A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD

23-06-2008 Sublinieri

“Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mântuire”.

***

“La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocsilor cu Biserica Romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehementă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însotite de recunoasteri si autoacuzări ale inculpatilor, erau pedepsele administrative; a le denunta pe acestea ar fi însemnat să rostesti că doi si cu doi fac patru“.

1246428543_7f6f05986c.jpg

Problema lui 2+2=4

“În legătură cu aceasta apare si teribila problemă a lui 2+2=4. Exemplul lui Tudor Vianu si al altora ca el, care tineau cursuri serioase si conferinte instructive ori rosteau fraze armonios si temeinic înjghebate, ne era mereu dat – dat, de nu chiar zvîrlit în fată. Dar nu vorbesc oare în desert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor vesnice este oricînd bine venită, e întotdeauna sănătos si util să arăti că doi si cu doi fac patru. (Doi si cu doi fac patru reprezenta formula bunului-simt, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.) Povestea aceasta cu doi si cu doi fac patru eu o stiam încă mai de mult. Stiam bunăoară de la Camus că “vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sînt pedepsiti cu moartea“. Iar de la Dostoievski, în alt fel, că doi ori doi fac patru nu mai e viată, ci obîrsie a mortii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îsi jertfeste viata în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la gîndul că va da de ea. E un principiu de moarte, si bun lucru este că uneori doi si cu doi mai fac si cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru si că, de îndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine (…)

Secretul, asadar, coană Lenută, iată-l: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm. A spune că doi si cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie si Adevăr; că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a tine, ca G. Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viata si opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii sînt tăiati cu ferăstrăul, dacă vrei să enunti că doi si cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te tine cosul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiati în două cu ferăstrăul.

Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi si cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că niste oameni erau trimisi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sînt sortiti mortii toti cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinta de a conferi calitatea de consul unui cal. Si asa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi fac patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel fără pulbere (…)

La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocsilor cu Biserica Romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehementă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însotite de recunoasteri si autoacuzări ale inculpatilor, erau pedepsele administrative; a le denunta pe acestea ar fi însemnat să rostesti că doi si cu doi fac patru“.

(Din: “Jurnalul fericirii“)

nicolae-steinhard-jurnalul-fericirii.jpg

***

LEPĂDAREA DE HRISTOS

“[…]

Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc.

Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş.a.m.d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş.a.m.d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos.

Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine. Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: Nu ajunge credinta launtrica, nu ajunge dragostea nemarturisita în afara, oricât de sincera, de fierbinte. E fatarnica. Cum adica fatarnica de vreme ce este sincera, ba si calda? E fatarnica pentru ca nu se da pe fata, e pe jumatate: numai înlauntru, e dramuita. Fatarnica este aceea manifestata doar la exterior. Înjumatatita, necompleta, necurata este si aceea care se ascunde în interior, se piteste în gaoace si se teme de lumina. Ca asa este, ca am dreptate rezulta din însusi textul Sfintei Scripturi. Ma refer la Epistola catre romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 10, versetul 10. Sa citim si textul acesta, cum nu se poate mai limpede: Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mântuire. (…)

Exista lepadari indirecte, nu mai putin reale totusi decât apostazia de odinioara. Ne lepadam de Hristos aderând la o doctrina, participând la adunari ateiste, dându-ne în orice fel consimtamântul la o miscare ateista. Sau rusinându-ne si ferindu-ne sa ne facem semnul sfintei cruci, rusinându-ne si ferindu-ne sa fim vazuti intrând într-o biserica ori rostind acele cuvinte sau facând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept crestini.(…)

Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ.

Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.

„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.

În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea.

Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.

E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “…

Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât.

E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite.

Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit.

El ne cere să luăm foarte în serios situaţia noastră de creştini.

Cu El nu-i de şagă şi de joacă.

Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.

Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.

Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă.

Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră.

Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă.

Iat-o:

Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui.

Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Dar mai există o a treia ceată!

E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă!

(E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)

Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră.

Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată.

Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi.

Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească.

Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine.

Să nu fie aşa!”

(Din: “Daruind, vei dobandi“, vezi cuvantul integral la: LEPADAREA DE HRISTOS)

Cititi si:

nicolae-steinhard-daruind-vei-dobandi.jpg


Categorii

Duminica Tuturor Sfintilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Parintele Nicolae Steinhardt

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

62 Commentarii la “A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: De ce se strica sarea? INTRE FIUL RISIPITOR si JUDECATA NEAMULUI IMPREUNA-NETREBNICIT. De la OBRAZNICIA la FOAMETEA SI ROBIA fiilor care au risipit averea Tatalui, tradandu-si Chemarea… CE NE ASTEAPTA, CA POPOR? “Dumnezeu, ca sa salveze, va in
  2. Pingback: Părintele Tudor Ciocan: MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI DOARE – ȘI PE CEILALȚI, ȘI PE NOI – dar trebuie asumată până la capăt: “Trebuie să stăm în Adevăr orice ar fi, ORICE AR SPUNE OAMENII, dar cu adâncă smerenie” | Cuvân
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate