SFINTENIA care MANGAIE SI ODIHNESTE si SFINTENIA care MARTURISESTE, INFRUNTAND RAUL, VICLENIA si EREZIA. De unde luam curajul marturisirii? Predica Parintelui Nichifor Horia despre PAZIREA si TRAIREA DREPTEI-CREDINTE (audio si text)

15-07-2016 Sublinieri

“Sufletul care s-a sfinţit pe el însuşi a ajuns la odihnă, la curaj şi la puterea Duhului Sfânt de a mărturisi. Şi aceasta este cu putinţă întru smerenia inimii… Blândeţea şi smerenia nu sunt slăbiciune. Tăcem că ne e frică de ce-am putea păţi; tăcem în faţa celor mari, că ne stăpânesc, chiar dacă mint în faţa noastră. Tăcem în faţa şefului, chiar dacă ceea ce face este o nedreptate flagrantă. Nu aceasta este tăcerea sau smerenia sfântului… Sfinţii au cunoscut odihna sufletului, blândeţea şi smerenia. Dar, iubiţi credincioşi, asta nu înseamnă că sfinţii au fost doar cei care au mângâiat pe toţi oamenii deopotrivă, oricând şi oricum. Vedem că au fost sfinţi ai lui Dumnezeu care au stat împotrivă. Cui? Celor necinstitori de Dumnezeu şi celor vicleni“.

manastirea_sihastria_putnei_17

Vedeti si:

***

Manastirea Sihastria Putnei:

Cuvânt rostit de părintele arhimandrit Nichifor Horia, starețul Mănăstirii Trei Ierarhi (Iași), duminică, 26 iunie 2016, la Mănăstirea Sihăstria Putnei:

AUDIO SI DOWNLOAD:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

nek_5529

TRANSCRIERE de la min. 2:22:

“… Este cu neputinţă omului să se sfinţească deplin pe el însuşi fără dreaptă credinţă şi adâncă credinţă. O spune Mântuitorul:

Mlădiţa care nu rămâne în viţă se usucă, nu poate să aducă roadă şi este scoasă afară. Tot la fel, dacă voi nu veţi rămâne întru Mine. Fără de Mine nu puteţi face nimic.

Aşadar, înţelegem că noi înşine trebuie să păzim şi să înţelegem şi să adâncim dreapta credinţă în sufletele noastre. Și când inimile noastre sunt uscate în înţelegerea celor duhovniceşti sau în vlaga şi râvna spre rugăciune să punem măcar strigătul înţelegător al tatălui copilului bolnav: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele pentru că, fără dreaptă credinţă, nu putem să înţelegem nimic din ale sfinţeniei, să ne sfinţim pe noi înşine. Mai mult, orice alterare, orice rătăcire pe tărâm dogmatic pe înţelegerea dreptei credinţe, spune Sf. Părinte Sofronie, se manifestă şi în viaţa exterioară.

Orice om din orice colţ al lumii, în orice credinţă s-ar fi născut, dacă într-adevăr caută adevărul vieţii şi sensul vieţii va cunoaşte pe Hristos. Și în istorie sunt atâtea pilde și atâtea înțelesuri; oameni care au trăit în locuri cu totul îndepărtate de chipul dreptei cinstiri a lui Dumnezeu şi au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, să se sfinţească şi să mărturisească această credinţă, în ciuda neînţelegerii celor din jurul lor. Şi aşa s-au încreştinat şi au sporit în credinţă multe cetăţi, multe locuri din această lume. Aşadar, primul pas este dreapta credinţă.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că încă de când ne-am născut în acest popor am avut privilegiul de a auzi când încă nu puteam să înţelegem, poate prunci fiind, când majoritatea am primit Sfântul Botez, am putut să auzim mărturia de credinţă, Crezul, şi să primim apa Sfântului Botez; Duhul Sfânt din Botez lucrează asupra omului şi aceasta, iată, a fost atunci prelungirea dreptei credințe a părinţilor şi aceasta avem s-o adâncim în noi înşine, s-o transmitem copiilor noştri, să o mărturisim prin viaţa noastră şi prin credinţa cu care trăim în această viaţă.

Având dreapta credinţă, iată, viaţa aceasta este o nevoinţă de a trăi poruncile lui Dumnezeu, de a ne lepăda de egoismul din noi pentru a ajunge la ceea ce au ajuns sfinţii, la odihna şi pacea sufletească, care este de neclintit pentru cel ce se sfinţeşte, oricare ar fi primejdiile acestei lumi, grijile lui. Atunci când omul respectă cuvântul lui Dumnezeu, atunci când împlineşte voia Lui, nicio frică a acestei lumi şi nimic din ceea ce seduce pe om din plăcerile acestei lumi nu pot să-l biruiască, [nici] nu pot să-l aducă în deznădejde. Pe măsură ce omul lucrează sfinţenia în sufletul său, această odihnă rămâne statornică şi lucrează chipul blândeţii în el: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima și veţi afla odihnă sufletelor voastre. Cel ce se sfinţeşte ajunge la această odihnă sufletească, indiferent care ar fi reacţia fratelui sau a celor din jur.

stmaximus_theconfessorofconstantinopleSfântul Maxim Mărturisitorul, în faţa unei erezii care tulbura lumea întreagă, se afla aproape singur în mărturia lui de dreaptă credinţă, precum Ilie altădată care se credea singur proroc mărturisitor.

Şi îl încolţeau spunând: “Nu vezi că toţi mărturisesc ceea ce tu negi?“. Universul întreg dacă ar fi cu voi, eu ştiu că Dumnezeu este cu mine şi mărturia aceasta este adevărată“.

Şi nu s-a împuţinat sufleteşte marele Părinte, ale cărui scrieri bine este să le citim, iubiţi credincioși, să vedem ce profunzime a pus Dumnezeu în acest suflet, ce cuvânt, ce înţelegere. Nu s-a împuţinat de aceste îndemnuri, precum nu s-a împuţinat Iov când aproapele lui, soţia lui, i-a spus: “Blestemă pe Dumnezeu şi mori“, ci a mărturisit aceasta. Sufletul care s-a sfinţit pe el însuşi a ajuns la odihnă, la curaj şi la puterea Duhului Sfânt de a mărturisi. Şi aceasta este cu putinţă întru smerenia inimii: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima.

Blândeţea şi smerenia nu sunt slăbiciune. Tăcem că ne e frică de ce-am putea păţi; tăcem în faţa celor mari, că ne stăpânesc, chiar dacă mint în faţa noastră. Tăcem în faţa şefului, chiar dacă ceea ce face este o nedreptate flagrantă. Nu aceasta este tăcerea sau smerenia sfântului. Smerenia adevărată este înţelegerea a cum lucrează Dumnezeu în istorie şi în viaţa noastră şi când şi cum să grăiesc adevărul cu curaj şi cu putere şi cum să-mi trăiesc viaţa în netulburare. Având această odihnă, sfinţii odihnesc pe cei din jurul lor în această viaţă şi după moarte. De ce venim să ne închinăm la moaştele sfinţilor? Ca să primim putere.

Aşadar, dreaptă credinţă şi nevoinţă de a urma porunca lui Hristos – acestea sfinţesc pe om și îl fac să priceapă voia lui Dumnezeu şi să o urmeze. Începând de la cele simple, de la această moralitate, care este prima treaptă şi cea mai de jos a vieţuirii duhovniceşti: să nu ucizi, să nu furi, să nu curveşti, să nu fii mărturie mincinoasă, cinsteşte, iubeşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Vedeţi că nu spune Dumnezeu părinţilor: iubeşte pe copilul tău, că e în firea lucrurilor, părintele îşi iubeşte copilul, dar de multe ori, din păcate, copilul nu este recunoscător şi nu-şi cinsteşte părintele. Şi aceasta la tot omul cere Dumnezeu. Şi în mănăstiri, şi în familie, această cinstire de Dumnezeu şi de om. Precum părintele are grija copilului, copilului i se cere să aibă această mulţumire și dreaptă cinstire.

Ο Όσιος Αρσένιος ο Μέγας

Începem cu aceste porunci, atenţi la noi înşine, pentru ca în noi să se statornicească voia lui Dumnezeu. Sfinţii sunt cei ce s-au bucurat să facă voia lui Dumnezeu cu deplină libertate, nu din vreo silnicie, nu că i-a închis cineva într-un turn şi i-a obligat să facă aceasta, ci că au înţeles că adevărata fericire şi putere este a trăi în lumina lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta adeseori au fugit de oameni, pentru că puţini au într-adevăr râvna şi statornicia de a petrece în această tensiune lăuntrică. Sfântul Arsenie cel Mare a vieţuit într-o mănăstire după ce, învăţat fiind, a fost învăţător al fiilor împăratului, bucurându-se de slava şi plăcerile care erau la palat, bineînţeles. Şi îl întreabă părinţii și fraţii:

De ce fugi de noi?”Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar îngerii în cer, mii şi miliarde, o singură voie au. Însă oamenii pe pământ – multe voi.

Cinstim pe toţi sfinţii şi-i cinstim în acest sobor ca să înţeleg că sunt oameni asemenea nouă, care au ajuns ca şi îngerii să aibă o singură voie, să se odihnească în a-I face voia lui Dumnezeu, să creadă deplin în Dumnezeu şi să facă voia Lui cu bucurie.

Iată cum să ne apropiem de sfinţi şi de ce-i cinstim pe sfinţi astăzi. Nu devenim sfinţi doar crezând, ci lucrând împreună cu Dumnezeu. Uneori atât de încolţit şi de singur se simte omul că are impresia că lucrează singur. Dar, dacă Duhul Sfânt n-ar lucra împreună cu el, nimeni n-ar putea să cunoască cu adevărat căile Domnului. De aceea spune Mântuitorul că Fără de Mine nu puteţi face nimic. Dar adevărat este că Dumnezeu creşte pe om lăsându-l din ce în ce mai mult să se lovească de răutatea şi minciuna acestei lumi. Aşa cum un părinte nu-şi ţine copilul în premergător până la 20 de ani, îl lasă singur afară, îl lasă singur la şcoală, nu se duce tot timpul să lupte pentru el, pentru că altfel n-ar mai creşte şi n-ar mai deveni bărbat adevărat niciodată. Și Dumnezeu ne creşte luptând împreună cu noi.

Spune Sf. Ap. Pavel că însăşi rugăciunea noastră este îndrumată şi inspirată, poate fără să vedem noi, de Duhul Sfânt, Care, spune Sf. Ap. Pavel, Se roagă în voi cu suspine negrăite. Dar Se roagă nu fără noi, nu atunci când noi ne culcăm, ci atunci când noi ne aşezăm la rugăciune chiar dacă noi nu simţim, atunci când noi stăruim în credinţa noastră, chiar atunci când inima ne spune că poate ar fi mai bine s-o lăsăm mai moale.

Sinodul-I-EcumenicSfinţii au cunoscut odihna sufletului, blândeţea şi smerenia. Dar, iubiţi credincioşi, asta nu înseamnă că sfinţii au fost doar cei care au mângâiat pe toţi oamenii deopotrivă, oricând şi oricum. Vedem că au fost sfinţi ai lui Dumnezeu care au stat împotrivă. Cui? Celor necinstitori de Dumnezeu şi celor vicleni. Mântuitorul Însuşi a primit la Sine pe curvar şi pe vameş şi pe cei ce au făcut mari nedreptăţi, dar care s-au pocăit. Zaheu, când a văzut privirea lui Hristos, când L-a văzut pe Hristos uitându-Se la el şi a privit în ochii lui şi a cunoscut minciuna păcatului, a înţeles că nu bogăţia acestei lumi, nu cinstea acestei lumi e cea care într-adevăr îţi odihneşte şi-i aduce pace sufletului, orice cinste ai avea în această lume, orice plăcere. Pe de altă parte, oricât de sărac ai fi, în orice condiţii, avem mărturia din timpurile noastre, chiar şi în închisoare, omul poate dobândi această pace şi această sfinţire.

Tot Maxim Mărturisitorul spune:

Nimic nu este mai silnic decât o conştiinţă care te acuză. Şi nimic mai mângâietor decât o conştiinţă care te apără.

De aceea fiecare gând viclean, fiecare mişcare grosolană şi obraznică din sufletul nostru avem a o curăţi, pentru că sfinţii ne şi judecă.

Spuneam că Mântuitorul a primit pe vameş, dar a alungat cu biciul pe cei din Templu. Sf. Ioan Botezătorul a primit la botez pe toţi cei ce au crezut în cuvântul lui, dar a stat împotriva împăratului, care a avut putere asupra lui să-i taie capul. Nu s-a temut de împărat, pentru că nu se teme cel sfânt de autoritatea nedreaptă a acestei lumi, ci doar de autoritatea prin care Dumnezeu lucrează. Sfântul Apostol Petru l-a vindecat pe olog, sărac: Anania si SafiraBani nu am să-ţi dau, dar ceea ce am îţi dau – îi spune celui şchiop – În numele lui Hristos, ridică-te și umblă. Cine nu s-ar cutremura la aşa ceva? Şi acelaşi Sf. Ap. Petru devine necruţător şi neîndurător atunci când Anania şi Safira au ceva de ascuns. Îi spun acestuia că au vândut toată averea lor ca s-o pună la picioarele sfinţilor. Aşa făceau şi ceilalţi, ca să fie împreună având o singură pungă, o singură grijă, de a face voia lui Dumnezeu, având încredinţarea că lepădând toată această bogăţie – a fost atunci lucrarea aceasta în Biserica primară – având încredinţarea că vor putea să trăiască fără să-şi mai pună nădejdea în punga lor. Anania şi Safira au primit acest gând viclean: să pună, totuşi, ceva deoparte şi să se facă aşa şi ei ca ceilalţi. Şi i-a cunoscut Petru în duh: “Anania, oare nu a ta era ţarina aceea? Ţi-am poruncit eu s-o vinzi? Ţi-am cerut eu banii aceia? Aveam eu nevoie de ei? Nu puteai s-o păstrezi? Și, dacă ai vândut-o, nu erau oare banii tăi? Aveam eu nevoie de ei? Ţi i-am cerut eu? Ţi i-a cerut Dumnezeu? Tu ai venit şi ai spus că aceştia sunt toţi banii de la vânzarea ţarinii, dar ţi-ai dosit din ei. Ai venit ca să mă minţi? N-ai minţit mie, ci Duhului Sfânt!” Şi a murit Anania pe loc. Şi la puţin timp după el și femeia sa.

Acelaşi Duh Sfânt care lucrează în noi sfinţenia şi adevărul, Mângâietorul, cum Îl numim – Împărate Ceresc, Mângâietorule – Acelaşi Duh Sfânt este Duhul Adevărului, iubiţi credincioşi!

Şi dacă noi vom dosi oricât de puţin, dacă noi vom minţi oricât de puţin, toate se spurcă în noi. Dacă îmi aduce un părinte o găleată curată cu apă din vârful muntelui şi scapă în ea o jumătate de linguriţă de găinaţ sau de balegă, mai beau din acea apă cu bucurie? Nu! Tot astfel şi noi, neputinţele, nepriceperile noastre le iartă Domnul; [dar] viclenia, nepăsarea şi nesimţirea sunt judecate încă din această viaţă. Şi sfinţii ne judecă.

Aşadar, pe de o parte sfântul mă odihneşte şi mă îndrumă când mă pocăiesc şi când mă judec pe mine însumi şi-mi cunosc neputinţa şi strig ca tatăl disperat: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!, dar aceiaşi sfinţi în Duhul Sfânt mă judecă.

05_interior_biserica_galata_iasiSă fim, iubiţi credincioşi, atenţi cum venim în biserică, cum ne rugăm sfinţilor şi în această zi să înţelegem că sfinţenia nu este altceva decât ţinta oricărui om, este scopul vieţii noastre pe pământ, fie el musulman, budist, din România, din China, de oriunde; scopul vieţii noastre pe pământ este să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să lucrăm voia Lui şi să ne sfinţim. Asta este sfinţenia. Fără ca să trăim lucrul acesta ne ratăm viaţa noastră, oricâte case am avea, oricât de mari am fi pe acest pământ, oricât de mulţi oameni am stăpâni. Sfinţenia, aşadar, nu este o opţiune, o coroniţă care se dă numai unora şi celorlalţi nu. Sfinţenia este chemarea pe care ne-o dă Dumnezeu nouă, tuturor.

De aceea această Duminică ne cheamă să nu fim nepăsători faţă de sufletele noastre, cum nu au fost nepăsători sfinţii. Să putem şi noi să lucrăm voia lui Dumnezeu ca în această voie să ne odihnim şi să ne unim unii cu alţii. Acesta este mesajul acestei Duminici, cu acest gând trebuie să plecăm din biserică. Oricât de mult ne-am poticnit de celălalt sau de împrejurări din viaţa noastră în care am fost îndreptăţiţi să avem scăpări sau neputinţe, oricât de multe au fost greşelile noastre, să înţelegem că Duhul Sfânt va lucra în noi sfințenia, dacă noi, într-adevăr, vom dori aceasta. Să începem, ieşind din biserică, să începem rugăciunea:

Doamne, vreau să Te cunosc! Să vină Duhul Tău Cel Sfânt asupra mea şi să mă sfinţească! Dă-mi, Doamne, să simt lucrarea Ta în inima mea adânc, cum au simţit-o Apostolii! Dă-mi, Doamne, pricepere să mărturisesc, când şi cum, şi dă-mi bucurie ca să trăiesc pe pământ după voia Ta, Tu, Cel Ce m-ai adus pe acest pământ şi mă îndemni să-ţi spun Tată în rugăciune!

13613158_1092326927528950_7222423726607894700_oIată, astfel, iubiţi credincioşi, să ne pecetluim ziua şi-L vom cunoaşte pe Dumnezeu. Scopul vieţii creştine, spune Sf. Serafim de Sarov – iar eu mă repet: nu doar al vieţii creştine, ci al oricărui om – nu sunt, spune sfântul, nici postul, nici metaniile, nici ajunările, nici milostenia de orice fel, ci este dobândirea Duhului Sfânt. Toate acestea ne ajută să-L dobândim pe Duhul Sfânt. Luptându-ne cu noi înşine să ne smerim inima în faţa aproapelui, să iertăm şi să iubim, începem să pricepem cum lucrează Duhul Cel Sfânt. Dar a-L primi desăvârşit şi a rămâne în inima noastră cere atenţie la fiecare cuvânt, la fiecare mişcare a sufletului. Atunci când îl rănesc pe fratele săgeata trece prin el la Hristos după ce întâi pe mine însumi m-a rănit şi a tulburat apa sufletului meu. Nu voi putea curăţa această apă fără să mă pocăiesc într-adevăr de ceea ce am făcut, fără să mă îndrept – unde? – tot spre Dumnezeu, Singurul Care are putere a ierta păcatul şi a mă curăţi, să îndrept aceasta cu nădejde, dar şi cu hotărâre de a nu mai repeta greşeala pe care am făcut-o.

Aşadar, mărturia tuturor sfinţilor, iubiţi credincioşi, ne este pusă înainte astăzi ca să înţelegem că aici, pe pământ fiind, ne putem sfinţi. Putem şi noi, în Duhul Sfânt, să cunoaştem pace şi odihnă sufletului, să mărturisim dreapta credinţă şi să o trăim adevărat. Să cerem de la Dumnezeu aceasta şi, aşa cum aţi venit astăzi în biserică, să nu pregetaţi a veni de fiecare dată, aşa cum o faceţi, postind şi spovedindu-vă, cerând sfatul preoţilor şi mulţumind lui Dumnezeu pentru că vă stau înainte şi vă ajută cu povăţuirea şi pilda lor, cerând, într-adevăr, Domnului să ne sfinţească viaţa şi, mai ales, mulţumind lui Dumnezeu pentru toată lucrarea pe care o pune înaintea noastră, ca să cunoaştem într-adevăr pacea şi firescul acestei sfinţenii.

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru această zi, pentru această Sfântă Liturghie, să mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa ce ne este pusă înainte ca un dar nepreţuit şi să aducem jertfa şi nevoinţa noastră pe altarul Său, ca Dumnezeu să o sfinţească şi să o primească, ca şi noi împreună cu sfinţii într-adevăr să ne bucurăm de moştenirea pe care Dumnezeu a gătit-o nouă.

nek_5511

Legaturi:

***

 


Categorii

Arhim. Nichifor Horia, Duminica Tuturor Sfintilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “SFINTENIA care MANGAIE SI ODIHNESTE si SFINTENIA care MARTURISESTE, INFRUNTAND RAUL, VICLENIA si EREZIA. De unde luam curajul marturisirii? Predica Parintelui Nichifor Horia despre PAZIREA si TRAIREA DREPTEI-CREDINTE (audio si text)

  1. Despre rugăciunea de sine mişcătoare:

    Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la “Cântarea Cântărilor”, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

    În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. “Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei!

    Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie “de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

    Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la “rugăciunea de sine mişcătoare”, împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este “gura Duhului”, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat “rugăciunea de sine mişcătoare”, orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

    http://www.sfaturiortodoxe.ro/rugaciune.htm

  2. In persoana sfantului prin disponibilita­tea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamadui­ta si innoita. Cum se manifesta in mod con­cret aceasta umanitate innoita? Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de trans­parenta, de puritate in ganduri si in senti­mente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu ne­pasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.

    (…) Exista intr-adevar o distinctie si o noblete plina de afectiune in aceste forme superioa­re ale gingasiei care lasa in urma distinctia si nobletea obisnuite, distante si formale. Aceasta gingasie nu evita contactele cu oame­nii cei mai umili si nu se sperie de situatiile in care altii ar crede ca se injosesc. Modelul acestei gingasii este “kenoza” lui Hristos, po­gorarea Lui. El n-a vrut sa ramana departe de pacatosi, nici de femeile pe care le oco­lesc cei ce tin la reputatia lor. “Kenoza” lui Hristos este o gingasie spirituala. El isi arata prin acea sta vointa de a nu-i apasa pe cei umili, de a nu-i stanjeni. Prin “kenoza”, el a vrut sa deschida drum spre inima lor. Prin gingasie voia sa-i faca sa renunte la brutali­tate, in loc ca ei sa persiste intr-o duritate in care dispretul celui inferior corespunde ce­lui al superiorului.

    Prin “kenoza” Sa, Hristos a vrut sa franga zidul brutalitatii si duritatii care invaluie ca o cochilie, pentru a o apara, delicata esenta a umanitatii adevarate.
    http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/gingasie-sfintenie-parintele-dumitru-staniloae-68453.html

  3. Pingback: PROVOCAREA INCONFORTABILĂ A SFINȚENIEI… NU DUPĂ GÂNDUL NOSTRU, în omiliile Arhim. Varnava Iankos: “Orice se sprijină pe puterea noastră, pe virtutea noastră, este o mare înşelare, care susţine moartea duhovnicească” | Cuvânt
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate