegerea purtării Sale de grijă ne insuflă o adâncă recunoş­tinţă şi smerenie, iar această stare a inimii atrage harul lui Dumnezeu.

La începutul anilor şaptezeci am vizitat o mănăstire din Sfântul Munte, unde călugării se îndeletniceau cu lucrarea Rugăciunii lui Iisus. Obştea era nou înfiinţată şi toţi erau plini de râvnă şi de rugăciune arzătoare. Pravila lor cuprindea printre altele şi următorul „exerciţiu” duhovnicesc pe care îl primiseră de la stareţul lor: înainte de a-şi începe rugă­ciunea, se aşezau în linişte pe un scăunel şi cugetau la zi­direa omului şi la pronia lui Dumnezeu faţă de el. În felul acesta stareţul voia să le insufle un simţământ de adâncă uimire, dar totodată şi de umilinţă: uimire înaintea negrăitei purtări de grijă a lui Dumnezeu pentru om, şi umi­linţă din pricina lipsei noastre de recunoştinţă faţă de toate binefacerile Sale. Abia apoi îşi începeau canonul zilnic de rugăciune. Părintele Sofronie ne sfătuia, de asemenea, să păstrăm mereu vie conştiinţa „protologiei” [Așa cum eshatologia se referă la sfârșitul lumii, protologia se referă la tot ce ține de începuturile zidirii] noastre, fiindcă ea este un izvor nesecat de smerenie şi de mulţumită înaintea lui Dumnezeu.

Aceste două virtuţi – smerenia şi recunoştinţa – sunt de mare preţ, căci prin ele inima omului se deschide larg spre  Dumnezeu. Cugetând, de pildă, la primul capitol din Facerea sau în general la lucrările lui Dumnezeu din istoria neamului omenesc, îi facem loc Domnului în inima noastră. De asemenea, pomenirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos ne aduce mult folos, însă în chip diferit: ea dă naştere fricii lui Dumnezeu, care ne ajută să păstrăm harul Lui şi ne insuflă spre pocăinţă neîncetată. Această perspectivă eshatologică are mare însemnătate. Venirea Domnului se apropie, de aceea trebuie să ne păstrăm mereu vie insuflarea.

Cartea Apocalipsei ne spune că Dumnezeu bate neîncetat la uşa inimii omului, aşteptând ca acesta să-I deschidă de bunăvoie. Atunci El intră încărcat de darurile harului Său şi de bogăţiile Lui fără de seamăn, prăznuind împre­ună cu omul şi încheind un legământ cu el. Dumnezeu din rai Şi-a îndreptat privirea asupra omului. In Vechiul Tes­tament Dreptul Iov îl întreabă pe Dumnezeu: „Ce este omul, că l-ai mărit pe el şi că iei aminte la el?“ Şi, precum ne dă mărturie Scriptura, Domnul nu întârzie să răspundă: Omul este „ţinta” lui Dumnezeu.

[Pentru a se înțelege sursa și sensul referințelor scripturistice ale Parintelui Zaharia, considerăm necesar a reda aici mai multe versete din capitolul 7 de la Iov care pun în context expresiile preluate de Prea Cuviosia sa din cartea lui Iov – n.n., Cuvantul Ortodox:]

17. Ce este omul, ca să-ţi baţi capul cu el şi ca să-i dai luarea Ta aminte?
18. De ce îl cercetezi în fiecare dimineaţă şi de ce îl urmăreşti în orice clipă?
19. Când vei înceta să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit saliva?
20. Dacă am greşit, ce ţi-am făcut ţie, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale şi de ce ţi-am ajuns povară?

[Cf. Iov 7, 20. În traducerea Înaltpreasfințitului Bartolomeu Anania, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, citim: “De ce m-ai pus pe mine să-Ți stau eu împotrivă…?“- nota editorilor sau traducatorilor cartii – n.n.] 

Septuaginta exprimă foarte frumos acest lucru folosind cuvintele κατεντευκτής Κυρίου, care-l definesc pe omul ce stă înaintea lui Dumnezeu şi vorbeşte cu El faţă către Faţă, de la egal la egal; el poate doar să-L „acuze” pe Dumnezeu sau să se „certe” cu El, însă nu dintr-o pornire egoistă, ci ca să înţeleagă adâncul judecăţilor si al înţelepciunii dumnezeieşti, ori, asemenea lui Moise şi altor sfinţi, ca să mijlocească pentru mântuirea tuturor oamenilor. Aşadar, Dumnezeu îl caută şi-l cercetează neîncetat pe om.

Din veşnicie, Domnul aşteaptă răbdător la uşa inimii omului şi atunci când găseşte o mică deschizătură, anume puțină smerenie şi recunoştinţă, intră şi prăznuieşte împre­ună cu el. Cartea Apocalipsei numeşte această primă cerce­tare a harului „dragostea cea dintâi”. Acesta este începutul călătoriei noastre împreună cu Dumnezeu, şi trebuie sa ne îngrijim a umbla cu vrednicie pe această cale. Domnul îl ceartă pe episcopul Bisericii din Efes:

„Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ți aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi”.

Intr-adevăr, primii creştini cunoscuseră această mare dragoste, întâia cercetare a harului, în toată plinătatea ei, dar se pare că din pricina prigoanelor sau a altor greutăţi râvna lor începuse să slăbească. La fel şi noi, dacă vrem să ne reînnoim legătura cu Dumnezeu, suntem datori a ne aduce mereu aminte de clipa în care Domnul ne-a cercetat pentru prima oara cu harul Său. Părintelui Sofronie îi plăcea foarte mult acest verset, pe care îl repeta adeseori: „Adu-ţi aminte de dra­gostea cea dintâi“.

Istoria întregii lumi este recapitulată în istoria lui Israel, iar lucrarea lui Dumnezeu cu poporul evreu şi cu toţi sfinţii Săi se repetă de fapt în viaţa fiecărui om, în relaţia lui cu Dumnezeu. Cercetarea harului, „dragostea cea dintâi” , este începutul legământului nostru cu Dumnezeu. In chip asemănător, Domnul a încheiat un legământ cu evreii in pustie, atunci când au trecut cu mare avânt şi înflăcărare prin Marea Roşie. Aici, de fapt, Dumnezeu nu a făcut decât să reînnoiască legământul pe care-l aşezase deja cu po­porul Său prin patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov.

Legământul fiecărui creştin cu Dumnezeu este pecetluit la botez şi reînnoit în cazul călugărului atunci când primeşte tunderea în monahism. Hirotonia întru preot reprezintă şi ea un legământ cu Dumnezeu. La slujba hirotoniei, săvâr­şită în timpul Sfintei Liturghii, episcopul pune în mâna celui nou-hirotonit Trupul lui Hristos, zicând: „Păstrează acest odor sfânt ţie încredinţat, acest legământ, până la venirea Domnului“. Apoi, noul preot merge în spatele Sfintei Mese şi rămâne acolo până la vremea Sfintei Împărtăşanii. Aşadar, Sfântul Agneţ nu se mai află acum pe sfântul disc, ci în mâinile celui nou-hirotonit. Inainte de Sfânta Împărtă­şanie acesta se apropie de episcop care, luând din mâna lui Agneţul şi, ridicându-l, rosteşte: „Sfintele, sfinţilor”.

Puternic este legământul preotului cu Dumnezeu la hirotonie, dar tot atât de puternic este şi cel al monahului in slujba tunderii în schimă, prin care sunt reînnoite de fapt răgăduinţele făcute la botez. La temeiul fiecărui legământ al creştinului cu Dumnezeu stă hotărârea de a trăi numai pentru El, iar nu pentru sine însuşi, de a fi „mort păcatului, dar viu pentru Dumnezeu”, de a se face nebun faţă de înţelepciunea lumii acesteia, ca să devină înţelept întru Domnul prin pocăinţă, aşa cum învaţă Sfântul Apostol Pavel.

Domnul îl cercetează pe om într-un mod personal, de aceea fiecare dintre noi îşi are propria-i cale către Dumnezeu. Am auzit istorisiri uimitoare despre cum şi-au trăit unii oameni „dragostea cea dintâi”. Adeseori cea mai mică des­chidere a inimii este de ajuns pentru ca Dumnezeu să intre înlăuntrul omului şi să i Se descopere. Părintele Sofronie povestea despre un ţăran rus care, în timp ce bea vodkă într-o cârciumă, a primit un gând bun şi împreună cu el cercetarea harului dumnezeiesc. Acest har l-a scos pe ţăran din câr­ciumă şi l-a dus mai apoi în Sfântul Munte, unde a devenit monah în Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”. Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! Bunăoară, cineva care fură de zece ori într-o zi se poate hotărî odată să fure numai de nouă ori, şi aceasta este de ajuns pentru ca Dumnezeu să Se strecoare în inima lui şi să-l întoarcă de la calea păcatului. Dragostea lui Dumnezeu este adevărată nebunie, dar nebunia Lui este nemăsurat mai înţeleaptă decât înţelepciunea omenească. Uneori este de ajuns să cugetăm la negrăita înţelepciune cu care Dumnezeu lucrează în viaţa fiecăruia dintre noi, pentru ca inima să ni se îmblânzească. Alteori numai su­ferinţa ne poate înmuia inima. Chiar dacă ne simţim cu totul zdrobiţi, nimiciţi, încât ajungem să deznădăjduim de însăşi viaţa noastră, dacă în acele clipe, cu ajutor de Sus, ne adunăm toate puterile şi ne întoarcem către Dumnezeu, atunci El, cu siguranţă, se va pleca spre noi şi ne va cerceta cu harul Său. În ziua de astăzi nimănui nu-i este străină suferinţa, cu toţii o trăim într-un chip sau altul. Durerea şi suferinţa au devenit limbajul comun al omenirii. Poate că Dumnezeu Se foloseşte de acestea ca să pătrundă cu harul Lui în lumea noastră împietrită şi lipsită de dragoste, lucrând astfel renaşterea noastră duhovnicească. El a schimbat vieţile a nenumăraţi oameni şi poate cu uşurinţă schimba multe altele, întinzându-Şi harul asupra întregii lumi.

De asemenea, inima ne poate fi mişcată spre umilinţă la gândul că viaţa noastră de până acum nu a fost decât un şir nesfârşit de greşeli, de trădări şi de nereuşite. Vedem că nu există nimic vrednic de Dumnezeu în viaţa noastră şi nu aflăm în noi înşine vreun lucru care să ne dea puterea de a ne ridica privirea la Faţa Lui. Nici El nu poate căuta spre noi şi nici noi nu putem să stăm înaintea Lui. Dacă ne întoarcem către Dumnezeu cu o asemenea conştiinţă, El, negreşit, va afla o cale să pătrundă în inima noastră cu harul Lui. In acest chip putem pune un nou început în fiecare clipă a vieţii noastre, căci ştim că Dumnezeul nostru nu va întârzia să ne răspundă. Dar pentru ca Domnul să ne cerceteze cu harul Său are nevoie mai întâi de împreună-lucrarea noastră, de contribuţia omului, oricât de mică şi de neînsemnată ar fi ea. Dumnezeu ne-a creat din nimic, dar nu ne va zidi din nou dacă nu încuviinţăm să lucrăm împreună cu El, căci numai după ce vom adăuga partea noastră, infinit de mică, la partea lui Dumnezeu, infinit de mare, se va săvârşi minunea unirii inimii noastre cu harul Lui. Totuşi, nu suntem singuri în ostenelile noastre. Mica noastră contribuţie poate fi rodul propriei noastre trude şi nevoinţe, însă de cele mai multe ori suntem sprijiniţi de jertfa de rugăciune a celorlalţi, fie ei prietenii ori părinţii noştri, sau sfinţii lui Dumnezeu. Rugăciunile lor compen­sează slăbiciunile noastre. De aceea trebuie să avem grijă să nu ne împotrivim sfinţilor lui Dumnezeu, ci mai de­grabă se cuvine să ne apropiem de ei cu credinţă şi sufle­tele ne vor fi înălţate. Datorită rugăciunilor pline de iubire ale sfinţilor simţim îndată lucrarea harului, inima ni se deschide şi Dumnezeu poate să lucreze înlăuntrul nostru.

„Dragostea cea dintâi” – arvuna bunătăţii şi milostivirii dumnezeieşti, talantul despre care se vorbeşte în Evanghelie – are mare însemnătate. Ea reprezintă pecetea ce întăreşte adevărul Noului Legământ al lui Hristos, temelia de ne­zdruncinat a credinţei noastre pe care ne zidim viaţa du­hovnicească. Evanghelia Sfântului Luca, în realitate o epis­tolă adresată nobilului roman Teofil, se deschide cu un minunat pasaj:

„Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o.”

Harul cel dintâi ne este dăruit ca să putem începe o viaţă nouă în ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Implinind cuvântul lui Hristos în propria noastră viaţă, devenim podoabe ale Evangheliei, mărturisitori ai vieţii celei negrăite pe care Domnul a adus-o pe pământ. Mare cinste este pentru noi să împodobim prin faptele noastre învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu!

Pecetea harului celui dintâi lucrează în chip minunat asupra inimii omului. Inainte de cerce­tarea harului, omul îşi simte numai inima trupească, o „pompă” în pieptul său care face ca sângele să circule în tot organismul. Insă această „pompă” se poate preschimba pe neşteptate într-un centru luminos, un organ al luminii dum­nezeieşti. Prin har omul dobândeşte noi simţiri ale inimii şi trăieşte schimbări duhovniceşti lăuntrice care-l îmbogăţesc cu înţelepciune şi cunoştinţă.  Sfântul Teodor Studitul spune că atunci când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om îl învaţă chipul vieţii celei după Dumnezeu. Toate virtuţile, împreună cu acest chip de vieţuire plăcut lui Dumnezeu, sunt ascunse asemeni unor seminţe în darurile primei comori a bunătăţii dum­nezeieşti. Atunci când se arată harul cel dintâi, Dumnezeu nemăsurat Se dăruieşte pe Sine omului, pentru ca acesta la rândul lui să-L iubească cu toată inima pe Ziditorul său.

„Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este”,

spune Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Odată cu cercetarea primului har ni se dă a-L vedea pe Dumnezeu, căci chipul Lui a fost zugrăvit în inima noastră ca o pregustare a asemănării cu El. În mod paradoxal, această asemănare se conturează tot mai desluşit şi se desăvârşeşte în vremea încercărilor, când harul se retrage. Atunci când Domnul ne cercetează, Îl vedem numai în parte, iar El ne umple sufletul de nădejde, fiind totodată în inima noastră dorinţa de a ne curăți de toată întinăciunea:

„Oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este“.

Pentru noi, nu există comoară mai mare în această viaţă decât a nutri în inimă nădejdea născută din cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că aceasta este cea mai înaltă şi mai sfântă nadejde. Vechiul Testament ne învaţă că un om lipsit de inimă nu poate dobândi înţelepciune. Aceasta înseamnă ca inima care nu L-a cunoscut pe Hristos nu poate nădajdui cu acea nădejde dătătoare de înţelepciune. Atunci cand ne cercetează pentru prima oară, Dumnezeu ne împărtăşeşte cunoaşterea despre Sine, din care se naşte nădejdea şi aşteptarea celei de-a Doua Veniri a Domnului. Numai aceasta îl poate înzestra pe om cu adevărata înţelepciune, astfel încât să socotească mai de preţ lucrurile care-l vor însoţi în viaţa veşnică, decât cele ce vor pieri cu el in mormânt.

Tot cel ce nutreşte această slăvită nădejde de a-L vedea pe Dumnezeu faţă către Faţă, precum este El,  se va curăţi pe sine. Aceeaşi fericită aşteptare hrănea şi inima curată a Bătrânului Simeon şi a Prorociţei Ana, învrednicindu-i să recunoască în Pruncul Iisus pe Domnul şi Dumnezeul lor. Cu adevărat, fericiţi sunt cei curaţi cu inima, caci aceia vor vedea pe Dumnezeu. În prima perioadă a harului cerurile sunt larg deschise inaintea noastră. Acest răstimp binecuvântat este cel mai bun prilej de a-L ruga pe Dumnezeu să ne slobozească de patimile care ne tulbură, îndeosebi de ceea ce socotim a fi cea mai mare neputinţă ori slăbi­ciune a noastră.

Îmi aduc aminte de o tânără care, înainte ca inima să-i fie atinsă de harul lui Dumnezeu, era foarte mult luptată de patimile trupeşti, iar împrejurările vieţii nu i-au uşurat deloc lupta. Cunoscând puterea harului ce-i fusese dăruit, duhovnicul ei a sfătuit-o să-L roage pe Dum­nezeu s-o slobozească de demonul desfrânării, iar după numai câteva luni de rugăciune stăruitoare, Dumnezeu a dezlegat-o într-un chip atât de minunat, încât mulţi ani după aceea nici măcar un gând pătimaş nu s-a mai apro­piat de inima ei. Domnul i-a primit cererea şi, în ciuda tre­cutului ei păcătos, tânăra a reuşit să ducă mai apoi o viaţă cumpătată şi trezvitoare, atentă la fiecare gând, cuvânt sau faptă. Mare adevăr se ascunde în sfatul acelui duhovnic!

De asemenea, la Sfântul Munte există credinţa că Dum­nezeu împlineşte toate cererile celui proaspăt primit în rân­durile monahilor în prima săptămână după tunderea în schimă. In acest răstimp binecuvântat, toţi ceilalţi călugări îi cer noului monah să se roage pentru ei – unii chiar aducându-i un mic dar -, fiind încredinţaţi că Dumnezeu îi va binecuvânta prin rugăciunile fratelui.

Este esenţial pentru noi să înţelegem şi să preţuim cum se cuvine lucrarea dreptei Celui Preaînalt şi purtarea Lui faţă de noi în prima perioadă a harului. Trebuie să lucrăm acest talant cu mare iscusinţă, ca să fim pregătiţi pentru clipa în care harul se retrage şi începe a doua perioadă a vieţii duhovniceşti. Se cuvine, aşadar, să purcedem la drum cu mare grijă, ca să dobândim cunoştinţă şi înţelegere.

Cei aflaţi în perioada primului har au nevoie de ajutor şi de ocrotire, fiind asemenea unor vase în care se păstrează o mare comoară; de aceea suntem datori a ne purta cu multă atenţie cu aceste vase alese, ca nu cumva să le întinăm preţiosul conţinut. În primul rând, trebuie să-i ferim de propriile noastre neajunsuri, pentru a nu păcătui împotriva harului mai preus de fire care sălăşluieşte înlăuntrul lor: Domnul înţelepţeşte pe cei ce sunt orbi faţă de păcatele semenilor lor. Trebuie să-i sprijinim pe cât putem prin propria noastră experienţă şi prin darurile noastre, ferindu-i astfel de păcat, în special de greşelile din obişnuinţă – cum ar fi, de pildă, judecarea aproapelui – din pricina cărora harul se retrage. Suntem datori să-i ocrotim, fiindcă sunt ca nişte mlădiţe tinere şi firave care se pot frânge uşor. In general, ei nu-şi dau seama cât de preţios este acest timp şi de aceea nu pot trage foloasele cuvenite de pe urma arvunei bunătăţii lui Dumnezeu. Nu trebuie să uitam că suntem cu toţii mădulare ale Trupului lui Hristos, drept pentru care se cuvine să le oferim fraţilor noştri spaţiu duhovnicesc, ca să sporească şi să-şi pregătească inimile pentru a-L urma pe Domnul oriunde îi va călăuzi. Citim în Cartea Ecclesiastului că tot cel ce vrea să slujească Domnului trebuie să-şi pregătească inima pentru ispitele ce-i stau înainte. Trebuie, aşadar, să-i ajutăm pe cei aflaţi in prima perioadă a harului să se zidească duhovniceşte, învăţându-i să nu-şi irosească vremea cu lucruri neînsemnate şi povăţuindu-i cum să-şi cârmuiască duhul, cum să lucreze asupra inimii lor, pentru ca să nu se clatine mai tarziu. Dacă cultivăm cum se cuvine harul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la început, el poate deveni temelia a toată virtutea, fiindcă ne dă prilejul să gustăm din roadele fiecărei virtuţi.

Potrivit învăţăturii Părinţilor noştri, prima cercetare a harului este timpul cel mai prielnic pentru a dobândi o anumită statornicie în viaţa noastră, care să ne fie sprijin atunci când harul se retrage. Este vremea când trebuie să deprindem obiceiurile bune: pocăinţa, rugăciunea neîncetată, paza mintii de gândurile rele, cercetarea cuvântului lui Dumnezeu, lucrarea faptelor bune, micşorarea de sine, nu numai înaintea fraţilor noştri mai în vârstă, ci şi a celor mai tineri. Această perioadă este de obicei scurtă – pentru unul poate dura numai câteva zile, pentru alţii săptămâni sau chiar luni, potrivit proniei lui Dumnezeu, Care mai înainte cunoaşte cum va răspunde fiecare la darul Său. Există şi cazuri în care harul petrece cu noi un timp mai îndelungat, până la cel mult şapte ani, aşa cum arată Părintele Sofronie. Oricare ar fi însă durata acestei perioade, noi trebuie sa o valorificăm cum se cuvine, punând temelii trainice vieţii noastre duhovniceşti.

Unul din minunatele daruri ale acestei perioade este rugăciunea care lucrează dinlăuntru. Domnul ne atrage mintea în inimă, ca să fie botezată în văpaia iubirii lui Dumnezeu ce arde acum în ea. Curăţită şi luminată, mintea se mişcă cu uimitoare repeziciune, întocmai ca şi Duhul Domnului. Părintele Sofronie aseamănă mintea (νοῦς) omului duhov­nicesc, mintea înviată prin har, cu fulgerul ce străbate lumea de la un capăt la altul într-o clipită. Rugăciunea lăuntrică săvârşită de minte în inimă reprezintă de fapt renaşterea omului, naşterea persoanei, care începe în inimă.

Această prefacere a întregii noastre fiinţe este însoţită de simţiri negrăite şi de schimbări aduse de dreapta Celui Preaînalt, însă rodul ei cel mai de preţ este tânjirea nestăvilită după Persoana lui Hristos, după Acela Care este „marginea doririlor inimii noastre”, cum cântăm în Paraclisul Maicii Domnului. Şi deşi continuăm poate să păcătuim, iar viaţa noastră este încă departe de desăvârşire, totuşi Dumnezeu este milostiv şi nu ne părăseşte. Această tânjire după Hristos ne este izvor de mare insuflare. Părintele Sofronie arată că fiecare latură a fiinţei noastre care este atrasă către Domnul ia dimensiuni supracosmice, este sfinţită şi îndumnezeită. Plini de uimire, observăm că legătura noastră cu Duhul lui Hristos şi cu cuvantul Său a devenit într-un fel mai strânsă, mai adâncă. Citirea Sfintei Scripturi dobândeşte un caracter foarte personal: avem impresia că a fost alcătuită anume pentru noi, că fiecare cuvânt a fost rostit pentru noi şi ni se adresează nouă personal. O mare mângâiere ne însoţeşte insuflarea. Avem nevoie de această flacără a nestricăcioasei mângâieri dumnezeieşti ca să alungăm şi să stingem necurata văpaie a lumii căzute, văpaia patimilor. Trăim acum biruinţa iubirii dumnezeieşti asupra vrăjmaşului care sălăşluieşte in noi, iar inima ni se umple de o sfântă îndrăznire. Părintele Sofronie descrie această stare prin cuvintele „a fi ieşit din minţi”, în înţelesul că omul ia asupra lui un fel de nebunie. Intr-adevăr, această insuflare are un caracter aparte, întrucât este însoţită de dorinţa arzătoare de a pătimi pentru Hristos. Sfântul Siluan o numeşte „dulcea tânjire” care îl face pe om prieten al Crucii. El tânjeşte să îmbrăţişeze nebunia Crucii, să se dăruiască pe sine cu totul lui Dumnezeu, iar aceste năzuinţe îşi găsesc cel mai adesea împlinirea în viaţa monahală. Duhul lui Dumnezeu a venit să-l călăuzească pe om pe poarta cea strâmtă, iar el se bucură să sufere pentru Domnul. A crede în Hristos e un mare dar, însă cel mai desăvârşit dar este a pătimi pentru numele Lui.

„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El”.

Stăpânit de „nebunia” credinţei, cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel, omul ia asupră-şi nevoinţa de neînchipuit a Crucii. In nebunia lui, el nu se mai teme de nimic, ştiind că toate îi sunt cu putinţă prin Hristos Care îl întăreşte. Am spus mai înainte că această „nebunie” îşi găseşte expresia cea mai autentică în monahism. Părintele Sofronie adevereşte că cel ce a gustat din mângâierea dumnezeiască este îmboldit spre viaţa monahală de o nevoie stăruitoare a duhului său, fireşte cu condiţia ca împrejurările vieţii să îngăduie acest lucru, căci aşa cum spune Sfântul Pavel, fiecare trebuie să rămână în starea în care a fost chemat de Dumnezeu. (Odată, vorbind depre monahism în prezenţa mai multor vizitatori, Părintele Sofronie a uitat că doamna care şedea alături de el şi care se afla în prima perioadă a harului era căsătorită. Atunci ea a început să plângă, căci nu era liberă să îmbrăţişeze viaţa monahală, să alerge pe calea poruncilor lui Hristos. Dumnezeu îi lărgise inima, dar legătura sfântă a cununiei nu putea fi dezlegată. Spre cinstea ei, ea a izbutit însă să-şi păstreze râvna, care a adus apoi roade îmbelşugate în viaţa de familie.)

Totuşi, această primă perioadă a harului, care clatină din temelii întreaga fiinţă a omului, nu este lipsită de pri­mejdii. Omul trebuie să trăiască neîncetat într-o stare de mare încordare duhovnicească, dacă doreşte să păstreze harul ce i-a fost încredinţat, căci acesta îl va arunca negreşit într-o luptă crâncenă cu viaţa lui de mai-nainte. De aceea avem trebuinţă de un povăţuitor duhovnicesc încercat, care a străbătut el însuşi această cale şi îi cunoaşte tainele şi care este purtătorul adevăratei înţelegeri duhovniceşti. Fără o îndrumare corespunzătoare, această stare de încordare şi acest conflict lăuntric ne pot vătăma. Părintele Sofronie mi-a atras atenţia asupra acestei primejdii, spunându-mi: „Dacă nu avem grijă, putem suferi o oarecare vătămare atunci când ne aflăm în această stare de tensiune maximă”. Cei cu un psihic slab pot să înnebunească, o inimă slabă se poate îmbolnăvi ş.a.m.d. Omul cel nou intră în conflict cu omul cel vechi, căci puterea harului în cel renăscut duhovniceşte reprezintă o adevărată declaraţie de război faţă de vechiul lui sine. Dacă omul va răbda însă această stare de extremă incordare şi trezvie, va învăţa curând să-şi cârmuiască fiecare mişcare a fiinţei – a minţii, a inimii, chiar şi a trupu­lui. De pildă, în vremea rugăciunii nu va şedea niciodată comod pe scaun, nici nu se va sprijini de ceva atunci când stă în picioare, ca să nu piardă cumva această încordare duhovnicească. In Orientul îndepărtat scopul meditaţiei este relaxarea, în timp ce rugăciunea creştină se săvârşeşte într-o stare de încordare maximă la care omul participă cu tot trupul: ne rugăm în picioare, cu mâinile pe lângă corp, căci ne înfăţişăm înaintea Ziditorului nostru, Izvorul fiinţării noastre.

O altă primejdie ce se poate ivi în această perioadă bine­cuvântată este ispita de a vorbi mult prea uşor despre viaţa duhovnicească, pentru că ne simţim inima plină de bucurie si slobodă de orice povară. Foarte adesea, însă, în suflet se strecoară slava deşartă, împreună cu dorinţa de a-i învăţa pe ceilalţi, ceea ce poate duce la retragerea harului. Părin­tele Sofronie spunea că este naiv din partea cuiva să vor­bească despre viaţa duhovnicească, dacă nu a cunoscut-o el insuşi din cercare timp de cel puţin paisprezece ani. In Sfântul Munte, călugării zâmbesc compătimitor atunci când un începător, care nu are experienţa greutăţilor celei de-a doua perioade, nici nu-i cunoaşte adevărata natură ca ştiinţă a pocăinţei, se apucă să dea sfaturi despre viaţa duhovnicească. Stareţul socotea paisprezece ani, pentru că Stântul Apostol Pavel şi-a scris prima Epistolă către Tesaloniceni după paisprezece ani de la întâlnirea sa cu Hristos pe drumul Damascului.

Prezenţa Domnului ne dă însă puterea să biruim toate aceste primejdii. Am văzut cât de uşor ne este să împlinim lucrarea lui Dumnezeu în această perioadă: să priveghem, să păzim poruncile, să nu judecăm pe nimeni. Iar dacă ne vine totuşi vreun gând de judecată, cuvintele ne sunt parcă retezate de o mână nevăzută, înainte de a le putea rosti. Dacă ne dăruim cu totul acestui puternic val al Duhului, noua noastră viaţă poate fi aproape fără de păcat. Cerurile ne sunt deschise, rugăciunile şi cererile grabnic ascultate. Gustăm din pacea împăcării cu Dumnezeu şi în inimă purtăm bucuria mântuirii, despre care Duhul însuşi dă mărturie, cum obişnuia să spună Sfântul Siluan. Potrivit Părintelui Sofronie, harul pe care îl primim la început poate atinge măsura celor desăvârşiţi. De asemenea, Stareţul spunea adeseori că „Dumnezeu nu dă harul Său fără discernământ”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mai înainte cunoaşte cum va răspunde fiecare la darul Său, şi ştie dacă ne vom osteni sau nu să-l redobândim. Dacă vede că omul îşi va sfârşi viaţa în păcat, nu-i va încredinţa o mare măsură a harului, căci nu vrea ca viata să-i devină un chin de neîndurat. Vedem, aşadar, cât de mult depinde harul cel dintâi de ho­tărârea şi de credincioşia omului.

În această perioadă binecuvântată, pomenirea morţii ne însoţeşte neîncetat, învăţându-ne să preţuim mai mult cele nevăzute decât cele văzute. Nici chiar veacuri întregi de viaţă fericită pe pământ nu-l mai pot ispiti pe cel ce s-a învrednicit de harul pomenirii morţii. El poartă în minte şi în inimă un singur ţel, acela de a fi cu Hristos acum şi în veşnicie. Această unire cu Hristos este cu adevărat cel mai mare dar al nostru, în slujba căruia ar trebui să ne punem toate celelalte daruri. Atunci când vorbeşte despre învierea morţilor, Sfântul Pavel nu descrie raiul în termeni pămân­teşti, ci spune numai că „vom fi răpiţi în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.” Aceasta este viaţa veşnică: să fim pururi cu Domnul. Nu mai putem adăuga nimic altceva, căci nu există cuvinte în stare a descrie ce înseamnă a fi cu Domnul. Lucrul cel mai de seamă este să fim ai Lui, fie că trăim, fie că murim. Fie că petrecem în trup, fie că ne despărţim de el, singurul nostru scop este să fim bineplăcuti Domnului, ca să fim pururea cu Dânsul.

Iată, aşadar, care este întreaga menire a primei perioade a vieţii duhovniceşti: să sădească în fiinţa omului simţământul adânc al chemării sale, conştiinţa nezdruncinată că a fost zidit pentru a petrece veşnic cu Domnul. Acesta este singurul şi marele ţel al legământului nostru cu El”.

[va urma]

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Legaturi:

***